La mulți ani!

De la dictatura proletariatului la dictatura acționariatului.

Cred că se impune o continuare a ”analizei” de ieri, despre 2018 și perspectivele pentru 2019. Dintr-un motiv, pe care l-am evocat doar în trecere ieri. Este vorba despre contextul european și global. Faptul că România nu exercită nicio influență asupra nimănui, că nu mai există, practic, în politica externă, nu înseamnă că și reciproca este valabilă. Cedările de suveranitate, chiar și limitate, au consecințe. Cu atât mai mult cedarea totală de suveranitate, făcută de România, are efecte de-a dreptul dramatice. 

Lumea lui 2019 va sta, mai mult ca niciodată, suspendată între crize identitare și violențe sociale, provocate de inegalități politice, economice și sociale, de schimbarea centrilor globali de putere. România va primi cel mai puternic șoc din partea Uniunii Europene, o Uniune în gravă criză, după cea mai incompetentă și mai lipsită de orizont guvernare a unei Comisii Europene. La sfârșitul acestei guvernări avem o Uniune fără Marea Britanie, cu un cuplu franco-german disfuncțional și fragilizat de problemele celor doi lideri, Macron și Merkel, cu economiile franceză și germană sub presiune. Mă tem că Germania și-a încheiat un ciclu de acumulare de bogăție, via controlul exercitat de Berlin asupra monedei unice. 

Europa este sub presiune și din Partea SUA, care preferă să-și rezolve problemele structurale din economie prin punerea totală în discuție a aranjamentelor comerciale la nivel global și prin apelul la măsuri protecționiste dure, inclusiv prin extinderea jurisdicției americane la nivel global. Războiul comercial cu China este doar începutul, iar reindustrializarea SUA, o poveste pe termen foarte lung. Cu o producție care se adresează aproape exclusiv pieței unice europene, fără piețe de refugiu, cum ar fi cele chineză și rusă, africane sau latino-americane, creșterea economică, generată în special de multinaționale, se poate transforma brusc în dezastru. România va fi variabilă de ajustare în caz de criză, și nimeni nu va plânge de mila noastră. Incapacitatea cronică a noastră, a tuturor, de a dezvolta un capital național, un nou aparat productiv, adaptat nevoilor țării, ne va costa! Enorm!

Europa este sub presiune și din pricina politicilor imigraționiste inepte, promovate de Germania, care vrea să le impună tuturor membrilor UE. Asta generează crize identitare, instabilitate politică, fragilizarea democrației și ascensiunea populismului. A asculta vocea poporului este o obligație. A manipula voința națiunii este cu totul altceva. Populismul manipulatoriu și incapabil de a genera soluții este un pericol. Marea Britanie ne-a arătat drumul. Nu poți pune în discuție toate elementele și valorile constitutive ale unei construcții identitare, fără să te alegi cu un conflict greu de gestionat.

Europa nu are un plan de reformare, ci doar unul de extragere de rente pentru câteva țări din Vest  din exploatarea Estului fost comunist. Se va vedea asta peste nici șase luni, când vom constata cu oroare că Europa nu prea mai poate fi condusă, că instabilitatea politică națională se mută la Bruxelles. Sigur, România este acolo, vacă de muls, cârpă de șters pe picioare, și atât! Noi știm din bătrâni: capul plecat sabia nu-l taie. Iar posibila sciatică este chiar veselă.

Criza ordinii mondiale post-belice, cu instituțiile ei: ONU, FMI, BM, se apropie de apogeu. SUA au pus în discuție, practic, toate aranjamentele pe care s-a bazat această ordine până acum. Fără să propună nimic în loc. Ce poate ieși de aici? O nouă cursă a înarmărilor. Ce va rezolva ea? Nimic! Tot mai amenințată de un NATO agresiv și lipsit de viziune, Rusia își reduce cheltuielile militare la sub 3% din PIB, și reduce concomitent ritmul de dezvoltare a unor anumite categorii de arme. De ce? Ce anume aduce liniștea la Moscova? Poate o nouă categorie de arme, pe noi principii, care, într-un scenariu defensiv, fac inutile armele adversarilor? Nu știu, întreb. 

Un nou Război Rece? Între cine și cine? SUA-China? Care ar fi suportul lui ideologic? Capitalism vs. capitalism? Dar de ce? Hai, opoziția comunism-capitalism a avut un oarecare sens. Dar asta ce sens are? Democrație liberală vs. iliberalism? Ce înseamnă asta? Mai sunt democrațiile funcționale, după trei decenii de hegemonie americană, și implicit neo-liberală? Statul național este elementul de bază, în care are sens democrația. Or fragilizarea extremă a statelor a dus la golirea de conținut a democrației. Și atunci? 

Atunci nimic! O mare putere moare, o altă mare putere se naște, și vrea să ocupe locurile goale lăsate de vechea putere. Jocuri de putere, și atât. Fără valori, fără orizont. Cum spuneam cu puțin timp în urmă, am trecut de la dictatura proletariatului la dictatura acționariatului. Poporul de o parte, elitele politice, economice și intelectuale. Și între ele un hău care tot crește. Vestele galbene din Franța sunt vestitorii noii lupte de clasă. O clasă populară, care a luat locul celor destructurate după căderea comunismului, este în căutarea reprezentării politice, și luptă pentru recâștigarea demnității pierdute. Pe scurt, adevăratul război global este cel între muncă și capital. Restul este decor. Și nu cred că știe cineva, acum, care va fi criteriul după care se va declara victoria. Precedenta luptă de clasă a dus la apariția Statului Providență și la gestiunea colectivă a riscurilor de securitate la nivel global. Ce va naște noua luptă de clasă? Sper că nu vom avea un fascism digital, care să pună lucrurile în ordine, și care să perpetueze dictatura acționariatului. 

În fine, om trăi și om vedea. La mulți ani! 

Un alt an pierdut pentru România.

Nu vă așteptați la un roman fluviu. Și nici la o analiză ”politică”. Este doar un punct de vedere, extrem de subiectiv, despre ce s-a întâmplat în 2018. Și o încercare de a arunca o privire în viitorul foarte apropiat. Că acela mai îndepărtat ne este pur și simplu inaccesibil, de vreme ce totul este imprevizibil în România, deși ai zice că de vreo 15 ani trăim în ”Ziua cârtiței”. Am renunțat la ”obiectivitate”. Ea este o povară, în lumea în care trăim. Și nu cer nimănui să fie de acord cu mine. Știu, veți zice că eram adeptul dialogului. Da, dar dialogul presupune subiecte cât de cât comune. Cum noi am ales să ne spunem fiecare  monologul cu fața la perete, cine sunt eu să schimb ordinea de zi? 

Așadar 2018 este un an pierdut pentru România și pentru români. Unul dintr-un șir care sigur se va lungi. Pentru că și 2019 promite un eșec, și, an electoral fiind, este ca și cum ai turna gaz peste foc. Am tot crezut că, dacă economia merge, e totul OK! Iar dacă politicienii se încaieră, e cu atât mai bine: ocupați cu asta lasă economia în pace și ea zburdă pe câmpii, liberă, profitabilă, iute crescătoare. Ei bine, total greșit! 

Economia a tot crescut, din 2012, nu pentru că politicienii nu și-au vârât deștele în mecanismele de ”piață liberă”(glume de economiști din școala austriacă, ce vreți!), ci pentru că și le-au vârât! Lumea asta în care trăim, complexă și tot mai interdependentă, are un minim de coerență doar pentru mai există și se aplică politici publice. Inclusiv în economie. Economia României a crescut pentru că s-au aplicat două măsuri fundamentale, inevitabile în situația dată. Prima măsură a fost reducerea fiscalității. A doua măsură a fost creșterea salariilor. Pare simplu, dar nu este. Renunțarea la austeritate a fost o măsură salutară. Dar fiecare din cele două măsuri este pe punctul de a-și atinge limitele până la care pot stimula creșterea economică. Și este nevoie ca lor să li se adauge altele, dar cine să le gândească, cine să le aplice? 

Că democrația reprezentativă este în criză, nu mai e o noutate. Doar că în România nu mai are cine fi în criză: nu mai suntem o democrație! ”Lupta împotriva corupției” ne-a adus acolo de unde am plecat: la regimul partidului unic, Partidul Statului Paralel. Bine, Statul Paralel nu există! Dar conduce țara! A distrus autonomia politicului, a distrus orice lider politic cât de cât capabil să dea o direcție, să structureze un demers politic în logica binelui public. A promovat tot felul de nulități șantajabile, bune doar să îndeplinească niște ordine inepte. Nu gândire prospectivă, nu planificare strategică. Doar mica ciupeală! Pentru că statul paralel vrea doar acces la ceva bani publici, și atât! A, și o poliță de asigurare, politicul aservit, care să garanteze imunitate și impunitate pentru făptuitori!

Ca și lupta cu corupția, și lupta cu statul paralel este pe cât de heirupistă, pe atât de lipsită de rezultate. Pentru că, de fapt, cei din fruntea oștilor sunt mărginiți, lipsiți de cultură, unii democratică, ceilalți juridică, și imorali până în măduva oaselor. Iar publicul s-a săturat de circul ăsta ieftin, combatanții ambelor tabere dezertează pe capete, convinși că sunt trași pe sfoară. Și iar ne-am împotmolit în mlaștina conflictelor fără miză!

Așa că nu vă așteptați să dau nume, să mângâi pe frunte sau să dau șuturi în cur. Greșeala noastră fundamentală este aceea că am dus la extrem personificarea în politică. În loc să ne bazăm pe valori și principii, ne-am bazat pe himera personajului providențial, care, călare pe Europa/America, vine să ne salveze din brațele păroase și hrăpărețe ale neo-post comunismului! Ne place unde am ajuns? Atunci, bine! Oricum nu avem tăria să ne recunoaștem, și să ne asumăm, consecințele erorilor noastre. 

Eșecul general vine din această incapacitate de a ne identifica nu cu indivizi, ci cu valori și principii. Suntem oamenii formelor fără fond. Ai imitației facile. Ai oportunismului celui mai jegos cu putință. Nu avem cum ne dezvolta, cum prospera, dacă singura noastră grijă este distrugerea celuilalt! Așa că n-am să fac lista eșecurilor din 2018. Le știți și voi. Poate chiar mai bine ca mine. Sigur, anul Centenarului a fost un dezastru! Dar ni se va părea un imens succes, dacă îl vom compara cu anul Președinției Consiliului UE. Și tot așa! 

Nu sunt singurul care spune că țării ăsteia îi trebuie un făcător de pace, un arbitru onest, un reper. Nu-l avem, pentru că toți visează la gloria războinicului. Doar că în istorie rămân mai degrabă făcătorii de pace. Ghinion! Mai mult, am încercat să introducem în ecuație arbitri străini. Care au venit cu agenda lor, a națiunilor din care provin, și pe care le servesc, și, în loc să facă pace, au întețit și mai tare războiul. Până la limita în care criteriul după care se judecă victoria a ajuns distrugerea totală a celuilalt. Or o națiune, un regim politic democratic, nu pot funcționa așa!

O consecință a acestei stări oribile de lucruri este reducerea la zero a capacității României de a gestiona politica externă, într-un moment extrem de dificil, și de periculos: o UE pe butuci, după Brexit, care nu știe încotro s-o apuce, un proces de globalizare economică contestat de SUA și de alții, pradă războaielor comerciale, conflicte regionale greu de gestionat, crize determinate de imigrație și de schimbările climaterice, și, peste toate, nașterea, de nevoie, a unui multilateralism ce pare să fie și mai greu de digerat decât hegemonia SUA. 

2019 este anul tuturor pericolelor. Și nu suntem în niciun fel pregătiți să le evităm. Politicul este zero, economia, dacă nu este susținută de politici adecvate, va intra, spre fericirea apostolilor Apocalipsei economice, pe un trend descendent, emigrația din motive economice se va accelera din nou. E drept, poți fi învingător și deasupra unui câmp de ruine. Dar la ce ți-ar folosi? Doar că nimeni, în minunata noastră țară, nu gândește așa. Ruina este totul! În rest trăim în cea mai bună dintre lumi, și va fi și mai bine!

Sărbători fericite!

În mintea Raței Mecanice.

Eu n-am înțeles nici acum cum funcționează mintea Raței Mecanice. De funcționat, funcționează, deși unii, răi și pizmași din fire, zic că nu sunt dovezi în acest sens. Probabil că sistemul lui de operare nu suportă să fie deschisă mai mult de o aplicație odată. Acum e deschisă aplicația care își bagă pula în ea de Constituție. Bună și asta. Dar orice minte normală mai face, din când în când, și o analiză costuri/beneficii. Nu de altceva, dar beneficiile sunt mai mult pentru adversarii lui, costurile, pentru el, sunt și nu sunt, că s-a obișnuit lumea cu rahaturile lui, dar restul costurilor, alea care dor, le plătim noi.

Mergând mai departe pe firul ăsta, Puliken încearcă să deschidă o nouă aplicație: ”Să-i fut timpul lu Veorica, să mă duc la ședințele de Guvern! Bine, doar joi, că poate impresionez niște milogi din Parlament, să voteze Moțiunea lui Sică Mandolină, să-mi aducă și mie Moșu guvernul la care visez!”. Știu, te plictisești citind titlul aplicației. Aplicația, în sine, e un fake! Adică nu face nimic! Dar e cel puțin bizar ca Președintele României, care are alte obligații constituționale, să se ducă pe nepusă masă la Guvern, pe post de lobbyst al băncilor și al marelui capital străin, să le apere de hainul Vîlcov și de strângătorul de biruri Teodorovici(hai, mă, glumeam, nu strânge niciun bir!), și oricum imoral, dacă nu cumva și în coliziune cu legea.

Mie îmi este clar cam ce demers adoptă în perspectiva alegerilor de anul viitor. O să facă tot ce face acum: să genereze ură împotriva PSD. Cu orice prilej, cu orice preț. La altceva nu-l duce capul! Pentru că dacă-l ducea, putea să paraziteze succesul guvernării PSD-ALDE, și asta fără nicio greață morală! El ar fi trebuit să fie primul susținător al guvernării! ”Creștere economică? Păi, eu le-am spus ce și cum, eu le-am promovat măsurile!” Președinția UE? Păi, eu i-am sprijinit, i-am lăudat colegilor mei, sciaticii!” Aia? Eu! Ailaltă? Tot eu! Așa, s-a rezumat la ”justiție”, și nimic! Pentru că, vrea, nu vrea, trage de timp, se face că plouă, până la urmă face cum cum vrea guvernarea în materie de reforme. Mai mult, împotrivirea lui devine chiar ridicolă! Nu, rolul de Gică-Contra nici nu-l prinde, nici nu-i aduce mare lucru. Să fidelizezi cu asta o mână de nebuni, care nu aduc voturi în plus, asta înseamnă să fii tembel!

De fapt problema lui de fond vine din faptul că nu este purtătorul niciunui program politic. Omul nostru este zero! Nici măcar politruc. Că și politrucul știa dracului să recite din Marx/Engels/Lenin/Stalin/ Gheorghiu-Dej/Ceaușescu. El din ce recită? Din Brătieni? Mă lași?!Încercând să fie deasupra tuturor, un fel de Zeu civilizator al barbarei Românii, Iohannis a reușit performanța să nu fie! Nu este nimic, politic vorbind. În rest, un om meschin, disprețuind pe toată lumea, complexat de limitele lui politice, un om care nu simte nimic față de ceilalți, și nu primește nimic în afară de dispreț din partea celor pe care-i umilește cu mârlănia lui.

Ce învățăm noi de aici? Păi, noi de aici învățăm că ceea ce pare a fi bun pentru servicii-care l-au inventat și propulsat în fruntea țării, ca pe păduche-nu este bun și pentru România. Până la urmă, cu toate ale ei, democrația este singura sită care cerne oamenii în politică. Să nu uităm asta, totuși.

UE, URSS și o bilaterală scurtă.

Sincer, nu înțeleg ce vrea Marea Britanie, de ce trage de timp cu Brexitul. Crede că obține condiții mai bune pentru ieșire? Păi, și Brexitul a fost tot o încercare de a obține mai mult de la Bruxelles, un șantaj, practic. Londrei nu i-a ieșit pasența. De ce i-ar ieși acum? Mai ales că tartorii de la Bruxelles vor un eșec economic penalizator pentru britanici, eșec care s taie și altora pofta de a ieși din Uniune. 

Adevărul este că UE urmează, punct cu punct, traseul urmat de URSS către destrămare. În cazul URSS frica de un război civil, cu arme nucleare, a făcut ca destrămarea să fie relativ nesângeroasă. Dar din punct de vedere social a fost un cataclism, o tragedie pe care nimeni nu vrea s-o privească în față. Poate se va scrie și istoria deceniului negru, al anilor Elțîn, al raptului economic în fosta URSS. Occidentul are de ce să-i fie rușine. Dar n-o să vezi așa ceva la animalele de pradă!

Sunt destui cei care visează la o ”refondare” a Uniunii, adică la o destrămare controlată și la refacerea structurii, cu un spațiu de liber schimb, comun tuturor(deci și britanicilor, care doar asta vor), și cu diverse grade de integrare în restul domeniilor. Cuplul franco-german fiind hegemonul, inima acestui soi special de Imperiu, în care, așa cum spuneam și altă dată, fondatorii fostei Comunități a Cărbunelui și Oțelului, pe structura căreia s-a dezvoltat CCE, apoi UE,  în care periferiile estice și sudice să fie cel mai puțin integrate, dar maxim exploatate. Ceva de genul Comunității Statelor Independente, succesoarea URSS. Am văzut ce a urmat: trioul Rusia-Ucraina-Belarus a fost incapabil să administreze acest divorț presupus amiabil, fiecare a încercat să obțină mai mult de la ceilalți, iar periferiile, care nu aveau capacitate de a influența deciziile, și-au luat lumea în cap. Așa se va întâmpla și acum. 

Bine că are Iohannis o bilaterală scurtă cu Theresa May. Ca prin minune totul se limpezește. Dacă nu se termină arcul Raței Mecanice înainte de climax...

Macron, între vis și coșmar.

Macron pare să fi câștigat bătălia cu vestele galbene. Dar e o victorie de etapă. Și care oricum nu rezolvă problemele de fond, cele care au generat revolta socială, și care o vor alimenta în continuare. Poate că unele veste galbene, care sigur au, într-un fel sau altul, și un angajament politic, partizan(în sensul că au făcut sau fac și politică de partid) sau nu(în sensul că, totuși, sunt atașați unei ideologii) se vor întoarce către partide. Altele vor rămâne independente. Câteva vor încerca să construiască noi formațiuni politice. Cert este un lucru: activismul rămâne. Cum și nemulțumirile rămân. 

La fel de evident este faptul că societatea franceză nu a prea fost solidară cu ele. Și nu neapărat din cauza violențelor. Este mai degrabă măsura fragmentării sociale, a destrămării mecanismelor de solidaritate, a individualismului dus la extrem. Sprijinul ipocrit din sondaje nu este totuna cu ce se întâmplă în realitatea socială. 

Cu toată victoria lui, Macron iese bine șifonat din povestea asta, și guvernarea lui, fragilizată. Mai mult, nici o remaniere guvernamentală nu ar putea rezolva ceva: tocmai ce a avut loc una! Nu poate convinge pe nimeni cu așa ceva! 

Să nu ne entuziasmăm prea tare nici cu ceea ce au făcut vestele galbene. Deși provocată și de efectele globalizării, nu este o revoltă împotriva globalizării. Nu cred că și-a propus cineva așa ceva. Trebuie să-și clarifice demersul, să facă o listă pertinentă și realistă de revendicări, și să le promoveze public, să construiască un sprijin popular cât mai larg pentru ele. 

Chiar dacă se va pronunța săptămâna viitoare în legătură cu evenimentele din ultima vreme, Macron nu-și va schimba agenda, nu va da înapoi de la ”reformele” sale. Cel mult va propune ceva din categoria ”Nicule, mai dă-le o sută de lei la salar!” Cu așa ceva nu construiești o pace socială stabilă. Când spui că vrei să ”revalorizezi” Smicul cu 1,8% e ca și când le-ai trage o flegmă între ochi beneficiarilor! Asta înseamnă vreo 20 de euro pe lună, adică vreo 60 de eurocenți pe zi! Uriaș, nu! Putere de cumpărare super! 

Macron vrea să fie liderul Europei. Vrea să profite de pe urma greutăților pe care le are Angela Merkel, și odată cu ea, și Germania. Doar că Franța este și mai slăbită decât vecinul german. Iar faptul că a ținut azi în mână mișcarea vestelor galbene nu înseamnă nici că are putere, viziune și instrumentele necesare pentru a guverna Franța, condiție pentru a se afirma drept noul lider al Europei. Înseamnă doar că le este dator forțelor de ordine, armatei și serviciilor secrete. Asta costă. Nu doar primele promise jandarmilor. Costă în termeni de putere, până la urmă. 

Oricum Franța este departe de a fi pacificată, și în orice caz nu Macron va fi pacificatorul. Iar problemele sociale nu cu mai mult neo-liberalism se rezolvă.

Democrație și ”veste galbene”.

Nu-mi mai pasă de ce se va întâmpla în România. Lucrurile sunt oricum fără ieșire. Democrația este moartă, nu doar aici, ci în întreaga lume, Europa inclusă. De fapt, democrația a fost rezultatul cel mai important al luptei claselor. Oricât ar părea de ciudată afirmația, ea este corectă. Prima Revoluție Industrială a născut clasele sociale ale modului de producție capitalist, ca urmare nevoia de reprezentare politică a clasei muncitoare, generic vorbind, dorința ei de emancipare, au dus, în cele din urmă, la apariția instituțiilor democrației reprezentative, cum le cunoaștem azi, deși sunt golite de conținut.

Actuala Revoluție Tehnologică, legată de internet și numeric, nu și-a generat clasele ei specifice. Cum am mai spus, suntem în faza destructurării vechilor clase, și prin urmare, și a vechilor instituții democratice. Democrația reprezentativă nu mai funcționează, câtă vreme voința cetățenilor este ignorată, sau schimbată, de forțe obscure, care nu au nici legitimitatea votului, nici îndreptățirea să conducă statul.

Un astfel de sistem nu poate funcționa. Pentru că, vezi acum Franța, ruptura elitelor de mase generează violențe tot mai puternice. Democrația reprezentativă era și un sistem de solidaritate între clase, imperfect, dar suficient pentru a asigura o relativă pace socială. Mă tem că până când democrație se va reinventa, odată cu apariția noilor clase sociale, vom trece iar prin purgatoriul totalitarismelor, unele mai soft, altele mai hard. Asta va obliga indivizii să-și reevalueze atitudinea față de mecanismele de solidaritate națională și socială, atât de hulite și de urâte acum, din perspectiva unui feroce individualism, care nu duce nicăieri. Ceea ce am creat, în decurs de secole, începând cu Prima Revoluție Industrială, este rezultatul acestei solidarități între clase, în momentele esențiale, chiar dacă, în principiu, aceste clase se aflau în opoziție și, nu de puține ori, în conflict. Un conflict totuși ținut sub control, inclusiv de conștiința responsabilității comune față de ceea ce nu mai putem concepe acum că există: binele public.

Așa zisele ”rețele de socializare” sunt ultimul cui bătut în coșciugul democrației reprezentative. Pentru că ele nu suplinesc mecanismele de solidaritate socială. Mai mult, fragmentează și mai mult mediul politic și social, și duc dezbaterea publică în derizoriu, promovează valori care nu au nimic în comun cu acelea ale unei societăți democratice.

Suntem într-o criză profundă, și pe muchie de cuțit. Cum vom ieși din criză? Eu, unul, nu văd nicio soluție acceptabilă. Și nu sunt singurul ”orb”...

”Vestele galbene” și prețul ocupației americane în Europa.

Lui Macron nu-i vine să creadă că e real ce i se întâmplă. Nu știe de la ce i se trage, și cine i-o trage. Și totuși este atât de simplu! De tras i se trage de la proasta guvernare, de la aerele lui de Ludovic al XIV gerontofil, de la incapacitatea de a intra în dialog cu societatea și de la oastea de strânsură care ține loc de partid prezidențial.

De la cine i se trage iar e simplu de ghicit: de la americani. Din 6 iunie 1944, de când au debarcat în Normandia, americanii ocupă, practic, Europa. Până în 1989 au avut Occidentul și sudul continentului, după aceea, treptat, americanii au cucerit și restul continentului, cu excepția Belarusului și Rusiei. 

Să ne fie clar: practic toate țările UE au pe teritoriul lor trupe americane de ocupație. Care vin cu tot cortegiul lor de servicii de informații. Care cumpără sau constrâng elitele, politice, economice, intelectuale și militare să accepte ocupația, și s-o justifice.  Nici în timpul Războiului Rece nu au fost atâtea trupe americane în Europa ca acum! 

Americanii nu și-au propus să administreze ei direct Europa. Au inventat ceea ce este acum UE, care se ocupă de asta. Reduc costurile, și măresc beneficiile. Problema lor este, acum, că gestionarul, UE, traversează o îngrozitoare criză de credibilitate, și este paralizată, la nivel de decizie. Iar originea crizei este localizată la nivelul cuplului franco-german. Care nu mai poate propune nimic pentru a revitaliza proiectul european. Culmea, acum americanii descoperă cu oroare că ei au generat această criză, neînțelegând specificul societăților europene. Impunând neo-liberalismul țărilor din UE și conducerii de la Bruxelles au distrus modelul social european, care funcționa pe post de calmant în caz de crize.  

Probabil că la Washington cineva are viziuni despre viitorul UE, și găsește de cuviință să schimbe conducerea ”motorului” Uniunii, cuplul franco-german. Prin Brexit SUA au pierdut un instrument de control asupra Uniunii. O felicita Trumpișorul Londra pentru că a ieșit din viesparul bruxellez. Doar că aceia care chiar decid la Washington nu sunt deloc fericiți cu Brexitul. 

Ideea ”armatei europene”, enunțată de Paris și susținută de Bruxelles este un mod de a cere Washingtonului să pună capăt ocupației din Europa, la fel cum modelul Europei cu mai multe viteze lasă la periferie țările cele mai ”pro-americane”, cele din Est, care sunt și periferia nefericită a imperiului interior european.  Iar ideea are și un substrat cât se poate de economic: armată europeană înseamnă și industrie europeană de apărare, adică bătrâna metodă keynesiană de a ieși din rahat prin cheltuieli publice. 

SUA nu cheltuiesc, oricât ar părea de ciudat, cine știe ce pentru a ține sub ocupație Europa. Din 1945 țările europene, învinse și învingătoare în WW II tot plătesc prețul ocupației. Cum l-am plătit și noi, cei din Est, față de URSS. Și cum îl plătim acum americanilor, cu cele două procente din PIB alocate apărării.  Dacă ideea franco-germană ar prinde contur, ei bine, SUA ar trebui să plătească pentru ocupație. Și nu cred că-și permite! Din păcate, nici Europa nu-și permite prețul libertății! 

”Vestele galbene” n-au apărut din neant. Mișcarea a prins pentru că este limitată strict la problemele claselor populare franceze. Dar inițiatorii au atins obiectivele: au zdruncinat grav puterea lui Macron. L-au legat de mâini și de picioare. Pleacă sau nu, visele lui și ale lui Merkel despre viitorul UE s-au spulberat. Merkel se va replia mai repede și cu pagube minime. Macron, nu. Nu e politician crescut, ci făcut. Nu știe ce și cum cu ”politica”. Se vede! 

Sigur este un lucru: gestionarul european al ocupației americane în Europa este pe tobogan. Și nici americanii nu știu ce să facă acum cu el. Ar trebui să le pese, pentru că fără Bruxelles e mult mai rău pentru Washington. E foarte posibil ca apelul la încetarea ocupației să vină din partea națiunilor europene, nu din partea unor lideri politici efemeri. Și aici ne întoarcem la anii 1960, care au multe în comun cu anii ăștia de după 2010. Iar de slăbiciunile europenilor și americanilor profită China și Rusia. Alți hegemoni care abia așteaptă să pună mâna pe putere la nivel global. Și de plătit plătim tot noi.

Deglobalizarea după Trump.

Statele Unite, aflate într-un moment de extremă slăbiciune, internă și externă, dincolo de cocoșismele Trumpișorului, vor să schimbe regulile ”globalizării”, pe care tot ele le-au scris. Dar într-o altă conjunctură, la sfârșitul anilor 1980, începutul anilor 1990, când erau, practic, fără concurență, jupân absolut, hegemon, ce mai!

Ignorând acest din urmă mic amănunt, Washingtonul a pornit la treabă cu delicatețea obișnuită, strângându-i pe toți de oo! În principiu metoda ar trebui să funcționeze, cu rateuri, cu scandal, dar să funcționeze. Dacă n-ar exista încă un mic amănunt: rezistența internă la schimbarea regulilor. GM nu închide uzine în SUA și Canada așa, de florile mărului. Nu, GM trebuie să facă valoare pentru acționari. Acționarul este stăpânul, nu Casa Albă. Iar criza în care este GM are la origini tocmai globalizarea. Chiar și schimbate în favoarea SUA, regulile ei nu-și vor face simțite efectele mai devreme de un deceniu. 

Mai este ceva, de data asta serios, nu notă la subsol: diversificarea acționariatului firmelor americane globalizate. Chinezii, rușii, japonezii, europenii prezenți din plin în capitalul firmelor americane, vor accepta să piardă bani, doar pentru că americanii au viziuni? Să fim serioși! 

Știți cum va fi pentru americani? Un soi de Brexit, la o scară globală! Și nimeni nu va ceda, de dragul lor! Oricum nu vor avea prea multă liberte de manevră. Chiar dacă UE nu va opune prea mare rezistență, iar Marea Britanie n-a digerat Brexitul, Rezistența este condusă de China, cu sprijinul Rusiei și al altora, care au de pierdut de pe urma hachițelor americane. 

Oricum ar fi, poziția absurdă a SUA poate genera o criză economică serioasă la nivel global. Oscilațiile între deschidere totală și protecționism nu au cum face bine nimănui, oricât de robustă la criză ar fi economia respectivă. Interdependențele sunt atât de mari încât nimeni nu scapă. Iar gestionarea unei crize globale cere acțiuni multilaterale, nu unilateralismul tălâmb al Washingtonului. 

Iar dacă Trumpișorul se mai descurcă el cu #rezistenții progresiști din bătătură, când o da pieptul cu #rezistenții de pe Wall Street, să te ții distracție!

Recuperarea demnității și suveranității pierdute.

Sincer, nu mă interesează motivul suspendării contului de FB. Oricum cel real nu este cel ”oficial”. Cu sau fără mine pe FB, cu sau fără Palada, sau Mirel Curea, sau pe cine vor mai pune lăbuța, dacă e să fie ceva nasol, reacția nu de noi va fi determinată. Și nici de ceea ce scriem noi. Ci de realitate, de sentimentul că e prea mult, că, până la urmă, băieții s-au întins prea mult la cașcaval. 

Să ne înțelegem bine. Nu cu voi, ci cu idioții care cred că e bine să mai rărească vocile critice pe care nu le pot controla decât blocându-le: ați compromis #rezist. Nimeni nu mai vede în mișcare decât batalionul de asalt al unor interese politice și economice, interne și externe. N-are nicio legătură această mișcare cu ”poporul”. Care, da, nu se confundă cu ”strada”, dar este și în stradă. Am văzut și la Paris scene care amintesc de haștagienii noștri, în 10 august anul ăsta. Dar, vă rog! Liderii ”vestelor galbene”, care vor fi primiți de Macron, nu sunt nici ONG iști, și nici aleși de consilierul prezidențial însărcinat cu ”societatea civilă”. Macron n-are o Pralong. 

Problema ăstora de la noi, care vor cu tot dinadinsul să-i ofere Marelui Leneș cadou de Crăciun ”guvernul meu” este că, pe marginea unor subiecte cu adevărat importante, deși par aiurea unora din tribul globaliștilor, s-a născut un consens, să-i zicem conservator naționalist, în lipsă de ceva mai bun. Consens în care sunt implicați oameni de toate vârstele, toate orientările ideologice, oameni cu mult mai deschiși către exterior decât mulți ”progresiști globaliști de imitație”. Consensul este simplu: recuperarea demnității naționale și a unei părți a suveranității cedată unor structuri supranaționale, care o folosesc împotriva intereselor națiunii române. 

Acest consens va fi verificat cu ocazia alegerilor europarlamentare din vara lui 2019. Și ar fi cazul ca și PSD, și ALDE, să nu dea cu mucii în fasole și să structureze o ofertă electorală centrată pe elementele mai sus pomenite: demnitate și suveranitate. Evident, nu putem plăti prețul ieșirii din UE. Dar putem schimba bordelul, îl putem face acceptabil, îl putem democratiza. Nu suntem o națiune de mâna a doua. Avem dreptul să ne decidem politicile economice și sociale, legile care țin strict de responsabilitatea noastră. Trebuie să ne putem decide prioritățile de dezvoltare. Am avut o experiență crâncenă cu comisarii sovietici, ca să mai gustăm ciorba sleită a comisarilor de la Bruxelles. 

Cum spuneam, nu eu decid astea. Sau Palada. Sau Mirel. Noi suntem doar niște cititori de urme, și atât. Ne putem duce și noi în bălării. Dar măcar ne facem datoria morală de a spune niște lucruri. Măcar atât.

Europa între populism și neputință.

Viitorul UE este mai mult decât pus în discuție. Cuplul franco-german este, politic vorbind, fragilizat, atât de inepțiile lui Macron, cât și de uzura lui Merkel. Marea Britanie a spus unei organizații în care n-a crezut niciodată, și în care nu a văzut decât un simplu spațiu de liber schimb. Italia este ținta unor atacuri imbecile, pentru că se abate de la o dogmă care a costat ansamblul Uniunii multă creștere economică. Dar cel mai grav este faptul că Estul Uniunii, fostele țări socialiste, sunt tratate ca entități de mâna a doua, rudele sărace și tâmpite, primite în casă de milă, dar și din interesul de a avea o slugă ieftină, bună la toate.

De unde să vină un proiect de reformare a Uniunii, când cei care o conduc sunt niște zevzeci, care au pierdut orice legătură cu realitatea de zi cu zi a cetățeanului? Ca și la nivel național, politica europeană se rezumă la inepte jocuri de putere, cu protagoniști marionete ale marilor grupuri de interese economice? UE a încetat să mai fie un ansamblu democratic, este o birocratură! Adică o dictatură a birocrației de la Bruxelles, care exprimă interese ce nu au legătură cu cetățenii. Ce produce Bruxellesul pentru cetățeni? Mai multă bunăstare? Păi, în toate țările membre, inclusiv în superbogata Germane, cresc sărăcia, numărul săracilor, inechitățile economice și sociale, se adâncește polarizarea socială, se duc dracului și ultimele rămășițe ale modelului social european și ale mecanismelor de solidaritate.

Și atunci, ce facem? Dăm vina pe ”populiști”? Pe ”extremiști”? Păi, ăștia au apărut din spuma mării? Sunt votați de extratereștri? Nu politica ineptă a ”democraților” a născut populismul? Nu politica lor ipocrită a alimentat resentimentele cetățenilor? Promiți mai multă ”Europa”, și asta înseamnă, de fapt, mai multe sacrificii, mai multă austeritate, dezmembrarea serviciilor publice, reducerea veniturilor. Crede cineva că propaganda Bruxellesului mai poate păcăli mulți europeni?

Marile partide europene sunt paralizate de frica pierderii puterii. Și cei de stânga, și cei de dreapta, socialiștii și popularii, sunt, cum spunea un prieten, în comă intelectuală. Nu mai au nimic de spus, nimic de propus. Nu mai fac decât să propage, la rândul lor, frica față de ”extremiști” și de ”populiști”. Așa ceva nu poate fi un proiect de viitor. De asta anul 2019 este anul tuturor primejdiilor! Iar România este, în toată afacerea asta, un soi de brânză cu mucegai: șede și pute!

Greul abia acum începe!

Există o întrebare, pe care nu vrem s-o punem la modul serios: care este moștenirea lui Kovesi, ca Procuror General al României, dar și ca șef la DNA, și moștenirea lui Lazăr, ca Procuror General? Întrebarea este esențială, pentru a înțelege ce fel de schimbări trebuie să facem, pentru a avea cu adevărat o Justiție independentă.

De fapt, dacă îl țin curelele, Tudorel Toader, fiind și constituționalist, nu trebuie să se rezume la a le da cu flit ploșnițelor din sistem. E un început. Dar nu e suficient. El trebuie să facă o analiză a întregului sistem instituțional al Justiției, să revadă funcțiile fiecărei instituții în parte: minister, CSM, Parchete, Înaltă Curte, relaționarea lor cu Parlamentul, cu Executivul, cu Președintele României, cu instanța constituțională, și, foarte important, cu serviciile de informații.

Trebuie început cu definirea ”statului de drept”, în numele căruia s-au făcut atâtea abuzuri, și sau justificat fără rușine. De fapt, de aici, de la definiții clare și concise trebuie pornit. Trebuie revăzute atât INM, Institutul Național am Magistraturii, cât și criteriile de selecție și programa de pregătire. Calitatea magistraților pregătiți de Institut este mizerabilă. Legat de asta trebuie făcută o analiză similară și în legătură cu sistemul educației în materie de drept, și el catastrofal acum.

Trebuie găsite mecanisme de protecție, care să nu mai permită transformarea Justiției în armă politică, și, mai nou, în actor, politic. Să ieșim din clișee: Justiția nu este, nu are de ce fi ”putere în stat”. Este doar un serviciu public, ca oricare altul, cu niște obiective bine definite. Dacă este putere în stat, se implică în lupta politică, și devine actor dominant, pentru că, practic, este și judecător, și călău, și are imunitate, spre deosebire de celelalte două puteri. Mai mult, ea nu poate fi controlată de cetățeni, prin alegeri. Avem două categorii de actori instituționali: una, care-și trage legitimitatea din votul popular, iar alta care nu are nicio legitimitate rezultată dintr-un proces democratic, dar care este deasupra celor legitime. Așa ceva nu poate duce decât la haosul care este acum în România.

Deci cum facem, dragi tovarăși și prieteni? Ne mulțumim că le-au murit caprele lui Kovesi și Lazăr, sau mergem la esența lucrurilor?

Totuși, despre ce este politica în România?

Totuși, despre ce e politica în România? Doar despre cine cui i-o trage, și cu mâna cui? Doar un joc tembel de putere, care n-are nicio miză pentru cetățean? Ne interesează doar cine e următorul care merge la pușcărie?

Nimic coerent, nimic despre viitor. Centenarul? Dă-l dracului! Ce, l-am făcut noi? Ce ne pasă de el? Președinția UE? Ce heliș-beliș avem noi cu ea? Noi vrem Dragnea la pușcărie, Cioloș prim ministru, și Iohannis al doilea mandat cu vacanțe incluse! Și, evident, moartea caprei vecinului, chiar dacă aia e repauzată întru Domnu de multă vreme. Dă mai moară o dată!

Ce a câștigat băsescu, cel care a ”născut” sistemul ăsta monstruos, al statului paralel? Casa din Mihăileanu? Moșia de la Nana? Pentru atât a distrus o țară, destinele a mii de oameni, afaceri de miliarde de euro, a făcut mai mulți șomeri decât criza? Se bucură de ele, sau îi țâțâie curul de frică să nu-i bată niște unii la ușă, să-l întrebe ce și cum? Să nu-mi spuneți că a meritat totul, pentru că l-a văzut pe Năstase la mititica! Sau pentru c-a futut-o de voie pe Fecioara din Pleșcoi!

Ce câștigă Iohannis, care continuă să meargă pe mâna monstrului creat de băsescu? Casa aia obținută prin fraudă? Deja e luată!

Ce au câștigat Maior, Coldea, Ghiță, ăla cu ”câmpul tactic”, Anaconda și alte japițe din servicii? Se strânge lațul și în jurul lor! Chiar atât de orbi au fost, încât să nu vadă ce vine?

Ce au câștigat slugile din Justiție, în frunte cu Kovesi, Morar, Stanciu, și alți executanți de ordine ca ei? Este vreunul la adăpost? Credeau că nu vor plăti? Plătesc! Și vor plăti și pentru ce n-au făcut!

Dar mai important: ce a câștigat România din 2005 încoace, de când a început Apocalipsa anti-corupției? A pierdut tren după tren, a ajuns paria Europei, au jefuit-o toți, folosindu-se de ticăloșii mai sus citați! Suntem singura țară din UE în care riscul de sărăcie, și sărăcia, au crescut după aderarea la UE! Am distrus și ce mai rămăsese performant din sistemele de educație și sănătate! Capitalul românesc este o glumă! Nu mai putem crește economic pentru că nu mai avem forță de muncă! Iar aia care a mai rămas e plătită ca vai mama ei!

Asta am vrut? Așa ne-am imaginat viitorul? Așa credem că funcționează lucrurile? Sau pur și simplu refuzăm să gândim? Nu mai înțeleg ce se întâmplă cu noi. Și nici ce vrem de la viață. Suntem în cea mai gravă criză de la Marea Unire încoace. Ne-am descurcat într-un fel sau altul și cu criza din anii 30-40, când România Mare a fost ciopârțită, ne-am descurcat să rămânem noi și în timpul comunismului stalinist, ne-am dezvoltat, cât am putut, și ne-a dus mintea, ne-am luptat să revenim la democrație și libertate, după care am pus mâinile pe piept, și așteptăm nu se știe ce. De vreo trei decenii doar distrugem, și nu punem nimic în loc. De ce? Știe cineva să răspundă la întrebarea asta?

Stop războiului româno-român!

Amnistia și grațierea se impun ca urgența maximă a societății românești, fiind SINGURUL mijloc de pacificare a ei. Veșnicul război româno-român a ajuns acum o frână în calea dezvoltării economice și sociale. Abia acum putem vorbi despre români ca despre ”refugiați de război”. Pentru că economia nu mai este motivul principal al migrației, ci căutarea unei stări de normalitate. Lumea nu mai caută neapărat supraviețuirea materială, ci normalitatea socială.

Economia este blocată. Vorbesc despre economia românească, nu de economia autohtonă globalizată prin intermediul multinaționalelor. Asta din urmă a dus-o bine și când a dus-o rău. Economia eminamente românească o duce rău și atunci când economiei îi merge foarte bine.

Nu avem, în top o sută de firme din România, nicio firmă cu capital românesc. La fel și în cazul exporturilor. Nu producem nimic semnificativ, nu inovăm, nu creăm întreprinderi, nu creăm produse. Nu investim. Lupta împotriva corupției a ucis procesul investițional. Degeaba țipă Corina Crețu că nu luăm bani europeni. NU are cine genera proiecte! Am râs de institutele de cercetare-dezvoltare din comunism. Dar alea au industrializat și civilizat România, cu toate limitele lor. Acum am ajuns să nu mai putem proiecta un nenorocit de drum comunal! Și noi vrem trenuri de mare viteză? Bieți tâmpiți ce suntem!

Revin la amnistie și grațiere. Ele ar distruge statul paralel. De la un moment dat încolo șantajul, principala armă a statului paralel, nu mai poate funcționa nici în cazul politicienilor, nici în cazul procurorilor și judecătorilor, nici în cazul funcționarilor, adică în cazul celor care fac statul ăsta să funcționeze. Dacă sunt procese cu prejudicii, ele vor continua doar pentru ”omologarea” prejudiciului, prin sentință judecătorească, iar prejudiciul va fi recuperat. În rest, plecăm toți de la zero!

Grețurile morale nu au ce căuta aici. Este vorba despre viitorul nostru. Și așa am dovedit cât de cretini putem fi acceptând să distrugem o țară, pentru a elimina un om, pe care niște demenți îl transformă în țintă, pentru a da tâmpiților un cap de Moțoc!

Avem de ales. Dar este singura oară când mai putem alege. Nu punem acum capăt războiului civil, în câțiva ani nu vom mai exista, nici ca stat unitar, nici ca națiune, nici ca societate. În schimb îl vom avea pe Dragnea la mititica trei ani. Sau pe mai știu eu pe care cade măgăreața ”răului absolut”, după ce Dragnea ajunge după gratii. Merită să aruncăm la coș tot ce am făcut până acum, doar pentru a da satisfacție unor lichele, care toată viața lor au făcut rău? Dacă da, atunci să să se aleagă praful de națiunea asta, care este doar jocul întâmplării, nu construcția unei voințe de a trăi și lucra împreună!

Conjurația mediocrilor ucide politica.

Opoziția are la îndemână posibilitatea de a ataca legi la CCR. Chiar și OUG, via Legea de Adoptare. Cu toate astea văd că vrea să facă instrument de luptă politică și din Avocatul Poporului. Care e făcut pentru cu totul altceva, nu pentru a face pe plac unor politicieni tembeli.

PNL și restul găștii ”opoziționiste” au ales cea mai cretină, și periculoasă, cale de a face opoziție: împiedicarea cu orice mijloace a guvernării. Odată plecați pe calea asta, nu mai există cale de întoarcere! România va fi total neguvernabilă. Ori crede cineva că odată introdusă în câmpul luptei politice, această armă nu va fi folosită de toți?

Totuși, nu înțeleg: de ce ai crede că răul făcut cetățenilor, prin blocarea guvernării, lucrează pentru tine? Lor asta nu le spune nimic: ”USL-PDL, aceeași mizerie!”? Credeți că oamenii furioși vor face deosebire între ”politicienii buni” și ”politicienii răi”? Până peste poate! Toți vor primi șuturi în gură! Fără deosebire! Cine le-a sugerat ”strategia” asta liberalilor sigur nu le vrea binele! Aș zice chiar că-i urăște!

Radicalizarea unor poziții politice poate fi, la limită, o soluție. Pe termen foarte scurt, și extrem de greu de controlat. Dozajul trebuie să fie foarte fin, nu în porții pentru cai, ca să zic așa. Dar niciodată radicalizarea n-a rezolvat nimic. Doar că PNL nu mai trăiește în lumea noastră. Lupta internă este mascată de gesturi primitive, puerile, poate spectaculoase pentru unii, dar inutile pentru toți. Capitolul ”liberalism românesc” trebuie închis. Liberalismul, ca și țărănismul, înaintea lui, ca doctrină ”istorică”, a murit. Dar dacă PSD se poate transforma, la nevoie, într-un partid conservator cu ceva accente naționaliste, cum ALDE are o identitate cât de cât croită, USR este ”progresist”,orice ar însemna asta în mintea lui Chichirău, PNL nu se poate transforma decât în într-un proiect eșuat.

Dacă țărăniștii au dat colțul rapid, PNȚ-CD fiind condus cu mână fermă spre mormânt de Coposu, PNL a avut noroc de vreo câteva ori, cu Câmpeanu, cu Tăriceanu, cu alții ca ei. Acum partidului i s-a terminat norocul. A avut grijă Crin Antonescu de asta, prin funesta fuziune cu PDL. Iar odată cu PNL moare și fesenismul. Care putea fi ceva serios, dacă nu punea mâna pe el Petre Roman, alt mediocru al politicii.

Asta e: conjurația mediocrilor ucide politica...

Europa și Germania la răscruce: valul crizelor identitare.

Alegerile din Bavaria nu sunt un început, ci doar o continuare, a unui proces pe care-l putem numi ”reacție identitară”. Nu am înțeles-iar germanii cu atât mai puțin!-ce a urmărit Merkel cu politica ei de acceptare cu orice preț a imigranților. Germania-și Europa, în general-nu au avut nimic de câștigat. Chiar nimic!

Da, există o îmbătrânire a populației. Da, într-un fel, sistemele de protecție socială erau în tensiune. Doar că imigrația nu a rezolvat nimic. Deficitul de forță de muncă poate fi acoperit relativ ușor, mai ales că șomajul, în special cel în rândul tinerilor, se află la nivele ridicate. Ar avea de unde recruta forță de muncă germană. Numai că Germania NU avea nevoie de forță de muncă. Nu acum. Și forța de muncă oferită de imigrația din lumea musulmană. Tensiunile pe piața muncii sunt în domenii în care imigranții au zero calificare. Nu mai vorbesc de bariera cultuală și de cea lingvistică.

Estul Europei putea acoperi domeniile deficitare din Occident. Germania fost cea care a introdus bariere în calea liberei circulații a forței de muncă din Est.

Costurile integrării esticilor sunt infinit mai mici decât cele ale integrării musulmanilor. De ce ar fi dispusă Germania să-și asume aceste costuri? Dar mai ales de ce le-a făcut atâtea probleme italienilor și grecilor, primii care au luat în piept valul migrator? Parcă nemții le aveau cu calculul economic...

Bun, Germania, și UE, în general, aveau alternative. Spre pildă, de ce să nu investești în cele câteva țări furnizoare de emigranți economici? Investind, îi ții acolo. Și poți selecționa elite de care ai nevoie în meseriile cu deficit de personal. Le dai doar lor drept de lucru în Europa, dar și stabilizezi situația celorlalți. De ce Algeria și Maroc nu sunt furnizoare de imigranți? Pentru că investiții nu cine știe ce generoase îi țin pe oamenii ăia acasă! Punct!

Așadar ne pregătim, peste tot în Europa, la o puternică reacție identitară. Italia o trăiește, deja. Franța a trăit câteva crize, eșecul lui Macron va genera altele noi, cu sau fără Le Pen pe post de primadonă. Brexitul este, până la urmă, tot fructul unei crize identitare.

Criza asta vine într-un moment delicat, în care construcția europeană trosnește din toate încheieturile. Germania, care ar fi trebuit să fie liderul noii Europe, este, cum zic americanii, o rață șchioapă. Merkel este fragilizată, depășită de evenimente, s-a erodat. Partidul ei este contestat. E în plină ebuliție. Se refac alianțe, se afirmă partide cu vederi extreme. Ca și în Italia. Bruxellesul este neputincios, oricât de mult ar încerca să își arate mușchii în fața unor țări din Est. Pe nimeni nu mai interesează ”statul de drept”, câtă vreme statul, forma organizată a oricărei națiuni, devine o ficțiune.

Mai sunt vreo șapte luni până la alegerile europene din 2019. Și nimeni nu propune nimic, practic. Pentru că legarea alocării de fonduri europene de respectarea unei fabulații, ”statul de drept”, nu e proiect, e catalizator de crize și de reacții identitare. Și e doar începutul.

România va avea cea mai agitată președinție a Uniunii. Fără să fie pregătită. Fără să fie pacificată. Războiul civil intern face irelevantă președinția ei. Ce va fi? Sincer, nu știu. Dar bine nu are cum fi. Să începem cu Plenara CC al PMR din aprilie 1964. Ar fi un bun început. După care mai vedem...

Fracasomania, sau cum să-ți tai craca de sub picioare

Cu trimitere la postarea lui Paul Cernat, am scris, nu o dată, despre lucrul cel grav ce ni se poate întâmpla, nu doar în raport cu piața muncii: ruptura catastrofală în lanțul de transmitere a cunoștințelor. Dacă schimbarea din 1945 nu a fost atât de dramatică pe cât s-a prezentat, deși mulți intelectuali au avut de suferit, cea de după 1989 este incredibil de radicală.

În perioada comunistă a avut de suferit o anumită parte a intelectualității umaniste, cea legată de ideologii, de religie, parțial de drept. În rest, nevoile de dezvoltare(dezvoltare de care depindea acceptarea noului regim și pacificarea societății) au impus continuitate pe lanțul de transmitere a cunoștințelor, și chiar amplificarea lui. Nu vrem să analizăm serios motivele pentru care comuniștii s-au simțit obligați să continue proiectul de țară definit în interbelic de oameni precum Gusti și cei din școala lui de gândire, de oameni din jurul școlii economice românești, deloc de neglijat în epocă, de ingineri și savanți de importanță în context internațional.

După 1989, în condițiile unei dezindustrializări forțate, care a anulat tot ce câștigasem în variate domenii tehnice și economice, acea parte a intelectualității, care fusese marginalizată în comunism, a crezut că e vremea să-și ia revanșa. Ea a furnizat aparatul ideologic și motivațiile masacrului din industrie, agricultură, învățământ tehnic și economic, cercetare dezvoltare.

Indivizii sunt de o lașitate întrecută doar de ticăloșia lor! Pentru că își continuă opera de distrugere, atacând orice încercare de recuperare a trecutului, de refacere a canalelor de transmisie a cunoștințelor către generațiile următoare.

Asta este realitatea României: ”Termenul (de fracasomanie, aplicat țărilor din Europa de Est) indică mai ales necunoașterea bagajului de experiență transmis de istorie; este convingerea că tot ceea ce s-a realizat s-a transformat în fracaso, în faliment. În această situație, singurul lucru care merită făcut este importul de lucruri, atitudini, valori, lipsit de orice încercare de a învăța din propria experiență. (...) Tinerii sînt trimiși să studieze în universități din Statele Unite și Europa și la întoarcere se cred atotștiutori, fără să fi învățat nimic din experiența bătrînilor. Absența schimbului între vechile și noile generații: iată o altă formă de fracasomanie. Într-un anume sens, aceasta este un aspect al dependenței. Am folosit termenul fracasomanie uneori și cu un ton sarcastic, pentru a defini figura consultantului reformelor, care vine cu noi idei și propuneri, fără a observa realitatea și experiența statului căruia i se aderesează reformele.”

De asta vom avea, ca și până acum în istoria noastră post 1848, modernizare instituțională fără dezvoltare economică și socială. Ne place sau nu, singura perioadă în care modernizarea a produs dezvoltare a fost cea comunistă. Pe cunoștințele acumulate atunci, pe intelectualitatea produsă de comunism(practic apolitică!) puteam construi revenirea la democrație, integrarea europeană, schimbarea structurală a aparatului de producție. Nu am mai fi avut aproape patru milioane de refugiați economici. Nici 48% analfabeți funcționali. Dar au fost mai importante grețurile morale ale unor gunoaie precum Pleșu, Patapievici, Tismăneanu, Liiceanu și compania. Profitori în ambele regimuri. Am distrus o țară pentru nimic. Să ne fie de bine! Alta nu mai facem. Ne-am pierdut suveranitatea, singurul instrument care ne-ar fi permis să ieșim din criză. De aici înainte slugi scrie pe fruntea noastră...

Disoluția clasei de mijloc

Circa 65% dintre români cred că sunt parte a ”clasei de mijloc”. Problema, cu adevărat importantă, este: mai există o clasă de mijloc, așa cum ne-o reprezentăm noi? Mă tem că nu! Pentru că ea este, până la urmă, o construcție arbitrară, și oportunistă, care a apărut odată cu ”statul providență”, ”statul bunăstării”, sau cum vreți să-i spuneți, altă construcție arbitrară, menită să nu permită renașterea mișcărilor extremiste, fasciste, naziste, bolșevice, apărute după WW I, și potențate de Marea Criză din 1929-1933.

Un rol major în dezvoltarea ei l-a avut Războiul Rece. Era încleștarea a două sisteme(de fapt, două versiuni ale unuia și aceluiași sistem, unul cu ”pluralism politic” și proprietate covârșitor privată, celălalt cu partid unic și proprietate majoritar publică), și orice mijloc era permis, pentru a clama ”victoria”.

După Helsinki, în 1975, începe să devină clar faptul că URSS și ”amicii” lui încep să piardă partida. Și apare ideea că nu mai este nevoie nici de ”starul bunăstării”, nici de ”clasa de mijloc”. Drept pentru care măsurile care duc la demontarea statului bunăstării se succed, și au drept consecință și destructurarea clasei de mijloc. Începutul crizei majore a clasei de mijloc poate fi socotit anul 1987. Care a zguduit sistemul capitalist din temelii, doar că URSS și compania nu mai erau alternativa, nu mai exercitau nicio atracție.

Primul care s-a confruntat cu neliniștea clasei de mijloc a fost Bill Clinton. Care a renunțat la programul de stânga, cu care venise la putere, s-a deplasat la centru, și a aplicat politici favorabile clasei de mijloc. A fost imitat de Blair, cu ”A treia cale”, tot un program adresat clasei de mijloc britanice, cuprinsă și ea de temeri. Laburiștii au renunțat, ca și democrații americani, la electoratul lor istoric, la principii și valori care le dădeau identitate. Din păcate pentru toată lumea, ”grație” și noii revoluții tehnologice, dar mai ales globalizării deșănțate, criza clasei de mijloc s-a accelerat, la fel și destructurarea ei.

Mai mult, tranziția din Estul fost comunist, după 1989, a distrus de-a dreptul clasa de mijloc din țările foste socialiste, și ea rezultatul statului providență, varianta locală. Acum, cu toate încercările unora de a o reconstrui, clasa de mijloc își urmează cursa către cimitirul istoriei. Ea nu poate exista pe datorie. Or, fără o funcție redistributivă viguroasă a statului, clasa de mijloc nu are cum exista! Unde mai avem stat al bunăstării?

De asta avem politica pe care o avem, de asta cresc ura și frustrările, de asta populismul atinge culmi inimaginabile, sunt posibili politicieni ca Trump, se duc dracului construcții de genul UE. Inegalitățile cresc, și ele vor distruge ceea ce numim ”democrație”. Dacă a existat cu adevărat câtă vreme a existat o clasă de mijloc care să-i pese de ea. S-o apere, pentru că bunăstarea ei depindea de buna guvernare și de eficiența statului. Ce punem în loc? Nu mă întrebați, nu-s Mama Omida!

PS: ăsta este un punct de vedere puternic subiectiv. Nu sunt nici sociologul neamului, nici profesor la SNSPA. Sunt un biet idiot, care scrie și el ce-i trece prin minte.

Trump-Putin: circulați, nimic de văzut!

Să nu exagerăm! Întâlnirea Trump-Putin nu va avea nimic epocalo-cutremurăcios. Dintr-un motiv foarte simplu: Trump chiar nu are niciun plan, nici pentru Rusia, nici pentru China, nici pentru India, Marea Britanie sau pentru pescărușul cu dinți de crocodil. Mai rău este că n-are niciun plan pentru America. Chestia aia cu ”Să facem America din nou măreață!” este fix din filmul ”Să trăiți bine!”
Omul nostru crede în povestea cu nodul gordian, și și-a zis că dacă-l taie, cu alte cuvinte dacă alege de-globalizarea, și încearcă să dea fiecărui actor geopolitic mai de doamne ajută sfera lui de influență, cu condiția ca Washingtonul să rămână jupânul, s-a scos. Total greșit! Un nod gordian ascunde întotdeauna un altul. Și e ca balaurul din poveste: obosești tăind noduri.
Realitatea cruntă este că nu putem reduce complexitatea extremă a lumii în care trăim și interdependența ei, absurd de mare, cu politici protecționiste. Pentru că nu poți citi realitățile lumii noastre doar cu instrumentele cu care citim starea economiei și nici nu putem reduce totul la economie. De fapt, alții sunt determinanții care acționează în lumea noastră. Economicul, alături de militar, sunt doar niște instrumente, și atât.
Forțele care determină dinamica relațiilor dintre state, dar mai ales dintre culturi și civilizații, sunt mai ales de natură identitară. Identitatea este un bun simbolic. Foarte complex, și extrem de periculos, dacă nu știi să umbli cu el. Iar Trump nu știe. Pentru că nu poate înțelege noțiunea.
Criza de acum este una identitară. Asta într-o lume în care bunurile simbolice, și producția lor, sunt motoarele dezvoltării. Producția materială este complementară producției de bunuri simbolice. Ce vrea Trump să facă acum cu America este să o întoarcă de la producția de bunuri simbolice(vezi cine sunt campionii economici americani). Și să-i găsească alte piețe, să înlocuiască, pe cât posibil, China și UE pe piața bunurilor materiale.
În sine intenția nu are nimic bizar. Doar că tranziția nu se poate face peste noapte. Dacă îți strângi de coaie partenerii din NATO, și-i obligi să cumpere armament de la tine, nu înseamnă că americanii și America o vor duce mai bine, și se vor crea morman de locuri de muncă. Pentru că, ce să vezi, SUA au exact problema României: specializată pe producția de bunuri simbolice, se confruntă cu o gravă criză a forței de muncă industrială. Iar latino-americanii care dau năvală se ocupă fie cu culesul ”căpșunilor”, generic vorbind, fie cu diverse munci slab calificate, în servicii. La dracu! Vin din America Latină, care este oricum, numai industrializată, nu!
Trump crede că poate fi un nou FDR, care să relanseze economia americană cu investiții în infrastructuri? În care viață? Păi, n-a construit nimic până acum, în afară de câteva sute de metri de modele de gard pentru granița de sud! Când o va face? Așteaptă să investească bogații care au primit de curând niște iraționale reduceri de impozite? E caraghios! Nu-și dă seama că inerția unui colos precum SUA nu permite o schimbare rapidă, că ea intră în logica timpului lung, a construirii consensului asupra conținutului și obiectivelor schimbării, că există o uriașă rezistență la schimbare, care schimbare pune în discuție statutul social și bogăția unora care sunt la butoane, pe înălțimile de comandă?
Trump a simțit că belele de acasă sunt atât de mari, și soluțiile atât de complicate, oricum nu de pe azi pe mâine, încât a ales calea cea mai ușoară: a scos problemele SUA în afara lor. Se ceartă cu toți, a făcut din toți un adversar/dușman al Statelor Unite, sperând că așa va obține un soi de pace socială internă, necesară măcar demarării schimbării. A ales greșit! Și se va vedea curând!
La întâlnirea cu Putin Trump vrea să cumpere ceva timp, pentru că timpul nu joacă în favoarea lui. Mai rău e că nici nu știe pentru ce-i trebuie timp. Nu are un plan. Neavându-l, nu poate negocia cu nimeni: nici cu China, nici cu Rusia, nici cu India, nici cu Germania, Marea Britanie sau cu UE. Politica băgatului bățului prin gard, sperând că ceva, nu produce decât zgomot.
Nu, cu Trump SUA nu vor avea nici un nou New Deal, și nici măcar o perestroikă. Vor avea doar o lungă listă a slăbiciunilor ei, în toate domeniile, o societate tot mai fragmentată, mai divizată, care nu mai știe ce-i cu ea, și nici încotro se duce. Probabil că producția de dușmani externi se va intensifica, la fel și tentația de a rezolva totul prin confruntare.
Cât despre Rusia, cred că Putin a ales să nu-i mai pese de nimeni. Va asculta ce i se oferă, va respinge, probabil, majoritatea ofertelor, și va face exact ce crede că e mai bine pentru Rusia. Va fi, una peste alta, un dialog al surzilor. Circulați, nimic de văzut!