Cutia cu vechituri

Sorcova, vesela!

Send a JibJab Sendables® eCard Today!

Falimentul dogmelor economice

Falimentul socialismului este în cea mai mare parte datorat eşecului modelelor economice, transformate în dogme, modele care au dat la rândul lor faliment, dintr-un motiv simplu: se bazau pe premize false. Modelul economic al socialismului era dominat de ideea că toate echilibrele din economie pot fi obţinute prin intermediul unui organism specializat, care în România socialistă purta numele de CSP, Consiliul de Stat al Planificării.

Până la un punct, acest lucru a fost posibil, câtă vreme economia României era una primitivă, nesofisticată şi neintegrată în economia mondială. În anii 70 ai secolului trecut modelul îşi atingea limitele, pentru că nu puteau fi gestionate eficient echilibre interne şi externe, economia se diversificase şi avea un grad ridicat de sofisticare, se integrase într-o piaţă regională, CAER şi prin intermediul aderării la GATT, în piaţa globală.

Modelul nu putea fi reformat decât prin introducerea mecanismelor pieţei libere. S-a încercat la un moment dat, atunci când au apărut "mandatarii." Nu s-a mers mai departe cu liberalizarea economiei pentru că era nevoie şi de o schimbare ideologică majoră, pe care Ceauşescu nu a vrut să o facă, mai ales după ce a văzut ce-au păţit cehoslovacii, în 1968.

Ceva încercări s-au făcut şi mai târziu, dar s-au lovit de aceeaşi rigiditate ideologică.

Acum capitalismul a intrat într-o fundătură ideologică, precum socialismul înaintea lui. Asta îl împiedică să-şi revizuiască modelul de funcţionare şi ipotezele care stau la baza lui. Lucru remarcat de mai mulţi universitari şi analişti politici şi economici din occident.

FT dedică mai multe pagini unor dezbateri pe teme de acest gen. Una foarte interesantă poartă un titlu sigestiv: "Mituri îndrăgite cad victimă realităţii economice". este semnat de Paul De Grauwe, profesor la Universitatea din Leuven.

Pe lista victimelor nu se află, spune el, doar entităţi economice, ci şi idei îndrăgite( eu le cred mai degrabă dogme, cum am mai spus). O scurtă listă a acestor idei care au devenit victime ale crizei economice actuale, aşa cum o vede autorul, cuprinde enunţuri pe care nimeni nu le contesta până acum.

Prima: pieţele fiscale, dacă sunt libere, fac minuni de eficienţă. Libere mai ales de controlul statului. Criza creditelor a distrus ideea că pieţele financiare nereglementate funcţionează întotdeauna ca un canal eficient de obţinere a profitului aşteptat.

A doua idee care poate da colţul din cauza crizei economice actuale: aceea pe care se bazează modelele macroeconomice, a individului considerat creatura bine informată supremă. Care indivizi înţeleg cu toţii acelaşi "adevăr" economic. Ceea ce s-a întâmplat în criza subprime a dovedit contrariul: mai nimeni nu a înţeles nimic, de vreme ce oamenii au acceptat să-şi asume riscuri pe care nu le cunoşteau sau nu aveau cunoştinţele necesare pentru a le evalua corect. "Universul acestor modele este unul al creaturilor supranaturale şi aproape dumnezeieşti, pentru care lumea are prea puţine secrete. Aceste creaturi pot calcula perfect riscul pe care şi-l asumă şi pot estima cu mare precizie cum le poate afecta în prezent şi în viitor planurile de producţie şi de consum un şoc petrolier."

Concluzia? Ceauşescu nu a avut un ziar precum FT şi nici România intelectuali oneşti, care să meargă contra-curentului, atunci când cred cu tărie în ideile şi adevărurile lor. Asta poate salva pe termen lung capitalismul. Asta, şi şansa de a nu mai veni vreun Boschet la Casa Albă...

O ciorbă de potroace la coana economia!

Dubya o comite din nou! Aflat în Texas, la un eveniment dedicat strângerii de fonduri pentru republicanul Pete Olson, dubyanezul se apucă de analize economice globale. Dar ca să nu-şi tocească prea mult neuronul, foloseşte ce ştie mai bine: experienţa lui de fost consumator fruntaş pe ramură. ""Wall Street s-a îmbătat... iar acum are o mahmureală. Întrebarea este cât va dura să-şi revină şi să nu înceapă să afecteze toate aceste instrumente financiare sofisticate".

Soluţia e simplă! Chelner! O ciorbă de potroace la coana economia! Să fie acră şi fierbinte!

Cutia cu vechituri

Laudă-mă, gură!

Canta un marinar Asculta mai multe audio Diverse »

Să se ştie, să nu se spună că fabulăm, sau că Badea a dat în mintea copiilor, jucându-se cu vaporaşe de hârtie în cadă. Cât despre "tonomatul "Ciutacu, am o curiozitate: Victore, chiar ţi-ai cumpărat tonomat? Îmi place ideea! Nu comentez costumaţia. Mă depăşeşte...

Jurnalismul partizan

Dacă vreţi să înţelegeţi tâlcul acestei caricaturi, citiţi Raportul Rasmussen. Acolo veţi găsi, printre altele, faptul că 49% dintre cei intervievaţi cred că jurnaliştii vor încerca să-l ajute pe Obama, iar 30% cred că un jurnalist prietenos este mai valoros decât capacitatea candidatului de a strânge mai multe fonduri pentru campanie.

La noi Traian Băsescu a fost şi rămâne produsul jurnalismului partizan. Nici acum, când incompetenţa şi reaua sa credinţă, incapacitatea de a produce proiecte şi de a genera consens naţional sunt de notorietate, jurnaliştii de casă ai lui Traian Băsescu nu se potolesc. Nu se aşteaptă nimeni să se dezică de el, nu le cere nimeni să-şi pună cenuşă în cap, dar un dram de regret şi de bun simţ parcă era normal să vedem la ei. Dar de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere...

Ce-i lipsea PSD?

Un scandal sexual, că în rest avea de toate! Ei bine, acum îl are! Şi nu e unul deloc banal. Scandalul o are drept protagonistă pe Ana Birchall, consiliera lui Mircea Geoană şi secretar executiv al partidului. Nu intru în detalii, pentru că le detest. Doar că acest scandal pune într-o altă lumină polemica iscată de aşa-zisa farsă cu cererea de divorţ, depusă de "necunoscuţi" în numele ei.

Acest scandal se va sparge în capul partidului. Nu e vorba de ipocrizie. Sexul şi infidelitatea fac parte din viaţa noastră, ca oameni. Numai că atunci când alegi să faci carieră în politică, atunci admiţi că există şi nişte obligaţii în ceea ce priveşte moralitatea vieţii private.

Nu mă interesează ce face un om politic în intimitatea lui. Dar când partenerul, legitim sau nu, te înregistrează şi dă înregistrările tabloidelor, suferă credibilitatea întregului partid, nu doar aceea a subiectului respectivului scandal. Şi în acest caz nu există decât un singur răspuns din partea doamnei Birchall: demisia din partid.

Monopol de stat, monopol privat

Vă mai amintiţi valurile de lături aruncate de tot felul de lătrăi din presă şi din „societatea civilă” în capul celor care s-au opus privatizării monopolurilor de stat în domenii sensibile precum producerea, transportul şi distribuţia energiei electrice, a apei, a gazelor, a transportului în comun, a telecomunicaţiilor? Vă mai amintiţi cum fanaticii „capitalismului” ne spuneau că statul e ăl mai de căcat administrator, că numai capitalistul poate să scadă preţul serviciilor şi să le crească volumul şi calitatea?

Ei bine, v-au minţit! Cum au făcut mai peste tot în lume! La scară globală o maşinărie infernală de manipulat opinia publică a reuşit să facă acceptabil transferul acestor monopoluri publice în mâini private, care s-au pus pe jefuit consumatorii. Vă invit să citiţi cu atenţie acest articol al lui Martin Wolf, apărut în mai mult decât liberalul şi seriosul Financial Times, care, chiar dacă se referă la starea scandaloasă din Marea Britanie, ne priveşte şi pe noi. Pentru că elemente din modelul britanic se regăsesc şi în România, care a copiat, de unde a putut sau i s-a impus, fără prea multe bătăi de cap, şi fără să se gândească la consecinţe, instituţii şi modele de reglementare a monopolurilor care oferă servicii publice, rezultatul fiind un ghiveci legislativ şi instituţional. Care ghiveci serveşte doar interesele monopolurilor, şi deloc pe cele ale consumatorilor. Aşa se face că plătim apa, energia electrică, gazele, telefonul, la preţuri mai mari decât în ţările bogate din occident.

Când ai monopoluri naturale, când ai consumatori captivi, cum poţi vorbi despre introducerea concurenţei? Despre ce concurenţă poate fi vorba în distribuţia apei, gazelor naturale, energiei electrice, canalizării? Să nu comparăm mere cu pere: telecomunicaţiile mobile sunt cu totul altceva, şi nici aici concurenţa nu este tocmai regula.

De la Victoria Socialismului la Victoria Capitalismului asupra poporului român nu a fost decât un pas. Pe care, cu ajutorul foştilor propagandişti comunişti convertiţi la "democraţie" şi cu acela al unei clase politice inconştiente şi iresponsabile, l-am făcut cu voioşie!

Cutia cu vechituri

Ne-am pricopsit!

Multelor instituţii ale statului român care fac bunăstarea redactorilor şefi din presa scrisă şi electronică, şi care au sistemele de protecţie a informaţiilor clasificate mai găurite decât sita, li se adaugă încă una: ANI. Bine-ai venit, drăguţă mioară, în turma scurgerilor instituţionalizate! Şi a autosesizărilor din articole de presă! Măi iepuraşi, nu uitaţi că, de obicei, ce începe prost, se termină şi mai prost! Şi voi aţi început prost!

Ne aşteaptă zile de fior şi râs! Vom avea o campanie electorală extrem de colorată! O singură nedumerire am. Deocamdată. Cu cine vorbeşte şeful instituţiei la telefon: cu Marele Cârmaci, sau cu Moliceanu? Contează!

P.S. Ce drac de obsesie avem şi noi cu orătăniile, de le punem pe unde apucăm, prin steme şi alte însemne oficiale? Aveţi vreo vagă idee despre posibila legătură a "şoarecilor" ăstora de calculator de la ANI cu păsările de pradă?

Ţărani, vi se pregăteşte ceva!

Banii europeni pentru subvenţii către ţăranii români au devenit un soi de mit. Toţi îi aşteaptă, mai nimeni nu-i vede! Şi ei vor fi din ce în ce mai puţini, structura cheltuielilor din bugetul comunitar cunoscând o inversare de tendinţă. Subvenţiile pentru agricultură nu mai ocupă primul loc, ci acelea pentru stimularea creşterii economice şi pentru crearea de noi locuri de muncă.

O fi şi melcul o investiţie de viitor, nu zic nu. Chiar şi struţul. Rapiţa, de ce nu? Dar banii mulţi vin din alte activităţi. Sigur că Internet Explorerul nu ţine de foame în Bărăgan, dar nici Bill Gates nu moare de foame, nu-i aşa?

Este George W. Bush Batman?

Răspunsul îl puteţi găsi aici! Trist sfârşit de domnie...

Chinezării China este acum o mare putere cu normă întreagă, de care toată lumea trebuie să ţină seama, fie că-i place, fie că nu. Japonia visa, în anii 30 ai secolului trecut, să instituie, mai cu vorba bună, mai cu baioneta, mai cu spiritul bushido, o zonă de co-prosperitate asiatică. Ştim cum s-a terminat încercarea Japoniei. China a reuşit acolo unde nu a reuşit Japonia, fără surle sau trâmbiţe, fără zdrăngănit de arme, fără maoism sau „comunism”, cu realism, determinare, şi o mare doză de pragmatism de inspiraţie europeană, recte folosind unele dintre reţetele părintelui Europei Unite, Jean Monnet. Am scris despre posibilele dezvoltări interne din China, care a dovedit că şi capitalismul de stat( adică ceea ce, în cecitatea lor mulţi se încăpăţânează să numească „socialism” sau „comunism”) poate fi performant şi poate genera ritmuri înalte de creştere economică. Am scris câteva lucruri despre acest subiect. Toate ţările din fostul „lagăr comunist” au avut de rezolvat, în perioada interbelică(URSS) şi apoi, după cel de-al Doilea Război Mondial, o mare, fundamentală problemă: ieşirea din subdezvoltare şi prinderea din urmă a ţărilor dezvoltate. Ca urmare, regimul politic a fost determinat de obiectivul strategic al acelor naţiuni. Cu alte cuvinte, capitalismul de stat nu putea să rimeze politic decât cu o dictatură de dezvoltare. Întrebarea fundamentală, în aceste situaţii, este cum ieşi dintr-o dictatură de dezvoltare, când obiectivul strategic a fost atins, sau este pe cale să fie atins. Pentru că există un moment în care dictatura de dezvoltare şi capitalismul de stat, din factori acceleratori ai dezvoltării, devin frâne ale ei. Cu alte cuvinte, în ce ordine renunţăm la capitalismul de stat şi la dictatura de dezvoltare? Democraţie vs economie, veţi zice. Şi da, şi nu. Privind comparativ, URSS a făcut alegerea greşită, optând pentru democratizare înainte de deschiderea economiei şi transformarea capitalismului de stat într-unul privat. China a tras lozul cel mare, alegând ordinea inversă. China a înţeles că succesul democratizării politice este direct legat de existenţa unei largi clase de mijloc, care să dea stabilitate politică şi continuitate creşterii economice. De aceea a insistat pe urbanizare, pe dezvoltarea clasei de mijloc, pe creşterea calităţii educaţiei, şi pe o liberalizare a aspectelor care ţin de viaţa privată a cetăţeanului. Statul şi-a ridicat treptat controlul asupra cetăţeanului, între nişte limite, care au ca drept criterii ultime menţinerea stabilităţii interne. De fapt, cea mai importantă metamorfoză a suferit-o partidul Comunist Chinez, care s-a dezideologizat treptat, transformându-se într-un partid al puterii. Spuneam că aceste procese, anume crearea spaţiilor autonomiei personale, crearea clasei de mijloc şi mutaţia suferită de PCC lasă să se întrevadă un posibil scenariu care să finalizeze tranziţia de la capitalismul de stat şi dictatura de dezvoltare la economie de piaţă şi la democraţie. La un moment dat PCC se va scinda în trei mari forţe politice: un partid liberal, reprezentând interesele marilor capitalişti chinezi, un partid social-democrat, reprezentând în mare interesele clasei de mijloc, şi un partid de stânga, comunist, care să reprezinte interesele perdanţilor acestui proces de transformări structurale din China. O confirmare a validităţii acestui scenariu am găsit-o astăzi în analiza lui Alexandre Adler, de la „Le Figaro”. El îl citează pe istoricul sino-american Minxin Pei, cel care rezumă strategia chineză de după evenimentele din piaţa Tiananmen, strategie rezultată ca urmare a discuţiilor din sânul PCC şi a influenţei lui Deng Xiaoping, la un program cu cinci puncte. „1. Să fie evitate în viitor orice diviziuni inutile în sânul PCC. Într-adevăr, înainte de a ajunge în stradă, în 1989, agitaţia cuprinsese de mai bine de zece ani elitele puterii chineze. După Revoluţia Culturală maoistă, disciplina internă de partid era moartă şi PCC devenise un soi de parlament clandestin, în care exista o confruntare permanentă între diversele facţiuni. Cei mai liberali dintre ei începuseră, din 1986, să se sprijine pe studenţi. Acum partidul este în întregime de-politizat şi reuneşte în jurul unui compromis centrist care face loc dreptei pragmatice, corupe stânga istorică făcând-o părtaşă la beneficiile privatizării şi cooptează principalii lideri regionali în sânul unui organism centralizat unic. 2. Niciodată perestroika! Partidul administrează, dar nu reformează. 3. Ca o compensaţie, un formidabil progres al libertăţilor civile şi personale, câtă vreme rămân deconectate de orice fel de componentă politică... 4. Evitarea unei politici externe agresive... 5. Accelerarea, prin toate mijloacele, a creşterii economice, cooptarea elitelor intelectuale şi urbane altădată prost plătite, pentru a nu mai fi receptoarele fireşti ale nemulţumirii sociale.” Asta în condiţiile în care statul controlează în continuare domeniile economice strategice: bănci, telecomunicaţii, energie, transport şi apărare. Şi constituie cel mai important investitor, cu peste 60% din totalul investiţiilor.

Cutia cu vechituri I-am descoperit târziu, şi-mi pare rău! Îmi plac la nebunie, în formula de până în 1977. Ştiu că sunt incorect politic, dar asta e! Să mă scutească adepţii noii religii!

Proză administrativă

Nu ştiu în ce măsură textul publicat de HotNews este identic cu acela care va fi dat publicităţii de Comisia Europeană. De altminteri, nimic nu-l identifică a fi un text oficial, care are, de obicei, embargou până în momentul prezentării oficiale. Aşa ceva nu s-a întâmplat, aşa că...Înclin să cred că, în cel mai pur stil românesc, vreun trepăduş de-al nostru, din popor, lucrător cu tastatura la unitatea de traduceri, a făcut şi el un gheşeft, vânzând textul unor "jurnalişti de bine" , portocalii în cerul gurii. Sau poate că "scurgerea" vine de la Ministerul Public, mai precis de la DNA, pentru că astfel de documente sunt înmânate celor interesaţi de către Comisie, pentru observaţii. În ambele ipoteze, mizeria rămâne mizerie!

Ce aflăm noi din text? Ceea ce ne spune nouă Iubitul Conducător până la epuizare( nu a lui, a stocurilor noastre de Emetiral!):

1. E partide bune(că e numai unul!, adică PD-L), care vrea să lupte cu corupţia, şi restul partide rele, care nu vrea. Citez: "Lipseşte un consens politic larg în spatele reformelor, precum şi o voinţă lipsită de echivoc în cadrul tuturor partidelor politice de a eradica fenomenul corupţiei la nivel înalt."

2. Conspiraţia celor 322 v-a băgat în căcat! Urmează citat: " Aspect important, Parlamentul trebuie să demonstreze un angajament lipsit de echivoc în favoarea eradicării corupţiei la nivel înalt."

Întrebare de om prost către deştepţii de la Bruxelles: ce se întâmpla dacă Parlamentul aproba cercetarea penală pentru fapte care nu există? Ce puneaţi atunci, băi deştepţii lui peşte, în Raportul vostru de doi bani, care este o colecţie de platitudini, scrise după dictarea lui Macovei şi a câtorva fute-vânt de prin "societatea civilă"?

3. Priponiţi-l pe Năstase, ca să vă credem! Citat: "În pofida progresului bun înregistrat pe partea investigativă, România poate arăta puţine rezultate concrete în lupta împotriva corupţiei la nivel înalt...Nu s-a înregistrat niciun progres real în zece cazuri-cheie implicând foşti miniştri. Aceasta se datorează parţial faptului că Parlamentul a blocat investigarea şi parţial faptului că aceste cazuri au fost respinse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a invalidat decizii anterioare. Eşecul de a debloca aceste cazuri subminează eforturile pozitive depuse în faza premergătoare procesului."

De unde zece cazuri-cheie? Că două s-au dus ştim noi cui de pomană! Şi pe ce criterii consideră CE aceste cazuri, cazuri-cheie? Cunosc dosarele? Sau doar citesc presa din România? Dacă da, în ambele cazuri se fac de rahat!

4. Nu vă atingeţi de jucăria preşedintelui Băsescu! Citat: "Intensa dezbatere politică referitoare la cadrul instituţional anticorupţie s-a stins şi rolul DNA a fost păstrat. Totuşi, eforturile depuse de DNA pentru a continua investigaţiile în unele cazuri importante au fost oprite, întrucât Parlamentul nu a recomandat lansarea procedurilor judiciare. Reticenţa corpului judiciar şi a Parlamentului de a permite investigarea acestor cazuri foarte pregnante a dus la o pierdere a încrederii publice."

Uffff! Daniel Morar a scăpat nescuturat! Laudă Bunului Dumnezeu! Dar nu se întreabă tipii şi de ce există reticenţa citată? Nu cumva tocmai pentru că DNA se comportă ca o poliţie politică?

5. De acord, lupta împotriva corupţiei trebuie depolitizată! Dar să începem cu desfiinţarea imunităţii absolute acordată şefului statului! Altminteri chestia asta rămâne doar o dorinţă pioasă: "Lupta anticorupţie trebuie depolitizată, iar România trebuie să-şi afirme angajamentul lipsit de echivoc în combaterea corupţiei la nivel înalt. Investigarea independentă a foştilor miniştri şi parlamentari de către autorităţile judiciare trebuie să poată continua pentru a reface încrederea publică în lupta împotriva corupţiei şi în respectul pentru statul de drept."

Apropo: idioţii nu au aflat că parlamentarii români pot fi cercetaţi, că nu e nevoie de aprobarea Camerelor decât pentru percheziţie şi arestare, ca peste tot în UE? Iar foştii parlamentari n-au nicio treabă cu asta! Pe ei poate să-i ia potera când vrea ea.

Cea mai neliniştitoare concluzie a acestui Raport, care reiese din conţinuitul său, este pentru mine aceea că unii de pe la Bruxelles, montaţi şi de câţiva interesaţi de la Bucureşti, cred că întreaga vină pentru eşecurile din justiţie(apropo, TOATE problemele justiţiei din România s-au strâns la nivelul combaterii corupţiei, în rest totul merge ca pe roate?) o poartă Parlamentul.

Or, chestia asta e o mare golănie! Deşi convine şi Iubitului Conducător, şi lui Moliceanu, recte guvernului din dotare, şi ţuluşilor aferenţi DNA, şi madamei Kovesi! Toţi s-au scos! Parlamentul e de vină! Nici nu se putea o lovitură mai dură dată democraţiei româneşti. Fereşte-mă, doamne, de prieteni!

"Societatea civilă" mercantilă

GDS a ajuns un soi de mit al României post-revoluţionare. A fost, prin excelenţă, vitrina "societăţii civile" româneşti. Un soi de instanţă morală, un tribunal în faţa căruia trebuia să apară toţi liderii politicii româneşti, pentru a primi sau nu verdictul "bun pentru democraţie".

Pentru "meritele" lor, de-a lungul timpului, membrii GDS au primit, pe lângă generoasele şi de înţeles stipendii occidentale( ca truditori fruntaşi pe ogorul democraţiei) şi tot felul de sinecuri bine plătite din partea statului. Dar cireaşa pe tortul bunăstării GDS o reprezintă sediul din Calea Victoriei 120, o clădire de patrimoniu, legată de numele lui Alexandru Ioan Cuza.

O clădire care merita o soartă mai bună decât cea pe care i-a destinat-o GDS. Practic, sediul GDS este o imensă crâşmă! Să ne înţelegem bine: ideea de a transforma acel spatiu într-unul cultural nu este decât de salutat. Dar trasul la măsea nu este "act cultural!" Şi dacă tot au închiriat şi subînchiriat spaţiul oferit generos de stat, nu puteau investi şi în întreţinerea clădirii? Sau tot cetăţeanul român trebuie să plătească pentru asta?

Când dai lecţii tuturor, cu aroganţă, şi te comporţi ca ultimul cârciumar, se duce dracului "superioritatea morală!"

La porţile Occidentului

Astă seară avem blues!

Teoria şi practica actelor ratate

Când subconştientul îţi joacă feste, iese asta, pe care am găsit-o la Moş Călifar! Iar dacă mai lucrezi şi la televiziunea lui Vântu, acest act ratat are explicaţii logice. Traian Băsescu este de-al lor, printre ei, cu ei, pentru EL!

Şi de ce nu? Traian Băsescu, în admiraţia lui pentru Ceauşescu, are toată îndreptăţirea să-şi fi dorit şi titlul de Prim Corespondent al Ţării!

Turma de moaşe

"Copilul cu prea multe moaşe rămâne cu buricul nelegat", se zice pe la noi. Nu ştiu cum s-o zice asta pe la americani, dar sigur vor găsi ceva, dacă n-au, aflând că Barack Obama are nu mai puţin decât trei sute de consilieri pe probleme de politică externă! Foarte mulţi dintre ei sunt "furnizaţi" de perechea Bill şi Hillary Clinton! Vreo câţiva au făcut parte din echipele lui Ronald Reagan şi Bush tatăl. Nu lipsesc nici militarii din tot acest ghiveci! Şi, bomboană pe colivă, e şi madam Albright moţ în frunte! Pe cei mai importanţi îi găsiţi aici.

Întrebarea este: cât de eficientă poate fi o structură atât de stufoasă? Cum poate fi gestionată? Mai degrabă pare un soi de listă cu viitorii înalţi funcţionari ai Administraţiei Barack Obama, în caz că...În aceste condiţii, care este "schimbarea" propusă de Obama? Să fim serioşi! Sistemul este nemilos! Te adoptă, de voie, de nevoie, pentru a da bizonului votant o mică satisfacţie, dar când este vorba de lucrurile serioase, apar "profesioniştii" şi se duce dracului "schimbarea!"

Mai interesantă este vizita pe care Obama a început-o astăzi în Afganistan. De ce echipa sa consideră că Afganistanul reprezintă o prioritate şi se află pe primul loc al agendai de politică externă? Ce anume ni se ascunde despre realităţile de pe teren? Ce se întâmplă, de fapt, în Afganistan? Nu cumva devine un teren de confruntare, de ciocnire a civilizaţiilor? O confruntare pe care Occidentul nu-şi poate permite s-o piardă, precum în anii 80 URSS?

Merită la fel de multă atenţie întâlnirile lui Barack Obama cu liderii german, Angela Merkel, britanic, Gordon Brown, francez, Nicholas Sarkozy, dar şi cu regele Iordaniei, premierul israelian şi preşedintele palestinian.

Pur şi simplu The Beatles!

O victorie a Mafiei retrocedărilor

Conferinţa de presă de astăzi a preşedintelui Traian Băsescu este dovada cea mai evidentă a puterii Mafiei retrocedărilor, şi o ruşine. Nu ştim cu ce anume îl are la mână această Mafie pe şeful statului, de s-a văzut obligat să iasă pe televiziuni şi să anunţe un lucru până la urmă banal, cum este trimiterea spre re-examinare a unei legi. Mă aşteptam să vorbească mai degrabă despre amprentarea românilor din Italia, despre afirmaţiile ministrului de interne italian Roberto Maroni. În schimb încearcă să-i disculpe pe oficialii italieni, şi ne asigură că "“poziţia mea este o poziţie în interesul românilor”. Doar că uită să ne spună care este poziţia sa!

Prin gestul său, atipic pentru un şef de stat, Traian Băsescu ţine să-i liniştească pe toţi cei care au cumpărat drepturile litigioase. Pentru că nu de grija foştilor proprietari moare el, de vreme ce a cumpărat o casă naţionalizată pe Legea 10, ci de grija celor care cumpără drepturi litigiase, fără de care foştii proprietari nu pot spera să vadă nici case, pământuri, nici bani. Nu mă interesează argumentaţia refuzului. De altminteri, cât de curând vom vedea falsitatea multora dintre aceste argumente.

Interesante vor fi, după această intervenţie a şefului statului, evoluţiile de pe piaţa imobiliară în următoareler luni. Vom avea mari surprize, pentru că este foarte posibil ca Parlamentul să voteze Legea tot în vechea formă. Şi mai interesant: de obicei, pedeleii atacau astfel de legi la Curtea Constituţională. Acum nu au făcut-o. De ce? Nu cumva pentru că ştiau că nu au şanse?

Dulce ca mierea e priza patriei!

Fără prea multe comentarii: subcontractorii civili, angajaţi de Pentagon să efectueze diverse lucrări, în special de construcţii şi de alimentare cu energie electrică, au devenit o ameninţare serioasă pentru viaţa soldaţilor din bazele americane construite în Irak. Abia după ce părinţii unui sergent, mort sub duş, electrocutat, au făcut presiuni asupra politicienilor, legislatorii şi responsabilii de la Pentagon au reacţionat şi au deschis anchete.

Indiferent de rezultatele lor, un lucru este clar: privatizarea războiului face fericirea unora, puţini, şi nenorocirea altora, din ce în ce mai mulţi. Dulce ca mierea e priza patriei!

Monştrii reziduali

Titlul mi-a fost inspirat de o frază din scrisoarea adresată de Ioan Mihai Pacepa lui Andrei Bădin, şi publicată de acesta pe blogul lui: "România...are încă monştrii reziduali, dar ei pot iradia acum doar cu vorbe." Unul dintre aceşti monştri reziduali este chiar Ioan Mihai Pacepa. Iar ceea ce vă voi povesti este o dovadă în acest sens.

Nu mă interesează trădarea lui. În lumea murdară a seviciilor secrete, mai ales în perioada Războiului Rece, astfel de treceri dintr-o tabără în alta făceau parte din joc. Un joc cu reguli foarte stricte, altminteri, în care fiecare parte ştia până unde poate merge.

Nu ar fi trecut în cealaltă tabără, dacă nu l-ar fi ajuns din urmă ceva acte de corupţie. Până la urmă cineva tot va spune adevărul în această afacere sordidă, în care statul român trebuia să fie ţepuit, şi încă bine. Este vorba de negocierile pentru cumpărarea licenţei de fabricaţie a avionului germano-olandez VFW 614 Fokker , care se aflau la un pas de finalizare. De altminteri, asta explică de ce a defectat de la Bonn. Se afla acolo în delegaţia română care punea la punct ultimele amănunte ale contractului. După fuga sa, contractul a căzut, şi România s-a reorientat spre BAE, care ne-a oferit avionul BAC 1-11.

Dar nu despre corupţia lui Ioan Mihai Pacepa este vorba. Ci despre crimele sale. De care nimeni nu vrea să aducă vorba. Pentru că nu dau bine în poză! Şi pentru că am intra pe un teren minat, din care americanii, pe care, nu-i aşa, i-am aşteptat ca pe Mântuitorul, şi englezii ar ieşi extrem de şifonaţi.

La sfârşitul războiului, anglo-americanii s-au trezit în braţe cu un număr mare de emigranţi din ţările est-europene, aflate acum sub ocupaţie sau sub control sovietic. Asta nu ar fi fost nimic, numai că aceşti indivizi luptaseră împotriva lor şi, pe deasupra, erau "fascişti", în sensul că, aşa cum era cazul multor români, făcuseră parte din Mişcarea Legionară, luptaseră în rândul trupelor SS, etc. Era greu să explici popoarelor occidentale, pentru care fascismul fusese răul suprem, de ce nişte fascişti primeau azil.

Şi atunci cuiva i-a venit ideea strălucită de a-i folosi pe aceşti paria pentru a ţine trează speranţa popoarelor din Est, în ideea că anglo-americanii vor veni şi-i vor elibera. După antrenamente sumare, aceşti condamnaţi la moarte erau paraşutaţi în ţările din Est, unde nu aveau practic nicio şansă! Cei care au organizat astfel de misiuni ştiau acest lucru, numai că îi durea în cot de faptul că pierdeau nişte "agenţi". Important era efectul propagandistic. Zvonurile circulau repede: iar au paraşutat americanii spioni! Gata, vin!

Se mai miza şi pe brutalitatea represiunii, mai ales în cazul în care cei paraşutaţi se descurcau cumva şi nu erau prinşi imediat. Iar dacă mai reuşeau şi vreo acţiune, atunci riposta aparatului represiv era de o violenţă extremă. Cea ce nu producea decât furia cetăţenilor obişnuiţi şi ura lor împotriva regimurilor comuniste. În general, şi aici este interesant, nu erau atacaţi ruşii. Pentru că existau nişte limite ale acestui joc operativ, cum spuneam ceva mai sus.

Paraşutările de "spioni" în România au alimentat un mic război civil şi au provocat suferinţe nemeritate multor oameni, a căror bună-credinţă a fost cinic înşelată de americani şi de englezi. Vă invit să citiţi cele scrise de istoricul Marius Oprea pe marginea acestui subiect, publicate sub titlul "Spionii care au intrat în frig"(1, 2 , 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9) în suplimentul de duminică al Ziarului Financiar. Pentru ce toate astea? Efectul paraşutărilor asupra guvernului comunist a fost ZERO! Rezistenţa în munţi, atâta câtă a fost, era haotică, lipsită de obiective, de coordonare, de sprijin din afară, şi nu de puţine ori membrii ei s-au comportat mai rău decât securiştii cu populaţia civilă. Acum, după modelul "ilegaliştilor", asistăm la o idealizare a mişcării, la hiperbolizarea faptelor lor de arme. Din păcate, realitatea este pe cât de sordidă, pe atât de dureroasă. S-a murit, şi de o parte, şi de alta, degeaba! Doar pentru ca americanii şi englezii să nu-şi păteze imaginea şi să nu se spună că ne-au abandonat în braţele ruşilor. De parcă tata Noe semnase cu Stalin acordul de la Ialta, nu Roosevelt şi Churchill!

Ce rol joacă în această afacere Pacepa? Dacă informaţiile mele sunt corecte, cariera lui, la începuturi, a fost puternic sprijinită de ruşi. Cum anume? Dacă numele de Kim Philby vă spune ceva, veţi înţelege ce şi cum!

Ruşii erau informaţi, via Kim Philby şi compania, cunoscuţi sub denumirea generică de Cambridge Five, despre aceste paraşutări. Ruşii, la rândul lor, îl ajutau pe Pacepa să se remarce şi să avanseze în sistem, oferindu-i informaţiile necesare pentru a-i prinde pe "spioni". Şi cum ştim ce păţeau cei paraşutaţi, odată prinşi, nu se lipeşte nimic de imaginea "imaculată" a lui Pacepa? A încetat vreodată Pacepa, cât s-a aflat în România, să lucreze pentru ruşi?

Dacă tot se omoară cu scrisul, nu ar fi cazul ca Ioan Mihai Pacepa să facă puţină lumină şi în trecutul ăsta mizer? Şi nu este şi el un monstru rezidual?

Dragoste şi afaceri

Citiţi această deliciasă, şi până la urmă crudă, paralelă între lumea afacerilor şi iubire. O face un om care ştie ce spune! Mi-a plăcut în mod special asta: "Aşteptările realiste sunt totul. Dacă aveţi aşteptări nerealiste, ele vă vor fi foarte rar împlinite." Aşa e: şi în dragoste, şi în afacei, realismul este totul! Cu alte cuvinte, să nu ne întindem mai mult decât ne permite plapuma!

Cutia cu vechituri

Jurnal de şantier Ziua a patra

Azi s-a lucrat ceva mai alert, şi rezultatele se văd. Dar tot de la nouă la cinci după amiază, deşi unii muncitori au venit ceva mai devreme. În schimb, fără cel mai mic avertisment, ne-au lăsat fără apă! Şi abia acum vedem avantajele RFG! Nu vă gândiţi la prostii! E vorba de Refugiul din Fundul Grădinii! Aste e, nu le poţi avea pe toate. De data asta, nu suntem în RFG, ci în România! Aici dispreţul instituţiilor publice şi al furnizorilor de servicii faţă de cetăţean este brand de ţară. Ce-i costa pe dobitoci să pună un anunţ: fraţilor, se opreşte apa între şi între. Faceţi provizii, măcar pentru WC! Dar aşa, să rămâi cu rahatu'n budă şi cu mormanul de farfurii murdare în chiuvetă pentru că un Dorel închide robinetul sau înţeapă conducta, e tot ce poate fi mai rău în "civilizaţia urbană bucureşteană"! Iar pe cei de la Apa Nova îi doare fix în cur! Încercaţi să-i prindeţi la telefon!

La noi e iadul socialist! Când sunt lemne, nu e smoală! Când e smoală nu sunt lemne! Şi când sunt şi lemne, şi smoală, dracii sunt ocupaţi: au şedinţă de sindicat!

Victimele corupţiei şi ale prostiei

Ceea ce veţi vedea este rezultatul corupţiei din Primăria Generală, care a permis tuturor imbecililor să-şi pună cablurile pe unde şi cum au vrut, prostiei şi lăcomiei operatorilor de cablu, care au întins în draci fibră optică, fără să se mai obosească să înlăture reţelele dezafectate. Stâlpi calculaţi să suporte doar greutatea proprie şi o lampă de iluminat suportă acum sute de kilograme de cabluri. Azi nu s-a întâmplat o nenorocire. Doar nişte table îndoite şi o nevroză pentru proprietarul maşinii, care trebuie să se lupte cu nesimţirea celor de la asigurări şi cu şperţarii care îi vor repara autoturismul. Dar mâine?

O precizare: s-a întâmplat la intersecţia străzilor Luterană cu General Berthelot.

Călători în furtună