Din nou despre relaţiile României cu Federaţia Rusă
Relaţiile României cu Federaţia Rusă se află la un minim istoric. Este o realitate, care are mai multe explicaţii. Nu putem ignora trecutul, mai apropiat sau mai îndepărtat, amintirea unor episoade traumatice, precum consecinţele pactului Ribbentrop - Molotov, contenciosul legat de tezaurul românesc trimis la Moscova în timpul primului Război Mondial şi ne-restituit în întregime nici acum, şi cele legate de rolul URSS în timpul Războiului Rece. După 1990 acestor probleme care vin din trecut li s-au alăturat altele, legate de dorinţa României de a deveni membru al NATO şi al UE.
Pe de altă parte, din motive de ordin intern, guvernele succesive care au condus România după 1989 au avut veritabile probleme în a defini o politică realistă şi efectivă privitoare la relaţiile cu Moscova. Tratatul politic de bază nu a putut fi semnat decât după decizia de la Praga, de admitere a României în NATO.
Un alt domeniu de litigiu în relaţiile bilaterale în reprezintă situaţia din Republica Moldova. Transnistria nu ar fi putut exista fără ajutorul Moscovei. Este o realitate. În sine, conflictul din Transnistria nu poate evolua spre un deznodământ de tip Georgia. El se putea încheia până acum, dacă nu ar fi existat o concurenţă între diferitele proiecte de ieşire din criză, care au în spatele lor interese divergente.Din păcate România a fost exclusă din formatul iniţial de negocieri, care era foarte aproape de a găsi o soluţie reciproc acceptabilă.
La sfârşitul anului 2004 se profila o fereastră de oportunitate pentru normalizarea relaţiilor bilaterale, care permitea inclusiv abordarea problemei restituirii tezaurului românesc aflat încă la Moscova.
Sentimentul meu este că Rusia nu părea prea afectată, atunci, de faptul că România, alături de Bulgaria, se pregătea să primească baze americane pe teritoriul ei. Ceea ce a schimbat lucrurile a fost proiectul susţinut de Traian Băsescu, de introducere permanentă a forţelor navale americane în Marea Neagră, ceea ce ne-a provocat mari probleme cu toţii vecinii. Relaţiile cu Ucraina, Bulgaria şi Turcia, spre exemplu, s-au deteriorat grav, pentru că echilibrele din zonă au fost întotdeauna fragile, iar introducerea unui jucător suplimentar, de talia SUA, în contact direct cu Federaţia Rusă, complică lucrurile şi creşte probabilitatea apariţiei unor noi tensiuni. Practic, aceste ţări, inclusiv România, sunt obligate să ia decizii pe care nu ar fi vrut să fie obligate să le ia.
De fapt, Moscova a considerat alternanţa la guvernare din 2004, de la Bucureşti tot o Revoluţie colorată, la fel ca şi cele de la Tbilisi şi Kiev. De aici creşterea neîncrederii faţă de Bucureşti. Începând cu Ţările Baltice şi terminând cu România, Ucraina, Georgia, în jurul Federaţiei Ruse s-a creat acum o centură rusofobă, care susţine cât se poate de explicit interesele americane în raporturile cu Rusia, chiar şi atunci când aceste intră în conflict cu interesele UE.
Conflictul din Georgia a fost un avertisment: Rusia consideră că NATO a mers prea departe, şi prezenţa sa atât de aproape de graniţele Federaţiei a ajuns să pună Moscovei grave probleme de securitate.Indiscutabil, intervenţia Franţei, a preşedintelui Sarkozy a fost una extrem de benefică, şi a permis menţinerea sub control a evenimentelor, permiţând retragerea trupelor ruse din Georgia. Dar problema de fond rămâne, mai mult, felul în care au reacţionat şi Statele Unite, al cărui aliat este Georgia, şi NATO, arată că, dincolo de retorică, şi ele şi-au atins limitele între care pot acţiona, cât şi pe cele ale legitimităţii unei eventuale intervenţii.
Nu cred că principala problemă în Caucaz, dar şi în relaţiile Rusiei cu UE este cea a energiei, şi nici că Rusia, chiar să vrea, ar putea face din energie o armă politică sau economică. Realitatea este mult mai complicată, şi nu este cazul să o simplificăm prea mult. Aşa cum stau lucrurile acum, dorinţa Rusiei de a diversifica traseele de transport, construind cele două conducte, South şi North Stream, are două raţiuni: intrarea pe noi pieţe, deci creşterea debitelor, şi crearea unor alternative, în cazul în care ţări precum Polonia şi Ucraina ar dori să creeze crize artificiale, tăind ele rutele de transport. Pe de altă parte, proiectul alternativ, Nabucco, fără gazul din Iran, este un proiect imposibil de realizat. Unele dintre aceste abordări au fost confirmate miercuri în discursul fostului cancelar german Gerhard Schroeder, aflat la Bucureşti cu oacazia unui Forum Economic. Care s-a desfăşurat într-un anonimat perfect, iar niciun oficial român nu şi-a găsit timp să discute cu fostul cancelar. Poate pentru a confirma că rusofobia noastră rimează cu prostia.
Sunt câteva afirmaţii ale lui Schroeder care merită ţinute minte, despre felul în care se vor structura pieţele energetice în viitor, soarta noilor conducte, South şi North Stream, complementaritatea între ele şi proiectul Nabucco, lipsa de interes a Rusiei faţă de un OPEC al gazelor, relaţiile Rusiei cu UE. Merită să citiţi şi asta, pentru a întregi contextul în care vorbeşte fostul cancelar. Oricum ar fi, România lipseşte de pe harta viitoarelor aranjamente în domeniu, dintr-un motiv foarte simplu: pentru că şi Rusia lipseşte din politica noastră externă. Simplu: ei nu există pentru noi, noi nu existăm pentru ei.
De fapt, şi aici este marea problemă, în relaţiile Rusiei cu UE, în general, şi cu România, în particular, neîncrederea este la ordinea zilei. Şi cred că ceea ce trebuie făcut este să găsim modalităţi de creştere a încrederii. Întreruperea dialogului cu Moscova sau amânarea lui nu rezolvă nimic, şi nu serveşte cu nimic nici Georgiei sau Ucrainei. În paranteză fie spus, Rusia nu are nimic de obiectat la ideea primirii acestor ţări în UE, pentru că ar avea numai de câştigat, ţinând cont de implicarea firmelor ruse în economiile celor două ţări.
Acum se văd efectele negative ale politicii americane de a crea în jurul Rusiei acea "banană anti-rusă", începând cu ţările baltice, şi terminând cu România. Lituania s-a opus reluării dialogului UE cu Rusia, obligându-l pe ministrul francez de externe să ameninţe cu forţarea acestui dialog, chiar cu preţul trecerii peste regula consensului. La fel, recentul discurs despre starea naţiunii, ţinut de Preşedintele Federaţiei Ruse la doar o zi de la alegerea lui Barack Obama la Casa Albă vine să confirme nocivitatea moştenirii politicii ruse a Administraţiei Bush jr. Ideile din discurs sunt reluate în interviul acordat ziarului "Le Figaro" care a apărut astăzi. Nu cred că se va ajunge la o nouă criză a rachetelor cu rază medie de acţiune, ca aceea din anii 80 ai secolului trecut, dar este clar că Moscova nu vrea să cedeze în ceea ce priveşte instalarea elementelor scutului american anti-rachetă în Cehia şi Polonia. Barack Obama are la ce medita, mai ales după discuţia telefonică avută cu echivalentul polonez al lui Băsescu, Kaczynski.
Este un fapt deloc îmbucurător să constatăm că vizita preşedintelui Băsescu la Moscova nu se poate materializa. Deficitul balanţei de plăţi între cele două ţări este de ordinul a trei-patru miliarde de dolari anual, şi avem reale probleme în a echilibra balanţa. Acum lucrurile stau ceva mai bine, pentru că uzina de la Mioveni, Dacia Renault, exportă CKD spre Rusia, în programul Logan. Dar în rest noi am pierdut piaţa rusă, nu mai avem contacte acolo, nu mai cunoaştem exigenţele ei.
Dialogul cu Rusia trebuie intensificat, inclusiv în contextul actualei crize economice şi financiare. Trebuie definită o politică rusă a UE, care să plece, în opinia mea, de la realitatea că Rusia nu va dori niciodată să fie membru al Uniunii, pe de o parte, iar pe de altă parte, de la realitatea existenţei unui grad tot mai ridicat de interdependenţă al economiilor celor două entităţi. În acest context se pot aborda şi problemele energetice, inclusiv aceea a predictibilităţii şi stabilităţii preţurilor şi livrărilor de energie, deschiderea reciprocă a pieţelor lor, evitarea poziţiilor de monopol.
Să vedem care vor fi concluziile summitului UE-Rusia de mâine, de la Nisa, dar un lucru este clar: pe noi astfel de lucruri nu ne interesează, dovadă cu nu doar o politică rusă ne lipseşte, dar şi cea europeană. Straniu, pentru o ţară membră a Uniunii. Dar te pui cu politicienii de Dâmboviţa!