Obsesiile sunt eterne

        Despre diamante se spune că sunt eterne. Și probabil că așa sunt. Cum nu trăim o eternitate, nu putem verifica. Văd însă că nu doar ele sunt eterne, ci și obsesiile unora, precum Sorin Roșca-Stănescu. A lui poartă un nume: ”Iliescu-KGB”. Obsesie care scoate capul extrem de oportun, dovadă cu SRS are un acut simț al ”câmpului tactic”. Ca vechi și încercat securist ce a fost. Nu îndrăznesc să cred că încă este. Ar fi o dovadă de crasă prostie din partea SRI să folosească asemenea specimene, că japițe nu le pot spune.

Sigur că povestea asta cu Iliescu, agent KGB, suptă din deșt de SRS, nu mai interesează pe nimeni. Nici când a fost lansată n-a stârnit cine știe ce valuri, deși vremurile erau destul de agitate. Dacă atunci ar fi avut o miză: în fond era vorba despre Președintele în funcțiune al României, acum povestea asta n-are nicio miză reală. Și nici măcar una simbolică.

Numai că, dacă presa românească a ajuns acolo unde este acum, adică într-o criză de credibilitate și de cititori din care nu pare că mai poate ieși, ar trebui să-i ”mulțumească”, printre mulți alții, și lui Roșca-Stănescu. Pentru că a transformat ziarele la care a lucrat, și pe care le-a condus, în instrumente pentru linșarea publică a celor pe care nu-i agrea, îi percepea drept adversari, sau, și mai grav, îi executa la ordinul celor care aveau interese politice și economice în eliminarea unor oameni de pe scena politică românească.

        În anii 90 obsesia ”Iliescu-KGB l-a împins pe SRS la comiterea unui fals grosolan, folosindu-se de cineva din Republica Moldova, cunoscătoare a limbii ruse, pentru a întocmi un document fals, care ar fi demonstrat teza sa. A pierdut un proces pe tema asta. După care lucrurile s-au terminat în coadă de pește, pentru că scandalul nu mai servea ”cauzei”: Iliescu pierduse(?) alegerile, iar președinte era Emil Constantinescu. Asta după ce, nu-i așa, până și Măgureanu votase schimbarea, nu? Ce-mi place țara asta!

        De ce a ieșit din nou la iveală această obsesie a lui SRS? Pot specula. Pe de o parte, a intrat într-un con de umbră, după ce a stat(aiurea, îmi permit să cred) la mititica. Și încearcă să arate că încă mai înseamnă ceva, că mai are ceva de oferit, că nu și-a pierdut combativitatea. Este o ofertă de servicii. ”Luați-mă! Folosiți-mă! Încă pot!” Sigur, de putut, poate. Dar ce poate el nu se prea pupă cu ce pot liberalii pe stil nou. Care-și iau lumină de la DNA. Iar SRS le poate oferi cel mult sfaturi de supraviețuire la bulău. E marfa cea mai căutată printre politicieni.

Pe de altă parte renașterea acestei obsesii face parte din prostul nostru obicei de a căuta țapi ispășitori și de a fugi de răspundere. SRS și-a zis că e un bun moment să adauge ceva la ridicolul acuzațiilor aduse Curții Constituționale a României pentru decizia de neconstituționalitate a unor prevederi ale noului Cod Penal, prevederi care privesc interceptările. Pur și simplu au fost indivizi, precum Cumpănașu, care au afirmat, senini, că judecătorii Curții fac jocul rușilor. Iar SRS e fericit să călărească pe mârțoaga asta! Poți să zici ceva despre plăcerile omului?  

        În loc să fie asumată eroarea din Codul Penal și îndreptată-că OUG propusă de madam Prună, și aprobată de Guvern, mai rău încurcă lucrurile, decât le limpezește- se preferă căutarea de explicații care mai de care mai bizare. Prilej pentru astfel de ieșiri teribiliste, care îngroapă și mai tare credibilitatea presei. Cineva numea această realitate ”presa-tomberon”. Mă tem că nu este prea departe de realitate.

        Reamintesc un lucru, la care țin: libertatea fără responsabilitate naște astfel de atitudini, care nu au nimic normal în ele. Exercitarea nestingherită a drepturilor și libertăților cetățenești este esențială pentru o democrație sănătoasă, atâta vreme cât asta nu duce la limitarea drepturilor și libertăților celorlalți. Pentru SRS și cei ca el aceste lucruri sunt amănunte, care nu contează. După care urmează mirarea sinceră că cititorii ocolesc chioșcurile de ziare. S-or fi săturat și ei de obsesii. Care nu au nici măcar conturul plăcut al unui cur de muiere de la pagina cinci...

        Povestea asta și o morală, ca să zic așa. Vă dați seama ce campanii electorale vom avea anul ăsta, dacă toți nebunii, gen SRS, își reciclează obsesiile? Și vă dați seama ce clasă politică bicisnică avem, dacă se folosește de aceste obsesii, pe post de proiecte și de programe politice? Atât putem, după 26 de ani de democrație?