Programarea eșecului și paralizarea statului

Sunt oameni în țara asta, la butoanele statului și în rândul elitelor, care, din motive meschine, și ticăloase, își doresc eșecul actualei guvernări cu orice preț. Și fac tot ce pot-și pot!-pentru eșec. Eșec ce poate fi o realitate. Sunt două lucruri, pe care nu le înțeleg, în sensul că nu acceptă existența lor. Primul: că eșecul nu este al lui Dragnea, Tăriceanu, sau Grindeanu. Pe ăștia îi doare fix în pix. Au cu ce trăi.

Eșecul va fi eșecul nostru, al tuturor. Și noi plătim costurile eșecului, nu ei. Al doilea lucru este acela că vor trebui să gestioneze consecințele eșecului. Că nu va pogorî Sfântul Duh, s-o facă El. Nu, ei, cei care și-au dorit eșecul, și au lucrat pentru el, vor trebui să guverneze. Tembeli precum Cioloș, grămadă. Se va găsi un dobitoc să accepte funcție de premier. Se vor găsi vreo trei sute de moluște din Parlament, care să voteze învestirea ”guvernului meu”. Și după? Ce legitimitate are? Ce forță de a îndrepta ce a stricat? Cu ce sprijin din partea cetățenilor? Că pe Cioloș l-a sprijinit toată lumea: și Bruxellesul, și președintele, și serviciile, și DNA, și ”ambasadele”, și ”societatea civilă”, și ”mediul de afaceri”. Care a fost finalul? A făcut căcatul praf! Pentru că, de fapt, n-a crezut nimeni în el. Și nu va crede nimeni nici într-un nou guvern născut pe ruinele celui de acum.

N-or fi românii fini politologi, d-ăia de despică firul în patru și sunt tobă de carte. Există însă un soi de ”democrație instinctivă”, dacă-i pot spune așa. Care-i face să devină reticenți în fața unor astfel de mânării politice. Iar avalanșa de dezvăluiri din ultima perioadă face și mai grea viața sforarilor, care încearcă să ne spună că ”sistemul” este mare și tare, că tot ei fac jocurile, că n-au pierdut nimic de pe urma poveștilor ăstora. Ei bine, a pierdut ceva esențial: credibilitatea. Erau destui gata să accepte abuzurile sistemului, considerându-le prețul plătit pentru o cauză bună. Acum văr că, de fapt, cauza n-a fost niciodată bună, ea doar le-a fost vândută proștilor drept bună de un uriaș aparat de propagandă, ai cărui tenori se dovedesc acum slugile unor interese strict private, corupți și ei până în măduva oaselor, și sugând cu poftă din țâța banului public.

Am ajuns într-un punct critic pentru viitorul nostru. Chiar nu înțelegem că am consumat toate formulele posibile de guvernare? Cu sau fără partide miracol, apărute de nicăieri, pentru a se consuma după nici un an-doi de existență, încercări ale sistemului de a oferi majorități acestor guverne ilegitime, născute din astfel de eșecuri programate ale voinței cetățenilor. Așa a fost cu UNPR ul lui Oprea. Așa s-a încercat cu ApR ul lui Meleșcanu. Așa a fost cu Partidul Conservator al lui Voiculescu. Așa ceva se încearcă acum cu USR. Cu rezultatele cunoscute: instabilitate politică, blocaj administrativ, și, în ultimă instanță, blocarea statului.

Intervenția brutală în alegerile făcute de cetățeni a dus la paralizarea statului. Sistemul, prezentat proștilor drept o sursă de expertiză, de bună-guvernare și de moralitate în spațiul public, s-a dovedit contrariul acestei imagini. A generat proastă guvernare, incapacitate administrativă și este principala sursă de corupție în România. A distrus încrederea cetățenilor în politică. Doar că odată cu asta n-a dovedit că este capabil să i se substituie. Mai mult, lumea devine conștientă că ”sistemul” este mai rău decât politicul.

Din păcate publicul nu mai are ce alege: politicul este în ruine, sistemul este odios de-a dreptul, și se dovedește cu mult mai puțin performant, aș zice de-a dreptul impotent, în guvernare. Nu există alternative, și asta este principalul motiv al paraliziei statului. Ne facem iluzii crezând că renunțarea la democrație ar fi o soluție. Nu este. Dictatura nu rezolvă problema paraliziei statului, este ea, în sine, un eșec programat.

Este drept însă că trăim, din motive pe care le-am expus deja în multe dintre postările de pe acest blog, combinația între demonizarea politicului și incapacitatea de a guverna a sistemului a dus la apariția unui soi de regim cu partid unic, care golește de conținut democrația. Nu este un sistem totalitar clasic, deși, prin lipsa de alternativă, nu lasă, practic, nicio libertate de a face cu adevărat o alegere.

Lipsa alternativelor este agravată și de transformarea ”societății civile”, care putea, măcar teoretic, să genereze așa ceva, și să funcționeze și ca o contra-putere, într-o uriașă mașinărie de lobby și de trafic de influență în favoarea unor interese private. România este doar partea cea mai vizibilă, și mai mizerabilă, a acestei involuții democratice, care se petrece în tot occidentul, incluzând în asta și SUA.

Nu, nu am soluții pentru această problemă. În afară de una: reconstrucția încrederii în politic, în capacitatea lui de a oferi soluții problemelor din economie și din societate. Asta presupune două lucruri: re-ideologizarea partidelor, și preluarea puterii din mâinile sistemului, pentru a o exercita transparent, în folosul cetățenilor. Știu, știu, politicienii sunt niște nemernici, hoți și ticăloși. Da, dar noi îi alegem. Nu putem judeca lucrurile cu capul nostru, înainte de a alege? Și după ce am ales, nu ne putem asuma responsabilitatea alegerii făcute? Am uitat că, până mai acum ceva vreme, tot ce am obținut, de la drepturi și libertăți individuale și colective, la un sistem politic democratic și pluralist, până la statul social, a fost obținut prin luptă, prin implicare civică și politică? Nu, nu ne va da nimeni nimic de pomană! Să ne fie clar!

Dacă vom accepta în continuare să asistăm fără reacție la un șir de eșecuri programate, care să ducă paralizia statului până la limita de rupere, este și asta o alegere. Dar să nu ne mai plângem de costurile ei, economice și sociale. Fuga din țară este o soluție proastă. Până la urmă, cu spatele la zid, tot vom trebui să luptăm pentru dreptul nostru la libertate. Cu cât o facem mai repede, mai ferm și fără compromisuri, cu atât prețul plătit va fi mai mic. Totul este să fim convinși de justețea cauzei noastre.