Acum, serios. Poate avea România un plan B, în cazul în care UE o ia grav la vale? Mă tem că nu. Niciuna dintre țările foste socialiste, asta însemnând și Polonia, și Ungaria, și Cehia, și Slovacia, și Bulgaria, și balticii, nu se poate descurca pe cont propriu, indiferent că unele par a fi mai dezvoltate decât celelalte. Niciuna nu mai are controlul asupra economiilor lor. Capitalul străin depășește copios capitalul autohton. Autonomia decizională a guvernelor naționale este redusă, cu toate încercările Budapestei și Varșoviei de a mai schimba câte ceva.
Niciuna dintre aceste țări nu ar rezista la un al doilea șoc de amplitudinea celui reprezentat de dizolvarea CAER, care, pentru cine nu știe, a fost imaginea în oglindă a CEE, deși, paradoxal, era mai democratică decât actuala Uniune. Motivele sunt două: existența alternativei, adică a Comunității Economice Europene, și faptul că exista dreptul de veto, pe care, până în 1989, România l-a folosit copios, atunci când nu-i convenea ceva. Acum nici nu mișcăm în front când mârâie la noi cineva de la Bruxelles, fie el și portarul de la intrarea în sediul Comisiei.
Ar însemna să ne pierdem, toți, piețele, la nici două decenii după o altă pierdere de acest gen. Dacă în 1989 toate țările din est aveau o structură a aparatului productiv care le-ar fi permis să se descurce în cazul unui astfel de șoc-n-au făcut asta pentru că decizia celor care au ”fermentat” căderea comunismului a fost aceea de a le structura ca pe niște piețe pentru aparatul lor productiv-acum nu mai au cu ce se descurca. Nu știu dacă ați observat, dar Cehia, Slovacia, Ungaria, România, parțial Polonia, sunt niște uriașe anexe ale industriei auto europene și internaționale. Un fel de țări mono-industriale.
De asta îi doar în cur de noi și de ce zicem noi pe ăia de la Bruxelles. Știu că nu avem ce face, că suntem ostatecii lor. Nu vom face nimic, pentru că nu putem face nimic. Punct. Și, judecând după ce a mai rămas din industria britanică, în curând englezii au să-i belească pe idioții care au avut sinistra idee să împingă lucrurile către Brexit. Într-un fel, și ei sunt prizonieri. Acestea sunt riscurile transferurilor de suveranitate fără niciun mecanism de control al felului în care este folosită ea de către cei cărora le-a fost cedată.
Avea dreptate Schulz: de când soarta imperiilor e decisă de niște gloate nespălate? Totul se petrece după plan, cu oamenii care ”știu” ce, cum, și când. Cum vă mai spuneam, pauza de democrație s-a sfârșit. Aveți grijă să nu faceți valuri: vă intră căcatul în gură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu