marți, 5 februarie 2008

Creştere economică fără dezvoltare(2) Într-un recent articol fostul preşedinte al Băncii Mondiale, James D. Wolfensohn spunea că vechile clivaje de dezvoltare dintre Nordul dezvoltat şi Sudul sărac, în care 80% din PIB ul mondial era produs de 20% dintre cetăţenii planetei, care locuiesc în Nordul dezvoltat, sunt depăşite, că lumea globalizată şi tot mai interdependentă este organizată după un nou model. Acest nou model reflectă atât atenuarea vechilor clivaje, datorată mondializării, cât şi apariţia altor diviziuni, care împart lumea în patru segmente interconectate: ţările bogate, care se cunosc, şi au venituri pe cap de locuitor între 79.000 de USD şi 16.000 USD, economiile emergente, gen China, India, Brazilia, numite de autor „mondializante”, care se dezvoltă în ritmuri înalte şi care ar putea înlocui ţările bogate în rolul de motoare ale economiei globale, ţările „rentiere”, care adăpostesc o mare parte a resurselor naturale ale planetei, şi care au venituri medii pe cap de locuitor şi ţările „rămase în urmă”, ţări decuplate în general de la economia mondială şi care sunt confruntate cu sfidări importante în planul dezvoltării durabile. Această partiţie cu patru etaje o putem extrapola şi la România. Am făcut trecerea de la clivajul sat-oraş la o serie de alte clivaje, între oraşe, provincii, comunităţi, etnii chiar. Avem câteva zone bogate, care gravitează în jurul Bucureştilor, Timişoarei, Clujului, avem zone emergente, care se pot afirma în viitor, gen Iaşi, Constanţa, Craiova, Oradea, Arad, Braşov, Târgu-Mureş. Sunt şi zone cărora resursele naturale le permit să supravieţuiască, cum este Bucovina, spre exemplu, dar şi zone calamitate, ca acelea din Moldova, dar şi din sudul ţării. Aceste regiuni au profitat inegal de pe urme oportunităţile oferite de deschiderea economiei la globalizare şi de pe urma revenirii la economia de piaţă. Ce am avea de făcut? În primul rând trebuie să ne asigurăm că regiunile lăsate în urmă vor putea depăşi starea lor actuală, graţie nu doar oportunităţilor de dezvoltare oferite României de statutul său de ţară membră a Uniunii Europene, ci şi unor politici naţionale de dezvoltare regională care să aibă drept scop dezvoltarea cât mai armonioasă a teritoriului naţional. Din păcate, aşa cum a fost gândit după 1989 procesul de descentralizare administrativ-teritorială, el a dus la accentuarea decalajelor de dezvoltare între regiuni şi comunităţi locale şi a permis acumularea sfidătoare de bogăţie în doar două sau trei oraşe. Este un bun moment să ne întrebăm pe ce se duc banii publici din Bucureşti, care nu se poate plânge de lipsa resurselor financiare. Nu cu schimbarea bordurilor vom intra noi în era post-industrială! În al doilea rând trebuie să vedem ce politici publice trebuie elaborate şi puse în operă pentru a permite afirmarea zonelor emergente, pentru a difuza dezvoltarea la nivelul întregii Românii. Cea mai importantă măsură ar fi dezvoltarea accelerată a infrastructurilor de transport. Ea ar trebui dublată de politici de stimulare a refacerii bazei productive a economiei româneşti. Re-industrializarea este o necesitate stringentă, pentru fără ea nu vom avea şi un capital uman pe măsura nevoilor, şi nici ocuparea adecvată a forţei de muncă eliberată din agricultură. Trebuie să renunţăm la decizia păguboasă a înlocuirii producţiei interne cu importurile, pentru că nu vom avea cu ce susţine creşterea galopantă a deficitului de cont curent. Un răspuns adecvat şi urgent cere şi situaţia agriculturii, a cărei criză structurală a fost accentuată de fenomenele climaterice extreme din ultimii ani, de declinul demografic şi de fărâmiţarea exploataţiilor agricole. În al treilea rând trebuie să veghem ca polarizarea bogăţiei să nu ducă la apariţia violenţei sociale. Avem nevoie de politici sociale adecvate, care să împartă mai echitabil fructele creşterii economice. Găsim perfect îndreptăţite reproşurile celor care spun că „duduitul” economiei româneşti nu se vede şi în realitate. Nu mai este vorba de o percepţie subiectivă, ci de o realitate care nu mai poate fi negată. Creşterea economică din ultimii şapte ani, oricât de viguroasă este ea pe hârtie, nu s-a tradus prin crearea de bunuri şi servicii publice esenţiale pentru dezvoltarea naţiunii române. mai mult, am asistat la o deteriorare a volumului şi calităţii bunurilor publice precum educaţie, sănătate, prestaţii sociale, ordine publică, transport. Asta indică o risipă ne-permisă a resurselor acestei naţiuni, lucru pe care nu trebuie să-l mai tolerăm. Creşterea economică fără dezvoltare este, ca multe alte lucruri în România, o expresie a specificului naţional al formelor fără fond. Şi nu vedem cum s-ar putea schimba lucrurile, dacă ne vom încăpăţâna să credem că reţeta succesului este egoismul lui „fiecare pentru sine”.

Niciun comentariu:

Stânga de modă veche.

Sunt un om cu ferme convingeri de stânga. Lucru de ocară în lumea asta de rahat, care a luat-o razna! Stânga înseamnă în primul preocupar...