Ceaţa de cuvinte

După intervenţia Rusiei în Georgia, ca urmare a atacului armatei georgiene asupra micii republici separatiste Osetia de Sud, război cu final cunoscut încă de la început, faptele încep să fie tot mai intens învăluite în ceaţa de cuvinte a războiului mediatic declanţat împotriva Rusiei. Sinceri să fim, nici nu ne aşteptam la altceva. Palma pe care au primit-o americanii din partea Rusiei este atât de usturătoare şi de răsunătoare, încât toate mijloacele de care dispun atât Statele Unite, cât şi aliaţii săi din NATO, sunt folosite pentru "salva" faţa şifonată a hiperputerii globale, incapabilă să-şi ajute "clientul" aflat la ananghie.

Prin ceaţa de cuvinte este greu să te orientezi. Pentru fiecare dintre noi acelaşi cuvânt poate avea sensuri diverite, adesea foarte departe de înţelesul prim. Un astfel de cuvânt este "imperiu". Cuvântul are o puternică încărcătură negativă, este aproape o înjurătură pentru generaţiile de azi. Motiv pentru care în presa occidentală s-a declanşat o adevărată isterie a demascării pericolului refacerii imperiului rus. Bineînţeles că cei 70.000 de osetini din Georgia, şi "timbrul" ăla de ţară, nu înseamnă, chiar şi cazul în care s-ar alipi Rusiei, "refacerea imperiului". dar se face o trimitere la "Imperiul Răului", pe care îl demasca Ronald Reagan în anii 80 ai secolului trecut.

Dacă ne-am lua strict după definiţia termenului de "imperiu" , am ajunge la concluzia că nu există stat modern să nu fie, într-un fel sau altul, un imperiu. Da, Rusia a fost, până la momentul Revoluţiei Bolşevice din 1917, un imperiu din aceeaşi serie cu Imperiul Austro-Ungar şi imperiul Otoman. Rămâne de discutat dacă a fost şi un imperiu colonialist, precum Imperiul Britanic, cel francez, belgian, spaniol şi portughez.

După Revoluţia Bolşevică, fostul Imperiu Ţarist s-a metamorfozat într-un soi de federaţie de state mai mult sau mai puţin independente, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. A vorbi despre Imperiul Sovietic este abuziv, pentru că aşa numitul "lagăr socialist" era organizat după alte principii decât un imperiu. În fond, era imperiu în aceeaşi măsură în care "lumea liberă", dominată de SUA, era, la rândul ei, un imperiu. Eu aş spune că URSS a devenit un "imperiu" din întâmplare, dovadă că ruşii nu regretă prea mult desfiinţarea Tratatului de la Varşovia şi despărţirea de "ţările prietene", cât regretă desfiinţarea Federaţiei sovietice. Ei nu înţeleg ura unor foşti conaţionali(pentru că toţi erau cetăţeni sovietici) care au profitat din plin de avantajele oferite de statutul de mare putere al URSS. Ca să nu mai vorbim de pierderea a peste 25 de milioane de ruşi, rămaşi în ţările desprinse din Uniune, şi care acum sunt trataţi, cel mai adesea, drept cetăţeni de rangul doi.

Şi totuşi, cine este imperiu: SUA, care au peste 700 de baze militate pe cuprinsul globului(harta asta interactivă îl va bucura tare pe prietenul Mordechai, mare amator de aşa ceva!), sau Rusia, care mai are o singură bază militară, în curs de lichidare, în Armenia? Sigur, răspunsul "politic corect" este Rusia!

Dar a da răspunsuri "politic corecte" nu ajută cu nimic la rezolvarea problemelor cu care am ajuns să ne confruntăm. Sigur, europenii se pot alinia, o dată în plus, în spatele americanilor, cântând după partitura scrisă la Washington. Putem, de ce nu, extinde NATO peste tot pe unde li se năzare americanilor. Putem face orice, inclusiv un război cu Rusia. Dar pentru ce? Cine şi ce câştigă de pe urma unei astfel de confruntări?

Vom câştiga un plus de securitate excluzând ruşii de la luarea deciziilor la nivel global, prin expulzarea lor din G 8? Avem de câştigat ceva ne-integrând Rusia în OMC? Apropo de asta: americanii şi occidentalii duc Rusia cu vorba de mai bine de zece ani în legătură cu admiterea lor în OMC, timp în care Ucraina şi China au fost admise, spre exemplu. Şi, culmea ipocriziei şi perversităţii, pun tot felul de slugi, ca Ucraina, Polonia sau ţările baltice, să opună vetoul lor! Şi după asta vor ca Moscova să le fie recunoscătoare?

O ultimă observaţie. Dacă analizăm eşecul armatei georgiene, care practic s-a destrămat după primele ore ale contra-ofensiveri ruse, vedem care este sursa acestui eşec: SUA. Să ne explicăm: trupele gerogiene, ca majoritatea armatelor fostelor ţări socialiste antrenate de americani, nu mai sunt pregătite pentru apărarea teritoriului naţional, ci doar pentru a fi interoperabile cu armata americană, care le alocă diferite misiuni în războaiele purtate de ea. E ca la jocul de Lego: "cărămizi" identice, echipate, antrenate, operaţionalizate pentru a se integra în angrenajul militar american, conform doctrinei militare americane şi regulamentelor lor militare.

Atacul georgienilor a fost conceput ca şi cum Georgia ar fi fost SUA şi ar fi dispus de toate facilităţile militare sofisticate ale americanilor. S-a dovedit total greşit, o tragică eroare. Din păcate şi noi ne-am restructurat armata şi modul în care este dispusă în teritoriu judecânt tot ca şi cum am fi americani. Nu suntem. Şi în caz de deranj, am avea mari, mari probleme. Cu atât mai mult cu cât noi suntem aici, America-i departe. Bine, pentru Georgia a fost şi mai departe, dar asta nu are cum îi consola.

Ceaţa de cuvinte nu poate ascunde situaţia gravă în care ne aflăm, pentru că un nebun a luat decizii bazându-se pe premize false, iar alţi nebuni se străduiesc să-l scoată neşifonat din beleaua în care s-a băgat singur. S-ar putea să mai aibă de scos din budă un alt cap înfierbântat din zonă: pe Victor Iuşcenko, preşedintele Ucrainei, alt intoxicat cu filme americane de război. Guvernul Ucrainei a aprobat folosirea forţei împotriva navelor de război ruse ancorate la Sevastopol, iar Iuscenko a exprimat disponibilitatea Ucrainei de a participa activ la operatiunile de restabilire a integritatii teritoriale a Georgiei, orice o fi însemnând asta în mintea lui.

Abia acum s-ar justifica convocarea CSAT şi a unei sesiuni extraordinare a Parlamentului. Şi ar fi necesare pentru că, azi, Bernard Kouchner a evocat adoptarea, luni, la Bruxelles, cu ocazia întrunirii de urgenţă a celor 27 de şefi de stat şi de guvern ai ţărilor membre UE, a unor sancţiuni împotriva Rusiei. Nu ar fi cazul unei discuţii publice pe această temă, sau noi, amărăştenii, care plătim preţul unor astfel de decizii, suntem prea proşti pentru a înţelege 2marea politică"?

Dar cine s-o facă? Traian Băsescu? Păi dacă nu e prilej să i-o tragă lui Năstase, nu "se merită"! Adevărul este că acum plătim două decenii de ploconeală în faţa Occidentului şi a SUA, fără să ne mai ocupăm de structurarea şi gestionarea unor politici externă şi de apărare autonome, care să ne ajute să jucăm un cât de mic rol în luarea deciziilor şi în influenţarea evenimentelor în regiunea noastră, în acord şi cu interesele noastre. Aşa că aşteptăm să vedem ce hotărăsc alţii, şi noi vom executa, la timp şi în bune condiţii, ordinele primite. Chiar dacă aşa ne vom împuşca singuri în picior...

Care schimbare?

Barack Obama a fost nominalizat drept candidatul Partidului Democrat în cursa pentru Casa Albă, în cadrul Convenţiei partidului, care se desfăşoară la Denver, Colorado. În spatele aplauzelor şi uralelor, rămân diviziunile din sânul partidului, care nu a digerat foarte bine consecinţele confruntărilor dure dintre candidatul oficial şi Hillary Clinton. Familia Clinton este extrem de influentă în partid, iar Bill Clinton, al cărui discurs de la Convenţie vă invit să-l citiţi, pentru că, practic, fixează priorităţile Administraţiei Obama, dacă acesta va fi ales, s-a afirmat ca adevăratul lider al democraţilor.

"Clearly, the job of the next president is to rebuild the American dream and to restore American leadership in the world," spune fostul preşedinte american, şi este greu să nu fii de acord cu el. Cum nu poţi să nu fii de acord cu diagnosticul pus stării actuale a Americii: "Our -- our nation is in trouble on two fronts. The American dream is under siege at home, and America's leadership in the world has been weakened. Middle-class and low-income Americans are hurting, with incomes declining, job losses, poverty, and inequality rising, mortgage foreclosures and credit card debt increasing, health care coverage disappearing, and a very big spike in the cost of food, utilities, and gasoline. And our position in the world has been weakened by too much unilateralism and too little cooperation...by a perilous dependence on imported oil, by a refusal to lead on global warming, by a growing indebtedness and a dependence on foreign lenders, by a severely burdened military, by a backsliding on global nonproliferation and arms control agreements, and by a failure to consistently use the power of diplomacy, from the Middle East to Africa to Latin America to Central and Eastern Europe."

Barack Obama se prezintă pe sine drept omul schimbării, mai mult, drept unicul care o poate face. Dar chiar o poate face? Aici este greu de dat un răspuns. Nu am suficiente date pentru a spune ce înţeles dau americanii de rând schimbării, ce aşteptări au, dar mai ales cât de puternic poate fi sprijinul popular pentru un program de reforme, care să facă schimbarea posibilă.

Este Barack Obama o personalitate consensuală? Sunt gata americanii să accepte un preşedinte negru? Care are şi unele "antecedente" islamiste? Sunt gata să facă uitate diviziunile rasiale? Dar mai ales sunt gata să plătească preţul necesar reformelor?

Pe de altă parte, cei care conduc cu adevărat SUA, oamenii care trag sforile în politica şi economia americane, sunt gata să-l accepte? Sau îi vor pune beţe-n roate şi-i vor sabota programul de guvernare?

Să nu ne facem iluzii: chiar dacă barack Obama învinge în alegeri şi ajunge preşedinte al SUA, politica americană nu se va schimba. Şi asta pentru că, ne place sau nu, rezistenţa la schimbare, mai alea la vârful statului american, este atât de puternică, încât orice modificări de substanţă sunt practic imposibile. Primul mandat al lui Bill Clinton vine să confirme această afirmaţie. Aşa zisa "recentrare" din al doilea mandat era de fapt un eufemism pentru renunţarea la reformele, extrem de parţiale şi de superficiale, pe care intenţiona să le facă în primul mandat. Nimic nu garantează că Barack Obama nu va păţi la fel.

PS. Nu ignoraţi un amănunt, şi o spun pentru cei care mai cred că SUA sunt mama democraţiilor: în 1965 negrii NU aveau încă drept de vot! De aceea vă invit să citiţi cu atenţie articolul lui Robert a Caro, al cărui link îl găsiţi în postare. Şi celebrul discurs al lui Martin Luther King, "I Have a Dream!"

Politica externă a României în zodia improvizaţiei

Astăzi la Parlament miniştrii Apărării, Teodor Meleşcanu, şi al Afacerilor Externe, Lazăr Comănescu, au fost audiaţi de Comisiile de politică externă şi de cele pentru Apărare ale celor două Camere în legătură cu situaţia din Georgia. Cinstit să fiu, este o acţiune cam tardivă şi mai degrabă formală. Pentru că, dincolo de declaraţiile mai mult sau mai puţin inspirate, cum ar fi cea a lui Meleşcanu, că nu se încearcă transformarea Georgiei într-un cap de pod, în ciuda tuturor evidenţelor care dovedesc contrariul, sau a "ofertei" lui Geoană, aceea de a trimite forţe româneşti de menţinere a păcii în Georgia, rămân în suspensie câteva lucruri extrem de importante.

Primul: de ce Traian Băsescu, după ce a venit din turneul lui ameţit în jurul Mării Negre, şi ştiind de întrunirea Consiliului European excepţional, convocat de Sarkozy pentru data de 1 septembrie, nu a chemat la Cotroceni partidele parlamentare, pentru consultări? Cine decide poziţia pe care o va susţine România la Bruxelles? Şi mai ales, care va fi aceea?

Al doilea: este în interesul României să admită, sau şi mai grav, să participe la formarea unei coaliţii anti-ruse, cum propune ministrul de externe al Marii Britanii?

Al treilea: este în interesul României, dar şi al NATO, admiterea cu orice preţ în NATO a Georgiei şi a Ucrainei? Asta va întări, sau va slăbi Alianţa? România va susţine aceste candidaturi, ştiind că ele ar putea duce la un nou Război Rece în Europa? Suntem gata să suportăm costurile unui eventual astfel de război?

Al patrulea: totuşi, unde se va opri extinderea NATO, şi care este logica procesului, în noul context? Va deveni NATO un soi de poliţie a conductelor de petrol?

Al cincilea: care este poziţia României faţă de Republica Moldova, în condiţiile în care "planul Kozak II" devine o realitate, şi Chişinăul acceptă federalizarea cu Transnistria? Care sunt consecinţele unei astfel de soluţii? Noi avem ceva de spus la Bruxelles pe marginea acestui plan?

Al şaselea: ce mai înseamnă în acest context "normalizarea relaţiilor cu Federaţia Rusă"?

Sentimentul meu este că în materie de politică externă noi improvizăm, şi dăm permanent în gropi. De ce? Pentru că aici nu se aplică regula lui 10%! Nu iese parandărătul, ce rost are să transpiri?

Un răspuns şi o precizare

Sunt dator un răspuns domnului Andrei Florian, la comentariul său legat de „Fanatici cu pix”. Starea mizerabilă a presei româneşti este o realitate extrem de îngrijorătoare, mai ales pentru viitorul democraţiei. Da, domnule Florian, peste tot în lume presa este o forţă, dar în prea puţine locuri mai este o forţă responsabilă. De aici, de la iresponsabilitatea presei încep problemele în România. Dacă aş şti că jurnaliştii români scriu cu bună credinţă despre corupţie, aş susţine demersul lor în mod necondiţionat. Dar când ei doar semnează, mulţi la ordin, ca ofiţeri acoperiţi ai unor servicii de informaţii, sau ca „prestatori” ai unor cercuri de interese economice, materiale făcute de alţii, daţi-mi voie să dispreţuiesc demersul lor „deontologic”. Poate nu ştiţi că am fost jurnalist timp de mai bine de şase ani. Am ajuns să cunosc în amănunt mizeria din presa română. Legăturile ei cu diversele mafii, cu serviciile secrete, felul în care şantajau diverşi operatori economicei, cum manipulau informaţiile. Şi dacă tot e presa cruciatul anticorupţie, de ce nu începe de la corupţia din propria ogradă? Că e căcălău, Măria Ta! Sau corupţii din presă sunt mai buni decât corupţii din politică? Nu am nimic împotriva jurnaliştilor cu opinii politice. Este decizia şi treaba lor. Dar să o declare transparent, nu să joace scena neutralităţii şi să acţioneze ca activişti de partid. Mai grav, mulţi dintre ei sunt extremişti de dreapta, cu atitudini fasciste, rasiste, intolerante, care nu au nimic comun cu valorile unei societăţi democrate. Vreţi să spuneţi că este o situaţie care mai poate fi tolerată, în numele libertăţii presei? Presa nu este nicăieri actor şi parte a jocului politic, ci doar canal de informare. Vreţi să spuneţi că nu este fanatică ura împotriva parlamentarilor şi parlamentarismului? Vi se par normale atacurile scelerate împotriva parlamentarilor care nu sunt de aceeaşi parte a baricadei cu PD-L şi cu şeful statului? Sau linşajul mediatic împotriva celor „322”, orchestrat şi întreţinut, culmea, de şeful statului? Asta e treaba presei? Nu pot fi de acord cu acest regim, de imunitate şi de impunitate, pe care şi l-a construit, prin şantaj mediatic, nu prin merite şi prin demers moral şi etic, jurnalistul român. Nu sunt adeptul unei Legi a Presei, dar nu pot să nu iau act de eşecul aşa-zisei auto-reglementări a breslei. Libertatea fără limite naşte monştri, domnule Florian! Presa română este un astfel de monstru totalitar, căruia nu-i mai pasă de nimic, nici de valori morale, sau profesionale, nici de interesul public, nici de cititori, nici măcar de tiraj. Este bolnavă de paranoia puterii, vrea să conducă România, să hotărască în locul cetăţenilor. Asta e, din păcate, situaţia presei româneşti. Iar puţinii jurnalişti care înţeleg să-şi facă datoria cu onestitate sunt respinşi de sistem, care îi consideră corpuri străine...

Complici la crime de război?

România este parte a războiului din Afganistan. Un război în care Ceauşescu s-a ferit ca dracu de tămâie să intre, pe vremea defunctei URSS. Nu ştiu dacă motivele lui erau de natură morală sau era pur şi simplu un gest de frondă şi o reverenţă făcută Marelui Licurici, căruia i-o suge acum Băsescu. Nici nu are importanţă. Cert este că opoziţia lui a reuşit să nu internaţionalizeze conflictul şi să nu-l amplifice, simplificând mult viaţa americanilor, dar complicând-o pe aceea a ruşilor.

Acum, din motive care şi-au pierdut de mult relevanţa, războiul împotriva terorismului dovedindu-se o farsă sinistră, care aduce beneficii imense monstrului numit "complex militar industrial" american, război care este înainte de toate unul pentru controlul coridoarelor energetice strategice, România este vârâtă până peste cap în mizeria afgană. Şi acest conflict pare scăpat de sub control. Talibanii, susţinuţi de serviciile secrete din Pakistan, ţară în care au găsit un sanctuar, o zonă de refugiu, de recrutare de noi aderenţi, de pregătire a lor, de aprovozionare cu arme, sunt tot mai prezenţi în Afganistan şi angajează forţele NATO şi în zone considerate sigure.

Răspunsul forţelor occidentale, conduse de americani, este total inadecvat şi face victime în rândul civililor. Cinismul "victimelor colaterale" devine insuportabil. Ca urmare nu este nelegitim să ne punem întrebarea: după toate incidentele care fac victime în rândul civililor, NATO nu poate fi acuzat de crime de război şi de crime împotriva umanităţii în Afganistan? Şi implicit şi România? Ultimul incident de acest gen a provocat circa 90 de morţi, dintre care 60 de copii cu vârste între 3 luni şi 16 ani.

Aplaudăm reacţia celor care au condamnat maltratarea unui copil de către asistenta maternală care îl avea în grijă, şi care a dus la decesul lui. Dar cei 60 de copii afgani ucişi în somn de un atac al aviaţiei americane nu merită măcar un cuvânt de regret din partea "deontologilor", "moraliştilor", "conştiinţelor" societăţii civile româneşti? Nu trebuie să discutăm şi aşa ceva?

Întrebarea rămâne: România, prezentă în Afganistan, poate fi acuzată, alături de ţările membre NATO, de crime de război şi de crime împotriva umanităţii? Şi prezenţa noastră acolo se mai justifică, moral şi nu numai?

Fanatici cu pix

România a ajuns să fie condusă de nişte fanatici cu pix. Jurnalişti de doi bani perechea, care ar fi licenţiaţi cu şuturi în cur din orice ziar sau televiziune demne de acest nume(chiar şi de la tabloide!) dau lecţii tuturor, înjură pe toată lumea, şi au făcut din politicieni un soi de cârpe de şters curul lor nobil şi plin de soluţii.

Indiferent ce ai face(şi în ţara asta s-au luat multe decizii proaste, care au adus grave atingeri interesului naţional şi au provocat suferinţe românilor în urma unor linşaje de presă) se găseşte un jurnalist tembel să urle, să facă din alb negru, să caute nod în papură. Asta nu are nimic de-aface cu spiritul critic, ci este o probă de imbecilitate. Mai rău, ziarele au crescut şi încurajat astfel de "vedete", care nu sunt decât sperietori în slujba unor cercuri de interese, care îi asmut să muşte pe unul sau pe altul. Sunt un fel de câini de atac în lesa "băieţilor deştepţi", care investesc în presă pentru a face presiuni asupra politicului.

Acum fanaticilor ăstora cu pix le pute votul din Senat. După ce i-au umplut de căcat pe deputaţi, pentru că au respins cererea DNA în cazurile Năstase şi Mitrea, acum fac acelaşi lucru cu senatorii, pentru că au cerut urmărirea penală a lui Şereş şi Păcuraru. Argumentele nici nu mai contează, pentru că nu au nimic logic în ele. Sunt un pur produs al urii viscerale împotriva democraţiei şi parlamentarismului.

Din haita asta de jivine cu pix se detaşează Dan Tapalagă, de la HotNews, oficină PDListă şi goarnă a Cotrocenilor. "Zilele ruşinii naţionale" se intitulează apocaliptic articolul în care sare în apărarea ţuluşilor Iubitului Conducător: "Să declarăm 13 şi 26 august zilele ruşinii naţionale. Sunt datele exacte când deputaţii şi senatorii au exilat justiţia din ordinea de drept, ţnlocuind-o cu propria lor judecată, cu staborul micilor aranjamente de partid. Sunt datele precise când Parlamentul de la Bucuresti a confiscat roba de judecator şi a izbit cu ciocanul sofismelor politice peste degetele procurorilor."

Mi-e prea silă să comentez cretinismele unui fanatic. De fapt, elanul lui revoluţionar are un resort mai pământesc: Senatul a "desconspirat" modul neprofesionist în care îşi face treaba DNA, dar mai ales faptul că în dosarul Şereş ar fi trebuit cercetaţi şi alţii: Videanu, Seculici şi dragă Stolo. Asta a declanşat isteria generalizată. Lui Tapalagă i se alătură Andreea Pora.

"Cotidianul" nu avea cum lipsi din poză! Un tip primitiv, ca gândire, Ciprian Ranghel, o comite şi el:"Ce văicăreală sinistră ieri în Senat. Cu Codruţ Şereş jelindu-se că nu vrea să stea cu anii prin tribunale şi cu un Paul Păcuraru care a bălmăjit ceva despre o conspiraţie mondială pusă la cale de Zeus pentru a i se face lui dosar. Şi dacă e Zeus, adică Traian Băsescu, din ecuaţie nu avea cum să lipsească Elena Udrea, care, potrivit lui Păcuraru, împreună cu soţul ei, Dorin Cocoş, s-ar fi răzbunat pe el pentru că le-a pus pe butuci o afacere.Jenant, ca şi toată pleiada de dinozauri politici, de rit vechi sau nou, care s-a cocoţat la tribună pentru a bălăcări procurorii anticorupţie."

" Bulina" iese şi ea la atac, sub semnătura lui Mircea Marian, care azi nu şi-a dezlipit posteriorul din scaunul de "analist" la (i)Realitatea Tv: " Oricine îşi dă seama că senatorii din comisia aflată sub conducerea Noricăi Nicolai încearcă o diversiune. În campania electorală, adversarii lui Traian Băsescu vor arăta că, ignorând probele din dosarul „Şereş“, DNA nu a întreprins nicio verificare asupra celor din PDL. Liderii PSD, PNL şi PC vor clama că astfel se demonstrează (o dată în plus) faptul că procurorii lui Daniel Morar nu acţionează decât la indicaţia Palatului Cotroceni. Deputatul PNL Relu Fenechiu a difuzat deja un comunicat în care afirmă că „DNA i-a menajat pe membrii PDL certaţi cu legea“.

Acest mod jegos de a face presă este inacceptabil într-o democraţie. "Presa de opinie" a dus jurnalismul într-o gravă fundătură. Nimeni nu se întrebă de ce scade dramatic consumul de presă în România? De ce tirajele presei generaliste sunt de trei ori mai mici în România decât cele din Ungaria?

Şi mai e o întrebare: cum se menţin pe piaţă jurnalele şi televiziunile portocalii, când au pierderi de multe milioane de euro anual? Cine bagă atâţia bani în fanaticii ăştia cu pix, şi de unde vin ei? Astea nu ţin şi ele de siguranţa naţională, sau prietenia Vântului cu SRI e reciproc avantajosă şi acum?

Cum ieşim din momentul unipolar al SUA?

Astăzi preşedintele rus Dmitri Medvedev a semnat decretele prin care se recunoaşte independenţa Osetiei de Sud şi Abhaziei, şi a ţinut să anunţe personal acest lucru. Este un pas important în jocul de putere între SUA şi Rusia, pentru că, să fim serioşi, în treaba asta europenii, mai mult decât să-i chibiţeze pe americani nu sunt în stare! Decizia Moscovei este pe cale să declanşeze o reacţie în lanţ, care să ducă la escaladarea încordării în Caucaz şi în bazinul Mării Negre. Acum Serghei Lavrov declară că "planul Kozak" se întoarce, cu acordul părţilor implicate în rezolvarea conflictului transnistrean. În sine, nu este un lucru rău, dar dinamica impusă de partea rusă va fi respinsă de europeni şi de americani.

Dincolo de toate considerentele de natură geo-politică, dincolo de obsesia unora şi altora pentru controlul rutelor energetice, am ajuns aici dintr-o eroare gravă de judecată a decidenţilor de la Washington, cărora statutul de hiperputere le-a întunecat minţile, ajungând să creadă că toată lumea trebuie să facă sluj în faţa lor.

Rusia a fost, la fel ca Marea Britanie, la fel ca Franţa, la fel ca Belgia, la fel ca Spania, la fel ca SUA, o putere colonială brutală. Toate s-au dedat în trecut la excese, toate ar putea fi judecate, după valorile şi mentalităţile, după ansamblul de reguli de acum, pentru genocid. Aşa că nici una dintre ele nu are îndreptăţirea morală şi trecutul nepătat necesare pentru a da lecţii altora, acum.

Decizia de astăzi a Moscovei este un element în plus care confirmă ceea ce scriam cu ceva vreme în urmă: momentul unipolar al SUA a luat sfârşit. De fapt, nici nu a fost un moment unipolar în adevăratul sens al cuvântului, ci mai mult de o fază tranzitorie de la bipolarism la multipolaritate. Iar în această perioadă SUA au demonstrat că nu au nici capacitatea şi nici mijloacele pentru a gestiona procesul de globalizare. Unilateralismul lor agresiv a generat mult mai multe probleme decât a rezolvat.

Nimeni nu putea accepta existenţa unui hegemon, care îşi impune voinţa cu aroganţă şi lipsă de consideraţie faţă de interesele celorlalţi. SUA au profitat de slăbiciunile europenilor, care au avut şi au probleme cu gestionarea lărgirii Uniunii Europene, ale ruşilor, care au avut probleme după destrămarea fostei URSS, şi de cele ale chinezilor, care sunt mult mai mult aplecaţi asupra problemelor lor interne, legate de dezvoltare şi de polarizare socială, de sărăcie.

În timpul scurs de la terminarea Războiului Rece balanţa de putere la nivel global, înclinată spre SUA, s-a mişcat. Dar mişcarea a fost imperceptibilă, în doze mici. Ocupaţi cu războaiele din Irak şi Afganistan, şi mai nou cu grava criză economică generată de ele, americanii iau acum brusc la cunoştinţă de schimbarea raporturilor de putere într-un mod brutal şi unde se aşteptau mai puţin: într-o prăfuită şi muntoasă ţară caucaziană, unde un vasal al Washingtonului s-a trezit că porneşte un război împotriva unei foste mari puteri, care avea nevoie de un pretext pentru a-şi afirma revenirea în forţă pe scena internaţională.

Ce-au vrut ruşii, intervenind atât de drastic în Georgia(deşi numărul de victime a fost extrem de mic de partea georgiană, fapt care dovedeşte că a fost o acţiune planificată şi executată cu sânge rece, care a vrut să demonstre forţă, nu abuz de forţă)? Să dea un avertisment SUA, spunându-le că au depăşit limita, şi că de acum înainte extinderea NATO la Georgia şi Ucraina, sau la orice altă ţară din fosta URSS devine un casus beli.

De azi înainte cel puţin o mare putere regională, respectiv Rusia, vine şi spune că nu mai vrea să joace după nişte reguli care nu-i avantajează decât pe cei care le-au scris. Este o declaraţie extrem de gravă, şi ea trebuie luată în serios cu maximă atenţie. Pentru că şi China dă semne că nu mai vrea să joace după regulile americane. Sunt şi alte ţări, care aspiră la statutul de puteri regionale, şi care, într-un fel sau altul, contestă regulile.

Ruşii pun în discuţie "noua ordine internaţională" acum, pentru că există o fereastră de oportunitate deschisă de criza prin care trec SUA, criză care este una de imaginaţie, în principal. SUA nu se văd egalele nimănui. Şi ca atare nu sunt dispuse să împartă puterea cu nimeni. Ca atare, nu sunt dispuse nici să rescrie regulile jocului, nici să negocieze un compromis.

Numai că regulile pseudo lumii unipolare trebuie rescrise, cu participarea tuturor celor interesaţi, altminteri ele vor fi rescrise, mai devreme sau mai târziu, cu forţa.

Criza georgiană încă se mai poate reglementa paşnic. Plecând de la interesele legitime ale părţilor. Ucraina şi Georgia, alături de Armenia, dar şi de Azerbadjan, dacă vor şi pot, să fie admise în UE. Sigur Rusia nu se va opune. Mai mult, se va bucura, pentru că astfel interesele ei economice vor fi mai bine servite. Dar automatismul NATO-UE nu mai poate fi valabil. Statele citate nu trebuie să fie admise în NATO. Se pot găsi mecanisme de asigurare a securităţii lor, prin acorduri garantate de UE, de SUA, de Rusia.

Sigur, SUA şi aliaţii săi din NATO pot câştiga un război cu Rusia. Dar cu ce preţ, şi mai ales, va mai rămâne cineva care să se bucure de victorie? De fapt, ce ar însemna victorie în cazul unei astfel de confruntări?

Şi încă ceva: după 11 septembrie 2001 s-a spus că lumea nu va mai fi cum a fost. Numai că abia după 8 august 2008 putem spune acest lucru.

Deci: cum ieşim din momentul unipolar al Americii: negociat, încercând să găsim un compromis acceptabil pentru toţi, sau printr-o confruntare, care poate va fi un soi de nou Război Rece, poate nu. De fapt, dacă ar fi un nou Război Rece, am putea spune că am avut noroc...

Şatra autonomă Oltenia

Un nou scandal cu ţigani la Craiova. Nimic nou, veţi spune. Un scandal în plus, într-un oraş în care scandalurile provocate de ţigani şi de interlopi se ţin lanţ. Acum a murit un oarecare Caiac, cap al lumii interlope, zice-se. De fapt, şi aici ajungem la miezul problemei, defunctul şi cetele de derbedei care se bat cu săbii, bâte, arme de foc, care terorizează cartiere întregi din Craiova, sunt de fapt soldaţii unei armate ai cărei şefi sunt poliţişti, procurori, afacerişti şi oameni politici. Ei, şi nu ţiganii, sunt cei care au transformat Craiova, care altminteri are toate datele unui oraş modern, cu instituţii de cultură şi de învăţământ de cea mai bună calitate, cu o forţă de muncă de bună calitate, în domenii de vârf, într-o mare şatră, scoasă de sub autoritatea statului român.

Un stat care se face că nu vede adevărata situaţie din aceste veritabile enclave infracţionale, care şi-au câştigat cu pumnul, bâta şi pistolul un soi de autonomie faţă de lege. Şi Craiova nu este un caz singular. Strehaia e şi mai şi, acolo clanurile ţigăneşti chiar nu mai au nicio treabă cu legea. Şi la Timişoara clanurile ţigăneşti au ocupat centrul oraşului şi fac legea. Am înţeles că până şi prefectul judeţului Timiş a fost ameninţat cu moartea. Şi aşa a rămas!

De ce am ajuns aici? Simplu: pentru că ţiganii au folosit banii obţinuţi din furturi, tâlhării, trafic de droguri, de carne vie, prostituţie, cerşetorie, pentru a cumpăra poliţişti, procurori, judecători, politicieni, şi-au cumpărat primari şi consilieri locali, sau i-au impus pe cei doriţi de ei. Banii le-au oferit imunitate şi impunitate.

Dacă statul vrea să facă ceva pentru a pune capăt acestei situaţii inacceptabile trebuie să lovească acolo unde doare: la buzunar. Ţiganii trebuie lăsaţi fără banii care le oferă protecţie. De aia avem fisc, de aia avem Gardă Financiară, Poliţie Economică: să-i oblige să-şi justifice averile, banii, hidoşeniiloe alea de case cu turnuleţe, maşinile bengoase, chilele de aur de pe burţi şi de pe deşte, miile de euro lipite cu scuipat pe fruntea maneliştilor, nunţile cu elicopter.

Şi mai ales să-i oblige să respecte legea. Dacă este nevoie, statul are obligaţia să instituie la Craiova şi oriunde apar astfel de evenimente administrare specială, care să nu se mai poarte cu mănuşi cu infractorii. Dacă italienii au scos armata pe străzi, nu văd de ce noi ne-am jena. Nu poţi lăsa sute de mii de oameni la mâna unor derbedei. Craiova are un şomaj ridicat, şi trebuie să atragă tot mai mulţi investitori. De ce ar veni într-un oraş terorizat de ţigani?

Şi mai e ceva: Craiova are primar portocaliu. Băsescu şi Boc nu au nimic de spus? Ei nu văd ce se întâmplă acolo? Sau ei nu-şi asumă decât succesurile?

Politică bipartizană

Orice asemănare cu situaţia de la noi nu este deloc întâmplătoare!

Poveşti cu spioni

New York Times publică astăzi un articol care ar putea fi subiectul unui senzaţional roman de spionaj. El ridică un colţ al vălului care ascunde lumea afacerilor cu tehnologii sensibile, care au permis şi permit proliferarea nucleară. Ceea ce şochează în această poveste este decizia guvernului elveţian de a distruge un volum uriaş de documente, digitale şi de altă natură, care dovedeau implicarea unei familii de ingineri elveţieni, Tinner, în structurarea programelor nucleare în scopuri militare ale Libiei şi Pakistanului.

În decizia guvernului elveţian frustrările şi nemulţumirea procurorilor nu a contat cât a contat faptul că unul dintre fii inginerului Friedrich Tinner a fost recrutat de CIA. În principiu asta ar fi ajutat la demascarea reţelei de transfer al tehnologiilor nucleare dinspre Pakistan spre alte ţări din lumea islamică(Iran, Libia) sau spre Coreea de Nord. Reţeaua ducea la fizicianul pakistanez, "tatăl" bombei nucleare locale Abdul Qadeer Khan. Tot graţie agentului elveţian al CIA(care poate fi judecat acum şi pentru spionaj în favoarea SUA!) americanii ar fi reuşit sabotarea şi întârzierea semnificativă a programelor nucleare ale Iranului şi Libiei. Şi probabil şi pe cel al Coreii de Nord, ceea ce ar putea explica renunţarea celor două ţări la programele lor militare nucleare.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre Iran. Iranul are un înalt nivel ştiinţific în domeniu şi este foarte probabil ca oamenii lor de ştiinţă să se fi prins de strâmbele americanilor şi să fi dezvoltat tehnologii locale, care le permit să continue programele nucleare în scopuri militare. De altminteri asta explică dezvoltarea unui nou tip de centrifugă, diferit de cel primit de la pakistanezi.

Fericirea şi uşurarea americanilor la aflarea veştii că acele documente au fost distruse de guvernul elveţian poate avea şi o altă explicaţie, decât aceea a grijii faţă de posibila lor folosire de către persoane neautorizate. Este foarte posibil ca programul nuclear pakistanez să se fi dezvoltat dacă nu cu ajutorul americanilor, măcar cu binecuvântarea, şi oricum cu ştiinţa lor. Ceea ce poate duce şi la alte concluzii, nu tocmai favorabile lor, în momentul în care fac presiuni asupra Iranului pentru a renunţa la programele sale nucleare. Pe de altă parte, distrugerea era necesară, probabil, şi pentru a proteja identitatea unor agenţi americani sau a unor iraniei, pakistanezi şi libieni care ar fi putut lucra pentru ei.

Întrebarea este alta: ce se va întâmpla acum în Pakistan, ţară care dispune de un arsenal nuclear, după ce americanii l-au lăsat din braţe pe Musharraf? Personal, cred că se repetă ceea ce s-a întâmplat în Iran după ce americanii l-au lăsat din braţe pe Şah. Numai că Iranul nu avea arme nucleare. Pakistanul are, şi chiar dacă sunt păzite de americani, este greu de ştiut ce se poate întâmpla în cazul în care vom asista la colapsul puterii de la Islamabad. Vor reuşi americanii să le pună la adăpost? Greu se spus...

O lecţie de diplomaţie

Un articol din IHT, semnat de Vartan Oskanian, fostul şef al diplomaţiei armene, ne obligă să revenim asupra turneului preşedintelui Traian Băsescu în ţări riverane Mării Negre, şi în special în Turcia. Şi iată de ce: recent, Turcia a propus o Platformă pentru Securitate şi Cooperare în Caucaz. ideea nu este tocmai nouă. Ea a fost evocată şi în 1999, la întâlnirea de la Istanbul a OSCE. Din păcate, atunci fiecare dintre cei de care depindea adoptarea acestei înţelegeri regionale venise cu propria sa viziune despre situaţia din zonă, şi nu s-a ajuns la nicio înţelegere.

În declaraţia de presă în care a prezentat concluziile vizitelor de săptămâna trecută, Traian Băsescu nu suflă un cuvânt despre iniţiativa turcă. Din două una: fie partea turcă i-a prezentat iniţiativa, dar Traian Băsescu n-a înţeles despre ce este vorba sau nu vrea s-o susţină, pentru că presupune crearea unei zone nealiniate în Caucaz, în care să nu exercite nici influenţa rusă, nici influenţa NATO, nici a UE, dar al cărui statut de nealiniere să fie garantat de cele trei părţi, fie turcii n-au crezut de cuviinţă să expună planul României, din diverse motive, unul fiind poziţiile noastre pronunţat pro-americane.

Fostul ministru de externe al Armeniei rezumă astfel lucrurile: "Perhaps this is the Caucasus moment: A historic opportunity, in the context of a new regional security pact, for Brussels, Washington and Moscow to meet with Tbilisi, Yerevan and Baku and create a nonaligned Caucasus, free of security memberships and adversarial alliances. Such positive, engaged, inclusive neutrality will be possible and beneficial all around...The proposal today, in this new tense environment, must be more serious and sustained. It must marginalize no one. Security issues are intertwined, and they ought to be addressed in a stability pact with a comprehensive, strong security component."

Există o diferenţă clară de viziune despre ceea ce se întâmplă în Caucaz între România, în numele căreia vorbeşte Traian Băsescu, şi Armenia, care este şi ea "beneficiara" unui conflict îngheţat.

Traian Băsescu: "Dacă privim zona în care am făcut deplasarea, ţările în care am făcut deplasarea vom constata câteva lucruri importante, în primul rând Moldova are pe teritoriu conflict îngheţat. Azerdbaidjanul are pe teritoriu conflict îngheţat Nagorno-Karabach. Georgia are pe teritoriu două conflicte îngheţate: cel din Osetia dezgheţându-se brusc, dar mai are şi Abhazia. Ucraina are probleme de prezenţă a flotei militare ruse de la Marea Neagră la Sevastopol şi problemele deja anunţate de autorităţile de la Moscova legate de Crimeea. În sfârşit, Turcia este în opinia noastră ţară care alături de România are potenţial să gestioneze şi să garanteze securitate în regiunea Mării Negre. În ceea ce priveşte evaluarea evenimentelor din Georgia apreciem că acţiunea armatei georgiene a fost pe teritoriul naţional, chiar dacă s-a bazat pe o evaluare eronată a situaţiei din Osetia şi din regiune. De asemenea, apreciem că reacţia părţii ruse a depăşit simpla nevoie de securizare a prezenţei trupelor de menţinere a păcii în Osetia de Sud. O concluzie a deplasării, care a fost enunţată şi în câteva conferinţe de presă, este că, în momentul de faţă, prioritatea este stabilizarea regiunii, stabilizarea conflictului din Georgia şi punerea în aplicare, în litera şi spiritul său, a acordului de încetare a focului între Federaţia Rusă şi Georgia."

Vartan Oskanian: " Conflicts in the region would be viewed in a wholly different, more reassuring and tolerant context if there were a binding and strong security pact that assured non-use of force...These conflicts are not frozen. In the absence of a security pact, there is an arms build up that is in itself destabilizing, distorting national budgets and hampering the normal development of civil society. Yet in the Caucasus, our countries and peoples have lived under a common umbrella far more than we have been divided. Today, we share a common vision of European integration, a vision that is greater and more enduring than issues that divide us. It is in the broader context of European integration that our issues should be resolved. Although integration with Europe is not controversial, NATO expansion is. Never in history has a grand coalition formed to defeat a particular enemy survived after the task was completed. Not after the Napoleonic wars, not after World War I and not after World War II. After the West's Cold War victory, two things happened. NATO tried to reinvent itself by directing its attention and resources to other regions and addressing other problems. Containing Russia was not a declared intention. And NATO created the Euro Atlantic Partnership Council, which invited all Eastern Bloc and former Soviet republics to participate. This was visionary and potentially sustainable. After all, the Organization for Security and Cooperation in Europe and the Council of Europe extended their efficacy in that way by including the remnants of the USSR. Not only did they remain relevant and viable, they contributed immeasurably to our own growth and development. But NATO also planned to continue and even expand in the same form, even after its stated goal had long been met. Given the changed security environment and Russia's great security sensitivities, this was, it appears, a strategic mistake. Georgia's eagerness to get into NATO is understandable. But the security benefits to Georgia that NATO membership would bring would be offset by the creation of a dividing line in the Caucasus, and its attendant security challenges."

Şi încă un lucru semnificativ: evenimentele din Georgia par să fi determinat o dezvoltare interesantă a relaţiilor Turciei cu Armenia, care face ca Turcia să fie cu adevărat un lider regional. România este doar un chibiţ cu aere de lider, de care nu mai ţine cont nimeni!

PS: ca să vedeţi că Saakashvili e dus bine cu pluta, citiţi ce declară în IHT: "He also said that he had made a decision not to continue to fight Russia during the invasion, and not to have his army organize an insurgency against Russia, because he hoped to save the country. "We had a choice here," he said. "We could turn this country into Chechnya — we had enough people and equipment to do that — or we had to do nothing and stay a modern European country." He added: "Eventually we would have chased them away, but we would have had to go to the mountains and grow beards. That would have been a tremendous national philosophical and emotional burden." Şocul emoţional al bărbii! E bine! Pentru idiotul ăsta ar fi trebuit să luptăm noi cu ruşii, dacă Georgia primea MAPul la Bucureşti?

Un bilanţ prea puţin sportiv

Ei asta şi-au propus

Olimpiada s-a încheiat. Se vor face multe comentarii pe marginea acestui eveniment, cu adevărat excepţional, irepetabil, în viitorul previzibil. Sigur că, dincolo de rezultatele sportive, a existat dorinţa unei mari puteri economice în devenire să-şi "vândă" cu această ocazie latura "soft" a noului său statut. Şi cu tot bruiajul mediatic, extrem de elaborat şi de sofisticat, concertat, al presei occidentale şi americane, China a reuşit să se facă auzită. Iar mesajul, consistent şi coerent, dar şi forma în care a fost transmis, au convins pe multă lume.

Credibilitatea în creştere a Chinei pică într-un moment extrem de prost pentru Occident, în general, şi pentru SUA, în special. Păstrând proporţiile, suntem într-o situaţie similară celei din perioada Marii Depresii din 1929-1933, care, dincolo de marile pierderi economice şi suferinţe sociale, a pus în discuţie legitimitatea şi utilitatea democraţiei, ca sistem politic. Şi atunci prestigiul unor ţări cu regimuri autoritare era în creştere în Occident, inclusiv în SUA şi în Marea Britanie.

Dar să nu ne grăbim să comparăm China de astăzi cu Germania lui Hitler în timpul JO de la Berlin, din 1936. Pe când germanii îşi pierdeau încet, încet libertatea individuală, chinezii sunt pe cale să-şi câştige tot mai multe drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Chine evoluează de la totalitarism spre democraţie, Germania evolua în sens invers. Şi atunci, de ce se teme Occidentul?

Principala temere se referă la posibilele consecinţe ale crizei economice globale, care bate la uşă, după dezastrul lăsat în urmă de Administraţia condusă de George W.Bush. SUA nu mai poate fi un motor al creşterii economice la nivel global, şi mulţi se întreabă dacă în acest moment China este pregătită să-şi asume rolul de lider economic al lumii. Şi dacă da, nu va pune în discuţie şi sistemul politic de tip occidental, legitimând sau măcar făcând acceptabil modelul chinez? Cu atât mai mult cu cât şi Rusia pare să fi adoptat un model de dezvoltare economică inspirat din cel chinez, deşi multora li se pare ciudată această din urmă afirmaţie.

Aşa încât pe stadioanele din Beijing s-au testat nu doar limitele performanţelor sportive, ci şi starea naţiunilor din rândul cărora provin. Nu mă refer aici la numărul de medalii, care nu spune întotdeauna adevărul. Am văzut naţiuni bine organizate, cu obiective limpezi pe termen lung, dornice să se afirme, cu cetăţeni capabili să lucreze împreună, mândri de identitatea lor. Am văzut şi naţiuni a căror unitate este mai degrabă de suprafaţă, nesigure de identitatea lor, care încearcă să trăiască din amintiri şi din gloria trecută. Şi naţiuni indiferente, care sunt mulţumite cu statutul lor şi care nu-şi propun să-şi depăşească în niciun fel condiţia. La acest capitol ne înscriem noi. De aici încolo România nu va mai conta în sportul de performanţă, pentru că nu-şi propune să performeze, ca naţiune, în niciun domeniu.

Noi asta ne-am propus.

Dileme universale.

Dileme universale

Mi-am amintit, căutând în bibliotecă o carte care a făcut deliciul copilăriei mele(Winnetou, dacă vreţi să ştiţi!), de nerăbdarea cu care aşteptam vacanţele, pentru a mă cufunda în lectură. Locuiam la Piteşti, şi vacanţele mi le petreceam la bunici, într-un sat la vreo douăzeci de kilometri de oraş, un sat prăfuit, în care electricitatea a pătruns foarte greu, dar în care la inevitabilul MAT( de la Monopolul Alcoolului şi Tutunului, moştenire de la burghezo-moşierime, împreună cu secărica "Te-am zărit printre morminte!", cu care se trotila bunică'meu din când în când) avea la vânzare cărţi din colecţia BPT. De acolo mi-am cumpărat "Iliada", cu banii luaţi pe ouăle furate din cuibar, că tot la MAT se schimbau produse agricole pe diverse bunuri. Mirosurile amestecate ale acelor dughene mă urmăreşte şi acum: ulei vărsat în butoaie metalice, uşor rânced, care se scotea cu o pompă ca de bicicletă, gazul lampant, hamsiile sărate, marmelada, în lădiţe de lemn, măslinele, tot în butoaie, mirosul de cauciuc al gumarilor sau cel al camerelor de bicicletă( de acolo cumpăram ventil la metru, un soi de maţ din cauciuc, şi petice reci, pentru camere, fără de care bicicleta devenea un obiect inutil), mirosul de pânză coaptă de soare al stămburilor. Şi tot de acolo cumpăram bateriile de lanternă, fără de care nu se putea imagina mersul în siguranţă în RFG şi cititul în răcoarea nopţii înmiresmate de mirosul pelinului de sub cearceaf(soluţie anti-pureci!) şi al reginei-nopţii, care creştea în straturi sub fereastră.

Nu pot uita ritualul de fiecare seară, cel al aprinsului lămpii cu gaz. Aveam două modele: unul cu o sticlă mai mare, cu rezervor cu picior, care se punea pe masă, şi alta mai mică, de agăţat în cui, care avea şi un soi de reflector, o oglindă. Se scotea fitilul, se curăţa, la nevoie se schimba, se completa gazul, după care urma curăţarea sticlei de lampă, un obiect delicat, uşor de spart, dacă nu erai atent. Şi potrivirea lungimii fitilului era o trebă grea, altminteri lampa fila şi sticla se murdărea de funingine.

Acolo, în casa bunicilor, în geamlâcul cu geamuri multe şi cu ardei în ghivece, unde se aflau putineiul şi oalele de pământ cu laptele pus la prins, şi unde, învelite în ştergare, stăteau la răcit pâinile scoase din ţest, l-am citit pe Karl May( şi exemplarul pe care îl căutam este cel de atunci!), pe Dumas, pe Homer, dar şi Timur şi băieţii lui, Cerul Balticii, pe Hemingway, pe Steinbeck, pe Sadoveanu, Coşbuc şi Eminescu, Radu Tudoran( şi acum mi-e greu să aleg între Ultima poveste şi Toate pânzele sus!).

De ce citeam atât de mult în copilărie şi în adolescenţă? Doar pentru că nu aveam altceva de făcut? Greşit! Vacanţa avea doar trei luni, după care urma întoarcerea la civilizaţia modernă. Aveam ce face!

Am avut televizor încă din 1961 sau 1962, iar emisiunile pentru copii şi adolescenţi erau superbe(Căpitanul Val-Vârtej, Paganel, vă mai amintiţi de ei?), în oraş erau destule săli de cinema, cu grădină de vară, un teatru, un teatru de păpuşi excelent, se putea face sport, mergeam la Casa Pionierilor, la cercul de aeromodelism, vara nu lipseau taberele la munte şi la mare.

Am citit atât de mult pentru că întâi învăţătorii, apoi profesorii de limba şi literatura română au ştiut să ne îndrume lecturile şi să ne facă să intrăm în universul literelor, fără ca asta să ni se pară o corvoadă. Buba cu lipsa de apetit a adolescenţilor de azi trebuie căutată în şcoală, în felul în care se predă limba şi literatura română, în conţinutul programei.

Asta e o boală universală. Dovadă acest articol din "Washington Post", al unei profesoare de limba şi literatura engleză. Poate că nu ar strica să-l citească şi adormitul Adomniţei.

Hitler, să ne ierţi...

Doar naivii pot crede că discursul lui Traian Băsescu pe o copaie nemţească, venită în vizită la Constanţa, chiar în ziua de 23 august, nu are o valoare simbolică. Este un fel de a spune"Hitler, să ne ierţi pentru şutul în cur primit de la noi în 1944! Eram şi noi mici şi proşti!"

Indiferent ce credem, acum, despre 23 august 1944, actul desprinderii din Axă a fost unul în logica interesului naţional. Nu avem de ce ne cere scuze nimănui, cu atât mai mult cu cât să nu uităm că a existat şi un Diktat de la Viena, care ne-a rupt din trupul ţării aproape întrega Transilvanie, în folosul Ungariei, un pact Ribbentrop-Molotov, care ne-a lăsat fără Basarabia, şi un Stalingrad, în care "aliaţii" noştri germani ne-au lăsat cu curul în ger, şi multe alte dovezi de "prietenie". Să nu uităm şi că, formal, nu ne lega nicio obligaţie de Germania.

Ştiind cum gândesc unii de pe la Cotroceni, care consideră trecerea în tabăra Naţiunilor Unite drept o trădare a Germaniei, gestul de azi poate li s-a părut firesc. Mie mi se pare o imbecilitate!

23 August 1944

23 August 1944

Mai înseamnă ceva pentru români ziua de 23 august 1944? Şi dacă da, ce anume? Este o zi a eliberării, sau una a trădării? O zi glorioasă, sau una infamă? Sau, şi mai simplu, nu ne pasă?

Nu sunt istoric. De aceea cred că 23 august 1944 este, înainte de toate, o expresie a realismului politic. Indiferent ce spun unii şi alţii, să fi mers până la capăt alături de Germania ar fi fost un act necugetat şi sinucigaş. A mers Ungaria, şi la ce i-a folosit? A obţinut ceva? Măcar stima adversarilor? S-a văzut ce stimă, în 1956!

Din toate punctele de vedere, decizia de a trece în cealaltă tabără, a Naţiunilor Unite, a fost una oportună, legitimă şi binevenită. Ceea ce ar trebui să ne pună pe gânduri este altceva: modul în care am făcut schimbarea. Şi care spune multe despre mizeria politicii româneşti. Un rege, Mihai, ranchiunos şi decis să răzbune umilinţele la care fusese supus de Antonescu, un Antonescu arogant, care dorea să iasă din război în condiţiile lui, deşi ştia că Aliaţii luaseră o decizie în privinţa României şi nu negociau altceva, partide care se uneau de faţadă şi îşi dădeau la gioale în culise, lideri care, atunci când trebuiau să ia decizii făceau pe mortu'n păpuşoi, nişte comunişti puţini la număr, dar mai decişi şi mai organizaţi decât partidele istorice, militari care oscilau între datoria faţă de ţară şi loialitatea faţă de vechii aliaţi, haos administrativ, amatorism, improvizaţie, trădări. Şi multe suferinţe pentru soldaţi şi pentru civili.

23 august 1944 nu este ziua în care a început comunizarea României. Decizia de a oferi URSS un spaţiu tampon în Europa era luată deja, iar România se afla, din 1943, de la Conferinţa de la Moscova, în aria de influenţă sovietică. Atunci a fost scris faimosul procent, pe şerveţelul lui Churchill. Iar ceea ce s-a hotărât atunci, Ialta nefiind decât o continuare a Conferinţei din 1943, s-a consfinţit la Paris, în 1947, în cadrul Conferinţei de Pace. Iar cei care ne sunt acum aliaţi în NATO: SUA, Franţa, Marea Britanie, nu au acordat statutul de cobeligerantă României, şi au consfinţit apartenenţa Basarabiei şi a nordului Bucovinei la URSS.

Istoria nu se scrie cu dacă. Faptele sunt cele pe care le ştim. Rămâne ca fiecare dintre noi să le judece cum crede de cuviinţă. Dar, ne place sau nu, 23 august 1944 face parte din istoria noastră, cu bune şi rele.

Morţi care contează, morţi de care nu ne pasă

Cinismul occidentului este cel care îl va face să piardă războaiele pe care le poartă în numele "superiorităţii" sale morale, în numele drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Vreţi monstre de cinism? Într-o acţiune de luptă, într-un război care sigur nu este al lor, în Afganistan mor zece soldaţi francezi. Dumnezeu să-i ierte! Şi-au făcut datoria, şi apoi, pentru asta sunt plătiţi. Franţa le onorează memoria. Acei morţi au un chip, au un nume.

Astăzi, în Afganistan, aviaţia NATO(cel mai probabil americanii) a omorât 76 de civili, majoritatea femei şi copii. Este un incident dintr-o foarte lungă serie de astfel de incidente petrecute în Afganistan şi Irak, în care victimele civile ale armatelor occidentale se numără cu miile. Victime colaterale. Ca în Serbia, bombardată de NATO. Tot în numele umanismului! Acestui incident presa franceză, care în cazul soldaţilor morţi în luptă, a dedicat evenimentului editoriale, analize, reportaje, i-a rezervat câteva rânduri în ediţiile electronice, pe post de "câini striviţi de maşini".

În "Le Monde" Piotr Smolar, într-un reportaj din Ţincvali, ironiza morţii osetini. Unii dintre cititori au protestat. Reportajul a fost republicat, fără pasajul cu pricina, şi comentariile şterse. Şi iarăşi proteste, pentru cenzură. În toată presa occidentală, pic de simpatie şi de regret pentru victimele osetine şi ruse. Şi-au meritat soarta, par să spună jurnaliştii. Dracu' i-a pus să fie de partea cea proastă a baricadei, adică alături de ruşi?

În Irak mor zilnic civili. Aici găsiţi un bilanţ, fatalmente incomplet, al victimelor civile din Irak. Alţii dau cifre şi mai mari, care trec de un milion de morţi civili în Irak. Se pare că şi ei, ca şi morţii din Afganistan, nu contează.

Şi ne mirăm că suntem tot mai urâţi, că fundamentaliştii de toate culorile şi credinţele îşi fac un scop suprem din distrugerea civilizaţiei occidentale?

Tony Judt se întreba dacă am învăţat ceva din istoria secolului 20. Şi încheia astfel eseul publicat în "Idei în Dialog": În loc să fugim de secolul douăzeci, trebuie, cred, să ne întoarcem şi să îl privim mai atent. Trebuie să aflăm din nou – sau poate pentru prima dată – că războiul îi abrutizează şi îi degradează pe învingători şi învinşi deopotrivă; să aflăm ce păţim atunci când, după ce am declanşat cu nesăbuinţă un război nejustificat, suntem împinşi să exagerăm importanţa inamicilor şi să îi demonizăm pentru a legitima continuarea războiului pe termen nelimitat."

Casă, dulce belea!

Opt, şi cu asta nouă!

Obsesia imobiliară se manifestă din plin şi în campania electorală americană. La noi face ravagii de mult, de pe vremea lui "Năstase, patru case!", cu variaţiile de rigoare: "blocul din Zambaccian, casa din Mihăileanu, chiria modică de la RAPPS, casa lui Iliescu".

De unde a început la americani? Acum vreo două zile, John McCain, candidatul republican a avut evidente probleme în a-şi aminti câte case are. Cei care i le-au numărat au găsit opt, el spunea, într-un interviu, că nu ştie sigur, poate stafful lui o fi mai bine informat. Ce a urmat, citiţi aici. Sigur este că "războiul caselor" între Barack Obama şi John McCain promite noi surprize, şi deja se prefigurează lovituri dure sub centură. Dar ele au şi o parte bună: ne vindecă de iluzii! Corupţia nu este monopolul României, ba, mai mult, noi suntem dulci copii nevinovaţi. Când vom ajunge la nivelul corupţiei americane, ei bine, doar atunci vom scăpa de eticheta de ţară coruptă şi vom intra în lumea bună! Vom fi priviţi cu respectul cuvenit, pentru că acum, doar cu găinăriile noastre, compromitem noţiunea de corupţie!

Poate aţi uitat de el

De petrol. Pentru că, dincolo de micile şi marile cafteli din Caucaz şi de prin Africa, din Irak şi din Afganistan, petrolul rămâne vedeta de necontestat şi motorul care pune în mişcare balanţa de putere la nivel global. Mirosul lui acoperă mirosul leşurilor neculese de pe câmpul de luptă din Caucaz. Mirosul lui este un puternic afrodisiac, la fel de puternic precum mormanele de bani pe care le câştigă unii din specularea lui, dar şi a altor materii prime.

În numărul său de astăzi, Washington Post introduce în scenă un actor major pe piaţa speculei cu petrol, care s-ar fi lipsit bucuros de această onoare. Este vorba despre conglomeratul energetic privat elveţian Vitol , despre care, sincer să fiu, nu am auzit până azi. Şi poate că nici alţii nu ar fi auzit, dacă nu ar fi fost curiozitatea unui organism de reglementare a burselor americane, Commodity Futures Trading Commission, care s-a uitat prin registrele lor. Şi ce-au văzut acolo? Că în iulie, portofoliul Vitol reprezenta 11% din totalul contractelor pe petrol de la New York Mercantile Exchange.

Aşa încep să se explice multe: de ce, fără motive aparente, petrolul a ajuns la aproape 150 de dolari barilul, deşi oferta depăşea cererea, iar consumul scădea, de ce erau atât de volatile preţurile, cum la fel de bine înţelegem de ce a început să scadă atât de accelerat preţul barilului, fix după ce organismele de reglementare s-au trezit din somnul lor inexplicabil şi au început să sape.

"CFTC documents show Vitol was one of the most active traders of oil on NYMEX as prices reached record levels. By June 6, for instance, Vitol had acquired a huge holding in oil contracts, betting prices would rise. The contracts were equal to 57.7 million barrels of oil -- about three times the amount the United States consumes daily. That day, the price of oil spiked $11 to settle at $138.54. Oil prices eventually peaked at $147.27 a barrel on July 11 before falling back to settle at $114.98 yesterday. "

Astfel de entităţi speculative uriaşe acţionează nu doar în comerţul cu petrol, ci şi cu alte bunuri vitale, mai ales alimentare, porumb, grâu, bumbac, etc. Iar proştilor li se recită poveştile alea cu cererea şi oferta, cu mâna invizibilă a pieţei, care o fi invizibilă, dar sigur nu e a pieţei, ci a unor indivizi fără scrupule, care au avut grijă să lege statul de mâini şi de picioare: "For most of the past century, regulators put limits on financial actors to prevent them from dominating commodity exchanges, which were much smaller than the bond or stock markets. Only commercial operations, such as farms, airlines, manufacturers and the middlemen that handle their trading activities, were allowed to buy nearly unlimited quantities. The goal was to allow these businesses to minimize the effect of price swings. The first major change to this regulatory framework occurred in 1991, when Goldman Sachs through a subsidiary called J. Aron, argued that it should be granted the same exemption given to commercial traders because its business of buying commodities on behalf of investors was similar to the middlemen who broker commodity transactions for commercial firms...A second turning point came when Congress passed the Commodity Futures Modernization Act of 2000. The law formally allowed investors to trade energy commodities on private electronic platforms outside the purview of regulators. Critics have called this piece of legislation the "Enron loophole," saying Enron played a role in crafting it. "

Şi când vă spuneam eu că parlamentarii noştri sunt nişte găinari, care habar nu au ce înseamnă o lege cu dedicaţie! Păi după scandalul Enron SUA ar fi trebuit să aibă toţi parlamentarii la mititica, la cât de mânjiţi au fost, de-au dat legile care au permis marea coţcărie!

Acum începem să percepem adevărata dimensiune a sistemului financiar paralel, pe care o mână de indivizi, extrem de influenţi şi de puternici, corupând democraţia, l-au scos de sub orice fel de control. Ce va urma după criza subprime?

Şi asta nu e tot. Vă mai amintiţi că unul dintre motivele invocate pentru a justifica creşterea preţului petrolului era acela al nivelului scăzut al stocurilor în SUA, Europa şi China? Ei bine, era fals! Avem tot petrolul de care e nevoie. Cel puţin asta spune articolul apărut astăzi în NYTimes. Care, citit cu atenţie, este, de fapt, şi o încercare de liniştire a celor care argumentează că atacarea Iranului poate duce la creşterea catastrofală a preţului petrolului. Să înţelegem de aici că atacul asupra Iranului este iminent? Şi că evenimentele din Georgia l-au devansat, pentru a nu permite Rusiei echiparea Iranului cu arme sofisticate?

Iar economia este cel mai important element în formarea intenţiei de vot a cetăţenilor americani, 40% dintre cei intervievaţi declarând acest lucru, urmată de preţul petrolului, cu 15%, la egalitate cu războiul din Irak. Una peste alta, 55% dintre americani vor vota în funcţie de starea economiei. Şi ea depinde în mare măsură de preţul petrolului. De aceea "descoperirea" speculanţilor de la Vitol pică la fix! Şi dă o mână de ajutor lui McCain, care practic l-a egalat în sondaje pe Barack Obama. Şi cum 80% dintre americani îl văd pe McCain un mai bun comandant şef al armatei decât Obama, dacă Bush îi lasă moştenire şi un război cu Iranul, alegerea lui e floare la ureche!

Complicate sunt căile petrolului, şi doar idioţii ca Saakashvili nu au aflat asta!