Noua Societate sau A doua Viață

S-a glosat mult, în ultimii ani, pe marginea a ceea ce unii au numit, fascinaţi de impactul tehnologiilor legate de Internet şi de comunicaţiile mobile, „Noua Economie.” Cu timpul, s-a dovedit că „Noua Economie” nu este tocmai nouă, că este şi ea supusă, în mai mare sau mai mică măsură, aceloraşi reguli ca şi „Vechea Economie” a capitalismului industrial şi financiar. Dar am uitat ceva, esenţial, după opinia unora dintre cei care nu reduc viaţa la componenta sa economică: faptul că „Noua Economie” este, în esenţa ei, una a bunurilor simbolice, dematerializate. 

Bogăţia se formează altfel în ceea ce numim „societatea cunoaşterii”, sau „Noua Societate”. „Noua Societate” va avea un impact cu mult mai mare şi mai profund asupra oamenilor decât percepem noi acum, atât a celor din lumea dezvoltată, cât şi, deşi în mai mică măsură, asupra celor din lumea în curs de dezvoltare. „Noua Societate” va fi cu mult diferită de aceea structurată de societatea industrială, care şi-a atins apogeul în cea de-a doua jumătate a secolului 20. Mai mult, ea va fi deosebită şi de ceea ce se aşteaptă cei mai mulţi dintre oameni. 

Aşa cum scria Peter Drucker, „Noua Societate„ va fi una a cunoaşterii. Cunoaşterea este resursa-cheie a viitorului. Grupul dominant în rândul a ceea ce încă numim „clasă muncitoare” va fi acela al „muncitorilor cu mintea”, dacă este să folosim o parafrază pentru „knowledge workers”. Acest grup va avea trei caracteristici principale: va fi trans-frontalier, căci cunoaşterea traversează frontierele chiar mai repede decât banii; va avea o mare mobilitate socială în sus, prin facilitarea accesului tuturor la educaţie şi formare profesională de calitate; va avea potenţial pentru eşec în aceeaşi măsură ca şi pentru succes, pentru că oricine poate dispune de „mijloacele de producţie” necesare, adică de cunoştinţele necesare obţinerii unei slujbe, dar nu toţi vor fi câştigători. Aceste caracteristici, cărora li se adaugă creşterea puternică a populaţiei în vârstă şi reducerea celei tinere, care implică schimbări în modul în care este ocupată forţa de muncă, fac din „Noua Societate” una extrem de competitivă. 

Iar un impact determinant îl vor avea tehnologiile informaţionale, în special Internetul. De această dată, graţie Internetului şi comunicaţiile mobile, indivizii şi organizaţiile pot intra în competiţie cu oricine, la nivel global. Sigur că economia este un factor puternic structurant al „Noii Societăţi”. Producţia de bunuri materiale, chiar dacă are un anumit grad de mobilitate-vezi procesul de de-localizare a producţiei de bunuri industriale şi de consum, declanşat de prima criză a petrolului, în anii 70, şi accelerat de emergenţa economiei Chinei, ţară care a devenit cel mai mare manufacturier la planetei – este totuşi aproape imobilă în raport cu producţia de bunuri simbolice. 

Acestea din urmă pot fi produse oriunde, de oricine, şi puse la îndemâna consumatorului aproape instantaneu. Din acest punct de vedere, Internetul şi tehnologiile care stau la temelia lui ilustrează cum nu se poate mai bine teza lui Marshall Mc Luhan, expusă în „Galaxia Gutenberg”, conform căreia tehnologiile nu sunt simple unelte la îndemâna omului, ci mijloace prin care el se re-inventează. Problema pe care ne-o punem este: cum ne re-inventăm, cum ne schimbă modul de a gândi şi de a relaţiona unii cu alţii noile tehnologii? 

Tiparul a permis omului să trăiască simultan mai multe experienţe de viaţă, plecând de la premiza că fiecare carte este un nou univers, un nou punct de vedere asupra uneia şi aceeaşi realităţi. Internetul şi noile tehnologii comunicaţionale duc lucrurile mai departe. Ele ne permit să trăim mai multe realităţi în acelaşi timp, prin capacitatea lor de a face posibilă crearea de „realităţi virtuale.” Această posibilitate poate genera o repliere spre sine a omului, o nouă sedentarizare a lui, după ce vreme de mai bine de două secole migraţia reprezentat un fenomen însoţitor al procesului de dezvoltare prin industrializare. 

Stăm sub semnul a două tendinţe opuse: nomadismul şi „cocooning”-ul, adică tendinţa de a rămâne într-un spaţiu protejat, o ”bulă”, care oferă siguranţă şi posibilitatea, prin intermediul noilor tehnologii, de a îndeplini obligaţiile sociale fără a ieşi din acel „cocon”. Noile tehnologii ale realităţii virtuale permit o sinteză cu consecinţe considerabile. Să nu uităm că suntem o societate 20-80, adică 20% din populaţie consumă 80% din resursele planetei. Deci din aceste 20% se vor recruta cei mobili, care vor călători cu adevărat, în lumea noastră reală, cu mijloace reale: tren, vapor, avion, automobil, vor vizita muzee reale, vor simţi cu adevărat briza mării şi vor auzi cu adevărat zgomotul valurilor. Din rândul celorlalte 80% se vor recruta călătorii prin realităţile virtuale, vor vizita muzee virtuale, vor vedea mări şi oceane virtuale. Mai mult, vor putea trăi, ca în cazul jocului „ Second Life”, vieţi virtuale, în lumea pe care şi-o vor crea după propria lor dorinţă, o lume în care regulile nu mai sunt impuse de alţii. În această lume virtuală fiecare poate da frâu creativităţii, dar poate scoate la lumină fantasmele şi demonii care îl bântuie.

„Realitatea virtuală” va fi „drogul recreaţional” al „Noii Societăţi”, marihuana „digitală”. Mai mult, noile tehnologii de simulare permit transformarea tridimensională a „realităţilor virtuale”, inserând astfel individul în acea” realitate” , făcându-l să inter-acţioneze cu elementele realităţii, să obţină reacţii din partea acestor componente virtuale. Realitatea virtuală tridimensională poate deveni maşina de călătorii în timp a „săracilor” „ Noii Societăţi.” Este, de fapt, o călătorie în cyberspaţiu. Cyberspaţiu în care sunt deja posibile şi activităţi sexuale virtuale, lucru care, aşa cum remarca maliţios Jacques Attali, constituie singurul răspuns al ştiinţei la bolile cu transmisie sexuală! 

În faţa noastră se află o sfidare căreia nu suntem pregătiţi să-i facem faţă. Lumea reală are legile, valorile şi tabuurile ei, are constrângerile şi limitele ei. Lumile virtuale le pot avea pe ale lor, sau pot fi un spaţiu perfect anarhic, în care nu se aplică nici-o lege. Vom putea trece aşa uşor dintr-o lume în alta, practic instantaneu? Putem opera cu mai multe seturi de valori şi de reguli? 

Trecerea de la lumea comunistă la cea democratică poate oferi unele răspunsuri. Dar nu din punctul de vedere al lumii reale. Ci din punctul de vedere al confruntării lumii imaginare pe care ne-am construit-o fiecare în totalitarism, dându-i valoare absolută de normalitate, şi numind-o fie capitalism, fie democraţie, şi lumea reală care a rezultat. Noi nu suntem decepţionaţi şi frustraţi de realitate, aşa cum este ea, ci de faptul că realitatea nu corespunde cu lumea din imaginaţia noastră. Nu există o a „doua viaţă” în lumea noastră reală. Dar suntem tot mai tentaţi să trăim în lumea virtuală, crezând că astfel vom scăpa de servituţile de zi cu zi. Numai că şi realitatea virtuală îşi are servituţile şi coşmarurile sale, pe care nu le putem şterge cu o singură apăsare pe butonul mausului...

După zece ani: o analiză la fel de actuală.

Mă veți întreba de ce repostez această analiză, ce datează din 2007. Simplu: pentru că nimic din ceea ce spuneam în urmă cu zece ani nu și-a pierdut actualitatea. Și este cât se poate de potrivită acum, când ultimul apostol al globalizării neo-liberale părăsește arena, lăsând locul unui individ care sigur va schimba lucrurile. Nu fac pronosticuri, în sensul că ne va fi mai bine, sau mai rău, cu Donald Trump. Dar sigur lumea lui Trump ne va oferi mari surprize. Și o reașezare a raporturilor dintre marile blocuri de putere și de influență. O singură certitudine: regresul democrației se va accentua, atingând, în multe zone, la cote de pericol. 

În toamna anului 2007 am prezentat la Fundaţia Europeană Titulescu, la îndemnul domnului Adrian Năstase, un punct de vedere în legătură cu posibile evoluţii ale situaţiei internaţionale. Consider că nu este lipsit de importanţă să prezint cele susţinute atunci, dintr-un motiv cât se poate de simplu: cu toţii avem nevoie de explicaţii, pentru a putea înţelege evenimente precum cel al recent auto-declaratei independenţe a provinciei Kosovo. 

Există, în analiza situaţiei internaţionale, o tendinţă de a proceda la simplificări de genul „Vestul şi restul”, ecuaţie în care, mai recent, „vestul” înseamnă „comunitatea transatlantică”. În acest caz lucrurile se citesc doar prin prisma intereselor şi valorilor „vestului”, care devin criterii cu valoare de standard. Monopolul grilei occidentale de citire a realităţilor geo - politice actuale este pe cale să fie spart, lucru care va constitui, după părerea mea, un eveniment important pentru viitorul relaţiilor internaţionale, pentru că în spatele acestei grile de citire se află putere şi capacitate de a influenţa evenimentele la scară globală. Grilei de citire trans-atlantice, recte occidentale, i se vor alătura cel puţin două, care aparţin celor două puteri emergente: China şi Rusia. 

Merită să medităm şi să răspundem la următoarea întrebare: ce vor avea în comun şi ce va deosebi cele trei grile de citire a realităţilor, funcţie de care se iau decizii cu valoare strategică?Primul element: va fi democraţia o valoare comună celor trei grile de citire? Răspunsul este: nu neapărat. Democraţia, aşa cum o cunoaştem noi, este un sistem politic specific capitalismului industrial. După căderea comunismului părea să fie un moment fast pentru democraţie. Se dovedeşte că am fost prea optimişti. Asistăm, la nivel global, la o deteriorare a guvernării democratice, chiar dacă, formal, cele mai multe state pot fi catalogate drept „democraţii.” Dacă luăm în calcul populaţia care trăieşte cu adevărat în democraţie, lucrurile se schimbă. Vedem că nici China, nici Rusia, nici măcar India, ca să nu mai vorbim de ţările africane, arabe, o parte din cele din America Latină, cele din Asia Centrală nu sunt decât democraţii de faţadă, „dirijate” sau de-a dreptul dictaturi. Mai mult, democraţia este în declin şi în „comunitatea transatlantică”. 

Motive sunt mai multe, de la „războiul împotriva terorismului” până la trecerea la societatea post-industrială. Cum se va reflecta acest declin al democraţiei în structurarea relaţiilor internaţionale? Din punctul meu de vedere, o primă consecinţă a declinului democraţiei va fi scăderea calităţii actului de guvernare, cu repercusiuni la nivel social şi economic. Vom asista la creşterea neliniştii şi violenţelor sociale. Nu ar fi pentru prima oară când naţiuni confruntate cu astfel de probleme şi le-ar scoate în exterior, generând conflicte mai mult sau mai puţin locale sau globale.O a doua consecinţă ar fi un declin al parlamentarismului şi o întărire a regimurilor prezidenţiale. Fenomenul este evident atât în Europa, nouă sau veche, dar şi în alte zone. O a treia consecinţă a declinului democraţiei îl reprezintă afirmarea în forţă a populismului, apărut în siajul discursurilor anti-sistem. Populismul scoate din ecuaţia democratică „clasa politică”, identificată cu sursa tuturor relelor sociale. O a patra consecinţă a declinului democraţiei o constituie înlocuirea ideologiilor cu religia şi renaşterea fundamentalismelor religioase. Statul laic este pus în discuţie peste tot în lume. Nu este fără interes să menţionăm un recent articol din „New York Times”, al cărui titlu spune tot: „ O naţiune de creştini, nu o naţiune creştină.” Este o trimitere directă la ponderea disproporţionată pe care o are subiectul religios în campania electorală, cu efect asupra structurării politicilor publice americane, în plan intern şi extern. Pe acest fond al „renaşterii religioase” asistăm la afirmarea unui nou conservatorism în Europa de Est, care explică mult din pro-americanismul activ al acestor ţări. O menţiune specială pentru drepturile şi libertăţile cetăţeneşti în contextul declinului democraţiei. Sub pretextul luptei împotriva terorismului şi a corupţiei, s-au adus şi continuă să se aducă atingeri grave liberului exerciţiu al acestor drepturi şi libertăţi. 

Al doilea element al grilei: atitudinea actorilor majori la nivel global față de procesul de globalizare şi de capitalism. Poate părea ciudat un astfel de criteriu. Realitatea ne spune contrariul. Primo: globalizarea nu are, cum ştim, doar câştigători. Din acest punct de vedere, marele câştigător al globalizării este China. Statele Unite ale Americii, furnizorul modelului globalizării, cel neo-liberal, Uniunea Europeană, dar şi Rusia, sunt mai mult sau mai puţin perdanţi în acest joc economic la nivel global. Secundo: capitalismul suferă o mutaţie de fond, stimulat fiind de oportunităţile oferite de globalizare. Schimbarea nu este neapărat benefică, după cum o dovedeşte criza creditelor imobiliare americane. Injecţiile de lichidităţi făcute de băncile centrale sunt fără precedent. Iar în lipsa mecanismelor de protecţie crizele financiare se vor propaga aproape instantaneu. Tertio: scăderea influenţei şi relevanţei în procesul de globalizare a FMI, OMC şi BM. Locul lor este luat de naţiuni precum China, foarte activă în Africa şi mai nou şi în America Latină. 

Din acest punct de vedere, cea mai mare relevanţă o are transformarea fondurilor de investiţii suverane în instrumente de politică externă. Un fond de investiţii suveran este un fond de stat. În 2015 fondurile suverane vor gestiona 12 000 de miliarde de dolari, faţă de 2500 de miliarde acum. Or, cei care au bani în astfel de fonduri sunt China, cu o rezervă valutară de 1400 de miliarde de dolari, Rusia, cu o rezervă de circa 500 de miliarde dolari. Reacţia firească la apariţia în forţă a fondurilor suverane va fi protecţionismul, cu toate consecinţele care decurg de aici. 

Al treilea element al grilei: soft power sau hard power? Fiecare actor major la nivel global este evident preocupat de alegerea celor mai adecvate instrumente prin intermediul cărora să-şi exercite influenţa. Puterile în ascensiune, în special China, vor miza pe soft power, cele în declin, precum SUA, pe hard power. Uniunea Europeană este greu de spus ce va face, câtă vreme nu iese din actualul impas constituţional şi nu-şi elaborează o politică externă comună clară. Forţele armate au redevenit o miză esenţială a relaţiilor internaţionale. 

Al patrulea element al grilei de citire: atitudinea faţă de fenomene care se cer gestionate colectiv şi global, precum schimbările climaterice, ameninţările teroriste, accesul la materii prime, fluxurile migratorii, etc. Asistăm în acest moment la o tendinţă generalizată de creştere a preţurilor materiilor prime şi mai ales ale alimentelor. În ceea ce priveşte alimentele, criza este agravată de explozia cererii de bio-combustibili. Unele ţări vor dori să gestioneze în comun aceste riscuri, altele acţionează pe cont propriu, chiar şi atunci când acest lucru este contraproductiv pentru ansamblul comunităţii internaţionale. Cel mai elocvent exemplu este poziţionarea marilor actori pe scena politică internaţională în raport cu protocolul de la Kyoto. Mai mult, trebuie să luăm în calcul o mutaţie de fond care se petrece în Statele Unite ale Americii: privatizarea politicii externe şi a războiului, pe fondul problemelor care au apărut după atentatele din 11 septembrie 2001 şi mai ales după invadarea Irakului. 

Rolul exagerat acordat de americani sub-contractorilor, atât în politica externă, în culegerea şi în analiza informaţiilor, inclusiv privatizarea torturii, cât şi în executarea unor misiuni operative pe câmpul de luptă a dat naştere deja la fenomene periculoase, vezi episodul Blackwater. O ultimă remarcă: fără a fi profeţi, scena internaţională va avea, în viitor, în loc de o hiper - putere globală şi câteva puteri regională, cel puţin trei puteri semi - globale, ca să spunem aşa: China, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană. De unde şi imperativul definirii regulilor de funcţionare a ceea ce vrem noi să credem că ar trebui să fie noul „multilateralism.” 

Kosovo este doar unul dintre semnele îngrijorătoare ale destructurării ordinii internaţionale bazate pe principiile wilsoniene, la sfârşitul Primului Război Mondial. Primul eşec al acestei încercări de a structura lumea l-a reprezentat incapacitatea Ligii Naţiunilor de la împiedica izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Organizaţia Naţiunilor Unite, succesoarea Ligii, s-a descurcat ceva mai bine în perioada postbelică, paradoxal, tocmai datorită bipolarizării lumii şi competiţiei dintre cele două sisteme ideologice. Acum este evident că ONU nu mai serveşte nimănui, şi, mai devreme sau mai târziu cineva trebuie să aibă curajul să scape de „leşul” ei. Dreptul internaţional este o noţiune tot mai goală de conţinut, aşa că a vorbi despre faptul că independenţa auto-proclamată de Kosovo este o excepţie sună a glumă proastă. 

Întrebarea care se pune este dacă Uniunea Europeană, așa cum o știm acum, va supravieţui momentului Kosovo. Motivul? Simplu. Odată cu recunoaşterea independenţei provinciei sârbe Kosovo triumfă modelul regionalizării. Cu alte cuvinte, statele naţionale sunt actori prea puternici pentru birocraţia hipercentralizată de la Bruxelles. Disoluţia lor şi înlocuirea cu regiunile, actori infinit mai slabi, este văzută ca o condiţie a succesului proiectului unificării Europei. Dacă în cazul în care unificarea ar avea ca actori statele naţionale construirea unei identităţi europene, adăugată identităţii naţionale, nu ar fi un proces conflictual, dimpotrivă, distrugerea identităţii naţionale şi construirea concomitentă a două noi identităţi, una regională, cealaltă europeană, va arunca, mai devreme sau mai târziu, întreg edificiul european în braţele haosului şi ale unui nou război civil.

Nu am înţeles niciodată fascinaţia unora pentru Evul Mediu. Iar dacă ea există, se poate „vindeca”, la nevoie, cu jocuri pe calculator. Tehnologia face minuni! Dar nu ar fi în interesul nimănui ca fanteziile unora să provoace noi suferinţe pe continent. Cât despre americani, numai de bine! Graba cu care au recunoscut independenţa provinciei dovedeşte, o dată în plus, că nu înţeleg nimic din ceea ce se întâmplă în lume. Pe de altă parte, nici motivele pentru care România nu o recunoaşte nu sunt dintre cele mai onorabile, pentru că nu de grija sârbilor sau a Transilvaniei mor cei mai mulţi dintre politicienii noştri, ci de grija voturilor.

Marele Ficus în iarna vrajbei politice

Mai există la Cotroceni vreo minte clară, care nu se droghează cu bășinile Marelui Ficus? Nu poate să-i spună niciun consilier că se face de râs, chemând la raport premierul și ministrul de finanțe pentru niște măsuri care nici n-au intrat întrat în funcțiune?

Ce anume din trecutul și din experiența lui îl pune în situația de a judeca ce este ”bine” și ce este ”rău” în materie de politici economice? Dacă e așa expert, și îngrijorat de starea visteriei bojdeucii naționale, de ce n-a intervenit anul trecut, când s-au făcut cele două rectificări pe ”plus”, în condițiile în care previziunile nu s-au pupat de niciun fel cu realitatea încasărilor bugetare? Și mai grav: de ce nu i-a întrebat pe Julien, și pe madam ”Pe doi lei” Dragu de ce, în condițiile în care anul trecut am avut cea mai mare creștere-în cifre absolute, nu în procente-de PIB, am avut cel mai mic grad de colectare la buget din ultimii zece ani? De ce a fost decapitat ANAF, și cui au rămas banii necolectați la Buget? Asta nu merita atenție lui?

Eu m-am săturat de indivizi de genul ăsta, care se comportă ca și când țara asta e moșia lor, și noi servitori. Dacă are ceva de comentat, să respingă Legea Bugetului. Dacă are argumente. Deși nici asta nu ar avea de ce s-o facă. Ar fi tot un gest iresponsabil.

Nu știu dacă Marele Ficus mai vrea un mandat, sau nu. Dar dacă mai vrea, trebuie să fie de-a dreptul imbecil să saboteze guvernarea. De succesul guvernării-chiar dacă este a PSD-ALDE-depinde succesul lui în alegerile din 2019. A dat-o în bară cu guvernul ”lui”, guvernul Cioloș. Eșecul lui Julien a dus la eșecul PNL în alegeri, și l-a dus la 20% încredere. În sondaje făcute pe bune, nu măsluite de ăia de buzele cărora stă cu curu! O bună guvernare în următorii ani îl pot face să afirme că ”proiectul lui” de țară a fost bun, și că trebuie să-l continue. Iar candidatul PSD n-ar avea prea mult succes în a-l critica, pentru că ar trebui să critice bunele rezultate ale guvernării. Și atunci Iohannis ar putea să aleagă drept teme de campanie ceva ce-i convine, ce-l pune în avantaj. Dar e mai mișto să i-o tragă acum lui Dragnea. Crede că ăia de l-au făcut președinte în 2014 vor repeta numărul de iluzionism și-n 2019? Vor mai exista ei atunci? Și vor putea face dintr-un rățoi șchiop un câștigător, după cinci ani de neîmpliniri mărețe?

Asta e: succes în alegeri Marelui Ficus!

PS: Dragnea, băiatule! Vrei să vă lase Iohannis să guvernați? Vreți să nu vă sinucideți odată cu el? Lasă-i, bre, salariul întreg!

Pixelul ucide, sau despre risc în vreme de dependență de tehnologii.

Prieteni! Oricât am mitiza noi trecutul-sau l-am urî!-trebuie să ne reamintim că, în vremuri precum cele de acum-la vreme mă refer!-de bază era tot statul în casă! Ieșeai afară dacă aveai ceva animale sau orătănii de hrănit și adăpat, mai spărgeai un lemn-două, mai făceai o potecuță sau o vizită în RFG. În est soba din casă era de bază! Sobă în buza căreia clocotea mereu o oală cu ceva ”zamă”: mai o ciorbă de fasole, mai una de cartofi cu zeamă de varză, mai una de ”șir”, că doar ce tocmai fusese asasinat porcul. Cine legumea avea și o țuiculiță sau un vinișor fierte, și, în mod cu totul și cu totul excepțional, un ceai de buruieni, cu zahăr candel.

SMURD? Bine! Baba Safta, moașa din vecini, dacă aveai noroc, sau felcerul, dacă era o comună mai răsărită, mai aproape de vreun oraș, și avea în dotare așa ceva. De obicei se termina cu ”Așa i-a fost norocul, Dumnezeu să-l ierte!” Câte o dată, cu sania, vârât bine în fân, și cu multe pături pe el, bolnavul ajungea pe la cine știe ce spital amărât, unde tot norocul era de bază. Mai încoace, prin anii 60 și 70, când ”produceam” mai mulți medici, și statul cel hain îi trimitea la sat, să-și facă stagiul, țăranul avea ceva mai multe șanse de supraviețuire în caz de Doamne-Doamne.

La oraș era cam același lucru, mai ales până când nu ne-a lovit civilizația cu copita, iar ”mersul la serviciu” a devenit dependent de un transport în comun întotdeauna subdimensionat, și afectat de intemperii. Nu mai vorbesc despre ”plăcerile” întreruperii alimentării cu apă, electricitate, alimente. Viscolele au paralizat întotdeauna zonele pe care le-au măturat.

Am supraviețuit pentru că, mental vorbind, eram pregătiți să înfruntăm condițiile astea, cu pagube cât mai mici. Nu eram atât de dependenți de tehnologie. Cum a crescut dependența de ea, cum am trăit mai dramatic neplăcerile vremii. Pentru că nu aveam alternative. Mulți au încercat, la sfârșitul anilor 80, tot felul de soluții pentru a se încălzi-ilumina, când nu erau gaze și electricitate. Să fim serioși: n-am reușit nimic! De unde lemne/cărbuni? De unde apă, dacă se sparge conducta, pentru că a înghețat?

Spectacolul oferit zilele astea de aceia care au rămas(de cele mai multe ori din vina lor) prin nămeți este jalnic. Pentru că nimeni nu învață nimic din lecțiile pe care i le dă viața, și nici din suferința celorlalți. Sigur, nici ”autoritățile” nu sunt exemplu de eficiență și de lucru bine făcut. Dar și ele sunt dependente, și limitate, de tehnologii.

Analiza riscului este un lucru complicat, când este vorba despre decizii medicale, sau financiare, spre pildă. Nu cred că ”analiza” de risc este prea complicată în cazul în care pleci ca boul, cu mașina, pe un drum unde vizibilitatea e aproape de zero, din cauza viscolului, unde se formează troiene, și unde nu e țipenie de așezare locuită, pentru că trebuie să fii neapărat la o băută cu băieții sau la o pomana porcului. Nu, SMURD ul, sau ISU, sau Armata, oricât de dotate ar fi ele, sunt, de fapt, limitate de fix aceleași condiții care ar fi trebuit să te facă pe tine să stai dracului acasă. Nimeni nu are obligația să-și pună viața în pericol pentru a te salva pe tine, care faci un drum ce putea fi amânat sau întârziat.

Nu mai putem face diferența dintre real și virtual? Credem că ”statul”(pe care îl înjurăm și-l tratăm ca pe dușmanul nostru!) are obligația să te scoată pe tine din căcat, indiferent de costuri și de riscuri? Că pot muri oameni doar pentru a ajunge tu la bairam?

Solidaritatea este o datorie pentru toți, nu este cu sens unic. Și, de ce să nu spunem și asta, are și ea costuri, și limite. Costurile și limitele ar fi cu mult mai mici dacă ne-am trezi și am începe să trăim cât de mult posibil în realitate. Lumea pixelilor o fi mai atrăgătoare, dar și mai plină de primejdii. Să zicem că ”pixelul ucide!” și să acționăm ca atare. Dacă ne pasă de viața noastră, și dacă vrem să avem un viitor.

România în pragul unui război civil

România se află, practic, în plin război civil. Dus, e drept, până acum fără o aparentă violență. Rețeta este aceea a ”războiului împotriva drogurilor”, care a a pus pe butuci atât Columbia, cât și Mexicul, și face ravagii și prin alte țări din America Latină. Combaterea producției și traficului de droguri a fost pretextul sub care serviciile secrete americane au intervenit în aceste țări, nu de puține ori pentru a-i proteja pe ”traficanții noștri”(CIA finanțând multe operațiuni ilegale cu bani obținuți din droguri) și pentru a înlătura concurența.

Acum ”corupția” este pretextul serviciilor americane pentru a lua controlul total asupra unor țări din Estul Europei(România prima, Ucraina a doua, urmează și altele, dacă nu intervine noua Administrație de la Washington), distrugând politicul și golind de conținut democrația. Modelul instituțiilor din România, care ”combat” corupția, gen ANI și DNA, imixtiunea serviciilor secrete în politică, se extinde și în occident, Franța fiind prima care gustă din deliciile ”anti-corupției”.

Granița dintre actuala stare de lucruri și violența deschisă este extrem de fluidă. Un prim semnal a fost dat de mobilizarea maselor de tefeliști(de fapt, cei mai mulți forță de muncă închiriată cu ora de la firme de lohn în materie!) în noiembrie 2014. Atunci nu s-a ajuns la o contra-reacție în stradă, și la violență. Acum acțiunile așa-zisei ”opoziții” penelisto-useriste sunt destinate scoaterii în stradă a acelorași ”tefeliști”, crezând că așa actualii guvernanți vor ceda fără luptă. Ei poate vor ceda. Dar reacția cetățenilor, care-și văd alegerile invalidate de ”sistemul ticăloșit” ar putea să nu fie una tocmai placidă.

Ceea ce a dezvăluit Ghiță despre ”sistem”, despre implicarea CIA, despre felul în care persoane incomode au fost eliminate de pe scena politică, despre felul în care sunt scoși din țară banii rezultați din exploatarea forței de muncă, despre discriminarea capitalului românesc, sunt un soi de capsă detonatoare.

Iohannis și sistemul de putere care-l mânuiește ar face bine să se gândească dacă își pot permite să împingă războiul româno-român într-o fază violentă, dacă ceea ce ar avea de câștigat merită riscul pe care îl conține o astfel de abordare, și dacă pot să iasă învingători. Nu mai e de glumă...