Cuvânterea tovarăşului Traian Băsescu, preşedintele României, secretar general al PD-L, prezentat în faţa Marii Adunări a celor 322

Prieteni, ne vom distra! Cu discursul de azi, din Parlament, Traian Băsescu dovedeşte că se trage direct din Nicolae Ceauşescu, cel puţin ca discurs şi ca mod de a vedea lucrurile. Practic, este un soi de Raport la la Coişpelea Congres! Voi reveni, că merită!

Mişto colivă!

Cum era de aşteptat, până şi nişte politicieni cu foamea de voturi în gât nu pot înghiţi pe nemestecate un proiect demenţial cum este cel propus de Secretarul Trezoreriei, Henry Paulson şi de şeful FED, Ben Bernanke pentru salvarea sistemului financiar american, cu atât mai mult cu cât suma este uriaşă: peste 700 de miliarde de dolari. Democratul Chris Dodd, preşedintele Comisiei bancare a Senatului american a criticat în termeni duri planul, spunând că nu are cum să funcţioneze şi ca atare, este inacceptabil. La rândul lor, mulţi economişti americani se revoltă în faţa lipsei unei autentice dezbateri publice în legătură cu planul de salvare propus de cei doi.

Iar lucrurile să fie şi mai complicate, vine şi FBI să toarne gaz peste foc, cu anunţul că a deschis anchete privitoare la modul în care conducerile celor patru stabilimente aflate în dificultate: Fannie Mae, Freddie Mac, Lehman Brothers şi AIG. Cu acestea patru, totalul anchetelor FBI în lumea finanţelor americane se ridică la 26 numai în ultimul an. clasic, este vorba de delicte de iniţiat şi de falsificarea bilanţurilor contabile.

Cu alte cuvinte, se pune de-o colivă foarte mişto, pentru o situaţie de tot căcatul, pe care nişte indivizi fără scrupule au provocat-o prin lăcomie şi iresponsabilitate.

Ce îl paşte pe Băsescu? Caricatură apărută aici.

Iubitul şi Înţeleptul nostru Conducător s-a dus la o paranghelie organizată la Ateneul Român de oamenii de afaceri ai Marelui Licurici, pentru a-i lumina în legătură cu rolul statului în economie. Mai ales că prietenul lui, Tufiş ăl mic, a întinat sfintele idealuri ale neo-liberalismului şi a naţionalizat pierderile capitalismului triumfător, făcând din SUA avanpostul noului comunism de piaţă. Şi aşa ceva nu se poate în România!

Printre alte bazaconii, Iubitul Conducător se pronunţă şi în legătură cu presa. "Noi vedem presa în rolul său de instanţă critică. (...) Presa nu e o putere în societate dacă participă la reglarea de conturi între politicieni. Acesta nu e un mesaj foarte popular pentru jurnalişti."

Vai, vai, vai! Descoperi Băsescu apa caldă şi mersul pe jos, chiar dacă pe trei cărări! De fapt, ce i-o fi ajuns pe la urechi, dacă, după ce a uzat şi abuzat de presă TOCMAI pentru a se răfui cu adversarii săi politici, acum face pe mironosiţa şi dă lecţii de morală jurnaliştilor? Cum, TRU, Pătrăşconiu, toate colivăresele de la România Liberă, de la Evenimentul Zilei, de la Eol Tv au prestat degeaba şi au încălcat Codul Eticii şi Echităţii jurnalismului portocaliu?

Nu cumva unii pupincurişti au cam întors armele împotriva lui Băsescu, şi urmează o perioadă dificilă din punct de vedere mediatic? Acum i-ar conveni o presă neutră, depolitizată? Cum dracu' nu! Dar proşti ne mai crede!

Uitam. Mâine se va prezenta în Parlament cu un mesaj, care, în contextul dat, se poate întoarce împotriva lui. Să fie şi acest eveniment un motiv al intervenţiei de azi? Iar în ceea ce priveşte neutralitatea presei, am înţeles că unul dintre oficioase,"Cotidianul", prezintă deja fragmente din Mesaj. Urmează deci cât de curând un UPDATE!

UPDATE: Iată cam ce doreşte să spună Băsescu mâine în Parlament. Ca de obicei, se merge pe schema "singur împiotriva tuturor", varianta: "săriţi, corupţii ne'nconjoară!", subspecia, "Apocalipsa celor 322!"

Cea mai cretină dintre afirmaţii, dacă va fi făcută, se va dovedi aceea că i-au făcut lui serviciile secrete prognoze economice apocaliptice, că din ianuarie începe iadul inflaţiei, care vine în valuri, pentru că, aţi ghicit, s-au mărit pensiile! E grav că serviciile secrete se ţin de prognoze economice care, nu ştiu cum dracu se face, pică fix pe obsesiile lui Băsescu! Se terminaseră problemele de care se ocupă de obicei şi prin lege serviciile secrete şi s-au apucat de ghicit inflaţia? Păi Comisia de Prognoză ce mai face?

Şi cât de prost să fii, să vii în faţa Parlamentului să-l aperi pe Morar, când ştii că este profund detestat de parlamentari şi când tocmai ai suspendat un alt ministru, pe făcăturile aceluiaşi Morar?

Este un nou amestec al lui Băsescu în campania electorală. Numai că datele problemei s-au schimbat. PD-L este izolat, şi nici "serviciile" nu prea mai ascultă, iar ţuluşii nu mai sunt credibili. Este şi motivul pentru care au fost scurse în presă aceste idei din discurs. Ca să aibă ce toca mâine Eol Tv, toată ziua, în speranţa că se va uita cineva la discurs şi că va avea oarece impact. Greu de crezut! Traian Băsescu şi-a banalizat singur discursul, l-a golit de conţinut şi l-a decredibilizat prin partizanat pe faţă. Aşa că va fi un mare fâs, de unde se vroia un eveniment epocal...

Să gândim cu capul nostru, tovarăşi!

"Economia este departe de a fi o ştiinţă. O ştiinţă în care ortodoxia te face să oscilezi între doi poli este de neconceput. economia are aparenţa unei ştiinţe doar pentru că teoriile sale pot fi exprimate matematic, plecând de la un număr de parametri importanţi ai lumii reale.

Teoria economică a anilor 1920, clasică, făcea abstracţie de şomaj, presupunând că el nu există. la rândul ei, economia keynesiană făcea abstracţie de incompetenţa responsabililor şi de corupţie presupunând că decidenţii politici erau omniscienţi şi bine intenţionaţi. "Noua economie clasică" din zilele noastre face abstracţie de incertitudine presupunând că o putem reduce la un risc măsurabil(şi pe care îl putem acoperi).

Cu excepţia câtorva genii, economiştii fac ipoteze care corespund unei situaţii de moment şi le atribuie acestora valoare de adevăr permanent( iacătă explicaţia eşecului economiei politice aşa-zis marxiste, dar nu numai, n.m.). Sunt sclavi intelectuali în serviciul oamenilor de la putere şi nu observatori lucizi ai unei realităţi schimbătoare. Acest sistem îi face prizonierii ortodoxiei.

Când pentru un motiv sau altul evenimentele răspund teoriilor lor, ortodoxia pe care au adoptat-o cunoaşte ora sa de glorie. Dar când situaţia se schimbă, teoria devine învechită. Aşa cum a spus Charles Morris, :"intelectualii sunt foarte buni indicatori întârziaţi, ghizi cvasi-infailibili ai adevărurilor trecute."

Robert Skidelsky, membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii, profesor emerit de economie la Universitatea Warwick. Fragmentul prezentat mai sus este din articolul "Economia: adio revoluţiei neo-clasice". Mi-a plăcut mai ales definiţia dată de Morris intelectualului. Şi dacă e să ne răspundem cinstit la întrebarea: "de ce am ajuns aici cu sistemul financiar global?", răspunsul este simplu: ne-am adresat, cu instituţii, reguli de funcţionare şi sisteme de protecţie şi de gestionare a riscurilor, trecutului, nu prezentului şi viitorului.

Ceea ce este mai grav, din punctul meu de vedere, este că nu am dezvoltat o şcoală de gândire economică originală, care să nu fie modelată de diversele ortodoxii economice. A existat un astfel de demers în perioada interbelică, după care fie am fost diminaţi de dorgma neo-marxistă, fie de cea neo-liberală. Şi asta se vede în performanţele economiei româneşti.

Cursa înarmărilor şi dominaţia americană

Cursa înarmărilor este o realitate, şi ea antrenează multe alte ţări, nu doar pe acelea care sunt implicate în confruntarea dintre SUA şi Rusia. Este adevărat că Robert Gates a pus, nu de mult, problema creşterii cheltuielilor pentru înarmare în Europa, unde, spunea el, s-a mers cam prea departe cu pacifismul şi demilitarizarea, motiv pentru care acum europenii nu găsesc câteva zeci de elicoptere şi câteva mii de soldaţi, să-i trimită în Afganistan.

Ceea ce nu pricepe, sau se face că nu pricepe Gates este că şi elicoptere, şi militari s-ar mai găsi prin amărâta asta de Europă, motive pentru a continua implicarea în aventura din Afganistan nu se prea mai găsesc. Francezii au trebuit să supună la vot în Parlament continuarea prezenţei trupelor lor în Afganistan, după incidentul recent care a costat viaţa a zece militari dislocaţi acolo. În mod asemănător, europenii, mai ales cei din vest, nu văd motive pentru care ar trebui să cheltuiască mai mulţi bani pentru înarmare. Rusia nu este percepută, nici după luptele din Georgia, drept o ameninţare, şi, la drept vorbind, nici nu este.

Am mai scris acest lucru: Rusia nu are capacitatea de a proiecta forţă în afara graniţelor sale. O invazie rusească în Europa nu este de imaginat. Nu există nici motivaţie, nici mijloace. Sigur, asta atâta vreme cât Rusia se va simţi în siguranţă. Iar în siguranţă se va simţi doar atunci când extinderea NATO nu va cuprinde Ucraina şi Georgia. Şi asta nu că ruşilor le-ar păsa prea mult cine conduce aceste ţări, cât de pro-occidentali sunt preşedinţii georgian sau ucrainian, câtă vreme pe teritoriul celor două ţări nu se află trupe şi armament americane. În plus, Rusia nu se opune intrării celor două ţări în UE, pentru că asta reprezintă o oportunitate pentru economia rusească.

Dar ceea ce fac americanii acum este încercarea de a prelua controlul conductelor de livrare a gazului şi petrolului din Rusia către Ocident, pentru a pune presiune şi pe occidentali, şi pe ruşi. De fapt, pentru asta se instalează în Polonia scutul anti-rachetă, de asta vor să-i primească pe ucrainieni şi pe georgieni în NATO, de aia se dau de ceasul morţii să saboteze cele două proiecte, South şi North Steam, care ar ocoli Polonia şi Ucraina, respectiv Georgia.

Comportamentul agresiv al SUA naşte temeri în rândul puterilor emergente, China, India şi Brazilia anunţând programe intensive de înarmare, care cuprind rachete balistice, rachete de croazieră, port-avioane, submarine clasice şi cu propulsie nucleară, aviaţie şi elicoptere de atac, sisteme de supraveghere prin satelit, sisteme anti-rachetă şi chiar arme anti-satelit. Nu mai vorbim de sisteme complexe de cyberwar.

Acum, cu excepţia Rusiei, nimeni nu declară public că se teme de acţiunile SUA. Dar este clar că temerile lor de aici vin, din dorinţa SUA de a domina lumea prin orice mijloace. Şi alte ţări cumpără sau fabrică armament în draci: Iran, Venezuela, ţări din zona Asia-Pacific. Drept pentru care cursa înarmărilor se va accelera în următorii ani, cu tot ceea ce decurge de aici: resurse sustrase de la programele de dezvoltare economică şi socială, creşterea confruntării şi a riscurilor unor conflicte armate la nivel regional, etc.

Delicateţea crocodilului

Trompeta Cotrocenilor, HotNews, anunţă că Traian Băsescu l-a suspendat pe Paul Păcuraru, ministrul liberal al Muncii. Ştirea este semnată, cu o satisfacţie nedisimulată, de cine altul decât de Dan Tapalagă. Care ne mai spune că, într-un acces de delicateţe, Traian Băsescu, deşi a semnat decretul azi, va face anunţul abia mâine, pentru a nu le strica liberalilor sărbătoarea lansării candidaţilor. Delicateţea crocodilului, înainte de a-şi păpa prada!

Cât de pupincurist să fii să crezi că Traian Băsescu face astfel de gesturi "delicate"! Mai degrabă Băsescu n-a vrut ca "răpirea din Sudan" să-i canibalizeze mediatic "capodopera". Şi cât de Tăriceanu să fii să menajezi slugile lui Băsescu şi să-i înjuri pe pesedişti, fără de care n-ai fi guvernat şi n-ai fi făcut un ban grămadă!

Oricum ar fi, gestul lui Băsescu este unul gratuit şi lipsit de orice semnificaţie politică. Guvernul oricum nu mai are decât vreo două luni de guvernare, se fac deja bagajele. De doi ani, de când se tot vorbeşte de "cazul" Păcuraru, nimeni nu mai tresare la auzul lui. Dacă el crede că mai impresionează pe cineva cu tâmpenii de genul ăsta, îşi face iluzii. Şi vorba cuiva: când o să cerceteze DNA traficul de influenţă făcut de tăticu pe lângă Luxten, pentru fetiţa lui cu succesuri multe? Sau e mai degrabă luare de mită şi spălare de bani? Dar ce, ţuluşul e prost să se bage unde nu-i fierbe încă oala?

Prietenii duşmanilor noştri

Scârboşenia presei româneşti devine tot mai greu de suportat. Iar vârf de lance este Eol Tv. Ca de obicei, veţi zice. De fapt, la ce să te aştepţi de la tatulicii lui Vântu?

Bun, despre ce este vorba? Câţiva idioţi cu bani, care căutau senzaţii tari prin deşertul egiptean, undeva la graniţa cu Sudanul, au fost răpiţi de nişte beduini aflaţi, la rândul lor, în căutare de ceva bani de buzunar. Se pare că printre idioţi, în afară de italieni şi nemţi, dar şi egipteni, ghizi, şoferi, un ofiţer de grăniceri, s-ar afla şi o româncă. Se pare, pentru că oficial nu se confirmă nimic. Mai mult, dacă este într-adevăr vorba de o româncă, ea nu a cumpărat excursia din România. Ca atare nimeni de la Bucureşti nu avea cum să ştie că ea şi-a cumpărat o excursie în Egipt de pe undeva din lumea asta mare.

Ei bine, fără să mai aştepte să afle despre ce este vorba de fapt, a început obişnuita bălăcăreală a guvernanţilor. Capul răutăţilor? Robert Turcescu, mai jalnic, în rolul lui Savonarola, ca oricând. Că de ce Tăriceanu şi-a lansat candidaţii în loc să alerge cu cămiloiul după răpitori? Că de ce nu ştie ministrul Turismului că e şi o româncă prin Egipt? Că de ce, orice!

Sare din baie şi Traian Băsescu. De ce să rateze el ocazia să-i mai dea o copită lui Tăriceanu? Ce-i drept, pe siteul Preşedinţiei Comunicatul de Presă nu apare, că soţul madamei Turcan e interesat de televiziuni!

Atunci, de ce dracu nu se mută Guvernul în studiourile de televiziune? Am şti un rost şi o socoteală! Şi aşa actul de guvernare se petrece mai des la Tv decât acolo unde ar trebui să se desfăşoare, în cabinetele guvernamentale!

De fapt, toţi cei care planifică şi execută astfel de acte, fie teroriste, fie banditeşti, o fac plecând de la premiza că au în "presă" principalul instrument de presiune asupra guvernelor occidentale. Ştiu că mediile de informare occidentale vor pune în dificultate decidenţii politici, care nu-şi vor permite să meargă împotriva unei opinii publice manipulată de presă. Ştiu că, indiferent ce s-ar întâmpla, guvernanţii occidentali vor ieşi invariabil mai slăbiţi de pe urma fiecărei crize de acest gen. Presa va avea grijă să-i prezinte pe guvernanţi drept nişte tembeli demni de dispreţ, incapabili să-şi apere cetăţenii, inutili, în ultimă instanţă.

Suntem previzibili în modul nostru de gândire. Ceilalţi ne-au învăţat slăbiciunile şi le folosesc împotriva noastră. Cretinii de-şi zic jurnalişti n-au înţeles. Ghinionul nostru! Transparenţa guvernării e una, corecta informare a cetăţenilor o obligaţie, dar între nişte limite şi după nişte reguli bine stabilite. Când presa vrea să se substituie guvernării, ajungem în situaţii periculoase pentru democraţie.

În momentul în care scriu aceste rânduri, se pare că, după ce "răpitorii" i-au lăsat în chiloţei pe idioţii cu bani, le-ar fi dat drumul, pe undeva prin Sudan. Cel puţin aşa anunţă televiziunea Al Jaazera. E o performanţă, să-ţi faci de căcat Guvernul pentru că un tembel şi-o caută cu lumânarea şi se lasă jefuit pe unde şi-a înţărcat dracu' copiii! Bine gândit, bine lucrat!

PS: Se confirmă existenţa unei turiste care are paşaport eliberat la Iaşi, dar se pare că este cetăţean german, oricum are domiciliul în Germania, şi excursia şi-a cumpărat-o de la o agenţie germană, Aegyptus Intertravel.

PPS: Românca este căsătorită cu un german şi a fost răpită împreună cu soţul din dotare. Asta e!

Balamucul financiar continuă

Cine credea că săptămâna trecută a văzut tot ce se putea vedea în materie de probleme pe Wall Street, a dovedit un optimism de nimic justificat. Astăzi singurele două mari bănci independente de investiţii din SUA ce păreau să fi scăpat nejumulite din criza subprime au renunţat de bună voie, dar silite de scăderea dramatică a cotaţiilor lor pe Bursă, la independenţă, de dragul banilor de la FED. Glodman Sachs şi Morgan Stanley s-au transformat în companii bancare de tip holding, care, în legislaţia americană, sunt supuse unui control mai strâns din partea statului. În schimbul renunţării la independenţă, ele au un acces mai facil la bani publici, atunci când dau de dracu. Asta are şi un preţ: reducerea profitului, pentru că li se limitează nivelul de creditare. De exemplu, Goldman Sachs are 1 USD capital pentru fiecare 22 de dolari investiţi, în timp ce morgan Stanley are 1 USD capital pentru fiecare 30 investiţi, în timp ce Bank of America are doar 11 dolari investiţi pentru fiecare dolar în capital.

Asta îl face pe John Plender, editorialist la FT să vorbească despre convulsiile capitalismului. Merită să citiţi şi această analiză, publicată azi de ZF, chiar dacă autoarea nu a prins anunţul schimbării statutului celor două bănci americane.

Pe de altă parte, bancherii de pe Wall Street au simţit că se deschide o fereastră de oportunitate, precum şi mirosul banilor, şi au început să facă lobby pentru ca planul de salvare propus de FED să fie şi mai amplu. Că dacă tot şi-a făcut pomană statul cu idioţii care s-au supraexpus pe imobiliar, de ce nu şi-ar face o pomană cu toţi, nediscrimunatoriu şi profund democratic? Nu-i mişto capitalismul cu bani publici?

Emo, acum într-o nouă prezentare!

Un viitor premier Emo

Văd că acum şi institutele de sondare a opiniei publice au dat în damblaua Emo. Păi mai emo decât sondajul dat publicităţii astăzi de INSOMAR greu de imaginat! Că 58% dintre români sunt satisfăcuţi(definiţi "satisfacţia" în cazul ăsta!) de activitatea lui Traian Băsescu(definiţi şi "activitatea!) s-o creadă ei, sondorii! Că 39% dintre dintre români se topesc după "farmecul" scrîşnit şi după budigăii lui Stolojan, aşişderea!

Cine-i atât de tâmpit să ia de bune faptul că istericalele lui Boc au urcat intenţiile de vot ale PD-l până la 39%, că, după ce a strâns cu uşa Guvernul să mărescă pensiile şi s-o facă în avans, lucru recunoscut de 32% dintre respondenţi, PSD scade la 25%?

Oricât aş vrea să aplic principiul prezumţiei de nevinovăţie în cazul unor institute de cercetare a opiniei publice, măgării de genul ăsta nu mă lasă. Şi mai e ceva: tare mă tem că în momentul în care vor vedea "oferta" partidelor, cetăţenii vor da fuga să se înscrie în mişcarea "Vot Canci!" Apropo, cine dracu crede că vor veni la vot 68% dintre cei cu drept de vot, cum zice INSOMAR?

Ne aşteaptă o campanie mizerabilă, în care mai toate proiectele se vor pierde într-o mare de injurii, populism, manipulări de presă, acuze cretine, replici şi contrareplici, întâmplări bizare şi, de ce nu, suprema scenă emo: Traian Băsescu dând apă la şoareci pe umărul fostului viitor premier, dragă Stolo, pe care o să-l apuce dorul de Alpii Elveţiei fix la timp pentru a-i impresiona pe alegătorii emo, în speranţa că se vor înghesui la urne, spre gloria Iubitului Conducător!

Croşetatul, un alt fel de sex oral politic

Dacă aţi crezut că nu există ceva mai greţos, în materie de imagine, pentru un politician, decât filmuleţul postat de Ioşka, înseamnă că nu o vedeţi pe Elena Udrea croşetând în direct pe Eol Tv! De aici înainte, ce mai urmează? Schimbatul scutecelor? Decoratul colivei? Ghicitul în cafea?

O precizare

Din motive obscure, de ceva vreme am probleme cu blogul. Comentarii care nu mai apar, deşi prietenii îmi bat obrazul că-i "cenzurez", comentarii care apar la moderare şi după o zi din momentul în care sunt postate, etc. Îmi cer scuze faţă de toţi aceia care cred că dau dovadă de nepăsare sau de lipsă de respect faţă de opiniile lor, dar nu ţine de mine. Vă mulţumesc pentru atenţie şi înţelegere!

Ce urmează?

Coadă la supa săracului în Kensington, Philadelphia, SUA, 1932

Mare veselie, mare, pe Burse, după anunţul FED şi al Administraţiei Bush că statul american va salva, injectând circa 500 de miliarde de dolari, instituţiile finanaciare aflate pe marginea falimentului. După agonie şi panică, extazul şi frecatul mâinilor de bucurie. ieri, pe wall street circula un e-mail care, în esenţă spunea următoarele: "cine şi-a luat liber săptămâna asta, n-a pierdut nimic!" Poate, deşi nu aş fi sigur că cele întâmplate săptămâna asta nu sunt decât un simplu accident, o notă de subsol la istoria glorioasă a capitalismului financiar de tip american.

Departe de a fi o notă de subsol, săptămâna asta este un punct de cotitură. În ciuda creşterilor delirante de pe Burse, sistemul finanaciar global este fundamental bolnav, şi nu va trece multă vreme până ce vom afla că banii injectaţi în sistem, fie că sunt 500 de niliarde, cum zic unii, fie că sunt 1000 de miliarde, cum zic alţii, se vor dovedi insuficienţi.

Nu sunt economist, deci luaţi cu circumspecţie spusele mele. De această dată intervenţia statului american este greşită, şi constituie un soi de premiu pentru eşecurile produse de extravaganţele bancherilor. Poate că intervenţia este expresia unui soi de mustrare de conştiinţă pentru faptul că, de mai bine de douăzeci de ani, toate Administraţiile care s-au perindat pe la Casa Albă au acceptat dereglementarea pieţelor financiare, au închis ochii la tot felul de excese, legate de produsele derivate, de speculaţii cu risc extrem de ridicat, au promovat politici economice care au permis formarea cu repetiţie de bule speculative, în principal pe seama creditului extrem de ieftin, pe încurajarea dincolo de limitele raţionale a consumului intern. Ca să nu mai vorbim despre rata extrem de redusă a economisirii interne, care a fost şi negativă în anumiţi ani.

Toţi se purtau de parcă acest delir al consumului şi al speculaţiilor demente, al câştigurilor uşoare ar fi durat la nesfârşit. Şi au existat atâtea semne premergătoare acestei crize. dar ele au fost ignorate. Ei bine, a venit ora decontului! Şi decontul îl plăteşte o lume întreagă, nu doar americanii.

Nu, nu suntem la sfârşitul crizei, ci la începutul ei. Criza subprime nu se va resorbi atât de uşor. Poate vor mai trece doi-trei ani până când se vor curăţa toate creanţele dubioase. Nimeni nu poate garanta că nu vom asista la instalarea unei recesiuni la nivel global, ceea ce va genera noi probleme sistemului financiar, şi aşa fragilizat de pe urma evenimentelor din ultimele zile.

Consumerismul promovat agresiv la scară mondială a dus la scăderea economisirii peste tot în lume. Iar economisirea este singura resursă pe care o au băncile şi statele pentru a finanţa dezvoltarea. Este iraţional ca banii publici să fie injectaţi în capitalul băncilor private, pentru a susţine consumul pe datorie. Şi asta în detrimentul investiţiilor în infrastructuri esenţiale pentru susţinerea creşterii economice, în programe de asistenţă socială sau în îmbunătăţirea calităţii serviciilor publice.

Nu doar cantitatea regelementărilor contează, ci şi calitatea lor. de aceea este de aşteptat o masivă reformă instituţională şi legală, care să prevină pe viitor astfel de crize. Deşi este greu de crezut că Wall Street va consimţi la aşa ceva. Şi, mai devreme sau mai târziu, voinţa bancherilor va fi şi voinţa politicienilor. Motiv să cred că vom trece din criză în criză. Care vor fi consecinţele în plan politic şi social? Greu de spus. Se va repeta istoria perioadei interbelice? Statele cele mai afectae de criză vor pune de-un război? Se vor instala regimuri totalitare, pentru a pune sub control nemulţumirea populară? Va mai supravieţui democraţia?

Oierii şi boierii minţii

Am "furat" de pe blogul lui Andrei Bădin textul de mai jos, semnat de Dumitru Radu Popa şi publicat de acesta în revista "Scrisul Românesc". Este despre ICR-ul lui Patapievici şi Mihăieş, dar mai ales despre amărăciunea românilor din diaspora de a nu mai avea într-o instituţie culturală a statului român un partener. Pentru că ea a fost "capturată" de boierii minţii, de fapt nişte profitori ordinari, care, prin tot ceea ce fac, dovedesc că urăsc viscerat naţiunea română şi cultura ei, şi doresc să transmită şi altora ura lor. Nu suntem o naţiune perfectă, departe de mine gândul. Dar una este critica raţională, şi alta batjocora. Ceea ce fac Patapievici şi ciracii lui de ICR nu este critică socială, nu este selecţie artistică, nu este servirea interesului public, ci este propagandă anti-românească. Nu mai avem de-aface cu un program de promovare a culturii româneşti, în diversitatea ei, ci cu unul de denigrare a tot ceea este românesc.

Sorin Tara

Iar modul în care Patapievici sfidează opinia publică, promovând în Germania demenţa lui Sorin Tara, imediat după scandalul de la New York, confirmă, odată în plus, că este ferm hotărât să se pişe în continuare în capul nostru. Ei bine, a venit vremea să-i spunem şi lui, şi jigodiei care l-a numit acolo, e vorba de Traian Băsescu, "AJUNGE! V-aţi bătut suficient joc de noi!"

Şi acum textul lui Dumitru Radu Popa:

Motto: Hai global, global, global, Mi-ai băgat mîndra-n spital!

Ei, desigur, acest motto nu are prea mult de a face cu substanţa, fie ea şi frugală, a rîndurilor ce urmează. Dar globalizarea, la care asistăm de multişoară vreme fără să ne mai gîndim adesea ce înseamnă, ne poate băga, dacă nu neapărat în spital, dar desigur la idei. Unul din efectele evidente ale globalizării este că trăim în multiculturalism, iar graniţele culturilor naţionale, dacă nu dispar cu totul, oricum nu mai reprezintă barierele ce erau altă dată. Totul trebuie însă privit cu măsură, bun simţ şi competenţă – calităţi cam greu de pus împreună.

Ca un intelectual român, emigrat de mai bine de 20 de ani la New York, ce priveşte România din partea cealaltă, sînt uimit şi deconcertat de anumite iniţiative mai recente ale boierilor minţii de la Bucureşti (noi, ăştialalţi - plecaţi pe timpul comunismului şi afiliaţi, mă rog, la universităţi din Franţa, Germania, Canada sau Statele Unite, publicaţi în limbile ţărilor ce ne-au primit şi ne ţin la mare cinste - fiind, dacă bine am înţeles eu, un fel de oieri ai minţii!). Dacă o astfel de sintagmă a emanat chiar de la un înalt funcţionar numit într-o instituţie care se ocupă exact cu politica culturală românească în diaspora, exil, sau cum doriţi să-i spunem, înseamnă că acolo, la Centru, ori nu se cunoaşte situaţia, ori se face într-anume. Altfel, cum să judecăm tendinţe ca acelea de a nu mai suferi limba română în...instituţiile culturale româneşti din străinătate?

Rezultatul: toată liota de funcţionari şi funcţionăraşi se exhibă într-o engleză trudnică, cu iz de furculition (Alecsandri şi Chiriţa lui, bată-l vina!), acţiunile (căci limba de lemn are şapte vieţi în pieptu-i de aramă!) se calează mai mult pe audio-vizual, cum explica într-un interviu o persoană fără îndoială expertă, de vreme ce a fost instalată cu mare fală de către patronii din Bucureşti... Ba şi cu un buget – zicea domnia-sa, mai mult decît bunişor: ia, cam o jumate de milion de Euro pe an! Păi atunci nu-i de mirare că sînt sălile pline: vorbitorii ca şi spectatorii, mai mult sau mai puţin plictisiţi, vor fi fiind şi ei, nişte actori ai comediei... pe statele de plată! Căci intelectualii, scriitorii şi mare parte din artiştii români efectiv din diaspora nu mai calcă pe acolo. Ne aciuim pe la Institutul Polonez, Casa Italiana, sau Institutul Francez. În schimb locul, care era altă-dată şi al nostru, e plin de dubioşi românaşi şi românaşe de-acasă, bursieri sau sinecurişti, gata oricînd, pentru câţiva arginţi, să înjure România, spiritul culturii române, să recite poeme improvizate care se termină cu sudalme – în englezeşte, mă rog frumos!, ca să înţeleagă şi funcţionarii...de la consulatul comercial, aduşi să umple sala, sau cei cinci-şase americani pripăşiţi pe-acolo şi total descumpăniţi. Iar după aceea, pe baza unei notiţe apărute în New York Times, instituţia se făleşte cu pătrunderea în lume. Ce amăgire: cu cîteva mii de dolari se pot publica, în serial, şi amintirile pisicilor bunicii – dar asta e o altă căciulă!

Cu audio-vizualul propriu zis parcă e şi mai rău! Ici o piesă despre doi bărbaţi români homosexuali, au amîndoi SIDA, iar unul i-a pasat-o şi girlfrendei. Iar pe urmă la discuţii, lucruri cam aşa. Ah, oribilă mai e România asta: nu vă mai lăsaţi prostiţi despre ce citiţi cine ştie unde. Că are privelişti frumoase? Aiurea, munţii au fost puşi la pămînt, apele sînt butaforie, mânăstirile alea mai bine le-ar dărîma, că sînt vechi! Patru anotimpuri? Nici astea nu mai sînt, nu vă iluzionaţi: Sîntem un neam de nemernici! Şi, atîta vreme cît există fonduri să continuăm pe linia asta, o vom face sistematic: azi ne cerem oficial iertare de la evrei pentru Holocaust, mîine o să vă convingem că evreii au fost protejaţi în România mai bine ca oriunde. Azi Sus Eminescu! Mîine A fost xenofob şi antisemit! Iar poimîine da, dar xenofobia lui avea bază economică! Nu ne mai purecaţi atîta, parcă ar vrea să ne spună boierii cei noi, sîntem doar nişte bieţi intelectuali aiuriţi de tranziţie, cam aşa cum cum ne vedea Raymond Aaron. De fapt, fie-vă milă de noi, căci noi sântem victimele!

Trebuie să recunosc că, într-adevăr, mi-e milă. Mi-e efectiv milă de acest echilibrism pentru-contra în care se complac (sau sînt amăgiţi ?!) prieteni şi amici (ori ar trebui să spun foşti prieteni şi amici de aici înainte?) ajunşi, poate că nu ştiu nici ei cum, în treaba asta.Dar Exorcismul de la Tanacu, floare de preţ a audio-vizualului pentru care s-a închiriat la teatrului La Mamma? Se pare că era sezon de reducere şi nu ar fi costat decît... vreo 60 de mii de euro! O sală îngrozită şi cam zăpăcită a asistat la urlete, contorsiuni, schingiuiri şi alte de-astea (asta cu amatori, închipuiţi-vă cît ar fi costat distracţia cu profesionişti!). Aşa, ca să fim şi noi în rîndul lumii, să aratăm că avem şi noi psihologie deviantă, ca şi cum în fiece zi într-unul din satele româneşti se întîmplă aşa ceva!Însă, uitaţi-vă că renaştem: avem astăzi artiştii cei mai cei la mîzgălitul pe stradă, fereşti, pereţi, metrouri şi unde mai doriţi dumneavoastră. (Nu m-aş mira să se găsească chiar o rădăcina dacică sau scito-iliră acestei plăcute îndelitniciri în care urmaşii de azi ai bietului Brâncuşi, ai lui Andreescu, şi Luchian, şi Baba se dedulcesc).

Vestiţii noştri infractori (în America mîzgălirea străzilor, pereţilor, a metroului este infracţiune care se sancţionează!) au fost cazaţi cu mare fală la un hotel costisitor din buricul Manhattanului. Asta în vreme ce pentru, de pildă, aducerea profesorului Ştefan Stoenescu de la Cornell, Ithaca, la New York şi cazarea pentru o noapte cît şi-ar ţine conferinţa, nu se găsesc bani. Acest om care a făcut pentru cultura română şi relaţiile ei cu literatura anglo-americană mai mult decît toţi funcţionarii filialei de la New York, cu tot cu pilele şi neamurile lor! Însă, dacă nu e audio-vizual, ce să-i faci?Dar să revenim la expoziţia de pomină: oameni, şi mai simpli, şi mai sofisticaţi s-au plîns de vulgaritatea, violenţa şi prostul gust al expoziţiei.

E greu să explici emigrantului român care mai venea uneori la centrul sau institutul cultural, că zadia românească, zăbunul şi iia populară sînt urîte, tot aşa ca şi Voroneţul sau romanţele, numai pentru că – din extrema cealaltă!- au fost folosite pe vremea Odiosului. Iar acum cei de pe malurile Dâmboviţei sar dintr-o extremă în alta (O, ţară tristă, plină de humor!): de-acum vor trebui să admire zvastici, funduri de porc, negri şi falusuri închipuite în toate poziţiile. După cum e greu să le explici că acea instituţie, unde se duceau din cînd în cînd, nu mai e de nasul lor şi nu au ce să mai caute pe acolo! Păi atunci, măcar să se înţeleagă o vorbă clară: pentru cine şi pentru ce sînt aceste instituţii subvenţionate de la Bucureşti cu bani grei? Bani ce nu erau la dispoziţie pe vremea cînd existau oamenii competenţi care, cu mai puţin din zece la sută din cît se cheltuieşte astăzi, ridicaseră prestigiul culturii romîne în străinătate la un nivel neatins azi – şi asta după Revoluţie!

Dar aşa e la noi, cam ca în iadul socialist: cînd e smoală, nu e cazan; cînd e şi smoală şi cazan, nu e foc. În sfîrşit, cînd e şi smoală, şi cazan, şi foc – dracii de serviciu sînt în pauza de masă!Să nu ne amăgim. Lucrurile nu se întîmplă numai în oraşul în care trăiesc eu. În alte părţi, diaspora română a făcut manifestaţii şi a protestat în ziare, ameninţînd să boicoteze instituţia ce şi-a permis să trimită foşti securişti la un colocviu. Cei de la Bucureşti ar trebui să ştie că aceste comunităţi, cu bunele şi relele lor, sînt compuse din mulţi români ce şi-au luat lumea în cap şi reconstruit viaţa pe alte meleaguri tocmai din pricina suferinţelor pricinuite de Securitate.

Aici e buba cea mai mare: obiectivismul superior, jenant, suspect cu care fruntaşii instituţiei răspund prompt oricăror obiecţii îmi arată că, cele trei calităţi directoare pe care le-am numit aici – măsură, bun simţ, competenţă – la instituţia cu pricina din capitala României sînt, vorba lui Caragiale minunate, dar lipsesc cu desăvîrşire! Nu-i de mirare că umblă un banc prin marele nostru oraş (nu e audio-vizual dar e bun). Zice că, dimineaţa de tot, pe la şapte, doi români mai de la periferie stăteau, cu doi saci mari, în faţa sediului instituţiei culturale. Un funcţionar, se zice, i-ar fi întrebat ce fac ei acolo? Unul ar fi răspuns că aşteaptă şi ei să se deschidă sediul, că auziseră ei cum că acolo se aruncă banii pe fereastră. Vorba italianului: se non e vero, e ben trovatto!

Ca să nu mă expun cumva vreunei penibile lecţii despre autonomia esteticului, despre ce este şi ce nu este arta, discuţii a la Gâgă stîrnite de nemulţumirile unor publicişti sau scriitori români în legătură cu ce se petrece aici, voi spune clar că nu am nimic cu artiştii grafitti din România. A căzut norocul pe ei, să fie sănătoşi! Nici nu discut dacă ceea ce s-a expus acolo e artă sau nu. Dacă am vreun dinte, e împotriva celor ce i-au trimis şi al explicaţiilor subsecvente. Mi se pare că sărim mult prea repede de la iţari, clop şi...blestemata astăzi sarma naţională la exorcisme demente, la o penibilă indiferenţă, cînd nu de-a dreptul negare a valorilor naţionale incontestabile în favoarea unui experimentalism de două parale, fumat în America, şi mai ales la New York de hăt binişor.

Adică între artizanatul de trei parale de altădată şi numele atomice ale grafitiştilor nu mai e chiar nimic de arătat? Dar un Mirel Zamfirescu, sau un Ilfoveanu? Aşa, intelectualii americani serioşi şi neinfluenţaţi ori condiţionaţi de micile favoruri ale instituţiei, trec prin expoziţie, dau plictisiţi din mînă şi pleacă mai departe. Unii nu vor mai reveni niciodată – încă o şansă pierdută. Cît despre români, dacă într-adevăr instituţia nu mai e pentru ei, ce contează părerea lor? Căci eu zic că, chiar şi troglodiţi cum îi numesc boierii, tot au dreptul la o părere!

Referindu-mă iarăşi la acest gen de extremism supărător şi neproductiv, voi aduce aminte de studiul Comediile Domnului Caragiale, al lui Titu Maiorescu (iertată îmi fie referinţa la o sursă... românească, aş fi putut cita orice alt nume, fie să zicem acela al lui Jon H. Huer cu a sa binecunoscută, poate şi la Bucureşti, Art, Beauty, and Pornography , Promethaeus, 1987. Însă am făcut-o e pentru că are oarecare miez). Dacă într-adevăr cuiva îi pasă despre ce se întîmplă aici, eu cred că imediat ce s-au iscat controversele legate de expoziţie, instituţia de la New York ar fi putut organiza (fără prea multe parale, eu făceam muncă absolut voluntară pe vremea cînd frecventam localul, şi ca mine atîţia alţii!) o masă rotundă, sesiune de opinii, începînd chiar cu studiul magistral al lui Maiorescu, ce l-a exonerat pe Caragiale, continuînd poate apoi cu cazurile Joyce şi Brancusi versus United States (am publicat eu însumi un dosar amplu al cazului, în Cuvîntul acum caţiva ani). Aici aş fi vrut să văd lume de toată mîna, şi români-americani, şi americani, şi mai ales artiştii cu care să se dialogheze şi, mai pe înalte mai pe joase, să se vorbească despre statutul şi aspectele operei de artă Aşa ceva nu se face, însă, pentru că există nişte invizibile baricade pe care instituţia nu vrea sau nu poate să le pună jos, nici la New York, nici la Berlin, nici aiurea. Pierderea va fi mare, probabil irecuperabilă: nu eu, nu alţii ca mine aflaţi către zenit, dar în mod cert generaţia tînără, strălucitoare, în colegii precum Harvard, Barnard, Columbia, NYU, Princeton... Alte Institute străine sînt pline de acest tineret studios ajuns deja în poziţii importante. Ei reprezintă viitoarea punte cu ţara, dacă cineva mai are extravaganţa de a dura punţi! Sînt tineri şi la acţiunile instituţiei din New York: odraslele funcţionarilor, ale prietenilor funcţionarilor făcîndu-şi vacanţa şi cumpărăturile la New York.

Într-un articol extrem de interesant (de fapt, preludiu la o carte) George Ritzer analizează circumstanţele specifice ale multiculturalismului adus de globalizare (Rethinking Globalization: Glocalization-Grobalization and Something-Nothing Sociological Theory Vol. 21, No.3, Septemer 2003 pp.203-309). Pe scurt, Ritzer aduce, în tensiunea global-local , un nou concept: acela de grobalizare, care să completeze idea de glocalizare (globalul adaptat local). De fapt, să nu uităm că globalizarea nu e un proces cu rezultate uniforme, ci un termen ce înglobează o întreagă serie de procese transnaţionale. Ritzer distinge cu acuitate două sub-procese esenţiale glocalizarea a Ceva şi grobalizarea Nimicului. Personal eu cred că ceea ce se întîmplă acum în domeniul politicii culturale a instituţiei de care ne ocupăm e o tendinţă de grobalizare a Nimicului. Refuzul obstinat al glocalului, i.e., nevorbitul româneşte, alungarea sub anatemă a sarmalei, săritura de la brîul naţional la grafitti etc, sînt toate semne ale dorinţei de a nu trăi în istorie (obsesie deconstructivistă şi post-modernă mai peste tot depăşită!), ci într-un fel de prezent continuu de import de la Bucureşti, exportat la mîna a doua, lipsit de valoare indigenă şi, oarecum, schizofrenic.Vestea bună aici este că lucrurile se pot drege, dar numai cu o atitudine deschisă şi constructivă. Şi cu oarece modestie, cîteodată, plus dorinţa de a renunţa la blestemul formelor fără fond, a încuraja sincronizare firească, nu artificială. Cum spunea E. Lovinescu, în privnţa revizuirii critice: Decît să persistăm în greşeală, mai bine să ne revizuim cu onestitate!Ce bine ar fi!

,,Al doilea adevăr, şi cel mai însemnat, de care trebuie să ne pătrundem, este acesta: forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc puternic de cultură. Şi, prin urmare, vom zice: este mai bine să nu facem o şcoală deloc decât să facem o şcoală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă deloc decât să o facem lipsită de arta frumoasă; mai bine să nu facem deloc statutele, organizarea, membrii onorarii şi neonoraţi ai unei asociaţiuni decât să le facem fără ca spiritul propriu de asociare să se fi manifestat cu siguranţă în persoanele ce o compun; mai bine să nu facem deloc academii, cu secţiunile lor, cu şedinţele solemne, cu discursurile de recepţiune, cu analele pentru elaborate decât să le facem toate aceste fără maturitatea ştiinţifică ce singură le dă raţiunea de a fi“

Titu Maiorescu, În contra direcţiei de astăzi în cultura română. Text apărut în 1868

Mâţa blândă...

Mai acum câteva zile, madam Palin, care, în paranteză fie spus, nu mai are mult până să se împotmolească în micile şi marile coţcării făcute pe când era primar şi apoi guvernator în Alaska, pe bază de "capitalism de cumetrie", afirma într-un interviu că e gata să declare război Rusiei. Mă rog, aşa e când te plictiseşti şi îţi omori plictiseala trăgând cu puşca în elani, devii mai războinică.

Dar când o tipă rafinată ca madam Orez trece la ameninţări la adresa Rusiei, deja lucrurile nu mai sunt în regulă. Deşi poate că nu strică să citim discursul în ansamblul său. Pentru că el conţine prima recunoaştere americană a faptului că Georgia a declanşat scandalul:" The conflict in Georgia, thus, has deep roots. And clearly, all sides made mistakes and miscalculations. But several key facts are clear: On August 7th, following repeated violations of the ceasefire in South Ossetia, including the shelling of Georgian villages, the Georgian government launched a major military operation into Tskhinvali and other areas of the separatist region. Regrettably, several Russian peacekeepers were killed in the fighting. These events were troubling." Că după aia dă vina pe ruşi, acuzându-i că n-au asistat pasivi la masacrarea civililor osetini şi ruşi e o probă de mare porc, ca să fiu politicos!

Sună ca dracu să vorbeşti de autoritarism intern, când ţara ta, în numele căreia dai lecţii, are antecedente precum "Patriotic Act", ascultările de telefoane fără mandat, Guantanamo, folosirea torturii, şi de agresivitate, sau poartă deja două războaie mizerabile, cu zeci şi sute de mii de victime civile. Poate cele două dame forţoase nevoie mare îşi vor găsi ceva timp şi resurse sufleteşti să se gândească şi la criza umanitară din Afganistan, unde urmează o iarnă de foamete.

Sigur că ruşii nu sunt nişte sfinţi, şi nimeni nu-i naiv să creadă asta. Adevărul este că până şi Putin şi Medvedev admit că Rusia nu e tocmai un model de bună purtare, dar cine e? Dincolo de asta sunt faptele, iar faptele, până la un punct, dau dreptate Rusiei în conflictul cu Georgia, care este, de fapt, un conflict cu SUA şi, implicit, cu NATO.

Şi dacă femeile sunt acum pe post de poliţişti răi ai Washingtonului, bărbaţii par mai rezonabili şi mai raţionali(ho! nu mă înjuraţi, că nu sunt misogin!), jucând rolul de poliţişti buni. Robert Gates, Secretarul de Stat al Apărării al SUA cere NATO să NU provoace Rusia. "Nu este intentia mea sa vorbesc in numele altora, dar imi este greu să-mi imaginez că aceia care formează acum NATO resimt o adevarată ameninţare militară din partea Rusiei", declara el, citat de AFP. Şi adaugă: "NATO ar trebui să se rezume la tipul de activităţi în care s-a angajat în ultimii 60 de ani, în ceea ce priveste planificarea şi exerciţiile etc, şi care nu sunt provocatoare". Mai mult, el lasă de înţeles că poziţia noilor state membre din fostul "lagăr socialist" faţă de Rusia devine un handicap şi ameninţă să scindeze Organizaţia.

Şi spre deosebire de cei de la The Economist, Robert Gates nu crede că armata rusă este chiar un foc de paie, şi o tratează cu respectul cuvenit. Pentru că ştie nişte lucruri care par să scape celor de la The Economist, iar unul dintre ele este acela că Rusia va lupta doar pe teritoriul ei, ceea ce o face extrem de periculoasă. Dar chiar şi aşa, ţinânt cont de cât de mare este teritoriul naţional, Rusia poate face pagube uriaşe Americii şi în Europa, şi în Pacific, fără ca pentru asta să aibă nevoie de portavioane, distrugătoare sau alte copăi plutitoare. Are submarine nucleare, şi asta face pe oricine să se mai gândească o dată înainte de a se lua la cafteală cu ruşii.

Jurnalismul de complezenţă

Învingători pe puncte...

Astăzi "Le Monde" publică un interviu, uşor supra-realist, cu Mikhail Saakachvili, realizat de Piotr Smolar, pe care, în varianta sa lungă, îl găsiţi aici. Vă las plăcerea să descoperiţi perlele scoase de amicul nostru, care sigur nu e tocmai definiţia normalităţii, dacă înţelegeţi ce vreau să zic.

Dar nici jurnalistul nostru nu e o probă de profesionalism. Pentru că orice ziarist demn de numele ăsta îşi întreba interlocutorul: "Neicuşorule, dacă zici mata că Rusia a pregătit şi premeditat de multă vreme atacul, de ce mama dracului le-ai dat ocazia să te atace?" Bun, l-a ratat de data asta! Dar a fost o scăpare" sau o comandă a redacţiei? deşi, după cum a tratat "Le Monde" criza din Georgia, e greu de crezut că întrebarea şi răspunsul, oricare ar fi fost el, ar fi văzut lumina tiparului.

Ratingul şi gura

Cred că am să adopt poziţia prietenului meu Mordechai şi nu am să dau link către filmuleţul pe care l-a postat Ioşka pe blogul lui. Sigur, este important să ştim cine vor fi aceia care ne cer votul. Dar nu aş merge atât de departe încât să le cer date despre preferinţele lor sexuale. Nu mă interesează acest lucru. Dar aş vrea să ştiu dacă politicianul(candidat sau nu) are capacitatea de a pune interesul public în faţa propriului interes.

Atunci când se lasă dus de val şi pune o partidă de sex în locuri (semi)publice în faţa datoriei, atunci respectivul are o problemă. Şi odată cu el avem şi noi o problemă. Pentru că implicarea lui în scandaluri publice îi reduce politicianului capacitatea de a-mi reprezenta cu demnitate şi eficienţă interesele. Iar aşa ceva devine inacceptabil. Pentru că, putând fi şantajat, este vulnerabil la presiunile unor cercuri de interese nelegitime.

Nu ştiu cine a făcut filmuleţul, dar merită aflat. Pentru că altfel ne vom trezi cu un Parlament în care majoritatea să o facă nu urnele, ci interesele oculte, de tipul celui care a plătit pentru mizeria ce se lăfăie acum pe Internet. Iar Ciutacu, de obicei foarte bine informat, ne asigură că ăsta e doar începutul mizeriilor electorale. Aşa o fi, dar vestea asta ar trebui să ne pună pe gânduri.

Tabloidizarea campaniei electorale este, cred eu, ultimul lucru pe care ni l-am dori. Sunt atâtea teme serioase, care chiar trebuie discutate, mai ales în contextul crizei financiare globale. Şi nu pot fi discutate, pentru că este mult mai interesant pentru rating să vedem cine cui i-o suge şi de ce.

Numai că mai important decât ratingul mediilor de informare este ratingul de ţară, la obţinerea căruia pune determinant umărul politicianul. Deocamdată văd că pune mai mult gura, la propriu şi la figurat. Dar mai mult la propriu.

Mi-e rău din fleacuri!

Tăriceanu pleacă la Titu cu trenul, ca să se dea popolar! Televiziunile, călare pe el, pe eveniment: cum s-a dus Întâiul Motociclist al Ţării la ghişeu să-şi cumpere belet, cum a luat restul până la ultimul bănuţ, cum a călătorit el la clasa muncitoare, nu la afaceriştii veroşi, cum a coborât el mulţumit de punctualitate chefereului.

La Titu, şoarecele cu pisica! Franţuzii de la Renault, băieţi deştepţi şi cu spirit cartezian, au făcut totul pentru ca la ceremonia de inaugurare a lucrărilor la un soi de centru de încercări şi de proiectare tehnologică să nu se mai repete circul de la Craiova, şi Băselul să nu se mai încaiere cu Moliceanu. A fost de tot hazul să vezi punerea în scenă: un franţuz, Băselu, un franţuz, Moliceanu.

Pe EolTv, dilemă mare: ştiu pensionarii cine le-a mărit pensiile? De parcă de asta îi fute grija pe amărâţii şi mai puţin amărâţii ce-şi iau banii din sistemul public de pensii! Oricum inflaţia este mai mult decât dublul celei oficiale, statisticienii ştiu de ce! Dar nici asta nu ar fi o mare nenorocire, ci faptul că, în buna tradiţie a presei ceauşiste, au apărut pensionarii care regretă amarnic mărirea, şi spun ce nenorociri îi aşteaptă cu pensia mărită!

Antena 3 preia şi ea ştafeta prostelii ăsteia, dar cu ceva mai multă circumspecţie. În schimb i-o trag din toate poziţiile lui Liviu Mihaiu, prospătul guvernator aş ştiucilor, sturionilor, intereselor eoliene şi tăricene în Delta Dunării. Nu că n-ar metita tratamentul, Mihaiu fiind chintesenţa jegului din jurnalismul autohton, dar prea mult patos strică! Şi la câte de-astea am văzut noi după 1990, numirea lui Mihaiu chiar e un fleac!

Şi tot pe EolTv, mare circ pe motiv că nişte rromi, mai ţigani de felul lor, puseseră de-o petrecere(de fapt, de două) printre blocuri, cu ocazia unor nunţi bizare, cum numai ei ştiu să facă. Sigur, e naşpa cu petrecăreţul amator de Salam şi Adi de Vito la peste 5000 de waţi! Dar nici cu dobitocul din studiou, care, foarte excitat, cerea poliţiei să pună mascaţii cu pulanul pe nuntaşi, nu mi-e ruşine! Or fi poliţiştii cam Garcea de felul lor, dar nici nu sunt atât de tâmpiţi să işte un scandal şi mai mare, cu bătăi de stradă, stricându-le oamenilor nunta. Cu vorba bună şi ceva amenzi lucrurile s-au liniştit.

Tabloidizarea televiziunilor se desfăşoară conform programului. Cea mai jalnică transformare a suferit-o "Sinteza Zilei", care devine pe zi ce trece tot mai greu de digerat. Cred că i-am spus deja "Pa!" Nenorocirea este că nu mai ai un talk-show de calitate, care să dezbată cu seriozitate un subiect, fie el şi frivol sau marginal. Postul public de televiziune a ajuns o dugheană jalnică, PROTV trăieşte din "filomoteca de aur" şi din Liga Campionilor, Antena 1 este port-stindardul prostului gust şi al vulgarităţii, iar restul televiziunilor nu contează.

Pupincurişti din toate ziarele, uniţi-vă!

Nu, nu "Cotidianul" e mai tare decât "Pravda"! Ăia sunt dulci copii nevinovaţi pe lângă "Le Figaro", care, în numătul din 13 septembrie publică un interviu cu Vladimir Putin. Nimic nefiresc, dacă interviul nu ar fi fost "machiat", astfel încât să iasă bine Nicolas Sarkozy, soţul celebrei Carla Bruni. Traduceri aiurea, tăieturi, rescrierea interviului, cam asta a descoperit posesoarea unui blog, rusofonă de felul ei, care a avut inspiraţia să compare cele două texte: cel din ziar, şi cel de siteul guvernului rus.

Povestea asta a apărut în revista "Marianne", care subliniază mai ales felul în care "Le Figaro" a "croşetat" afirmaţiile lui Putin în legătură cu războiul din Afganistan, asta când nu l-a cenzurat de-a dreptul! Cu toate astea se vede treaba că franţuzii nu ştiu ce poate face condeiul lui TRU pentru Băsescu(şi limba aceluiaşi TRU pentru curul Iubitului Conducător). Aşa că putem schimba puţin deviza de pe frontispiciul "Pravdei". În loc de "Proletari din toate ţările, uniţi-vă!", trecem la "Pupincurişti din toate ziarele, uniţi-vă!"

Efectul de turmă

Deşi FED a injectat doar ieri 85 de miliarde de dolari în salvarea gigantului industriei asigurărilor, AIG, panica a cuprins pieţele financiare globale. Şi deşi decizia de ieri a fost urmată de o alta, concertată, a câtorva bănci centrale din lume, printre care şi FED(care pune la bătaie 180 de miliarde de dolari) căderea pieţelor nu se opreşte. Peste tot indicii bursieri scad în draci, iar azi Bursa de la Moscova nu s-a deschis, după ce ieri au fost oprite tranzacţiile.Toţi se grăbesc să vândă, iar banii îi investesc în metale preţioase(aur) şi în bonuri de tezaur americane, considerate valori sigure!

În paranteză fie spus, cât de tâmpit poţi fi să investeşti în bonuri de tezaur americane, când economia americană numai sănătoasă nu se poate numi, iar statul american, emitentul bonurilor de tezaur, tocmai pompează sute de miliarde de dolari în cadavrele unor "succesuri" economice! Este un cerc vicios perfect: investitorii vând acţiuni ale firmelor americane, aruncându-le în criză, şi cu banii obţinuţi cumpără bonuri de tezaur, pentru a avea cu ce salva statul american inteprinderile băgate în ceaţă de panica investitorilor. Mişto gândire economică!

O să mi se bată obrazul şi o să mi se spună că cea mai importantă marfă în capitalism este încrederea. Şi că acum avem de-aface cu o criză de încredere, nu cu una de lichidităţi, cum spune Robert Reich. Întrebarea este: cum se formează sentimentul de încredere?

De fapt, "încredere" nu are nicio semnificaţie economică, încrederea nu se poate măsura şi nu are conţinut real. "Încrederea" este o construcţie mediatică, şi prin urmare manipulatorie. Sunt ferm convins că printre perdanţii actualei crize financiare sunt şi câţiva laureaţi ai premiului Nobel pentru economie, care, nu-i aşa, au avut încredere în fundamentele sănătoase ale economiei americane.

Ca şi investitorii obişnuiţi, au fost şi ei victimele insuficienţei informaţiilor despre adevărata stare a economiei şi a sistemului financiar bancar. În asta constă esenţa actualei crize: profiturile alea nesimţite ale băncilor şi instituţiilor de credit, ipotecar sau de consum, care au la origine asimetria de informaţie dintre omul obişnuit şi cel din sistem, au generat "încrederea". "Băieţii deştepţi" s-au adresat lăcomiei investitorilor. Cu cât profitul afişat de o bancă era mai mare, cu atât "încrederea" era mai mare, şi ratingul mai bun.

Şi aşa ajungem la principalul instrument de manipulare, şi de construcţie a "încrederii", care se numeşte "agenţie de rating". Sunt prea leneş pentru a căuta acum ce rating a avut până mai zilele trecute AIG, dar pun pariu că era unul "parfum". Nu se ştiau problemele AIG, care sigur nu au apărut peste noapte? Ba da, dar toţi sunt membrii aceleiaşi "frăţii": "Hai să le luăm banii proştilor!"

Nu a ştiut cabinetul de audit şi contabilitate Arthur Andersen de problemele "Enron"? Evident că a ştiut, dar a închis ochii, mai mult, a fost acuzat că a obstrucţionat justiţia, pentru că a distrus o serie de documente. Probabil că după trecerea acestui ciclon financiar trebuie să se facă ordine şi în sectorul firmelor care acordă rating, şi ale căror practici ilegale se cunosc de multă vreme. Şi România a fost jumulită de hienele astea, şi până n-a plătit, nu a fost lăsată în pace.

De fapt, între "încredere" şi "performanţă", în ceea ce priveşte o entitate economică, este o mare prăpastie. Sigur, ideal ar fi ca "încrederea" să fie rezultatul direct al "performanţei". Dar cel mai adesea performanţa trece pe planul doi. Şi când spun performanţă, nu mă refer doar la profit, ci şi la alte elemente, în primul rând la capacitatea acelei entităţi de a rezista pe piaţă pe termen lung. Asta însemnând calitatea capitalului uman, creativitatea, capacitatea de a răspunde nevoilor şi aşteptărilor pieţei, de a inova, de a progresa, buna guvernare corporatistă, angajamentul în plan social.

Efectul de turmă este consecinţa faptului că toţi cei care au intrat acum în panică au investit doar pe baza unui singur factor: profitul, mai ales unul rapid şi aparent fără riscuri. Nu i-a interesat ce se ascunde în spatele investiţiei lor: ce produc, dacă se dezvoltă sănătos, dacă au un viitor. Nu, i-a interesat ce profit vor anunţa pe trimestrul în curs. Punct!

Este normal ca la cel mai mic semn de primejdie toţi să-şi ia catrafusele şi să încerce să găsească altă nişă care să le dea profiturile alea uriaşe pe care le aşteaptă. Şi în fuga lor după alte profituri la fel de grase distrug valoare. Pentru că odată cu putreziciunile din sistem, dispar şi entităţi viabile, oneste, performante, dar care se văd penalizate pe nedrept de laşitatea pieţelor financiare, în care au crezut şi cărora le-au încredinţat viitorul lor.

Aşa că dacă există o criză de încredere, ea este una care priveşte mecanismele fundamentale care fac să funcţioneze economia capitalistă. Şi de această criză de încredere ne vom lovi mereu de aici înainte, dacă ceva esenţial nu se schimbă, şi nu acordăm mai multă atenţie economiei reale, cea care produce cu adevărat valoare. Economia virtuală nu produce, la urma urmei, decât biţi în infospaţiu şi profituri efemere. În economia virtuală doar crizele şi panica sunt reale.