În 2001, la momentul 11 septembrie, SUA se găseau la apogeul puterii şi infuenţei lor globale. Erau învingătorii Războiului Rece, hiperputerea fără competitor strategic, americanii erau naţiunea indispensabilă. Un eveniment dramatic, dar fără prea mare importanţă(de fapt, fără nicio importanţă în ceea ce privea influenţa şi lidershipul americane), tratat cu mijloace inadecvate şi mai ales fără o viziune cuprinzătoate, ci doar cu instrumentele orgoliului rănit, a schimbat, într-adevăr, faţa lumii. A făcut din hiperputere o putere de mâna a două, a sleit-o de resurse şi a aruncat-o, alături de întrega lume, într-o criză fără precedent.
În timp ce Occidentul, în frunte cu SUA, s-a împotmolit în două războaie păduchioase, China a ajuns a doua putere economică a lumii şi începe să gândească global. Criza economică face atractiv modelul său economic, iar unii tânjesc şi la sistemul său politic. Gândind "războiul anti-terorist" în termenii unei cruciade, SUA şi aliaţii săi occidentali au discreditat atât democraţia(care s-a dovedit o formă fără conţinut, în cele din urmă, de vreme ce liderii americani şi occidentali au făcut ce-au vrut, fără să fie cenzuraţi de "popor"), cât şi valorile occidentale. "Victime colaterale" cu sutele de mii, închisoarea Abu Ghraib, închisorile ilegale ale CIA, tortura la Guantanamo, corupţia din Irak, dar mai ales din Afganistan, şi multe altele au proiectat o imagine mizerabilă a Americii şi a Occidentului. Ultima prostie pe care urma s-o facem(deşi n-am scăpat de ea, e, de fapt, inevitabilă) era arderea publică a Coranului.
Dacă suntem oneşti, nu avem cum nu vedea că am pierdut nu "războiul cu terorismul"(care nu a fost nici după 11 septembrie un pericol real), ci pe cel cu viitorul. Sigur, o mare putere, un imperiu, nu se descompun peste noapte(nu faceţi paralele cu URSS, ăla n-a fost imperiu decât din întâmplare, şi s-a desfăcut, pentru a se reface într-o formă sustenabilă şi viabilă, în timp). Dar de obicei astfel de întâmplări nesemnificative, la care imperiul supra-reacţionează, semn de slăbiciune şi de nesiguranţă, sunt cele de la care se poate vorbi de începutul sfârşitului.
Iar sfârşitul puterii americane va veni dinspre economie, nu dinspre tehnologie sau forţă militară. Tehnologia nu poate nimic în faţa determinării. Aşa a fost în India, aşa a fost în Vietnam, aşa a fost în Algeria, aşa a fost şi va fi şi în Afganistan. Un război de înaltă tehnologie, la scară mare, este peste puterile SUA, oricât de mult ar investi în noi sisteme de armament.
Ca să nu mai vorbim de frontul de acasă, de luptele pe care nu vrea să le mai dea(sau nu mai poate să le dea) cu sărăcia extremă, cu violenţa, cu degradarea sistemelor de educaţie şi de sănătate, cu imigraţia ilegală, cu grupurile care contestă guvernul federal şi se gândesc la secesiune, cu schimbarea structurii rasiale, cu starea mizerabilă a infrastructurii.
SUA sunt în faţa unui cerc vicios: dacă se retrag din Irak şi din Afganistan, mulţi vor interpreta asta ca pe un semn de slăbiciune. Ca să stea acolo înseamnă să risipească resurse care ar putea fi folosite pe fronturile din interior, care, de fapt, sunt adevărata ameninţare. Ce va prevala: mândria, sau judecata? Nu ştiu ce mă face să cred că şi americanii o au pe asta cu capra râioasă, cu coada pe sus!
O ultimă întrebare: s-a făcut dreptate în felul ăsta, şi cu preţul pe care îl ştim, victimelor atentatelor de la WTC, sau tot ce s-a întâmplat este o ofensă adusă memoriei lor? Răspunsul ăsta contează, în cele din urmă. Nimic altceva...




























