Fronda esticilor

Occidentalii par să nu înțeleagă ”nerecunoștința” esticilor-acum e vorba despre refuzul de a accepta ”cotele” de emigranți-și reacția viguros naționalistă din țări precum Ungaria și Polonia, dar și unele izbucniri ale cehilor și slovacilor.

Nu au cum înțelege, câtă vreme ele nu au avut o mișcare de emancipare de sub tutela Washingtonului, așa cum au avut țările foste socialiste față de Moscova. Să reamintim că primele semne au apărut în RDG, în 1953. Au urmat Polonia, în 1956, și, tot în acel an, Ungaria, mișcare care a necesitat intervenția Armatei Roșii pe străzile Budapestei. A urmat România, în 1964. A urmat ”Primăvara de la Praga”, în 1968, apoi din nou Polonia, în 1971, și apoi, în anii 80, ”Carta 77” în Cehoslovacia și Solidaritatea, în Polonia. Toate astea au fost revolte nu atât împotriva regimurilor interne-între cetățenii din Est și acestea se stabilise un soi de contract social, limitat, dar suficient pentru a le face să funcționeze-cât împotriva ”centrului”, adică a Moscovei. Iar în atitudinea de frondă împotriva URSS regimurile comuniste naționale aveau în spatele lor o largă majoritatea a cetățenilor din respectivele țări.

Occidentul n-a avut așa ceva față de Washington, poate doar Franța în timpul lui De Gaulle să mai fi mârâit, mai mult din cauza ranchiunii generalului, care n-a uitat o clipă felul în care l-au umilit americanii.

Puși în fața aroganței opresive a Bruxellesului, care a tratat această zonă ca pe una colonială, exact în felul în care a tratat-o și Moscova, vechile reflexe ale țărilor și societăților din Est au răspuns în singurul fel în care au fost programate să răspundă: cu o frondă împotriva Bruxellesului. Și e doar începutul. Pentru că Poloniei și Ungariei i se va adăuga cât de curând România. Faptul că l-au neutralizat pe Ponta, trimițând aici un desant de slugi, în frunte cu prea ”onorabilul” Julien, nu e decât o amânare a reacției. Ea poate veni de nici nu te-ai aștepta. Iar, oricât vi s-ar părea vouă de ciudat, un candidat la rolul de ”Gheorghe Gheorghiu-Dej” este traian băsescu, un populist fără mamă, fără tată, fără patrie adorată. Dacă-i iese ceva la afacerea asta, de ce nu? Călărirea valului unionist este parte a acestei poziționări.

Reacția Estului nu e una nici de stânga, nici de dreapta. Faptul că acum domină dreapta este doar un amănunt. Fronda anti-sovietică a fost generată de stânga, și sprijinită de partidele comuniste locale. Fronda, în sine, este o ideologie. Aici nu văd deloc bine lucrurile cei de la Bruxelles. Și asta nu înțeleg unii de pe la noi: de ce Polonia și Ungaria nu sunt sancționate pentru ieșirile lor. Nu sunt sancționate pentru că, până la urmă, un lucru au învățat din istoria Estului: o intervenție, oricare ar fi ea, ar înrăutăți și mai mult lucrurile.

Americanii s-au prins mai repede de șmecherie decât occidentalii. Au înțeles că fronda îi poate viza și pe ei. Și au scos la înaintare ”pericolul rusesc”. Toate mișcările astea de trupe americane din Est nu sunt atât un semnal dat Moscovei-ele oricum nu constituie o forță de lovire semnificativă, capabilă să pună probleme rușilor, în caz de conflict, cum au fost concentrările de trupe germane și ale Axei, înainte de declanșarea Planului Barbarossa-cât mai ales celor din Est. Ele au drept scop împiedicarea unei atitudini anti-americane, care să o dubleze pe aceea anti-Bruxelles. Pentru interesele americane în Europa, și în zonă, este vitală acceptarea prezenței lor în aceste țări. Dar dacă mai fac ce fac acum în România, americanii vor avea cât de curând probleme. 

Bruxellesul este în cea mai proastă poziție de la înființarea UE. Și nu pare să dea semne că înțelege ce se întâmplă. Nu musulmanii, și nici ”imigranții” le vor da cele mai mari bătăi de cap decidenților UE, ci esticii. Pentru că țările foste socialiste sunt parte a procesului de decizie din UE. Și prin pozițiile adoptate pot face foarte multe pagube. De asta activizarea fostului Grup de la Vișegrad nu e tocmai o veste bune pentru Bruxelles.

România face tot ce știe ea: joacă de una singură. Acum este sluga perfectă. Ca în primii ani ai stalinismului, când eram mai staliniști decât sovieticii. Iar când vom juca împotriva Bruxellesului vom juca tot de unii singuri. Pentru că nu suntem capabili de altceva. N-am fost nici în anii comunismului. În lumea de azi independența și suveranitatea se joacă împreună cu alții, nu de unii singuri. Dar mai avem până acolo...

Frica, leac pentru frică

Așadar, marș împotriva fricii, anulat la Bruxelles, de frica unui atentat. Cum era? Sună ca dracu! Nu e de râs, dar nici nu putem trăi așa. Abia așa le dăm semnale proaste teroriștilor. De slăbiciune, de impotență, de incompetență. Cum spuneam și cu ceva vreme în urmă, Belgia-și pe urmele ei calcă și alte țări-este victima fragmentării iraționale a puterii politice și a administrației. Fiecare este împărat pe felia lui, nu discută cu nimeni, nu colaborează cu nimeni. Patriotismele locale sunt la mare cinste. Partea înaintea întregului. Și uite unde am ajuns.

Plătim acum prețul unei ticăloșii a aceluiași Bruxelles, care a promovat acest model de fragmentare a puterii, pentru a avea mai multă putere conducerea la vârf a Uniunii Europene. În locul statelor naționale, o puzderie de regiuni, niciuna capabilă să se opună Bruxellesului, să-i pună probleme. Asta era ideea, și planul a funcționat, măcar în ceea ce privește statele membre mai slabe.

Acum ceea ce părea o soluție a devenit o problemă. Pentru că avem și state slabe, politic și administrativ, dar și o putere centrală a UE, la fel de slabă. Și Germania, care a vrut să se substituie Bruxellesului, a complicat și mai mult lucrurile, pentru că nu este capabilă să-și asume un rol care nu-i revenea, pentru care nu este pregătită și îndreptățită. Vanitatea ei, aroganța bazată pe relativul succes al economiei germane au slăbit grav Europa.

Ce va fi? Mă tem că o vom ține-o tot într-o umilință, contabilizând eșec după eșec, dacă nu ne apucăm să schimbăm actualul sistem politic și instituțional, care nu mai servește pe nimeni. E dureros, e costisitor, dar trebuie s-o facem. Altminteri ne afundăm definitiv în irelevanță și vom tot număra morții. La propriu, și la figurat.

O nouă victorie a neo-liberalismului

Într-un fel, atentatele teroriste din Europa reprezintă o nouă victorie a neoliberalismului. Explicația este extrem de simplă: totul se judecă în termeni economici. Costuri/beneficii. Risc, gestionarea lui. Integrarea emigranților este un cost pentru toți cei care nu pot judeca lucrurile altcumva. Și au zis ei că trebuie eliminat. O vreme lucrurile au fost calme, au funcționat din amintirea stării trecute. După care au apărut problemele cu emigranții ce nu mai beneficiau de politicile de integrare. Cum problemele erau marginale, iar costurile gestionării foarte mici, decidenții și-au zis că merge și așa.

În timp lucrurile s-au agravat, dar iar a funcționat amintirea vremurilor în care problemele erau marginale, și efectele lor, suportabile. După care a apărut violența. Și ea marginală, la început. Cu care autoritățile s-au descurcat cu ceea ce au avut la îndemână, iar costurile nu erau foarte mari, dimpotrivă.

Acum lucrurile au explodat. Costurile au devenit foarte mari, în termeni de pierderi de vieți omenești, de pagube materiale, de afectare gravă a circuitelor economice. Riscurile reprezentate de terorism, de ieșirea de sub orice fel de control a unor largi comunități, și nu doar islamiste, nu mai pot fi controlate. Problema s-a întins ca un cancer, a metastazat. De ce?

Pentru că aceeași schemă de gândire s-a aplicat nu doar în cazul integrării emigranților. Pacea socială costă, e adevărat. Dar nimeni n-a vrut să admită-dogma obligă!- că beneficiile păcii sociale întrec cu mult costurile. Și au tăiat și costurile păstrării păcii sociale, adică finanțarea programelor sociale. O vreme a funcționat. Acum lucrurile s-au acutizat și în acest domeniu. Iar dacă emigranții sunt puțini, săracii Europei sunt tot mai mulți. Și se radicalizează, la rândul lor. Iar cele două medii radicalizate încep să-și dea mâna.

Iar ca totul să fie și mai periculos, în tot acest timp politicul a fost deposedat de putere. Deci nu mai poate îndrepta nimic din erorile trecutului. Nu e lăsat de economic. Gândirea uni-dimensională produce monștri și face ravagii.

Cei care au generat acest dezastru uman, și economic, deopotrivă, își îndreaptă acum privirea spre totalitarism, ca soluție de salvare. Această soluție nu există, însă. Dictatura nu rezolvă nimic. Chiar nu rezolvă. Nu există soluții militare pentru probleme sociale. Pot detalia, dar n-are rost.

Bogații, care au vrut să fie și mai bogați, și-au tăiat craca de sub picioare atunci când au refuzat să mai plătească prețul păcii sociale. Un cost, cum spuneam, infinit mai mic decât costurile situației de acum, care tinde să se agraveze. Riscurile astea nu pot fi gestionate, oricât de sofisticate ar fi mijloacele de analiză. Vin doi idioți, împingând niște caddyuri de supermarket pline cu explozibili, și pun pe burtă un continent. Iar dacă cineva crede că lumea se va obișnui să trăiască în teamă permanentă nu știe pe ce lume trăiește.

Altminteri trăim în cea mai bună dintre lumi...

Ce-au păzit serviciile?

”Serviciile! Ce-au păzit serviciile la Bruxelles?” Bă, n-au păzit nimic! Că și ele ie oameni! Nu ie Dumnezei! Dumnezeii mamelor lor de servicii, care nu ie iele decât niște potiomkiade! 
De când sunt serviciile de informații servicii principalul lor instrument, sursa puterii lor, a fost o șmecherie, un truc: întreținerea imaginii lor de omnisciență și de omnipotență. Iar pentru asta nu a fost nevoie de prea mult: câțiva incomozi dispăruți fără urmă, o lovitură de stat, un lagăr de concentrare, și multe vorbe spuse în șoaptă.
Serviciile nu pot mai mult decât vedem acum, în cazuri precum atentatele teroriste. Pentru că în rândul teroriștilor nu funcționează frica de ”servicii”, și nici nu le pasă de faima lor. Pentru că își cunosc adversarii, și le știu limitele. Doar noi credem că serviciile pot orice. Nu pot. Pot compromite un politician incomod. Dar nu pot penetra o celulă teroristă bine organizată, și decisă. Pot asculta telefoane, dar nu pot ghici gândurile oamenilor. Dacă nu comunici, nu au ei ce intercepta/asculta. Și atunci dai celulelor teroriste totală autonomie. O organizezi, o antrenezi, o infiltrezi, lucruri care pot fi făcute discret, dacă te duce mintea și nu folosești tot felul de cai breji, pe care-i știe tot poporul securist. După care îi lași în pace, să-și aleagă țintele, să organizeze atentatele, să le execute la momentul pe care tot ei îl aleg. Important este să acționeze.
Degeaba vă mirați că, deși serviciile belgiene-ca și acelea franceze, anul trecut-erau în alertă, atentatorii au reușit. Serviciile știau doar că se va întâmpla. Atât. Era mai mult o deducție logică, pornind de la fragmente de informații, după diverse alte indicii. Dar nu știau cine, unde și când. Când ai forțe puține, ai de făcut alegeri grele, plecând de la presupuneri. Nu știu ce-au presupus în cazul Bruxelles, mai ales după ce-au pus un Salam la păstrare. Nu știu pe ce obiective și-au concentrat atenția. Nu știu ce le-a scăpat.
Oricum, dependența de tehnologie a serviciilor este un blestem, nu o ușurare. Este un război asimetric, purtat de unii din secolul XXI, cu mintea și cu instrumentele de secol XXI, cu unii cu mintea și cu instrumentele Evului Mediu. Deocamdată Evul Mediu conduce detașat la puncte.
Lupta împotriva terorismului este o luptă corp la corp. Asta cere alt mod de a gândi și de a acționa în cazul serviciilor secrete. Și mai cere ceva: o analiză onestă a cauzelor terorismului, și acțiuni politice pentru reducerea bazei de recrutare a teroriștilor. Pentru că avem prea adesea prostul obicei de a trata problemele sociale cu închisoarea.
Serviciile își au rostul lor. Nu trebuie nici supraestimate, nici demonizate. Trebuie să fie instituții compatibile cu funcționarea democratică a statului, nu mecanisme totalitare, care să se substituie politicului și să exercite fără drept puterea, în numele suveranității poporului.

Obsesiile sunt eterne

        Despre diamante se spune că sunt eterne. Și probabil că așa sunt. Cum nu trăim o eternitate, nu putem verifica. Văd însă că nu doar ele sunt eterne, ci și obsesiile unora, precum Sorin Roșca-Stănescu. A lui poartă un nume: ”Iliescu-KGB”. Obsesie care scoate capul extrem de oportun, dovadă cu SRS are un acut simț al ”câmpului tactic”. Ca vechi și încercat securist ce a fost. Nu îndrăznesc să cred că încă este. Ar fi o dovadă de crasă prostie din partea SRI să folosească asemenea specimene, că japițe nu le pot spune.

Sigur că povestea asta cu Iliescu, agent KGB, suptă din deșt de SRS, nu mai interesează pe nimeni. Nici când a fost lansată n-a stârnit cine știe ce valuri, deși vremurile erau destul de agitate. Dacă atunci ar fi avut o miză: în fond era vorba despre Președintele în funcțiune al României, acum povestea asta n-are nicio miză reală. Și nici măcar una simbolică.

Numai că, dacă presa românească a ajuns acolo unde este acum, adică într-o criză de credibilitate și de cititori din care nu pare că mai poate ieși, ar trebui să-i ”mulțumească”, printre mulți alții, și lui Roșca-Stănescu. Pentru că a transformat ziarele la care a lucrat, și pe care le-a condus, în instrumente pentru linșarea publică a celor pe care nu-i agrea, îi percepea drept adversari, sau, și mai grav, îi executa la ordinul celor care aveau interese politice și economice în eliminarea unor oameni de pe scena politică românească.

        În anii 90 obsesia ”Iliescu-KGB l-a împins pe SRS la comiterea unui fals grosolan, folosindu-se de cineva din Republica Moldova, cunoscătoare a limbii ruse, pentru a întocmi un document fals, care ar fi demonstrat teza sa. A pierdut un proces pe tema asta. După care lucrurile s-au terminat în coadă de pește, pentru că scandalul nu mai servea ”cauzei”: Iliescu pierduse(?) alegerile, iar președinte era Emil Constantinescu. Asta după ce, nu-i așa, până și Măgureanu votase schimbarea, nu? Ce-mi place țara asta!

        De ce a ieșit din nou la iveală această obsesie a lui SRS? Pot specula. Pe de o parte, a intrat într-un con de umbră, după ce a stat(aiurea, îmi permit să cred) la mititica. Și încearcă să arate că încă mai înseamnă ceva, că mai are ceva de oferit, că nu și-a pierdut combativitatea. Este o ofertă de servicii. ”Luați-mă! Folosiți-mă! Încă pot!” Sigur, de putut, poate. Dar ce poate el nu se prea pupă cu ce pot liberalii pe stil nou. Care-și iau lumină de la DNA. Iar SRS le poate oferi cel mult sfaturi de supraviețuire la bulău. E marfa cea mai căutată printre politicieni.

Pe de altă parte renașterea acestei obsesii face parte din prostul nostru obicei de a căuta țapi ispășitori și de a fugi de răspundere. SRS și-a zis că e un bun moment să adauge ceva la ridicolul acuzațiilor aduse Curții Constituționale a României pentru decizia de neconstituționalitate a unor prevederi ale noului Cod Penal, prevederi care privesc interceptările. Pur și simplu au fost indivizi, precum Cumpănașu, care au afirmat, senini, că judecătorii Curții fac jocul rușilor. Iar SRS e fericit să călărească pe mârțoaga asta! Poți să zici ceva despre plăcerile omului?  

        În loc să fie asumată eroarea din Codul Penal și îndreptată-că OUG propusă de madam Prună, și aprobată de Guvern, mai rău încurcă lucrurile, decât le limpezește- se preferă căutarea de explicații care mai de care mai bizare. Prilej pentru astfel de ieșiri teribiliste, care îngroapă și mai tare credibilitatea presei. Cineva numea această realitate ”presa-tomberon”. Mă tem că nu este prea departe de realitate.

        Reamintesc un lucru, la care țin: libertatea fără responsabilitate naște astfel de atitudini, care nu au nimic normal în ele. Exercitarea nestingherită a drepturilor și libertăților cetățenești este esențială pentru o democrație sănătoasă, atâta vreme cât asta nu duce la limitarea drepturilor și libertăților celorlalți. Pentru SRS și cei ca el aceste lucruri sunt amănunte, care nu contează. După care urmează mirarea sinceră că cititorii ocolesc chioșcurile de ziare. S-or fi săturat și ei de obsesii. Care nu au nici măcar conturul plăcut al unui cur de muiere de la pagina cinci...

        Povestea asta și o morală, ca să zic așa. Vă dați seama ce campanii electorale vom avea anul ăsta, dacă toți nebunii, gen SRS, își reciclează obsesiile? Și vă dați seama ce clasă politică bicisnică avem, dacă se folosește de aceste obsesii, pe post de proiecte și de programe politice? Atât putem, după 26 de ani de democrație?        

Cel mai rău lucru care i se poate întâmpla Americii

Oricât mi-ar fi de odios Obama, Trump NU este prețul plătit de americani pentru ”onoarea” de a avea primul președinte de culoare. Nu, este prețul plătit pentru Reagan și compania, din Partidul Republican, dar și pentru lașitățile Partidului Democrat, începând cu Administrația Clinton. Care au distrus tot ce-au putut din moștenirea New Deal. New Deal ul a făcut din SUA hiper-puterea care sunt acum, dar care a intrat într-un puternic declin tocmai pentru că a renunțat la el. New Deal ul, cu toate limitele lui, a construit o Americă mai echitabilă, evident mai prosperă pentru toți americanii, și mai respectată în lume. Și, ceea ce-i foarte important, a scutit America de o experiență totalitară. Probabil că acum a venit momentul ca americanii să trăiască și ei deliciile totalitarismului.

Obama avea oportunitatea istorică să readucă New Deal ul în centrul politicii americane, să construiască o Americă mai echitabilă, cum a făcut FDR. N-a făcut nimic din asta. Nu a onorat niciuna dintre promisiunile făcute. Guantanamo e fix ca la început. Irak și Afganistan sunt în aceeași situație, dacă nu chiar mai rău. Orientul Mijlociu e vraiște. Nordul Africii, la fel. În loc să pacifice, a pornit noi conflicte. Politica sa externă ineptă, dominată de tot felul de obsesii, și total nerealistă, lasă în Europa un război civil, în Ucraina, o Uniune Europeană slăbită, minată de conflicte, în pragul sciziunii, confruntată cu valuri de emigranți, cu consecințele ”austerității” și cu leadership-ul dubios al Germaniei.

Și-a disprețuit partenerii. Numai felul ticălos în care a sprijinit guvernarea lui băsescu, ambasadorii mizerabili pe care i-a trimis aici, și care se comportă ca niște ocupanți ai României, și e suficient pentru a ilustra acest dispreț.

A fost cel mai ”imperial” președinte al SUA din ultima jumătate de secol. Nu și-a onorat în niciun fel premiul Nobel pentru Pace. S-a lăsat luat prizonier de cercurile de interese politico-economico-militare, care investesc miliarde de dolari pentru a-și cumpăra politicieni. Ce e ”progresist” în politica lui Obama? Polarizarea economică și socială, care a atins noi maxime sub conducerea lui? Creșterea sărăciei din muncă? Creșterea numărului celor care trăiesc pe stradă? Creșterea numărului morților în incidente cu arme de foc? Ziua și masacrul?

Iar dacă cineva vrea să știe care este cel mai rău lucru care i se poate întâmpla Americii în toamnă, la alegeri, ei bine, el nu va fi victoria lui Donald Trump. Cel mai rău lucru va fi victoria lui Hillary Clinton...