Programarea eșecului și paralizarea statului

Sunt oameni în țara asta, la butoanele statului și în rândul elitelor, care, din motive meschine, și ticăloase, își doresc eșecul actualei guvernări cu orice preț. Și fac tot ce pot-și pot!-pentru eșec. Eșec ce poate fi o realitate. Sunt două lucruri, pe care nu le înțeleg, în sensul că nu acceptă existența lor. Primul: că eșecul nu este al lui Dragnea, Tăriceanu, sau Grindeanu. Pe ăștia îi doare fix în pix. Au cu ce trăi.

Eșecul va fi eșecul nostru, al tuturor. Și noi plătim costurile eșecului, nu ei. Al doilea lucru este acela că vor trebui să gestioneze consecințele eșecului. Că nu va pogorî Sfântul Duh, s-o facă El. Nu, ei, cei care și-au dorit eșecul, și au lucrat pentru el, vor trebui să guverneze. Tembeli precum Cioloș, grămadă. Se va găsi un dobitoc să accepte funcție de premier. Se vor găsi vreo trei sute de moluște din Parlament, care să voteze învestirea ”guvernului meu”. Și după? Ce legitimitate are? Ce forță de a îndrepta ce a stricat? Cu ce sprijin din partea cetățenilor? Că pe Cioloș l-a sprijinit toată lumea: și Bruxellesul, și președintele, și serviciile, și DNA, și ”ambasadele”, și ”societatea civilă”, și ”mediul de afaceri”. Care a fost finalul? A făcut căcatul praf! Pentru că, de fapt, n-a crezut nimeni în el. Și nu va crede nimeni nici într-un nou guvern născut pe ruinele celui de acum.

N-or fi românii fini politologi, d-ăia de despică firul în patru și sunt tobă de carte. Există însă un soi de ”democrație instinctivă”, dacă-i pot spune așa. Care-i face să devină reticenți în fața unor astfel de mânării politice. Iar avalanșa de dezvăluiri din ultima perioadă face și mai grea viața sforarilor, care încearcă să ne spună că ”sistemul” este mare și tare, că tot ei fac jocurile, că n-au pierdut nimic de pe urma poveștilor ăstora. Ei bine, a pierdut ceva esențial: credibilitatea. Erau destui gata să accepte abuzurile sistemului, considerându-le prețul plătit pentru o cauză bună. Acum văr că, de fapt, cauza n-a fost niciodată bună, ea doar le-a fost vândută proștilor drept bună de un uriaș aparat de propagandă, ai cărui tenori se dovedesc acum slugile unor interese strict private, corupți și ei până în măduva oaselor, și sugând cu poftă din țâța banului public.

Am ajuns într-un punct critic pentru viitorul nostru. Chiar nu înțelegem că am consumat toate formulele posibile de guvernare? Cu sau fără partide miracol, apărute de nicăieri, pentru a se consuma după nici un an-doi de existență, încercări ale sistemului de a oferi majorități acestor guverne ilegitime, născute din astfel de eșecuri programate ale voinței cetățenilor. Așa a fost cu UNPR ul lui Oprea. Așa s-a încercat cu ApR ul lui Meleșcanu. Așa a fost cu Partidul Conservator al lui Voiculescu. Așa ceva se încearcă acum cu USR. Cu rezultatele cunoscute: instabilitate politică, blocaj administrativ, și, în ultimă instanță, blocarea statului.

Intervenția brutală în alegerile făcute de cetățeni a dus la paralizarea statului. Sistemul, prezentat proștilor drept o sursă de expertiză, de bună-guvernare și de moralitate în spațiul public, s-a dovedit contrariul acestei imagini. A generat proastă guvernare, incapacitate administrativă și este principala sursă de corupție în România. A distrus încrederea cetățenilor în politică. Doar că odată cu asta n-a dovedit că este capabil să i se substituie. Mai mult, lumea devine conștientă că ”sistemul” este mai rău decât politicul.

Din păcate publicul nu mai are ce alege: politicul este în ruine, sistemul este odios de-a dreptul, și se dovedește cu mult mai puțin performant, aș zice de-a dreptul impotent, în guvernare. Nu există alternative, și asta este principalul motiv al paraliziei statului. Ne facem iluzii crezând că renunțarea la democrație ar fi o soluție. Nu este. Dictatura nu rezolvă problema paraliziei statului, este ea, în sine, un eșec programat.

Este drept însă că trăim, din motive pe care le-am expus deja în multe dintre postările de pe acest blog, combinația între demonizarea politicului și incapacitatea de a guverna a sistemului a dus la apariția unui soi de regim cu partid unic, care golește de conținut democrația. Nu este un sistem totalitar clasic, deși, prin lipsa de alternativă, nu lasă, practic, nicio libertate de a face cu adevărat o alegere.

Lipsa alternativelor este agravată și de transformarea ”societății civile”, care putea, măcar teoretic, să genereze așa ceva, și să funcționeze și ca o contra-putere, într-o uriașă mașinărie de lobby și de trafic de influență în favoarea unor interese private. România este doar partea cea mai vizibilă, și mai mizerabilă, a acestei involuții democratice, care se petrece în tot occidentul, incluzând în asta și SUA.

Nu, nu am soluții pentru această problemă. În afară de una: reconstrucția încrederii în politic, în capacitatea lui de a oferi soluții problemelor din economie și din societate. Asta presupune două lucruri: re-ideologizarea partidelor, și preluarea puterii din mâinile sistemului, pentru a o exercita transparent, în folosul cetățenilor. Știu, știu, politicienii sunt niște nemernici, hoți și ticăloși. Da, dar noi îi alegem. Nu putem judeca lucrurile cu capul nostru, înainte de a alege? Și după ce am ales, nu ne putem asuma responsabilitatea alegerii făcute? Am uitat că, până mai acum ceva vreme, tot ce am obținut, de la drepturi și libertăți individuale și colective, la un sistem politic democratic și pluralist, până la statul social, a fost obținut prin luptă, prin implicare civică și politică? Nu, nu ne va da nimeni nimic de pomană! Să ne fie clar!

Dacă vom accepta în continuare să asistăm fără reacție la un șir de eșecuri programate, care să ducă paralizia statului până la limita de rupere, este și asta o alegere. Dar să nu ne mai plângem de costurile ei, economice și sociale. Fuga din țară este o soluție proastă. Până la urmă, cu spatele la zid, tot vom trebui să luptăm pentru dreptul nostru la libertate. Cu cât o facem mai repede, mai ferm și fără compromisuri, cu atât prețul plătit va fi mai mic. Totul este să fim convinși de justețea cauzei noastre.

Perdanți, câștigători și teroriști

Într-o reacție la atacul de luni noaptea, președintele SUA, Donald Trump afirmă că tinerii din Manchester au fost uciși de niște ratați. Sau poate a folosit alt termen: ”losers”. Adică perdanți. Și atunci s-ar putea să aibă dreptate.

Terorismul nu rezolvă nimic. N-a rezolvat nimic, niciodată. Trecem peste etica, morala, legitimitatea folosirii lui ca instrument pentru atingerea unor scopuri, oricât de morale și de legitime ar fi ele. Să ucizi la întâmplare oameni, să distrugi vieți, destine, nu poate fi acceptat și nici măcar înțeles. Nu avem ce accepta și nici ce înțelege dintr-un act terorist.

Cu toate astea va trebui să ne aplecăm extrem de atent asupra motivațiilor celor care recurg la astfel de instrumente. Pentru că dacă nu înțelegem ce exprimă ele, cu adevărat, nu avem cum le preveni. Represiunea nu rezolvă, singură, această problemă. Oricâte mijloace și puteri ai acorda forțelor de represiune. Iar prevenția nu o poți limita doar la urmărirea unor indivizi pe care îi consideri-după criterii cel mai adesea arbitrare, și nu de puține ori superficiale-cu risc de radicalizare.

Să fim cinstiți: oricare dintre noi, într-un context care nu are nicio legătură cu acelea considerate de risc, se poate radicaliza. Fără să fim nici fanatici religioși, nici adepții cine știe cărei ideologii extreme. Nu, pur și simplu se rupe filmul, la un moment dat, și acumularea cantitativă a frustrărilor personale, în context social, duce la saltul ”calitativ”.

Să ne întrebăm de ce nu sunt mai mulți cei care aleg terorismul pentru a-și exprima frustrările. Un răspuns ar fi acela că, deocamdată, resturile statului social reușesc să funcționeze pe post de calmant, asigurând o relativă pace socială. Dar suntem la limită. Când statul social va înlocuit definitiv de statul represiv, ne așteaptă Iadul. Când tu, câștigător al globalizării, bine înfipt în ”sinergia faptelor,  predici tot mai insistent ”moartea” săracilor, când polarizarea socială și economică ți se pare firească, și vrei s-o accentuezi, când distrugi orice forme de solidaritate socială, promovezi războaie între generații și categorii sociale, la ce să te aștepți?

Deocamdată am găsit o explicație comodă pentru atentate: islamismul militant. Dar dacă nu e vorba despre el? Dacă este altceva, și nebuni precum ăia din ISIS își asumă, din considerente de imagine, aceste acte scelerate, din motive de imagine? Dacă este vorba despre cu totul altceva? Dacă din mediul ăsta de cultură, format din frustrați din cauza nedreptăților și inechităților economice și sociale, se vor naște monștri care ni-i vor face simpatici pe ”extremiștii islamiști”?

Mă tem că noi suntem problema, nu extremiștii islamiști. În fond, cu puțin efort, organizații precum ISIS pot fi distruse cu instrumentele acțiunii polițienești. Nu e nevoie de războaie în toată regula, cu avioane, rachete de croazieră și alte bazaconii de înaltă tehnologie. Forțele speciale sunt suficiente. Dar împotriva lăsaților în urmă din toate societățile noastre nu ai ce folosi, dacă se produce o explozie socială.

Eu zic că avem la ce ne gândi. Dacă vrem să rezolvăm problemele astea. La care, culmea, trecutul ne demonstrează că avem soluții. Ce nu costă cine știe ce, pe deasupra. Poate și ăsta e un motiv pentru care nu le folosim. De ce să investești în protecție socială și în educație, când poți investi de zeci de ori mai mult în armament, cu care să combați ”vrabia” terorismului?

Imitație și creație.

Noi, românii, suntem obsedați să imităm. Asta merge mână în mână cu complexul nostru de inferioritate în fața ”civilizatorului” occidental, la capitolul ăsta intrând și americanii. Imităm cu disperare, aș putea spune, și cu cât ne apropiem de zilele noastre, cu atât disperarea se acutizează.

Imitația, în sine, nu-i un păcat. Cum nu este nici o virtute. Este doar un instrument. O scurtătură, prin care câștigi timp, pentru că nu mai ”inventezi” ceva ce a fost deja inventat. Toate națiunile au trecut prin faza imitației, și fac asta și acum.

Am imitat-sau importat-instituții, valori, comportamente. Uneori imitația ne-a ajutat să reducem decalajele de dezvoltare. Alteori ne-a încurcat, ne-a făcut să nu mai gândim la dezvoltare cu capul nostru. Acum suntem din nou în faza în care imitația ne face rău. Și ne face rău pentru că nu este însoțită și de creație.

Imitația este conformism, creația este generatoare de progres. Chiar și atunci când ea, creația, eșuează. Și din eșecuri înveți, și învățând, progresezi.

Nimic nu se poate face exclusiv prin imitație. Creația este obligatorie. Cei care înțeleg asta, reușesc să scape din capcana subdezvoltării și sărăciei. Rusia, China, Japonia, SUA, Germania, chiar, toate au dublat imitarea cu creația. Petru cel Mare a imitat occidentul pe care-l vizitase. Doar că nu s-a limitat la asta: el și urmașii lui au stimulat creația, au ”importat” elite culturale, științifice, economice și tehnologice, care au generat un mediu propice creației, au creat, la rândul lor, elite locale. La noi elitele locale pleacă, și locul lor nu poate fi luat de altele, pentru că nu le mai pregătește nimeni. Și nu le mai pregătește pentru că, în furia imitării, am decis că soluție tuturor problemelor este ”piața liberă”.

Am râs de China, care, ca și Rusia, a trecut printr-o fază de imitație, nu de puține ori cu accente grotești. Dar au înțeles și ei, repede, cum se joacă asta, și investesc enorm în creație. Acum și economia lor, și economia rusă, ca înainte cea japoneză, ies din faza dezvoltării prin imitație și intră în faza dezvoltării prin creație. Ambele procese sunt susținute puternic de stat, care le planifică și le finanțează. Iar rezultatele se văd. Mai ales în cazul Chinei. Care are o bază mult mai mare de recrutare a elitelor, și instrumente pentru un control mai riguros al procesului din partea statului.

Ce vedem loco? Nimic! În afară de prostii precum #rezist, ”Marșul diversității”, ”Corupția ucide!”, și altele de genul ăsta. Am importat instituții politice și de reglementare. Dar n-am făcut nici cel mai mic efort de a le dezvolta, de a le adapta la realitățile României, de a le face funcționale cu adevărat. În televiziune, spre pildă, cumpărăm concepte de emisiuni, și le stricăm cu o consecvență demnă de o cauză mai bună, pentru că uităm de faza de creație. Exemplele pot continua.

Ne-am pus speranța în industria IT. Dar ce este ea, dacă numai tot imitație de doi bani? Să te lauzi că ai sute de mii de angajați în industria asta, și să nu produci nimic original, să-ți crape toate aplicațiile complexe, din sănătate, spre pildă, din evidența populației, din Fisc, și așa mai departe? Ce diferență este între angajații de la Dacia sau de la Ford, care strâng șuruburi pe linia de asamblare, și ITiștii din cubicule, care scriu de capii linii după linii de cod? Unde este creația?

Mai rău: în faza imitației-mă refer la industrializare, dar lucrul este valabil și în alte domenii, să le zicem dematerializate, gen cultură-am ”achiziționat” o mulțime de cunoștințe. Pe ele se construia faza de creație. Ce am făcut cu ele, dacă nu le transmitem mai departe? Dezvoltarea prin discontinuități este o imposibilitate. Nu putem trece din Evul Mediu direct în secolul XX, dacă nu acumulăm cunoștințe. Noi am renunțat deliberat la acele cunoștințe acumulate, pe motiv că sunt impure, pentru că sunt ”comuniste”, și ne întoarcem la Evul Mediu. Cel mai dureros exemplu este cel al refuzului masiv al vaccinării copiiilor. Nu mai pomenesc de înlocuirea medicului cu pupatul moaștelor! Ce imităm acum? Modernitatea de secol XXI? Pe bune? Cu idioții care răspândesc obscurantismul pe sculele ultimul răcnet ale revoluției informaționale. Ceva nu se potrivește. Ceva nu se pupă: țoale de hipster, și gândire de retrograd. Bine așa!

Creația se învață. Cu un sistem educațional imitat după sisteme occidentale aflate și ele în impas, fix în domeniul ăsta, al creației, la ce să ne așteptăm? Unul din patru tineri-sau chiar mai rău!-este analfabet funcțional. Cum poate fi creator? Cum poate fi creator cineva al cărui contact cu cultura îl reprezintă emisiunile-pubelă de la televiziunile pubelă?

Suntem într-un impas. Și credem că am găsit soluția: imitația. Da, continuăm să imităm febril ”occidentul”, fără să trecem imitația prin filtrul gândirii critice. Ce vom obține? Păi, o criză și mai gravă decât cea din prezent. Previzibil. Dar cui îi pasă? Dacă e occidental e musai bun, și trebuie să funcționeze. Și să ne aducă nouă carne, lapte, brânză, ouă...

Producție și prostie pe stoc.

De câte ori încerci o discuție cât de cât serioasă despre economia României în comunism, apare câte un cretin, și-ți dă cu argumentul suprem în cap: ”Da, dar se producea pe stoc!”

Asta dovedește cât am înțeles noi din ce-am trăit, sau ceata de idioți tefeliști din ce-a citit. Cum dracu să produci pe stoc într-o țară în care nu puteai cumpăra nimic de la raft? Unde stăteau stocurile alea, de așteptai cinci ani pentru o mașină, luni de zile pentru un televizor sau un frigider, mașina de spălat automată era Fata Morgana, mobila un ideal, și până și ”converșii” de Drăgășani o raritate?
De fapt, de unde a apărut cretinismul ăsta, cu ”producția pe stoc”? Dintr-o raportare statistică. Care era cât se poate de corectă. Un exemplu: Rombac 1-11. Era o producție cu ciclu lung de fabricație: de la lansarea comenzii, până la livrarea la utilizator, treceau cam doi ani, doi ani și jumătate. Sigur că în contabilitate și în statistici toate piesele primare, subansamblurile și ansamblurile, apăreau ca ”stocuri”. Asta la toate entitățile care cooperau la fabricarea dihaniei: cei care făceau trenul de aterizare, parcă la Bacău, piesele turnate și forjate de la Băneasa, Aerofina, Turbomecanica și tot așa. Produsul era plătit pe bucăți de bancă, pe stadii de fabricație. Era scos de pe ”stoc” atunci când devenea ”producție vândută și încasată”.
Gândiți-vă câte vapoare am fabricat. Până au fost livrate erau trecute la ”stocuri”. Un reactor de la Cernavodă, care costă cam la un miliard de de dolari, și a durat construcția lui mai bine de zece ani, a generat ”stocuri” în toată economia. Pot continua. Inclusiv vinul pus la învechit sau coniacul sau șampania produse după rețetele clasice erau ”producție pe stoc” pe perioada tehnologică de maturare. Care putea fi și de trei până la cinci ani.
Economia românească a produs ”pe stoc”, deliberat, doar când a fost vorba de rezervele statului: cereale, alimente, petrol și derivate, benzină, motorină, cărbune energetic, diverse produse chimice, arme și muniții, mijloace de transport, diverse medicamente. Chiar și apa înmagazinată în lacurile de acumulare era, în anumite cazuri, stoc strategic. În rest a fost producție curentă, cu ciclu mai lung sau mai scurt de fabricație, cel mai adesea insuficientă pentru a satisface nevoile de consum ale populației. De ce a fost așa? Pentru că am pornit târziu industrializarea, nu avem suficiente unități de producție, și nici nu suplineam deficitul din import, pentru că nu aveam cu ce plăti marfa aia.
Acum stăm și mai prost. Dacă e să considerăm toate investițiile începute și neterminate ”producție pe stoc”, vezi ”autostrăzile” gen Bechtel, ne-am duce să ne spânzurăm, nu înainte de a aduce un călduros omagiu economiei ”comuniste”. Iar dacă-și închipuie cineva că în capitalism nu se produce pe stoc, or e prost, ori nu gândește. Din cauza asta a apărut o nouă orientare a marilor producători de bunuri, dar și de servicii: apropierea producției de piața căreia îi este destinată. Iar oportunitatea de investire într-o țară va ține cont în primul rând de mărimea pieței și de puterea de cumpărare a cetățenilor. Capitole la care stăm extrem de prost.

De asta trebuie să renunțăm la gândirea în clișee, și să facem un efort onest de analiză a realităților economice, comuniste și capitaliste deopotrivă, pentru a genera un model corect de dezvoltare, care să ne fie și nouă favorabil, nu doar altora.