Declarație de principii.

Susțin actuala putere și mă căiesc pentru tot ce am scris rău despre Iubiții Conducători! Am greșit, și din necunoaștere, și din rea credință. Voi avea grijă să nu se mai repete! Mi-am însușit standardele comunității, și le voi respecta la virgulă!

Țara trece prin clipe grele, și are nevoie de toții fiii ei! Uniți în cuget și în simțiri, să ne punem bâta, ranga și lopata în slujba actualei puteri, și să facem tot ce ține de noi pentru a depăși criza.

Să facem un legământ: totul pentru Guvern, pentru bunăstarea membrilor lui! Niciun sacrificiu nu este prea mare, când este vorba despre servirea interesului privat! Țara nu mai are de unde plăti salarii și pensii. Nu mai are bani pentru a susține educația și sănătatea. Din puținul nostru, să contribuim la întărirea sistemelor private de educație, sănătate, de pensii. Nimic pentru stat, totul pentru privat! Să muncim nu opt ore, ci zece, douăsprezece, patrusprezece ore pe zi, fără pauze, fără zile libere de sărbători.

Critica face rău guvernării. Orice manifestație anti-guvernamentală este o mână de ajutor dată Rusiei agresoare, care abia așteaptă să ocupe minunata noastră țară! Este momentul în care fiecare cetățean să depună public, cu mâna pe Biblie sau, după caz, cu ea pe Capitalul lui Marx, un jurământ de credință față de țară, de Președintele ei și față de puterea de dreapta! ”Jos comunismul!” să fie crezul nostru! MuiePSD, ordinul nostru de luptă! Niciun sacrificiu nu e prea mare, când este vorba de prăbușirea țării!

Uniți, vom învinge! Trăiască România! Trăiască tricolorul! Trăiască Cîțu și poporul! Victoria va fi a noastră!

În vremuri de dileală planetară.

România este un delir continuu. O țară care nu doar că și-a pierdut busola, ci și rațiunea de a fi. Nu produce decât conflicte și comedie de prost gust, obscenități și ucide speranța. De asta episodul Vlad Voiculescu nu are nicio semnificație, practic. Este cel mult un accident de parcurs. Cei care l-au înșurubat pe el la Ministerul Sănătății vor avea grijă să-i urmeze tot un om al loc, care le asigure accesul deplin la banii sistemului public de sănătate. 

Cîțu n-a câștigat nimic, USR n-a pierdut nimic. România n-a câștigat nimic, dar poate pierde totul. De fapt, aproape că a pierdut totul. În lipsa de reacție a cetățenilor ei. Care, în euforia produsă de ”moartea” PSD, nu realizează nici acum că, de fapt, prima a murit capra lor. Se spune că nu e bine să te bucuri de răul altora. Dumnezeu mă va ierta, probabil, pentru bucuria cu care îi văd tăvălindu-se în chinuri pe toți cretinii care tremurau de nerăbdare să voteze dreapta, care să le tundă veniturile. Și nu doar pe acelea ale ”bugetarilor”. Scăderile de venituri vor fi peste tot. Inclusiv, și mai ales, în sectorul privat. Cu tot ce înseamnă asta pentru economie, pentru bugetele de la sănătate și pensii. Inclusiv pentru javrele alea care administrează Pilonul II de pensii. Dacă își închipuie cineva că este la adăpost, că pe el nu-l interesează lucrurile astea vulgare, că el e bazat, se descurcă, tocmai ce se îndreaptă un bocanc spre dantura lui!  

Suntem toți în aceeași barcă. Ar trebui să facem un minim efort comun să o ținem dracului pe linia de putere. Nu facem așa, pentru că nu știm s-o facem. Pentru că nimeni nu știe cum să organizeze solidaritatea națională. Toți ne pricepem la generarea de conflicte, și avem  în mână ”burghiul” cu care dăm găuri în carena ”navei”. 

Cât privește pandemia”, abia acum mi se face frică. Într-un an de zile, dreapta neo-fascistă a reușit să pună la pământ sistemul public de sănătate. Problema este că NU avem un sistem privat, care să suplinească în parte pierderile din sistemul public. Și ăia cu bani sunt morți, chiar dacă au bani de tratamente la Viena! Niciun spital privat din România nu poate face tot ce face un spital public. De obicei un spital privat este construit în logica maximizării profitului, deci specialități care nu implică proceduri complicate, spitalizări de lungă durată, aparatură scumpă. Înjurăm camioanele ATI ale lui Arafat. Dar măcar există. În privat NU există nici măcar unul! 

O țară făcută bucăți, o societate dezarticulată, fragmentată, o guvernare impotentă, lipsită de proiect, de coerență. Un conflict care se naște la granițele noastre. Și o uriaș nepăsare față de viața noastră, față de viitor. România în vremuri de dileală planetară.

Istoria, între tragedie și farsă.

 

Situația de acum, în ceea ce privește guvernarea, este similară celei de după 1947, când România era ocupată de trupele sovietice, puterea era deținută de PMR, fără asociați la guvernare.

Să ne uităm în primul rând la selecția cadrelor. Cele mai multe funcții înalte în administrație, în economia proaspăt naționalizată, în Armată și în servicii, erau ocupate de neica-nimeni, fără studii, fără experiență, dar cu o uriașă ură de clasă, gata să distrugă ”dușmanii poporului”, fără comentarii și fără regrete.

Evident, acești noi stăpâni au purces la ”epurare politică” în instituțiile și domeniile economice și sociale pe care le păstoreau. Opera lor scelerată a produs aproape instantaneu o criză economică și socială, care se putea termina foarte rău pentru noul regim. Și atunci, fără prea multă zarvă-deși vreo câțiva dintre zeloșii noului regim și-au luat porția de șuturi, iar vreo câțiva din torționarii regimului, și glonțul bine meritat!- mulți din gestionarii economici din vechiul regim au fost recuperați, apoi puși să repare ce au stricat fanaticii culeși de prin cine știe ce batalioane ale luptei de clasă. După o selecție la sânge a gestionarilor de la stat din vechiul regim, ei au luat locul fanaticilor, concomitent cu formarea-pe bune, nu pe puncte!-de tehnocrați crescuți în valorile noului regim.

Dar nu era vorba atât de ideologie, cât de un proiect de societate, servită de o economie predominant publică, de stat, spuneți-i cum vreți. Ideologia, fără să fie nici măcar pomenită direct, era servirea binelui public. Un etatism dur, dacă vreți, dar care se construia pe meritocrația ”comunistă”. În fond, de Gaulle exista și ca sursă de inspirație pentru comuniștii de la București, care aveau ceva idei despre esența unui regim fără ruși în țară, dar pe orbita Moscovei.

Uitați-vă acum la CV urile noilor stăpâni ai statului, pline de nimicul nimicului. Selecția lor a fost făcută după principiul ”maximizării pagubelor”. Nicio experiență în administrarea statului, fanatici, intoleranți, ei sunt talibanii care vor epura statul de oamenii vechiului regim, cel relativ democratic, și meritocratic, construit după 1989.

Întrebarea este dacă îi va mai putea scoate cineva de la butoane, și mai ales dacă există voința pentru așa ceva. Pentru că e cazul să fim onești cu istoria noastră: nu ne putem baza pe ”popor” în treaba asta, ca și în multe alte momente în care interesul național a fost în cumpănă.

Un ultim moment din istoria acelor ani, parte trăit, parte cunoscut indirect: eșecul pomeniților talibani aduși la putere și cu largul concurs al ocupantului sovietic, a fost crearea unei altminteri improbabile alianțe între oameni ai regimului comunist și oameni ai vechiului regim, care, poate, nu s-au iubit, dar s-au respectat, alianță care a facilitat curățarea statului de talibanii care-l parazitau, și a permis enunțarea, și conlucrarea pentru implementarea lui, noului interes național. Care, iarăși dacă suntem onești, cuprindea valori și obiective din vechiul proiect național, cel din interbelic.

Mă tem că acea experiență va fi irepetabilă. Pentru că nu mai ai cu cine, în lumea cretinizării digitale în masă...

Războiul Rece se întoarce.

 

Se pare că SUA au ales: Război Rece, cu mici episoade de război cald, gen Ucraina, împotriva Rusiei și Chinei. De ce acum, de ce e o nevoie atât de presantă? Nimeni nu înțelege mare lucru, dar ăia din UE și din NATO(minus, poate, Turcia) urmează orbește Washingtonul.

O situație de ”urgență sanitară”, cu onor cetățenii trimiși în arest la domiciliu, poate fi un factor favorizant pentru declanșarea conflictului. Nu ies tăntălăii să protesteze, dacă iese nașpa! Americanii au ales să-și liniștească ciolovecii din dotare cu cecuri și cu programe fantasmagorice de investiții, de mii de miliarde de dolari, care nu au cum avea rezultate pozitive mai devreme de un deceniu. Dacă chiar se apucă e lucru. Pentru că atât republicanii, cât și democrații, au serioase îndoieli în legătură cu efectele unui astfel de plan. Trecem peste obișnuita teamă de ”inflație”, posibilă, dar pe care nimic n-o confirmă după mai bine de un deceniu de elicopter cu bani.

Probabil principala temere este legată de capacitatea limitată a economiei americane de a absorbi acești bani, de a-i transforma în bunuri și servicii, nu în speculații financiare. Probleme cu capacitățile de producție, care trebuie să suplinească renunțarea la importurile din China, cu mâna de lucru pregătită, cu libera ei circulație, etc. Structura forței de muncă s-a schimbat dramatic de la New Deal ul lui Roosevelt!

SUA și UE sunt două puteri în grav declin. Rusia și China sunt două puteri în ascensiune. Invers decât în timpul primului Război Rece. Cei aflați în creștere sunt avantajați în tipul ăsta de conflict. Motorul încrederii? Naționalismul, mândria națională, dorința de a demonstra ce pot. URSS și China au fost în defensivă, în timpul primului Război Rece. Acum adversarii lor sunt în defensivă. Modelul lor de dezvoltare are tot mai mulți adepți. Acuza că Sputnik V este un instrument al ”puterii moi” a Rusiei este cât se poate de reală. Și plină de conținut. Dar cu așa ceva, cu acuze până la urmă tembele, nu convingi pe nimeni de tăria ta. Dimpotrivă, arăți că te simți slab, și temător.

Ce încearcă Biden este o copie a New Deal, care s-a desfășurat pe fondul luptei ideologice a SUA cu nazismul și cu bolșevismul. Acum Putin e Hitler și Xi, Stalin. Sau invers. Nu contează, este lupta progresismului cu iliberalismul. O luptă care acum nu interesează pe nimeni, în plină criză economică și socială, generată de un Occident bicisnic, condus de niște lideri de toată jena, incapabili să ofere un proiect de viitor cetățenilor națiunilor occidentale.

Trec peste faptul că nimeni din Occident nu știe care ar putea fi criteriul de ”victorie” în noul război rece, care sunt obiectivele, care mijloacele. Să nu uităm că Războiul Rece nu s-a terminat printr-un măcel generalizat, într-un Holocaust nuclear, pentru că niște unii, cu mintea la ei, de ambele părți ale frontului, au ales dezescaladarea, creșterea încrederii, deschiderea. Aparent partea URSS a avut de pierdut, prin acele cedări. Dar chiar a pierdut?

Imperiile au fluxuri și refluxuri, retrageri și expansiuni. Nimic nu e ce pare a fi. Mai are Occidentul ideologi, politologi, diplomați, capabili să gestioneze noua confruntare, să nu o scape de sub control, sau se alege praful de toți și de toate? Întreb și eu, ca iepurașul...