Îmi scapă ceva?

1. În mult hulita, contestata, înjurata, ignorata şi încălcata Constituţie a României găsim următoarele enunţuri:

Art.1(4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale. (5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.

Art.2(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.

Art.69(1) În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului. (2) Orice mandat imperativ este nul.

Art.72(1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

Art.111 (1) Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. În cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie.

Art.126(6) Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale.

Art.132(1) Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.

2. În aceste condiţii, ce anume este în neregulă în intenţia Uniunii Naţionale a Judecătorilor de a ataca în contencios administrativ votul de ieri în privinţa avizării începerii urmăririi penale în cazul deputaţilor Miron Mitre şi Adrian Năstase? Şi ce este, până la urmă, UNJR?

De fapt, şi aici este interesant, ce atacă UNJR în contencios? Nu cumva suveranitatea naţională a poporului român, care se exercită prin organe alese, respectiv prin Parlament? Şi ce au atacat procurorii atunci când au cerut date despre felul în care au votat deputaţii şi senatorii? Sau atunci când au refuzat să răspundă convocării în faţa unor comisii de specialitate a Parlamentului?

3. Care este, de fapt, statutul procurorilor? Pentru că, aşa cum reiese din Constituţie, Art132(1), ei sunt agenţi guvernamentali, parte a puterii executive. În aceste condiţii votul de ieri, vot politic, este o modalitate de a spune că Guvernul nu-şi exercită controlul asupra legalităţii actelor Ministerului Public şi că acest eşec trebuie sancţionat. Practic, votul de ieri este un vot de sancţiune a proastei performanţe a Executivului, şi în niciun caz un amestec în treburile justiţiei.

4. Ministerul Public, respectiv DNA, au ajuns stat în stat, pentru că nimeni nu plăteşte pentru erorile făcute: oameni arestaţi fără vină, probe măsluite, încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, manipularea opiniei publice. Mai mult, prin DNA, procurorii au ajuns arbitrii jocului politic, înclinând balanţa într-o parte sau în alta, impunând remanieri guvernamentale şi chiar forţând schimbarea guvernului. Sunt în serviciul poporului, sau îi încalcă, prin abuzurile lor, suveranitatea, câtă vreme remanierea sau schimbarea guvernului ţin de voinţa aleşilor poporului, nu de cea a procurorilor?

5. În aceste condiţii de extremă slăbiciune a statului, în care "societatea civilă" luptă să se substituie lui, nu cumva declinul democraţiei devine inexorabil?

Cui vom spune "americani"?

Asta explică şi mai bine caricatura.

Amurgul imperiilor

În dialog cu lumea

Căutând noduri în papura chinezilor

Occidentalilor şi americanilor nu le-a picat deloc bine faptul că Jocurile Olimpice se desfăşoară la Beijing. Explicaţia este simplă. Demonizarea este un instrument în competiţia dintre naţiuni. Număratul şi expusul bubelor de pe scăfârlia adversarului este o metodă cât se poate de primitivă, dar şi de eficientă. Şi oricât de incredibil ar fi, ţine. Sau mai bine zis, ţinea, mai ales în cazul ţărilor autoritare, care controlează accesul la informaţie. Lor li se putea construi orice imagine dorea adversarul, pentru că cea mai bună metodă pentru a contracara propaganda negativă este deschiderea.

China a înţeles, în sfârşit, cum funcţionează măgăria, şi a contra-atacat inteligent, prin apelul la o cât mai mare transparenţă şi, se pare, extrem de convingător, de vreme ce mediile de informaţii din Occident şi din SUA se străduiesc din răsputeri să găsească în desfăşurarea Jocurilor Olimpice fapte cu care să ilustreze temele obişnuite ale atacurilor anti-chineze. Au acordat o atenţie exagerată aşa ziselor "falsuri", au încercat să facă din uciderea unui american de către un chinez un atac rasist sau măcar anti-american(uitând, în treacăt, să spună că în atacul acela a fost rănită şi traducătoarea chineză), au făcut eroi din patru nebuni care stăteau în uşa unei crâşme, îmbrăcaţi în tricouri pe care scria "Free Tibet", se miră ipocrit că sunt prea multe locuri goale(deşi cele mai multe locuri au fost cumpărate de străini, care se pare că preferă să călătorească sau să facă shoping, ca să nu mai vorbind despre locurile alocate gratuit oficialităţilor CIO şi ale ţărilor participante, care şi ei umblă creanga), după care fac mişto de chinezi, care permit doritorilor să intre gratis, să vadă întrecerile. Orice este bun pentru a micşora uriaşul impact produs de diferenţa dintre ceea ce au spus despre China şi ce se vede la televizor sau la faţa locului.

Acum tâmpeniilor ăstora li se mai adaugă una: eforturile chinezilor de a reduce poluarea, în general, şi poluarea de la Beijing, în special, contribuie, spune un nene în Newsweek, la agravarea încălzirii globale! Aşteptăm cu interes ce va urma!

Curaj şi laşitate

Nu am înţeles şi nici nu vreau să-mi bat prea mult capul căutând motivele pentru care votul de astăzi din Camera Deputaţilor în cazul avizului pentru cercetarea penală a celor doi lideri PSD, Adrian Năstase şi Miron Mitrea a fost cel pe care îl ştim. Mi se pare că a atârnat foarte mult şi atitudinea lui Traian Băsescu de ieri, de la întâlnirea cu partidele parlamentare, când mârlănia sa a atins cote epice. A contat, poate, şi dorinţa parlamentarilor de a spune că Daniel Morar e indezirabil în fruntea DNA. Pentru mulţi nu mai contează faptul că se "murdăreşte" imaginea Parlamentului, pentru că probabil nu vor mai candida. Şi nici faptul că li s-a întrerupt vacanţa pentru o problemă de doi lei nu le-a picat bine.

Altceva mi se pare important cu adevărat: atitudinea celor doi "acuzaţi". Mulţi "analişti" spun că Mitrea şi Năstase se ascund în spatele votului colegilor lor parlamentari. Mitrea a declarat că în septembrie demisionează din Cameră, pentru că s-a săturat de circ.

Gestul lui Mitrea este unul de laşitate, pentru că ştie că astfel îşi cumpără liniştea, şi din partea presei, şi a DNA. Ba, mai mult, e prezentat ca un fel de erou, plin de deontologie! Dar gestul lui nu face nici cât o ceapă degerată! Cum nici gestul similar al lui Băsescu, din 1996 n-a valorat nimic. Şi apoi, la ce foloseşte? S-a mai întâmplat ceva cu fostul ministru al Comunicaţiilor, domnul Nagy? Că el are "binecuvântarea" Cotrocenilor de mult. De ce n-a fost trimis în judecată? Pentru că tembelii de la DNA s-ar face de râs! Aşa că ţuluşii trag de timp, după NUPul dat şi lui Nagy, şi lui Sereş, şi fac circ. Că atât îi duce mintea!

Gestul lui Năstase este unul de curaj, şi trebuie apreciat ca atare. Pentru că îţi trebuie o doză mare curaj să înfrunţi linşajul presei şi provocările ţuluşilor, dar mai ales ura lui Traian Băsescu.

Nu ştiu dacă cei doi sunt sau nu vinovaţi. Dar dacă ai nişte principii şi ţii la ele, şi crezi în adevărul acestor principii, atunci te baţi până la capăt, indiferent de consecinţe. Mitrea va ieşi, fără îndoială, mult mai bine din această poveste. Punem pariu că DNA va uita de el până după alegeri? Dar, indiferent de ceea ce i se va întâmpla pentru că duce această luptă, Năstase va fi cel care va ieşi cu fruntea sus, pentru că nu a abandonat lupta.

După război...

Mulţi viteji se arată! Acum, când ruşii au încheiat, din proprie voinţă, ostilităţile în Osetia de Sud şi în Abhazia, toată lumea se grăbeşte să dea bobârnace Rusiei. Britanicii, care au un vechi contencios cu Rusia, nu de la asasinarea lui Litvinenko, pentru că-i doare fix în cot de el, ci de la meciurile pe care le are British Petroleum cu statul rus(adică tot petrolul, bată-l vina!) nu puteau scăpa ocazia de a face gălăgie.

Drăguţii noştri activişti civici se vor strânge în seara asta, la chemarea "Pro Democraţia", pentru un marş în semn de solidaritate cu victimele gruzine. Pentru ceilalţi se aplică regula strămoşească: "dă-i în pizda mă-sii!"

Dar cea mai "inedită" iniţiativă este aceea a Ambasadei georgiene de la Bucureşti, care convoacă pentru mâine bucureştenii pentru un protest în faţa Ambasadei ruse de la Bucureşti. De unde şi până unde? Pentru chestia asta ambasadorul georgian n-ar trebui chemat la MAE şi întrebat de sănătate? Dar cine s-o facă?

Poate că dacă glumeţii ăştia ar citi asta, şi asta, poate ar lăsa-o mai moale cu gălăgia. Poate...

De ce nu şi "toţi kurzi"?

Vă mai amintiţi celebrul editorial al lui Jean Marie Colombani, scris imediat după atentatele de la 11 septembrie 2001, "Nous sommes tous americains" ? "Dans ce moment tragique où les mots paraissent si pauvres pour dire le choc que l'on ressent, la première chose qui vient à l'esprit est celle- ci : nous sommes tous Américains ! Nous sommes tous New-Yorkais, aussi sûrement que John Kennedy se déclarait, en 1962 à Berlin, Berlinois. Comment ne pas se sentir en effet, comme dans les moments les plus graves de notre histoire, profondément solidaires de ce peuple et de ce pays, les Etats-Unis, dont nous sommes si proches et à qui nous devons la liberté, et donc notre solidarité".

De atunci această sintagmă a devenit un loc comun, folosită până la abuz. Aşa s-a întâmplat şi aseară, în tragi-comicul miting de la Tbilisi, când Toomas Hendrick Ilves, preşedintele Estoniei declara cu emfază: "şi eu sunt georgian!" Un miting halucinant, în care Saakashvili promitea că o să-i facă el pe ruşi să regrete că i-au dat peste nas! Şi unde răsunau acordurile "Odei bucuriei", în timp ce soldaţii gruzini morţi zăceau prin prin tufişuri şi prin şanţuri, prin carcasele negre de fum ale tancurilor şi vehiculelor blindate distruse. Putea aştepta cu "Oda bucuriei" măcar până îi îngropau creştineşte.

Unde erau cei cinci preşedinţi din "banana anti-rusă" , unde era Sarkozy, dar mai ales unde erau americanii în februarie anul acesta, când 10.000 de soldaţi turci au invadat Irakul, stat suveran, aflat sub responsabilitate americană, ca putere ocupantă, în căutarea "rebelilor kurzi"? Nu s-a dus nimeni să declame "Şi eu sunt kurd"? Ce făceau americanii în acest timp? Ofereau informaţii aviaţiei turce, pentru a bombarda cu precizie teritoriul unei ţări suverane?

Ce făcea madam Rice la Tbilisi cu o lună în urmă? Între patru ochi îl avertiza pe Saakashvili că o s-o ia pe coajă, dacă atacă Rusia, dar în public avea un mesaj sfidător de sprijin al Georgiei în faţa Rusiei? Şi acum vor să spună că Saakashvili a fost de capul lui?

În fond, despre ce este vorba? Despre ipocrizie, dispreţ şi lipsă totală de morală. Dă-i în pizda mă-sii de kurzi! Cine sunt kurzii pentru noi? Şi dă-i în pizda mă-sii de ruşi, de osetini şi de alte lighioane! Să moară, porcii dracului! Popoare de mâna a doua, tocmai bune de transformat în sclavii civilizatului occident. Şi vrem să fim respectaţi?

Individualism vs. colectivism

Tocmai mă pregăteam să scriu câteva de "dulce" despre idioţii din presa română, care o ţin langa, de vreo două zile, cu "marele fals de la Olimpiadă", făcând din amănunte un cap de acuzare împotriva "comunismului chinez". Am rămas uimit de cât de violent şi de strident, dar şi cât de caricatural ideologizată este presa autohtonă. Şi mai ales cât de intolerantă şi de alergică la diferenţă a devenit. Există întotdeauna o explicaţie pentru orice, în consecinţă putem spune că în acest caz îşi dau mâna incultura şi condiţionarea ideologică a jurnaliştilor formaţi după 1989. Care, spre deosebire de cei de dinaintea lor, ce erau doar oportunişti, nu şi fanatici ideologic, cei de acum suferă de ambele boli.

Veţi spune că, în fond, era de aşteptat să se întâmple aşa, că după 1989 individualismul a luat locul colectivismului. Dar este societatea românescă post-comunistă una individualistă? A fost societatea românească în socialism una colectivistă? Şi, la urma urmei, ce înseamnă "individualism" şi ce înseamnă "colectivism"?

Am renunţat la intenţia mea, şi iată de ce. Găsiţi în acest superb articol al lui David Brooks posibile răspunsuri la întrebările de mai sus. Şi poate astfel "falsurile" de la ceremonia de deschidere a Olimpiadei vor apărea întru cu totul altă lumină.

Cum se joacă şah în Caucaz

Poate că acum Zbigniew Brzezinski începe să regrete aroganţa şi lipsa de viziune din vremea în care scria "Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice." Iar Statele Unite poate că şi ele încep să regrete că, tot din aroganţă şi din lipsă de viziune, au refuzat să ia în discuţie, la începutul anilor 90, interesele ruşilor, care, în marea lor naivitate, credeau că în Războiul Rece nu au fost nici învinşi, nici învingători.

"Când americanii au lansat sloganul "parteneriatului strategic avansat" dintre Washington şi Moscova, scrie el(p.115), ruşilor li s-a părut că astfel a fost consfinţit un nou şi democratic condominion americano-rus care să înlocuiască înfruntarea dinainte. Acest condominion trebuia să aibă o extindere globală. Astfel, Rusia ar fi fost nu numai succesoarea legală a fostei Uniuni Sovietice, ci şi un partener de facto într-o înţelegere globală, bazată pe egalitate veritabilă...Asta însemna nu numai că restul lumii trebuia să consimtă că Rusia era egala Americii, dar şi că nicio problemă globală nu putea fi abordată sau rezolvată fără participarea şi/sau permisiunea Rusiei...

Autorul are o explicaţie pentru modul în care ruşii au interpretat conţinutul parteneriatului strategic avansat. "Între timp, ajutorul occidental(care ajutor a fost, de fapt, un jaf al economiei ruseşti, în anii Elţîn, cu complicitatea oligarhilor locali şi cu participarea multinaţionalelor n.m.) ar fi dat guvernului rus posibilitatea să realizeze reformele interne, eliminând statul din viaţa economică, şi permiţând consolidarea instituţiilor democratice(cu tancul, în aplauzele democraţiilor occidentale, cum a făcut Elţîn cu Duma de Stat, care i se opunea n.m.). Refacerea economică a Rusiei, statutul ei special de partener egal al Americii şi absoluta ei atractivitate ar încuraja atunci statele proaspăt independentedin noua CSI-recunoscătoarte că noua Rusie nu le ameninţăşi din ce în ce mai conştiente de beneficiile unei oarecari forme de uniune cu Rusia-să se angajeze într-o integrare economică mereu mai strânsă şi apoi într-o integrare politică, mărindu-i astfel întinderea şi puterea."

"Problema unei astfel de abordări, continuă autorul, era lipsa oricărui realism atât în plan intern, cât şi internaţional. Conceptul de "parteneriat strategic avansat" era măgulitor, dar şi înşelător. America nu era înclinată să împartă puterea mondială cu Rusia, şi nici nu putea, dacă ar fi dorit. Noua Rusie era pur şi simplu prea slabă, prea devastată de trei sferturi de veac de comunism şi prea înapoiată social pentru a fi un partener mondial real."

Asta, atunci, în anii 92-93 ai secolului trecut. Sigur că după destrămarea URSS situaţia Rusiei era(părea a fi) disperată. Dar kremlinologii de la Washington nu au înţeles niciodată cum funcţionează Rusia, pentru că au judecat-o exclusiv cu intrumentele cu care se judecă pe ei, absolutizând sistemul propriu de valori până la negarea oricărui alt sistem. Poate că dacă ar fi pus ceva concret în "parteneriatul strategic avansat", nu doar vorbe goale şi dispreţ faţă de un fost adversar aflat în dificultate(adversar care, în paranteză fie spus, a fost complicele SUA în multe golănii la nivel global, după cel de-al doilea Război Mondial, fără ca americanii să se împiedice în valori sau în scrupule), SUA ar fi fost acum într-o situaţie mult mai bună la nivel global, şi nu ar fi plătit singure preţul gestionării crizelor. Şi nici nu şi-ar fi murdărit atât imaginea. Dar asta e o altă poveste. Iar ocaziile ratate se răzbună, mai ales în geo-politică. Şi dor mai tare decât cele din fotbal, unde nu te înjură decât o mână de suporteri afumaţi bine.

Rusia şi-a revenit mai repede decât au crezut americanii că ar fi posibil şi începe să recucererască teritoriul şi influenţa pierdute. Iar nici SUA, nici UE nu sunt în poziţia de o mai forţa să se conformeze viziunilor şi intereselor lor. Nu au cum şi cu ce anume. Iar un război generalizat împotriva Rusiei, în care pragul nuclear a fost deja coborât, graţie aceloraşi vizionari "inteligenţi" de la Washington, extrem de jos, nu poate fi luat în discuţie nici măcar ca ipoteză de lucru, decât în situaţia în care vrem să dispărem, ca specie.

Iar în Caucaz, acum, Rusia joacă atât cu albele, cât şi cu negrele. Ordinul de încetare a focului, dat de Dmitri Medvedev cu doar două ore înainte de sosirea la Moscova a lui Nicolas Sarkozy este un mod de a spune că Rusia, şi numai Rusia, nu UE, nu SUA, nu ONU sau OSCE, este îndreptăţită să regleze lucrurile în Georgia. Practic, iniţiativa europeană cu care venea Sarkozy este inutilă. Iar Serghei Lavrov a spus extrem de clar şi răspicat: condiţia păcii este plecarea lui Saakaşvili. Nu ne interesează ce regim este la Tbilisi, vrem o altă politică a Georgiei faţă de Osetia şi Abhazia, adică faţă de Rusia, făcută de un alt lider.

Cam aşa se joacă şah în Caucaz. Şi aşa se va juca şah pe marea tablă de şah a lumii, de acum încolo. Cu menţiunea că un chibiţ până mai ieri, China, a venit şi el la masa de joc. Să vedem după ce reguli se va juca, dar mai ales cine le va scrie. Deja în Occident adie vântul rece al temerii...

PS. Conflictul din Georgia a mai deschis o linie de fractură în sânul UE. Ea exista, dar nu se oficializase. Este vorba de "amicii Rusiei", cele trei ţări baltice şi Polonia. Lor li s-a alăturat Ucraina. Sunt unele dintre cele mai pro-americane ţări din "banana antirusă", care se întinde de la Baltica la Marea Neagră. Anunţata vizită a celor cinci şefi de stat la Tbilisi, în acelaşi timp cu Sarkozy, care reprezintă oficial UE, este o mare prostie şi un mod de a spune că ţări din UE se află pe alte poziţii decât cele ale ansamblului din care fac parte. În loc să ajute, vizita strică. Şi reduce capacitatea, şi aşa mică, de negociere a Uniunii. Iar UE îi va fi foarte greu să gestioneze relaţiile cu Rusia, atâta vreme cât unii se folosesc de Uniune pentru a se răzbuna pe trecut. Ce l-o fi apucat pe Băsescu de nu s-a băgat în ciorba asta? Nu că n-ar fi bine, dar e o decizie bazată pe o analiză a consecibnţelor, sau e o toană, de exemplu nu-i mai place culoarea ochilor lui Viktor Iuscenko? Nu mai e Marea Neagră lac rusesc?

UPDATE: Hai că le-a făcut-o ruşilor! Saakashvili, pe post de Fidel Castro, într-un discurs-fluviu, anunţă că Georgia părăseşte CSI! Ce lovitură mortală dată Rusiei! Georgia nu se afla decât cu numele în CSI, iar după înlăturarea de la putere a lui Şevardnadze, Saakashvili a făcut tot ce a putut pentru a pune tălpi CSI. Georgia este membru al GUUAM(Georgia, Ucraina, Uzbekistan, Azerbaijan, Moldova), un soi de CSI mai mic în sânul CSI, care trage şi el să moară, de când nu prea îi mai interesează pe americani. Gestul dă bine în poză, dar are, geo-politic vorbind, valoare zero!

Ce vor ruşii în Georgia?

Este o întrebare căreia nu i s-a răspuns convenabil până în acest moment. Toată lumea se ocupă cu sârg să lipească etichete pe "fruntea" Rusiei, de la "agresor" la "nostalgică a imperiului", de la "barbară" la "popor de ucigaşi", etc. Nu neg faptul că etichetele dau bine, mai ales că lumea-i plină de oameni care înghit pe nemestecate tot ceea ce le servesc mediile de informare. Nu mai mulţi decât la noi, dar ignoranţa şi lipsa de cunoştinţe despre istoria recentă fac ravagii şi în Europa, şi în SUA.

Cum remarca Robert Kagan în eseul publicat în "Policy Review" acum câteva luni, "la începutul anilor 90 perspectiva emergenţei unui lumi liberale şi democratice la nivel global i-a făcut pe cei mai mulţi să creadă că sfârşitul Războiului Rece nu este doar sfârşitul unui singur conflict strategic şi ideologic, ci a tuturor conflictelor de acest gen".

Această abordare este, într-un fel, inevitabilă. Acel conflict strategic şi ideologic a fost atât de puternic, atât de intens, atât de vizibil şi prezentat atât de apocaliptic(Imperiul Binelui împotriva Imperiului Răului, Spaţiul, noua graniţă, Războiul Stelelor, etc.) încât celelalte conflicte determinate ideologic şi cu miză strategică au fost fie ignorate, fie tratate cu superficialitate. Dispariţia Marii Confruntări a permis afirmarea unei puzderii de noi conflicte, cu miză mai mult sau mai puţin globală sau regională, dintre care nu puţine pot evolua spre o nouă Mare Confruntare.

Lumea a trăit cu iluzia schimbării. Dar, aşa cum scrie acelaşi Kagan, "lumea nu s-a schimbat. Naţiunile au rămas la fel de puternice ca întotdeauna, la fel şi ambiţiile naţionaliste, ca şi competiţia între naţiuni, cea care a creat istoria. Concurenţa între naţiuni s-a reaprins, cu SUA, Rusia, China, Europa, Japonia, India, Iran vizând dominaţia regională.bătălia pentru onoare, statut şi influenţă în lume se dovedeşte, o dată în plus, elementul cheie al scenei internaţionale. Ideologic, nu este timpul convergenţei, ci al divergenţei. Competiţia dintre liberalism şi autoritarism s-a reactivat, naţiunile lumii aliniindu-se într-una sau alta dintre taberele ideologice."

Corect, până la un punct. În ceea ce numim astăzi liberalism găsim multe elemente din ceea ce se numeşte guvernare autoritară, multe libertăţi cetăţeneşti fiind încălcate sau limitate, de exemplu sub pretextul luptei anti-teroriste sau anti-corupţie. Cum la fel de bine găsim multe dintre elementele specifice liberalismului în multe guvernări etichetate drept autoritare, vezi China şi Rusia, printre altele.

Rămâne de discutat dacă nu cumva faptul că lumea nu s-a schimbat după încetarea Războiului Rece îşi are originea în ceea ce se numeşte "momentul unipolar al Americii". Moment care a început, de fapt, imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, război din care SUA au ieşit practic în postura de principal câştigător, şi nu doar după prăbuşirea comunismului. Toţi preşedinţii americani de după 1945 au văzut în SUA "naţiunea indispensabilă" şi "locomotivă a umanităţii." Asta a presupus că au acţionat pe baza convingerii ideologice că democraţia liberală este unica formă legitimă de guvernământ.

Şi a mai presupus un lucru, subliniat de Kagan în eseul său: crearea şi menţinerea superiorităţii militare, a "preponderenţei puterii" în lume, în detrimentul unei balanţe de putere cu alte naţiuni.

În acest moment s-a ajuns într-un punct critic, de la care momentul unipolar al SUA trebuie să înceteze, pentru că nu mai există condiţiile care l-au favorizat. Şi trebuie să spunem că "momentul unipolar" se confundă în ultimii opt ani cu ceea ce se numeşte "Doctrina Bush." În mare, ea poate fi descrisă prin trei mari seturi de principii. Primul set: ideea acţiunilor militare preemtive sau preventive. Al doilea set: promovarea peste tot în lume a democraţiei şi a "schimbărilor de regim". Al treilea set: tendinţa de a privilegia acţiunile unilaterale, în diplomaţie, ca şi în acţiuni militare, care să nu fie avalizate(sancţionate) de organismele internaţionale, precum ONU, Consiliul de Securitate sau de aprobarea unanimă a aliaţilor SUA.

Ce au aceste lucruri cu conflictul din Georgia? Totul! De ce? Acest conflict configurează "lumea post americană", ca să folosesc titlul recentei cărţi a politologului american Fareed Zakaria. SUA trebuie să uite de "momentul unipolar" şi de "doctrina Bush" şi să-şi ajusteze viziunea despre rolul lor în lume la realităţi şi la capabilităţile reale, drastic diminuate de intervenţia în Irak şi în Afganistan şi de degradarea imaginii lor de promotor al democraţiei şi al libertăţii în lume.

Şi acum, răspunsul întrebării din titlu. Rusia nu doreşte atât o schimbare de regim la Tbilisi, cât o schimbare de politică a Georgiei, atât în raporturile bilaterale, cât şi în politica externă. Lucru imposibil dacă nu se schimbă politicile promovate de NATO, sub presiunea SUA. Cu alte cuvinte, miza conflictului este confirmarea încetării extinderii NATO în zona din imediata sa vecinătate. Asta ar implica recunoaşterea limitelor acţiunii SUA la nivel global. Greu de crezut că ele sunt pregătite s-o facă în acest moment. Dar, dacă vor să ajute Georgia, vor fi obligate s-o facă.

Schimbarea de regim

Replici dure în Consiliul de Securitate între Vitali Ciurkin, ambasadorul Federaţiei Ruse la ONU şi Zalmay Khalilzad, ambasadorul SUA. Total neinspirat, ambasadorul american se trezeşte să îi acuze pe ruşi de o încercare de schimbare a regimului de Tbilisi. Vizibil amuzat, ambasadorul rus i-o serveşte lui Khalilzad, amintindu-i cine a inventat termenul şi cine îl aplică. N-a dat nume, dar Irakul şi Iranul au venit iute în mintea tuturor celor prezenţi.

După Kosovo, alt strigoi vine să-i bântuie pe americani: "schimbarea de regim", în numele democraţiei, evident! Pentru că, lăsând deoparte Irakul şi Afganistanul, "revoluţiile portocalii" tot schimbări de regim au fost. Regizate şi dirijate de SUA, ca şi aceea din Serbia, după bombardamentele NATO din 1999. De fapt, SUA au o lungă istorie în materie de "schimbări de regim", iar cea din Chile, din 1973, care l-a avut drept ţintă pe Salvador Allende, a fost, prin dramatismul ei, cea mai mediatizată. Este iarăşi interesant de remarcat că acţiunile SUA în acest domeniu s-au intensificat după 1989.

Bine, nici ruşii nu sunt sfinţi la acest capitol, dar măcar ei nu "teoretizează"! Şi nu sunt ipocriţi! În fond, ceea ce s-a întâmplat în Estul Europei între 1945 şi 1950 se poate numi fără dubiu "schimbare de regim". Şi intervenţia lor în Afganistan tot o "schimbare de regim" poate fi considerată.

În cazul Georgiei, se pare că demisia lui Mihail Saakashvili, aşa cum a lăsat să se înţeleagă ambasadorul Ciurkin, ar fi cheia încetării conflictului. Şi cred că demisia lui ar aranja pe toată lumea, nu doar pe ruşi, care, prin vocea ministrului de externe, Lavrov, au spus extrem de clar că nu mai au în el un partener de discuţie. Nu i-au cerut demisia, dar asta se înţelege din poziţia lui. Şi dacă ruşii nu vor avea un alt interlocutor la Tbilisi lucrurile vor continua să se degradeze, iar cetăţenii gruzini, osetini şi abhazi vor continua să sufere.

SUA au, cum recunosc deja oficiali de la Washington, o mare problemă. În particular, ei afirmă că acest război riscă să fie o catastrofă pentru politica externă a Statelor Unite, sponsorul Georgiei, a căror imagine şi autoritate în regiune riscă să fie puse la îndoială, pentru că nu pot nici să-şi ajute protejatul, nici să ţină în frâu Kremlinul, pentru a nu ataca în Georgia. Printre altele, acest deznodământ are drept cauză faptul că în loc să ajute Georgia să-şi consolideze plăpânda democraţie, SUA au militarizat un stat slab, cum spune autorul articolului din NYTimes. Parcă pentru a confirma veridicitatea acestot afirmaţii, Bernard Kouchner, aflat duminică în vizită fulger la Tbilisi, a declarat că UE trebuie să acţioneze, pentru că SUA sunt, într-o oarecare măsură, parte a conflictului.

Aşa că acum georgienii sunt pe cale să piardă aproape totul. Cum se vede, Saakashvili are pentru ce ridica paharul...

Sportul românesc în criză

Faptul că am luat o medalie de aur în prima zi a întrecerilor Olimpiadei de la Beijing nu înseamnă mare lucru. Este vorba mai degrabă de un efort individual, care merită aplaudat şi apreciat la întrega lui valoare. Alina Dumitru va fi printre puţinii sportivi români care se vor întoarce cu medalii în ţară.

Veţi zice că medaliile nu sunt totul în sport, că important este să participi. De acord. Dar tocmai la capitolul participare stăm tot mai prost. Cu excepţia, notabilă, a echipei feminine de handbal, nu mai reuşim să trimitem la Olimpiade, de multă vreme, echipe nici la volei, nici la fotbal, nici la polo, nici la baschet. Nu avem participanţi la ciclism, spre exemplu, şi nici la alte discipline sportive. De fapt, avem puţini sportivi în delegaţie, care concurează la atletism, canotaj, gimnastică, tir, tir cu arcul, nataţie, haltere, lupte libere şi greco-romane, box, sărituri în apă, tenis şi tenis de masă, judo, scrimă şi cam atât. Şi la (prea) multe dintre disciplinele la care avem concurenţi şansele la medalii sunt zero.

Sportul românesc se află într-o gravă criză, determinată în primul rând de o viziune imbecilă despre stat şi rolul lui. Un soi de liberalism caricatural a distrus tot ce înseamnă infrastructura sportului de performanţă, sub pretextul că "noi nu facem ca comuniştii". Bazele sportive au căzut pradă rechinilor imobiliari şi mafiei restituirilor, împreună cu terenurile de sport şi sălile de sport ale şcolilor. Sportul nu mai există practic în programa sportivă.

Ceea ce este şi mai grav, s-a distrus un întreg patrimoniu de cunoştinţe, odată cu antrenorii şi medicii sportivi care fie au plecat din ţară, la bani mai mulţi, fie au ieşit din sistem. IEFS, sau cum s-o numi acum, nu mai produce decât foarte puţini profesori de educaţie fizică şi sport. Lipsesc antrenorii pentru cele mai multe dintre sporturi. Stadioanele, cu excepţia câtorva dedicate special fotbalului, sunt în paragină. A practica un sport, pentru a te menţine în formă sau pentru a te destinde, a devenit extrem de costisitor. Activitatea sportivă este un lux.

Ca o consecinţă, baza de recrutare a sportivilor de performanţă s-a redus dramatic. La asta a contribuit din plin şi cretinismul presei, al celei sportive, în particular, care au redus sportul la fotbal, şi fotbalul la cancanuri şi la elucubraţiile lui Jiji. Vă mai amintiţi cum compara CTP şcoala de gimnastică de la Deva cu lagărul de concentrare? Ei bine, "lagărul" s-a desfiinţat. Şi cam adio medalii!

În fond, dacă vrem să mai avem rezultate în marile competiţii sportive globale şi continentale, trebuie să investim bani publici în democratizarea accesului la educaţie fizică şi sport pentru cetăţenii României. Altminteri, doar tutele întreţinute de "oamenii de afaceri de succes" vor mai fi zărite prin puţinele săli de sport private.

Previzibilul eşec al sportului românesc la Beijing ar trebui să fie o oportunitate pentru a schimba din temelie sistemul. Investiţiile în sport sunt cheltuieli din bani publici care aduc profit. Nu doar de imagine, ci şi în termeni de stare de sănătate şi de bunăstare individuală.

Ce au mai inventat ruşii Astăzi, break dance!

Laşitate cu miros de petrol?

Dacă e să dai crezare unora dintre analizele publicate în aceste zile atât în presă, cât şi pe Internet, reacţia cel puţin întârziată şi deloc energică, atât din partea Statelor Unite, cât şi a Uniunii Europene, în legătură cu conflictul dintre Georgia şi Rusia, ar fi vorba de un soi de laşitate cu miros de petrol. Cu alte cuvinte, dependenţa de resursele energetice ruseşti, dar mai ales de rutele de transport controlate de ei(pentru că şi sursele alternative din Asia Centrală tot prin Rusia pot fi accesate) justifică această reţinere ruşinoasă în a sprijini micul David georgian în lupta sa cu Goliatul rus.

Lucrurile sunt ceva mai complicate şi mult mai nuanţate. În primul rând, noul David georgian trebuie să dea dovadă şi de inteligenţă, diplomaţie, răbdare, şi responsabilitate, nu doar de ardoare războinică. Atunci când te aştepţi la ajutorul unei comunităţi(în cazul de faţă la ajutorul NATO şi al UE, dar chiar şi al SUA), iei în calcul şi modul în care deciziile tale influenţează interesele lor. Georgia se aştepta ca ajutorul comunităţii internaţionale să fie automat, judecându-i pe toţi prin prisma isteriei anti-ruse care domneşte la Tbilisi şi prin câteva capitale europene, cum sunt cele ale ţărilor baltice? "Insultarea ursului" nu este sportul preferat al occidentalilor, în ciuda relaţiilor lor complicate cu Moscova. Şi cu atât mai puţin al Washingtonului, care se află acum în situaţia de a-şi ţine gura. Ceea ce şi face, având nevoie de Rusia pentru puncte de agendă globală situate cu mult mai sus în ordinea de priorităţi decât apartenenţa unor sate puchinoase din creierii munţilor georgieni. Aşa e viaţa, crudă! Iar micul David de la Tbilisi învaţă acum, cu preţul suferinţei, că legendele sunt irepetabile. Şi că, de obicei, deşi are presă proastă, Goliat învinge.

Problema dependenţei energetice rămâne însă la locul ei pentru toată lumea şi după ce acest conflict se va fi încheiat, inclusiv pentru ruşi, care acum se bucură de mana preţului ridicat la hidrocarburi. Pentru că avem de-aface cu două tipuri distincte de dependenţă. Una este dependenţa cu aspecte geopolitice, cu alte cuvinte ţările sunt dependente de surse de aprovizionare din ţări cu regimuri politice fie ostile lor, din motive culturale, religioase, civilizaţionale, fie de linii de transport expuse la tot felul de ameninţări sau pur şi simplu prea costisitoare. Cealaltă este o dependenţă tehnologică de-a dreptul iraţională de combustibilii fosili.

Pentru primul tip de dependenţă există mai degrabă paliative, nu rezolvări de durată. Pentru cel de-al doilea tip de dependenţă există şi soluţii de durată, dovadă Danemarca. Dar pentru astea ai nevoie de politicieni responsabili, care să genereze politici publice eficiente şi bună guvernare, nu conflicte în care să-şi arate muşchii. Şi tancurile din dotare.

Şi nu pot încheia decât cu îndemnul lui Nicholas D. Kristof din NYTimes: "Faceţi diplomaţie, nu război." Care merită citit, pentru că naşte o întrebare legitimă: la ce mai foloseşte NATO?

Testamentul lui Petru cel Mare

Ori de câte ori se discută despre Rusia şi despre relaţiile ei(nu tocmai simple şi line) cu ceilalţi actori ai scenei politice internaţionale şi cu celelalte naţiuni, la români există un reflex pavlovian. Imediat se pomeneşte de "testamentul lui Petru cel Mare", cel care ar fi lăsat cu limbă de moarte urmaşilor lui cucerirea lumii. Sau cel puţin a întregii Eurasii.

Testamentul ar fi o bună explicaţie pentru multe dintre evenimentele istorice care implică interacţiunea cu Rusia, sub diversele ei forme politice. Cu o condiţie, să existe! Dar nu există. Aici găsiţi o explicaţie a genezei acestei legende, convenabilă pentru mulţi, din motive propagandistice.

Există şi o explicaţie, mult mai prozaică, a tendinţei Rusiei ţarilor, până la începutul secolului 20, de a avea acces la "mările calde". Pentru ea, din punct de vedere economic, era vital să aibă porturile deschise tot timpul anului, pentru a face comerţ. Acum această nevoie a dispărut, pentru că există căi alternative, şi tehnologiile necesare pentru a le ţine deschise pe cele existente, chiar dacă sunt la latitudini nordice.

Tot ce pot să sper este că planificatorii noştri politici şi decidenţii la nivel guvernamental, inclusiv Traian Băsescu, să nu fi avut lectură de căpătâi despre Rusia acest "testament".

O gravă eroare de judecată

Greu cu slugi proaste, care pe deasupra sunt şi fudule, şi greu de controlat! Măcar atât să fi înţeles Administraţia de Washington din aventura georgiană. Pentru că altceva nu sunt capabili să înţeleagă nici Dubya, nici Rice, şi nici alţi "corifei" ai neo-conservatorismului. Iar slugile, prin nu ştiu ce ironie a sorţii, sunt toate produsul unor "revoluţii" portocalii, de fapt lovituri de stat mascate, care au impus în România, în Ucraina şi în Georgia marionete ale Washingtonului. Metodele folosie sunt cele teoretizate de Gene Sharp, supranumit "Klausewitz al războiului non-violent", rafinate de serviciile secrete americane, începând din anii 80 ai secolului 20, în Polonia.

Acum înţelegem mai bine şi de ce au impus aceste marionete la Bucureşti, Kiev şi Tbilisi: ca să le folosească în efortul lor de îndiguire a Rusiei. Principalul artizan al politicii americane faţă de Rusia este Condoleezza Rice, care s-a format ca expert în problemele Europei de Est şi ale Uniunii Sovietice în timpul Războiului Rece, şi continuă să opereze şi acum cu aceleaşi concepte şi instrumente specifice lui.

S-a mizat prea mult pe slăbiciunea Rusiei, pe politica faptului împlinit, pe forţarea notei, plecând de la ipoteza că Rusia oricum nu are ce face. Singura grijă a americanilor a fost aceea de a asigura arsenalul nuclear rusesc, de aceea au făcut şi aşa-zise "compromisuri" cu Moscova, în fond nesemnificative, cum a fost amânarea primirii României în NATO, la Madrid, în 1997.

În orice model elementele care ţin de imprevizibil sunt cele mai importante. Cine îl vedea pe Putin succesor al lui Elţîn, cine se aştepta la atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 sau la un preţ al petrolului între 120 şi 145 de dolari barilul? Toate astea au jucat în favoarea Rusiei. Dar SUA nu au vrut să ia în calcul noile date ale problemei şi au întins coarda prea mult în relaţiile lor cu Moscova, în cel puţin trei probleme fundamentale: acceptarea în NATO a Ucrainei şi Georgiei, Iranul şi resursele energetice, scutul anti-rachetă din Europa.

Acceptând acţiunea militară a Georgiei în Osetia de Sud, americanii au comis o greşeală incredibilă: au pus Rusia cu spatele la zid. Nu i-au lăsat decât opţiunea unei riposte dure, nemiloase. Rusia nu-şi mai poate permite concesii. A făcut destule, şi poate că ar fi făcut şi în continuare, dacă ar fi fost tratată ca un partener cu drepturi egale.

Dar acum, când, dacă cifrele vehiculate sunt corecte, peste 1600 osetini(cetăţeni ruşi, în covârşitoare majoritate) au fost ucişi în bombardamentele barbare ale georgienilor, care au ras Ţinvali de pe faţa pământului, ruşii nu mai pot sta pasivi. Iar faptul că autorităţile de la Tbilisi au declarat stare de război nu aranjează lucrurile. În plus, gruzinii nu pot aduce trupele dislocate în Irak decât cu avioanele americanilor, motiv de tensiuni suplimentare.

Iar amestecul Ucrainei în conflict, Ucraina fiind principalul furnizor de armament greu pentru armata georgiană, complică şi mai mult lucrurile. Să nu uităm că sprijinul popular pentru aderarea Ucrainei la NATO este de doar 25%, că în Crimeea populaţia este majoritar rusă şi există un partid separatist, că există tensiuni cu privire la flota rusă de la Sevastopol. Şi Ucraina împinge lucrurile către o confruntare cu Rusia.

S-ar părea că Rusia este singură, că este desemnată de occidentali şi de americani drept agresor, că maşinăria de manipulare macină din plin. Lucrurile nu sunt chiar aşa de simple. Să nu uităm că nu poziţia lui Putin a contat la summitul NATO de la Bucureşti, ci aceea a Germaniei şi Franţei. Cele două ţări au avut motive temeinice să se teamă, mai ales în privinţa Georgiei. În plus, nimeni nu riscă o confruntare în plan economic cu Rusia. Şi nu e vorba doar de resurse energetice, ci şi de faptul că circa 70% din comerţul Rusiei se face cu UE. E vorba de piaţa rusă, de locuri de muncă, de foarte mulţi bani. Iar peste toate este China. O apropiere şi mai mare a Rusiei de China este coşmarul oricărui planificator militar sau de politică externă din Occident sau din SUA.

Ce va fi, vom vedea. Cert este un lucru: erorile de judecată ale americanilor costă multe, din ce în ce mai multe vieţi omeneşti. În Georgia, în Irak, în Afganistan, prin junglele Americii Centrale.

Şi încă ceva: în seara asta, după întoarcerea de la Beijing, Traian Băsescu a convocat CSAT. Rămâne de văzut ce poziţie vom adopta, pentru că şi noi alimentăm cu arme şi instructori războiul din Georgia.

PS. Cât de jegos poate fi acest Iulian Chifu! Cum dădea el drept sigure atentate şi acţiuni teroriste în nordul Caucazului până luni, împotriva ruşilor, evident, care în loc să-şi vadă de teroriştii lor, umblă creanga prin Georgia! Despre ce drac de prevenire a conflictelor poate fi vorba, când "arbitrul" este mai mult decât partizan? Şi ce s-o fi întâmplat cu Luca Niculescu de la ora 11, când tot pe Realitatea Tv avea poziţii echilibrate şi nuanţate, până ora 15, când se schimbase cu 180 de grade?

Evident, din ghiveciul ăsta mediatic nu putea lipsi Sorin Ioniţă, prototipul "analistului" moaşă comunală, care se pricepe la toate!

UPDATE: Pe siteul Kaucasian Knot, o altă variantă a "atacului rusesc" împotriva unor blocuri de locuinţe. Avioanele georgiene SU 25, identice cu acelea ruseşti, au atacat un convoi de blindate ruseşti, după care au încercat să distrugă un pod, lovind însă un bloc. Victimele prezentate drept dovada sălbăticiei ruseşti sunt, de fapt, victime ale propriei lor armate. Vă mai aduceţi aminte de piaţa Merkale, din Saraievo?

Omagiu

Pentru toţi cei care, osetini, georgieni şi ruşi, şi-au pierdut viaţa pentru că liderilor lor le lipseşte înţelepciunea şi bunul simţ. Dumnezeu să-i odihnească!

Dacă se mai îndoia cineva...

Dacă se mai îndoia cineva că secolul 21 va fi secolul chinezilor, ceremonia de deschidere a Olimpiadei de la Beijing tocmai a risipit orice fel de îndoieli. E cazul să ne revizuim drastic atitudinea de superioritate uşor dispreţuitoare şi să-i tratăm pe chinezi cu toată atenţia şi cu respectul pe care îl merită. Şi mai ales este momentul să înţelegem că nu mai suntem noi buricul lumii. China se schimbă, chinezii se schimbă odată cu ea. Numai noi rămânem neschimbaţi în vizunea noastră despre China.

Demenţă la Marea Neagră

Mai devreme sau mai târziu trebuia să se întâmple. După modelul folosit în Croaţia, împotriva populaţiei sârbe din provincia croată Kraina, georgienii, antrenaţi şi echipaţi de americani, au atacat enclava cu populaţie majoritar rusă Osetia de Sud. Întrebarea este: de ce acum?

Motive pot fi mai multe. Dar principalul motiv ar fi acela că preşedintele georgian Mikhail Saakaşvili - a cărui sănătate mintală ar trebui să constituie un motiv de îngrijorare pentru toţi cei care văd în el un campion al democraţiei - vrea să forţeze mâna occidentalilor, pentru a obţine confirmarea primirii ţării sale în NATO. Saakaşvili nu a digerat decizia NATO de la Bucureşti, din aprilie, şi vrea să demonstreze acum că este în pericol, că marele său vecin este agresor şi trebuie să funcţioneze un soi de solidaritate cu ea. Un alt obiectiv al dezgheţării conflictului este înlocuirea trupelor ruse de menţinere a păcii cu trupe americane şi occidentale. Ceea ce ar însemna crearea unui soi de sanctuar pentru extremiştii ceceni, care au avut şi presupun că au şi acum baze de antrenament şi loc de refugiu în Georgia. Au fost destule informaţii, în decursul timpului, că occidentalii şi americanii au sprijinit discret terorismul cecen, de pe teritoriul georgian, în timpul celor două războaie purtate de ceceni împotriva Rusiei. Şi, asta ca o curiozitate: printre georgienii care atacă acum în Osetia se află cumva şi nişte băieţi de la Blackwater?

Mai nou, în ciorba georgiană, dar tot cu binecuvântarea americanilor, s-a amestecat şi Ucraina, care a livrat arme Georgiei. De toate tipurile, atât pentru trupele terestre, tancuri şi transportoare blindate, cât şi elicoptere şi rachete. Ucraina se situează astfel pe poziţii anti-ruse nete, care nu sunt de natură să faciliteze normalizarea relaţiilor dintre cele două ţări.

Un al doilea motiv este de natură internă. Georgia este un exemplu de proastă guvernare, un coşmar economic, şi nu din cauza ruşilor. Faptul că Saakaşvili a fost reales, după ce a instaurat starea de asediu, în urma puternicelor manifestaţii ale opoziţiei din noiembrie 2007, nu înseamnă că problemele care au generat nemulţumirile sociale au dispărut. Şi atunci un puseu de naţionalism, asezonat cu "la arme, cetăţeni, ruşii ne'nconjoară!" pică la mare fix! Împotriva Rusiei s-a declanşat şi un război mediatic, în care este deja prezentată ca un agresor, iar acţiunea georgienilor împotriva Osetiei, drept o ripostă la invazia ruşilor, ceea ce este o minciună. Dar cine se mai încurcă în amănunte? Mai ales că în dotarea armatei aerului a Georgiei se află avioane Su 24, de producţie sovietică. Identice cu acelea presupus ruseşti, care ar fi atacat un post de poliţie georgian. Ca şi elicoptere de atac Mi 24 Hind, care pe ecranele Realitatea Tv şi Antena 3, aceasta din urmă titrând mare "Rusia atacă Georgia!", erau dovada atacului rusesc! Mulţi văd, puţini cunosc!

Şi iată cum începem să culegem roadele imbecilităţii americanilor, care şi-au impus viziunea lor tembelă despre felul în care trebuie organizată lumea după încetarea Războiului Rece, dar mai ales pe cele ale modului în care au tratat Rusia, ca pe o naţiune învinsă. Pe care o poţi umili şi jefui, aşa cum ai făcut în timpul guvernării Elţîn. Sunt însă în acelaşi timp şi roadele ruperii Kosovo de Serbia. De ce ar fi legitim gestul separatist al kosovarilor, şi nu ar fi la fel de legitim cel al osetinilor, abhazilor, transnistrenilor? Pe voinţa lor te poţi pişa, pentru că aşa cer interesele tale? Şi atunci, ce autoritate morală mai ai?

Pentru americani Rusia a ajuns o obsesie. Şi cred că ceea ce se întâmlă acum în Georgia este rezultatul acestei obsesii. Încercuirea Rusiei este o realitate. Toată politica americană în zonă este structurată de dorinţa de revanşă şi de ideea obţinerii "victoriei finale". Adică distrugerea Rusiei, ca mare putere, pentru a se putea dedica fără alte probleme confruntării cu noul său adversar strategic, Republica Populară Chineză.

America nu mai poate gândi decât în logica, extrem de periculoasă, a confruntării. SUA nu consideră drept legitime decât propriile sale interese. Un astfel de mod de a gândi nu este în acord cu realitatea proceselor care au loc la nivel global. Şi el va duce, inevitabil, la periclitarea intereselor americane, pentru că, la rândul lor, toţi ceilalţi vor reacţiona, considerând ilegitime interesele americane!

Într-o lume complicată şi tot mai interdependentă nu poţi să acţionezi ca şi când ceilalţi nu ar exista. Or asta s-a întâmplat acum în Georgia. Saakaşvili, altul care, alături de Marele nostru Cârmaci, i-o suge din greu Marelui Licurici, nu putea, nu avea cum purcede la o astfel de acţiune fără încuviinţarea şi sprijinul Administraţiei de la Washington. Probabil că Dubya a luat-o zdravăn pe ulei, sau pipiul madamei Rice conţine doze şi mai mari de ketamină decât cele ale amicei purtătorului de cuvânt al ICR la New York, altminteri nimeni treaz şi zdravăn la cap nu aprobă un loc de fumat în mijlocul depozitului de praf de puşcă!

Ce va urma? Greu de spus. Cu atât mai mult cu cât vin ştiri pe agenţiile de presă occidentale că în bombardamentele georgiene au murit soldaţi ruşi din forţele de menţinere a păcii. Ceea ce poate justifica o intervenţie dură a Rusiei.

Sigur este un lucru: georgienii se pot felicita că au sprijinul "analiştilor" de la Bucureşti, care emană anti-rusism prin toţi porii. Cel mai scârbos dintre ei este un anume Iulian Chifu, de la un Institut de prevenirea conflictelor, care n-a rata post de televiziune, pentru a ne spune cum a pregătit Rusia intervenţia în Georgia, cum a escaladat conflictul, cum a încercat să-l asasineze pe preşedintele Osetiei de Sud, favorabil negocierilor cu Tbilisi(dacă era favorabil negocierilor, de ce n-au negociat georgienii, ci au atacat în Osetia, nu ne mai spune, că n-are ce!), în dispreţul profund al realităţii din teren. Alt tonomat pro american greţos este Radu Tudor. Aşa e când prestezi la comandă!

Poate are legură cu ce se întâmplă în regiune, poate nu are: Robert M. Gates, Secretarul de Stat al Apărării al SUA a prezentat un plan de dublare a numărului militarilor armatei afgane, până la 120.000 de combatanţi(ceea pe total poate însemna un număr sensibil mai mare), plan care va implica un buget de 20 de miliarde de dolari în următorii cinci ani. Afganistanul nu are doar talibani, are şi graniţă cu CSI. Atât...

Ce e artă şi ce nu

Dacă vreo televiziune a avut inteligenţa de a înregistra în totalitatea sa conferinţa de presă susţinută de Horia Roman Patapievici şi yesmanii din dotare, pentru a explica ce şi cum cu expoziţia de la New York, a dat lovitura! Credeţi-mă, nici nu ştiţi ce aţi pierdut!

În cele din urmă, ideea era: noi, ICR, nu mai vindem în afară patrimoniu cultural, vindem acte culturale vii, pe care le poate produce oricine, între opt şi o sută de ani, cum spunea onor Patapievici. În logica asta, dacă mă duc mâine şi mă cac în pragul casei lui, gestul meu poate fi considerat un act cultural din seria "Freedom for Lazy People", deoarece este unul de absolută libertate, din partea unuia căruia i-a fost lene să-şi mişte hoitul până la prima budă publică. Îmi expune "opera" la New York? Şi e şi "streetart", că nu mă cac în mijlocul sufrageriei!

În fond, de ce ar fi greşită abordarea mea? Ce mai e artă în ziua de azi, când tot felul de nebuni expun cadavre umane jupuite şi liofilizate(orice o fi însemnând asta!), lasă câini să moară de foame, şi consideră agonia lor act cultural, şi lista cretinismelor care ne sunt servite pe post de "artă modernă şi contemporană" e foarte, foarte, foarte lungă.

De aceea Patapievici n-a răspuns criticilor, ci s-a războit cu detractorii lui, în special cu Andrei Bădin şi cu Antena 3. La rândul lor, susţinătorii lui Patapievici îl atacau pe Ion Iliescu pe Realitatea Tv, pe motiv că ce ştie el ce-i arta modernă! Să rămână la Piliuţă şi la Bălaşa! Literatura de WC public şi arta de zid sunt pentru spirite elevate, precum Magdalena Boiangiu şi Andrei Cornea! Cine nu gustă mesaje artistice exprimate frust, de genul "fut" sau "dau muie" sunt naţionalişti, mama lor de comunişti, care vor să-l dea jos pe Băsescu, care a condamnat comunismul!

Aşa că vă propun doi artişti care îmi plac, şi care, deşi trecuţi în lumea celor drepţi, sunt mai vii şi mai actuali decât legumele alea din Zakuska senzual şi decât toţi degustătorii de pişat de muiere din subordinea lui Patapievici.

Primul este Keith Haring, exponent al "streetart", autor de graffiti şi activist social.

Al doilea artist este Andy Warhol, figură centrală a curentului "pop art".

Obsesii de guvernant italian

Hotărât lucru, guvernanţii italieni au obsesia recensămintelor! După ţigani, a venit rândul câinilor! Italianul posesor de potaie trebuie să se prezinte obligatoriu, în decurs de o lună, cu ea la veterinar, s-o înregistreze în "Registrul de stare civilă" şi să i se implanteze un cip(în cazul ţiganilor au ratat chestia asta cu cipul!). În schimb va primi un soi de permis de port-Lăbuş, care va fi valabil până ce dă colţul. Lăbuş, potaia! Şi dacă tot le fac buletin de identitate, sper că-i şi vor amprenta, şi poate n-ar strica şi o scanare de retină, şi un ADN, să fie tacâmul complet, şi să ştie italianul cu precizie cine l-a muşcat de cur!

Motivul recensământului ăsta precipitat? Ca şi în cazul ţiganilor, prea mulţi câini vagabonzi pe străzi! Ce să zic! Bun, şi acum ce urmează: recensământul motanilor comestibili(da, italienii papă mâţe!), al melcilor, al codobaturei cu ciocul galben, al papagalilor din Palatul Chigi?

PS: nu ştiu dacă asta explică ceva din rătăcirile Italiei lui Berluscolinni, dar merită citit pentru frumuseţea scriiturii.