Mă veți întreba de ce repostez această analiză, ce datează din 2007. Simplu: pentru că nimic din ceea ce spuneam în urmă cu zece ani nu și-a pierdut actualitatea. Și este cât se poate de potrivită acum, când ultimul apostol al globalizării neo-liberale părăsește arena, lăsând locul unui individ care sigur va schimba lucrurile. Nu fac pronosticuri, în sensul că ne va fi mai bine, sau mai rău, cu Donald Trump. Dar sigur lumea lui Trump ne va oferi mari surprize. Și o reașezare a raporturilor dintre marile blocuri de putere și de influență. O singură certitudine: regresul democrației se va accentua, atingând, în multe zone, la cote de pericol.
În toamna anului 2007 am prezentat la Fundaţia Europeană Titulescu, la îndemnul domnului Adrian Năstase, un punct de vedere în legătură cu posibile evoluţii ale situaţiei internaţionale. Consider că nu este lipsit de importanţă să prezint cele susţinute atunci, dintr-un motiv cât se poate de simplu: cu toţii avem nevoie de explicaţii, pentru a putea înţelege evenimente precum cel al recent auto-declaratei independenţe a provinciei Kosovo.
Există, în analiza situaţiei internaţionale, o tendinţă de a proceda la simplificări de genul „Vestul şi restul”, ecuaţie în care, mai recent, „vestul” înseamnă „comunitatea transatlantică”. În acest caz lucrurile se citesc doar prin prisma intereselor şi valorilor „vestului”, care devin criterii cu valoare de standard. Monopolul grilei occidentale de citire a realităţilor geo - politice actuale este pe cale să fie spart, lucru care va constitui, după părerea mea, un eveniment important pentru viitorul relaţiilor internaţionale, pentru că în spatele acestei grile de citire se află putere şi capacitate de a influenţa evenimentele la scară globală. Grilei de citire trans-atlantice, recte occidentale, i se vor alătura cel puţin două, care aparţin celor două puteri emergente: China şi Rusia.
Merită să medităm şi să răspundem la următoarea întrebare: ce vor avea în comun şi ce va deosebi cele trei grile de citire a realităţilor, funcţie de care se iau decizii cu valoare strategică?Primul element: va fi democraţia o valoare comună celor trei grile de citire? Răspunsul este: nu neapărat. Democraţia, aşa cum o cunoaştem noi, este un sistem politic specific capitalismului industrial. După căderea comunismului părea să fie un moment fast pentru democraţie. Se dovedeşte că am fost prea optimişti. Asistăm, la nivel global, la o deteriorare a guvernării democratice, chiar dacă, formal, cele mai multe state pot fi catalogate drept „democraţii.” Dacă luăm în calcul populaţia care trăieşte cu adevărat în democraţie, lucrurile se schimbă. Vedem că nici China, nici Rusia, nici măcar India, ca să nu mai vorbim de ţările africane, arabe, o parte din cele din America Latină, cele din Asia Centrală nu sunt decât democraţii de faţadă, „dirijate” sau de-a dreptul dictaturi. Mai mult, democraţia este în declin şi în „comunitatea transatlantică”.
Motive sunt mai multe, de la „războiul împotriva terorismului” până la trecerea la societatea post-industrială. Cum se va reflecta acest declin al democraţiei în structurarea relaţiilor internaţionale? Din punctul meu de vedere, o primă consecinţă a declinului democraţiei va fi scăderea calităţii actului de guvernare, cu repercusiuni la nivel social şi economic. Vom asista la creşterea neliniştii şi violenţelor sociale. Nu ar fi pentru prima oară când naţiuni confruntate cu astfel de probleme şi le-ar scoate în exterior, generând conflicte mai mult sau mai puţin locale sau globale.O a doua consecinţă ar fi un declin al parlamentarismului şi o întărire a regimurilor prezidenţiale. Fenomenul este evident atât în Europa, nouă sau veche, dar şi în alte zone. O a treia consecinţă a declinului democraţiei îl reprezintă afirmarea în forţă a populismului, apărut în siajul discursurilor anti-sistem. Populismul scoate din ecuaţia democratică „clasa politică”, identificată cu sursa tuturor relelor sociale. O a patra consecinţă a declinului democraţiei o constituie înlocuirea ideologiilor cu religia şi renaşterea fundamentalismelor religioase. Statul laic este pus în discuţie peste tot în lume. Nu este fără interes să menţionăm un recent articol din „New York Times”, al cărui titlu spune tot: „ O naţiune de creştini, nu o naţiune creştină.” Este o trimitere directă la ponderea disproporţionată pe care o are subiectul religios în campania electorală, cu efect asupra structurării politicilor publice americane, în plan intern şi extern. Pe acest fond al „renaşterii religioase” asistăm la afirmarea unui nou conservatorism în Europa de Est, care explică mult din pro-americanismul activ al acestor ţări. O menţiune specială pentru drepturile şi libertăţile cetăţeneşti în contextul declinului democraţiei. Sub pretextul luptei împotriva terorismului şi a corupţiei, s-au adus şi continuă să se aducă atingeri grave liberului exerciţiu al acestor drepturi şi libertăţi.
Al doilea element al grilei: atitudinea actorilor majori la nivel global față de procesul de globalizare şi de capitalism. Poate părea ciudat un astfel de criteriu. Realitatea ne spune contrariul. Primo: globalizarea nu are, cum ştim, doar câştigători. Din acest punct de vedere, marele câştigător al globalizării este China. Statele Unite ale Americii, furnizorul modelului globalizării, cel neo-liberal, Uniunea Europeană, dar şi Rusia, sunt mai mult sau mai puţin perdanţi în acest joc economic la nivel global. Secundo: capitalismul suferă o mutaţie de fond, stimulat fiind de oportunităţile oferite de globalizare. Schimbarea nu este neapărat benefică, după cum o dovedeşte criza creditelor imobiliare americane. Injecţiile de lichidităţi făcute de băncile centrale sunt fără precedent. Iar în lipsa mecanismelor de protecţie crizele financiare se vor propaga aproape instantaneu. Tertio: scăderea influenţei şi relevanţei în procesul de globalizare a FMI, OMC şi BM. Locul lor este luat de naţiuni precum China, foarte activă în Africa şi mai nou şi în America Latină.
Din acest punct de vedere, cea mai mare relevanţă o are transformarea fondurilor de investiţii suverane în instrumente de politică externă. Un fond de investiţii suveran este un fond de stat. În 2015 fondurile suverane vor gestiona 12 000 de miliarde de dolari, faţă de 2500 de miliarde acum. Or, cei care au bani în astfel de fonduri sunt China, cu o rezervă valutară de 1400 de miliarde de dolari, Rusia, cu o rezervă de circa 500 de miliarde dolari. Reacţia firească la apariţia în forţă a fondurilor suverane va fi protecţionismul, cu toate consecinţele care decurg de aici.
Al treilea element al grilei: soft power sau hard power? Fiecare actor major la nivel global este evident preocupat de alegerea celor mai adecvate instrumente prin intermediul cărora să-şi exercite influenţa. Puterile în ascensiune, în special China, vor miza pe soft power, cele în declin, precum SUA, pe hard power. Uniunea Europeană este greu de spus ce va face, câtă vreme nu iese din actualul impas constituţional şi nu-şi elaborează o politică externă comună clară. Forţele armate au redevenit o miză esenţială a relaţiilor internaţionale.
Al patrulea element al grilei de citire: atitudinea faţă de fenomene care se cer gestionate colectiv şi global, precum schimbările climaterice, ameninţările teroriste, accesul la materii prime, fluxurile migratorii, etc. Asistăm în acest moment la o tendinţă generalizată de creştere a preţurilor materiilor prime şi mai ales ale alimentelor. În ceea ce priveşte alimentele, criza este agravată de explozia cererii de bio-combustibili. Unele ţări vor dori să gestioneze în comun aceste riscuri, altele acţionează pe cont propriu, chiar şi atunci când acest lucru este contraproductiv pentru ansamblul comunităţii internaţionale. Cel mai elocvent exemplu este poziţionarea marilor actori pe scena politică internaţională în raport cu protocolul de la Kyoto. Mai mult, trebuie să luăm în calcul o mutaţie de fond care se petrece în Statele Unite ale Americii: privatizarea politicii externe şi a războiului, pe fondul problemelor care au apărut după atentatele din 11 septembrie 2001 şi mai ales după invadarea Irakului.
Rolul exagerat acordat de americani sub-contractorilor, atât în politica externă, în culegerea şi în analiza informaţiilor, inclusiv privatizarea torturii, cât şi în executarea unor misiuni operative pe câmpul de luptă a dat naştere deja la fenomene periculoase, vezi episodul Blackwater. O ultimă remarcă: fără a fi profeţi, scena internaţională va avea, în viitor, în loc de o hiper - putere globală şi câteva puteri regională, cel puţin trei puteri semi - globale, ca să spunem aşa: China, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană. De unde şi imperativul definirii regulilor de funcţionare a ceea ce vrem noi să credem că ar trebui să fie noul „multilateralism.”
Kosovo este doar unul dintre semnele îngrijorătoare ale destructurării ordinii internaţionale bazate pe principiile wilsoniene, la sfârşitul Primului Război Mondial. Primul eşec al acestei încercări de a structura lumea l-a reprezentat incapacitatea Ligii Naţiunilor de la împiedica izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Organizaţia Naţiunilor Unite, succesoarea Ligii, s-a descurcat ceva mai bine în perioada postbelică, paradoxal, tocmai datorită bipolarizării lumii şi competiţiei dintre cele două sisteme ideologice. Acum este evident că ONU nu mai serveşte nimănui, şi, mai devreme sau mai târziu cineva trebuie să aibă curajul să scape de „leşul” ei. Dreptul internaţional este o noţiune tot mai goală de conţinut, aşa că a vorbi despre faptul că independenţa auto-proclamată de Kosovo este o excepţie sună a glumă proastă.
Întrebarea care se pune este dacă Uniunea Europeană, așa cum o știm acum, va supravieţui momentului Kosovo. Motivul? Simplu. Odată cu recunoaşterea independenţei provinciei sârbe Kosovo triumfă modelul regionalizării. Cu alte cuvinte, statele naţionale sunt actori prea puternici pentru birocraţia hipercentralizată de la Bruxelles. Disoluţia lor şi înlocuirea cu regiunile, actori infinit mai slabi, este văzută ca o condiţie a succesului proiectului unificării Europei. Dacă în cazul în care unificarea ar avea ca actori statele naţionale construirea unei identităţi europene, adăugată identităţii naţionale, nu ar fi un proces conflictual, dimpotrivă, distrugerea identităţii naţionale şi construirea concomitentă a două noi identităţi, una regională, cealaltă europeană, va arunca, mai devreme sau mai târziu, întreg edificiul european în braţele haosului şi ale unui nou război civil.
Nu am înţeles niciodată fascinaţia unora pentru Evul Mediu. Iar dacă ea există, se poate „vindeca”, la nevoie, cu jocuri pe calculator. Tehnologia face minuni! Dar nu ar fi în interesul nimănui ca fanteziile unora să provoace noi suferinţe pe continent. Cât despre americani, numai de bine! Graba cu care au recunoscut independenţa provinciei dovedeşte, o dată în plus, că nu înţeleg nimic din ceea ce se întâmplă în lume. Pe de altă parte, nici motivele pentru care România nu o recunoaşte nu sunt dintre cele mai onorabile, pentru că nu de grija sârbilor sau a Transilvaniei mor cei mai mulţi dintre politicienii noştri, ci de grija voturilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu