miercuri, 21 decembrie 2016

Amintiri foarte subiective despre Revoluție.



Modul mizerabil în care se raportează unii la evenimentele din decembrie 1989 mă conving, o dată în plus, că nici acum nu înţelegem nu atât ceea ce s-a întâmplat în acele zile, ci mai ales deosebire dintre ceea ce am trăit până în 1989 şi ceea ce ar trebui să fie o lume normală. O lume normală este una a toleranţei, dialogului, acceptării diferenţei. Într-un fel, suntem mai totalitari acum, în gândire şi modul în care ne raportăm la ceilalţi, decât eram până în 1989.
Nu am fost niciodată un om neinformat. Poate că, într-un fel, am fost un dependent de cuvântul scris, dar într-un fel foarte special, care nu prea intră în tiparele obişnuite. Am învăţat să citesc pe la cinci-şase ani, de pe ziarele pe care ai mei le puneau pe jos când spălau duşumelele unei case naţionalizate din centrul Piteştilor, unde aveam două cămăruţe, casă care acum nu mai există. Evident, călcam pe mutra lui Dej sau a lui Hruşciov, dar ce conta!
Ce vreau să spun cu asta? Că am rămas cu obsesia informării. Faptul că lucram în industria aeronautică, că aveam contacte cu francezii şi englezii, că aveam prieteni la Tarom şi prin MAE a făcut lucrurile mai simple, în ceea ce priveşte informarea. Nu mi-a plăcut niciodată să ascult "Europa Liberă", pentru că nu de propagandă cu semn invers aveam nevoie. În plus, când ai surse alternative de informare, începi să nu mai guşti manipulările. Mi se pare straniu să-mi spună ce trăiesc eu oameni care sunt la mii de kilometri de realitatea cu care mă lupt eu.
Era evident că în Est, în 1989, erau coapte condiţiile unei schimbări de fond. Întrebarea la care mă chinuiam să găsesc un răspuns, şi nu eram singurul din micul grup de prieteni din Fabrica de Avioane şi din INAV care făcea asta, era: cum se va face schimbarea? Ştiam foarte multe despre "Solidaritatea", despre "Masa Rotundă", numai că la noi nu exista o alternativă a societăţii civile, care să negocieze împărţirea puterii cu PCR.
Mulţi am sperat că, într-un moment de luciditate, Ceauşescu va renunţa la putere în noiembrie, la Congres. După cum se desfăşurau lucrurile, slabe speranţe! Pentru mine, începutul sfârşitului "Epocii de Aur" l-a reprezentat mitingul din ultima zi a Congresului.
Ca de obicei, ne-au scos cu turma la miting. Ca de obicei, nefiind eu pecerist, utecist, sindicalist, fedeusist, nu prea aveau cum mă obliga să particip. De data asta, colonelul V. şeful nostru de secţie, ne-a arătat cartonaşul roşu: ori veniţi(mai erau vreo doi care-şi băgau sistematic picioarele în mitingurile lor) ori ne supărăm! Bine, venim!
Cum punctul de adunare era în faţa Conservatorului, şi ai mei locuiau la câteva sute de metri de Conservator, am rămas la ei, citind, cu radioul pornit, să aud când termină "tovarăşul" cuvântarea, semn că o luăm din loc, spre piaţa din faţa fostului sediu al CC. În câteva minute am apărut şi eu, cu o faţă suferindă, cu pretextul pregătit: criza de spondiloză.
Şi de data asta colonelul V. părea să înghită explicaţia. Numai că şeful de sindicat, fost coleg de facultate, de altminteri, a făcut o criză de isterie: "Lasă, că te ştiu eu, de fiecare dată când tovarăşul Ceauşescu participă la o astfel de manifestare, tu refuzi să vii!" Nu prea ştiu ce a mai zis, pentru că i-am smuls din mână portretul tovarăşei, unul mare, cu geam şi coadă, l-am băgat scurt în pizda mă-sii şi i-am promis că i-l fac guler. Ceea ce aş şi fi făcut, dacă nu interveneau nişte băieţi tuns scurt şi îmbrăcaţi stas. Totul s-a oprit aici. El a plecat cu portretul spre idolul lui, eu m-am întors la Bach şi la lectura întreruptă.
La serviciu, nimeni n-a scos vreun cuvânt despre incident, iar securistul Institutului, şi el tot fost coleg de facultate, se ţinea cât mai departe de noi. De altfel, în Institut era o atmosferă extrem de ostilă Securităţii, dintr-un motiv foarte simplu: lucram pentru Armată, cu oameni din Armată. Aici s-au proiectat IAR 93 şi IAR 99 Şoim, şi lucram cu ei la partea de armament. Nu pot uita scenele pe care le făcea un căpitan, când îi vedea. Ideea, rezumată, era simplă, doar înjurăturile care o însoţeau erau complicate: "nu vine ea şi vremea noastră? Vă luăm gâtul!"
Era clar că se pusese batista pe ţambal, că nu vroiau să transforme astfel de incidente în motive de răzmeriţă. Iar la câţi îl înjurau pe Ceauşescu, ce mai conta unul în plus? Şi aşa s-au scurs zilele până în jur de 10 decembrie, când Institutul terminase de predat toate lucrările şi se freca menta cu talent. Am cerut un rest de concediu, că oricum nu era plătit, măcar să stau acasă, cu fiul meu, nu la birou. Am fost refuzat net, fără explicaţii.
Luni, 18 decembrie, după incidentele de început cu Laszlo Tokes, de la Timişoara, atmosfera în Institut devenise foarte încordată. La intrare aveam un subofiţer din trupele de securitate. Până atunci nu-l văzusem niciodată în uniformă. Acum era cu tot harnaşamentul pe el, plus pistolul. Inevitabil, a început miştoul, de genul: iată carnavalul! N-a mai fost mişto când s-a dat alarma la portocale, la magazinele din Aviației, şi am găsit uşa de la intrare încuiată!
A urmat o şedinţă de sindicat, cu varianta oficială a evenimentelor de la Timişoara pe ordinea de zi. A ieşit un scandal monstruos, pentru că mai ştiam şi noi câte ceva! Scandal inclusiv din cauza clovnului de la intrare! După asta colonelul V. ne-a chemat la el pe scandalagii şi ne-a trimis, fără alte comentarii, în concediu! Concediu care ne fusese refuzat cu vreo trei-patru zile în urmă!
Aşa se face că evenimentele din Bucureşti m-au găsit în concediu. În seara zilei de miercuri 20 decembrie, pe o beznă de-ţi băgai deştele în ochi, împingeam Skodiţa unei rude a soţiei, un om admirabil, la coadă la benzină, pe Aurel Vlaicu, în Pipera. Aşa făceam rost de un supliment de benzină. El se descurca, era expert constructor, şi mai pica! Eram de ceva vreme la coadă. Ştiu eu, două, trei ore. Şi mai aveam de stat!
În cartier locuiau mulţi ofiţeri, din aviaţie, cei mai mulţi. Deja se trăsese la Timişoara, muriseră oameni, se introdusese şi starea de necesitate, parcă. Din staţia de metrou au ieşit mai mulţi ofiţeri, în fugă, aproape. Ulterior am aflat că se dăduse alarma şi se grăbeau să-şi ia de acasă valizele, fiind trimişi în ţară. Nu mai ţin minte de la ce a început scandalul. Dar lumea furioasă a început să le strige: Criminalilor! Asasinilor!" Norocul lor a fost că era beznă, şi şarpele de maşini începuse să se mişte, motiv pentru care am trecut la împins, să nu consumăm benzină! Dar era clar că lumea îşi învinsese frica, că nu-i mai păsa de consecinţe!
Atunci m-am convins de ceea ce bănuiam, dar nu eram gata să accept: că nu era posibilă o schimbare paşnică de regim, că vor urma violenţe şi în alte zone din ţară, poate chiar anarhie. Seara, când m-am întors acasă(nu foarte departe de benzinăria din Pipera) după cinci ore de stat în frig la coadă la benzină, şi am aflat că a doua zi urma să fie un miting în Piaţa Palatului, m-am închinat: individul era nebun! Fix de asta avea nevoie Ceauşescu, de o mare de oameni, la fel de furioşi ca şi mine, scoşi cu forţa la o manifestaţie pe care o urau cu metodă, şi aflaţi sub influenţa veştilor despre masacrul de la Timişoara!
Joi, 21 decembrie, aveam nişte drumuri de făcut prin oraş, iar cel mic era la ai mei, în Victoriei. Pe la ora 13 treceam pe Moşilor. Doi tineri, un băiat şi o fată, făceau semne disperate, încercând să oprească o maşină. Nu înţelegeam despre de e vorba, dar am oprit. M-au întrebat, foarte agitaţi, dacă pot să-i duc la Universitate, că a început! Ce a început amice, că acum ar fi trebuit să se termine! Eu, cu gândul la miting şi la circulaţia întreruptă în zonă. Nu, zic ei, a început revolta, Ceauşescu a fost fluierat, mitingul s-a întrerupt, lumea se bate cu scutierii. Hait!
Păreau foarte fericiţi. Am încercat să le mai potolesc elanul. Le-am spus că nu pot participa la bucuria lor, pentru că orice schimbare prin violenţă va avea multă vreme reverberaţii violente. Nu păreau să se fi gândit la asta! Ce-şi doreau era să vadă cu ochii lor minunea!
Cu chiu, cu vai, am reuşit să ajung pe Luterană, care era plină de maşini cu scutieri, şi se vedeau urmele confruntărilor cu mulţimea: steaguri cu beţele rupte, portrete sparte, cioburi. I-am lăsat acolo unde ne-a oprit un agent de circulaţie, care vroia să vadă unde locuiesc. M-a lăsat să ajung la ai mei. În curtea blocului şi în gang, scutieri, care beau ceai şi fumau liniştiţi. Nu păreau foarte dornici de acţiune. Şi nici foarte profesionişti, între noi fie vorba!
Am vrut să plec în Băneasa, cu soţia şi copilul. Umblau multe zvonuri. Am încercat să trec cu maşina pe la Romană, fie spre Dorobanţi, fie spre Aviatorilor. Nu am reuşit. Scutierii se confruntau cu mulţimea undeva în zona Hotelului Dorobanţi. M-am întors şi am dormit la ai mei. Am dormit e un fel de a spune. Se auzeau împuşcături şi zgomot de motoare puternice. Se simţea şi mirosul de gaz lacrimogen.
Dimineaţă am aflat de luptele de la baricada de la Universitate, de morţii şi răniţii de acolo. M-am întâlnit cu o colegă, isterizată, care, cu ochii în lacrimi, mi-a zis: "nebunul ăsta ne omoară pe toţi!" Pe la ora 9 dimineaţa am reuşit să ajung în Pipera, cu copilul, soţia şi maică-mea. Tancurile şi TAB urile din Piaţa Palatului nu anunţau nimic bun. Ceea ce era ciudat, era faptul că se circula liber, că, în afară de tancurile din Piaţa Palatului, nu vedeam picior de miliţian şi de militar pe unde treceam.
I-am lăsat pe ai mei acasă şi m-am dus spre Institut, să vorbesc cu colegii, să vedem ce facem. Unii nu veniseră, alţii se pregăteau să plece spre centru, cu muncitorii de la Fabrica de Avioane, cărora le deschisese larg poarta Dan Drăgoi, atunci director tehnic al fabricii. Mai mult, era primul, în fruntea coloanei. Ce dracu', mi-am zis, asta e revoltă cu voie de la stăpânire? Directorul plin era colonel, uzina era plină de securişti şi de cei de la informaţiile militare, şi ăştia pleacă încolonaţi la revoltă?
Ştiu că voi fi blamat pentru ceea ce spun, dar nu am simţit, atunci, că este lupta mea, pentru că deja ceva era în neregulă, că nu rima cu nimic. Ceea ce n-am înţeles nici în ziua de azi a fost lipsa de reacţie a celor din conducerea partidului. Măcar în ceasul al doisprezecelea se puteau dezice de Ceauşescu, puteau face tranziţia la un alt regim politic în condiţii cât de cât normale. Puteau, dar nu au mişcat un deget.
Ce a urmat, se ştie: sinuciderea lui Milea, fuga cel doi de pe acoperişul CC cu elicopterul, scena de la TVR, cu "Mircea, fă-te că lucrezi!, bucurie pe străzi, şi o linişte stranie, după orele două-trei ale după amiezii, când lumea a realizat că un regim a încetat să existe, dar nimic nu-i ia locul, ceea ce a golit străzile. Iar când am văzut scenele acelea din faţa CC, unde tot felul de nebuni vorbeau din balcon, alături de oameni care chiar aveau ceva de spus, când vedeam scenele de jaf, obictele aruncare pe fereastră, mi-a fost frică de anarhie.
Nu înţelegeam de ce, dacă nu mai există o putere politică legitimă, de ce nu preia controlul Armata, fie şi doar pentru câteva zile, pentru a nu ne trezi în plin război civil. Exemplul Ungariei, din 1956, mi-a venit primul în minte. Iar steagul cu stema decupată, care apăruse deja în peisaj, la asta făcea trimitere.
Nu ştiu dacă a fost o lovitură de stat. Nu cred, sau nu a fost una în adevăratul sens al cuvântului. Pur şi simplu un sistem s-a auto-dizolvat, în câteva minute, în momentul în care şi-a pierdut liderul. Pentru că devenise prea dependent de el, de lider, pentru că-şi pierduse raţiunea de a fi, şi asta din pricina faptului că-şi pierduse autonomia de gândire şi de decizie.
Evenimentele sângeroase din seara zilei de 22 decembrie şi din zilele care au urmat pot părea ilogice, dar nu sunt. Părţi din vechiul sistem nu s-au împăcat cu situaţia de fapt, nu au vrut să cedeze fără luptă. Poate şi unele acţiuni conduse din exterior, care vizau destabilizarea lui Ceauşescu, nu au mai putut fi anulate, poate unii au încercat să instaleze altă echipă de conducere, mai aproape de interesele lor, în locul celei structurate în seara zilei de 22 decembrie.
Am sentimentul că nu vom reuşi să compunem un tablou complet al acelor mişcări subterane care au avut loc în spatele cortinei de dezinformări, de minciuni, în spatele şuvoiului de informaţii pe care le oferea în direct, cu atâta generozitate, Televiziunea Română Liberă. Ele au provocat haos, teamă, şi pierderi de vieţi omeneşti. A spune că Iliescu e vinovat de morţii de după 22 decembrie, doar pentru că şi-a asumat responsabilitatea ieşirii din haos, în primul rând, e o mare mistificare.
Am să vă dau un exemplu. Şi în Institut, şi în Uzină, cu care eram gard în gard, existau Gărzi Patriotice. Care au fost înarmate din 22 decembrie, pe la prânz. Atunci nici vorbă de Iliescu şi de CFSN! Un idiot a deschis rastelul şi a dat unor alţi idioţi arme şi muniţie. Unul îmi povestea, la vreo câteva zile, extrem de încântat, cum i-a pus el jos cu o armă cu lunetă pe unii dintr-un ARO, care n-au oprit la semnalul lor, pe undeva pe lângă Apimondia! Când l-am întrebat de ce a tras, erau ameninţaţi, ăia aveau arme, ceva, cumva, a dat din umeri: ce rost are o armă, dacă nu tragi cu ea?! O avea, a tras! Punct! Câţi nebuni ca ăştia nu or fi fost prin Bucureşti şi prin ţară!
În haos nu-ţi poţi păstra judecata limpede, asta e clar. Şi în acele zile a fost haos. Dacă vrem să aflăm adevărul despre Revoluţie, trebuie să aflăm un lucru esenţial: de ce noi, românii, nu am fost capabili să producem o alternativă la regimul ceauşist, fie în interiorul PCR, fie în afara lui? De de ne uneşte doar ura, furia distructivă, şi mai niciodată proiectele constructive? Nu cumva suntem cu toţii vinovaţi de morţii Revoluţiei, pentru că nu ne-a dus mintea la altceva, decât la spart geamuri şi tras cu puşca aiurea în tramvai?
Sunt amintiri cât se poate de subiective despre evenimente care, în ansamblul lor, au fost la originea unei Revoluţii, cam năuce, cam ciudate, dar care a schimbat profund România. Iar plusurile schimbării sunt mai multe decât minusurile ei. Constatarea este valabilă chiar şi atunci când scriu astea pe fondul chinurilor facerii guvernului, într-o democrație oloagă, deasupra căreia rânjește strigoiul lui Ceaușescu. 

Niciun comentariu: