Sclavii hipercapitalismului

Marţi, la ceas de seară şi de şezătoare televizată pe posturile de nişă, s-a votat în plenul Senatului României moţiunea simplă depusă de PSD, cu un titlu care, rezumat, ar suna cam aşa: „partid de stânga, caut disperat motiv să fiu băgat în seamă!”. Cităm, pentru că nu avem pretenţia să fim crezuţi pe cuvânt: „Semnatarii prezentei moţiuni nu-şi propun să prezinte o analiză detaliată asupra evoluţiilor macroeconomice. Scopul acestei moţiuni este, pe de o parte, acela de a trage un semnal de alarmă în legătură cu impactul direct pe care derapajele macroeconomice îl au asupra agravării fenomenului de sărăcie în România, prin scăderea drastică a puterii de cumpărare a persoanelor cu venituri mici şi medii, iar, pe de altă parte, de a solicita Guvernului să acţioneze urgent în sensul limitării extinderii acestui fenomen. „ Adică fix nimic! Toată lumea trage semnale de alarmă, de parcă politicienii noştri s-au născut cu sindromul „Vasile Roaită”! Şi românilor la ce le foloseşte asta? Vor scădea preţurile în galantare? Se vor reconverti la caritate transnaţionalele care fac legea pe piaţa românească? Haida-de! Şi atunci, ce rost mai are să ceri unui Guvern neputincios ceva ce sigur nu va face, şi asta nu pentru că nu ar vrea, ci pentru că nu mai are instrumente adecvate la îndemână pentru a interveni şi a corecta eşecurile pieţelor. PSD, sub diversele sale nume, s-a aflat la conducerea acestei ţări timp de zece ani. Ani în care s-au construit instituţiile şi mecanismele economiei de piaţă. Pentru că nu a vrut sau nu a putut să-şi asume până la capăt identitatea sa de stânga, dar mai ales pentru că unora din partid şi de pe lângă el le-a convenit de minune starea de lucruri care le-a permis să acumuleze averi neruşinate, PSD a fost mai liberal în alegerile sale decât mulţi dintre liberalii cu pedigree. La rândul ei dreapta, lipsită de viziune şi dogmatică, a dus la absurd retragerea statului din procesul de control şi de reglementare a economiei. Tot din lăcomie şi din dorinţa de îmbogăţire rapidă. Că şi unii şi alţii s-au justificat cu de-acum clasicul „aşa vrea Europa” nici nu mai contează. Cine se mai amăgeşte cu ideea că în 1989 democraţia a învins totalitarismul este, s-o spunem pe de-a dreptul, prost! În 1989 am asistat la victoria hipercapitalismului, care nu-şi mai încăpea în piele şi avea nevoie de noi pieţe şi de noi sclavi, pe care să-i înhame la muncă! Nimic nou sub soare! La începuturile sale, capitalismul, aşa cum arăta Fernand Braudel în „Dinamica capitalismului”, având în centrul universului său Europa Occidentală, a transferat şi a re-inventat în Lumea Nouă sclavagismul, a generat, prin exigenţele sale, a doua şerbie în Europa de Est(vezi şi consecinţele ocupaţiei ruse din anii 1820 în Ţările Române). Sau, cum spunea Immanuel Wallerstein: „capitalismul este o creaţie a inegalităţii lumii; pentru a se dezvolta, lui îi trebuie complicităţile economiei internaţionale. El este un privilegiat al organizării autoritare a unui spaţiu evident fără măsură. El nu ar fi putut creşte atât de viguros fără să recurgă la munca înrobitoare a celor mulţi”. Întotdeauna s-a pus problema construirii unei contra-puteri care să tempereze excesele capitalismului, care, în paranteză fie spus, este un soi de cancer al economiei libere de piaţă, pentru că nu iubeşte concurenţa, are domeniile sale de predilecţie şi caută cu orice preţ maximizarea profitului. Economia socială de piaţă a fost în lumea occidentală instrumentul prin care capitalismul a fost dacă nu adus la raţiune, măcar „civilizat”. Că despre umanizare nici nu poate fi vorba! Numai că economia socială de piaţă a fost doar un episod pasager din istoria capitalismului, care îşi datorează existenţa fricii de „comunism”. Existenţa alternativei „comuniste” a fost un permanent motiv de nemulţumire pentru hipercapitalismul celei de-a doua jumătăţi a secolului 20, pentru că-l obliga să-şi limiteze profiturile şi să le împartă cu angajaţii şi cu societatea. Dispariţia „alternativei”, prin prăbuşirea sistemului socialist, a fost semnalul revanşei pentru hipercapitalism. În vizorul furiei sale răzbunătoare au intrat statul şi economia socială de piaţă, a cărei exprimare concretă este modelul social european. Ambele se află de mai bine de douăzeci de ani sub asaltul neo-liberalismului, fiind declarate „duşmani de clasă” ai hipercapitalismului. Ce legătură are asta cu moţiunea PSD? Simplu: este nerealist să ceri tot felul de lucruri, când ştii că nu mai ai la îndemână nici un instrument de intervenţie în economie şi de corecţie a pieţelor. Şi nu-l mai ai pentru că ai renunţat de bunăvoie la el. Un singur amănunt, care spune multe despre incapacitatea statului de a mai face corecţii în economie: Călin Popescu Tăriceanu şi-a anunţat intenţia de a tăia circa 1,2 miliarde de euro din cheltuielile bugetare având pe fundal sigla Careffour, unul dintre simbolurile hipercapitalismului, care dă tonul la inflaţie în România! Tristă soartă avem! Cum să ne aşteptăm la responsabilitate socială din partea hipercapitalismului? Cine i se mai poate opune acum? Consiliul Concurenţei? Curca aia plouată, care tremură ori de câte ori trebuie să ancheteze vreo multinaţională? Politicienii români, de stânga sau de dreapta, care stau cu căciula în mână pentru vreo sponsorizare în campaniile electorale ce vor veni? Consumatorii români, care sunt la fel de „solidari”, pe cât sunt de „cetăţeni”? „Societatea civilă”? Dar pe ea cine o „sponsorizează”? Poate că birocraţii de la Bruxelles sunt fericiţi că şi-au arătat muşchii şi au dat o amendă de vreo 900 de milioane de euro celor de la Microsoft. Numai că asta nu rezolvă nimic. Puterea de cumpărare nu de asta scade, că Microsoft nu oferă acces liber la unele dintre codurile sale sursă. Dar cum să-i faci pe coloşii care controlează producţia şi distribuţia de produse alimentare să nu mai profite de o situaţie conjuncturală pentru a-şi mări neruşinat preţurile, de fapt marja de profit? Suntem sclavii hipercapitalismului şi fericiţi că suntem aşa. Nu am văzut pe nimeni să se isterizeze, ca în cazul taxei auto-acţiune comandată şi plătită de marile lanţuri de distribuţie a autoturismelor second hand- şi pentru faptul că noi suntem taxaţi la secundă, în telefonia mobilă, abia după primul minut, când în ţara de origine a operatorilor taxarea se face la secundă din prima secundă a apelului, că preţurile la alimente sunt adesea duble decât în ţările de origine ale marilor lanţuri de retail, că... Mai mult: ne mirăm că suntem săraci, dar i-am întrebat de cei care operează în România cum se face că au profiturile alea uriaşe, pe care în Occident nu le-au mai văzut de mult! într-o ţară săracă? Ne mirăm că rata de economisire internă este atât de mică? Cum ar putea fi altfel, dacă nu avem de unde economisi, noi fiind sclavii tuturor acestor firme-far ale hipercapitalismului? Şi atunci, crede PSD că este partid de stânga doar pentru că scrie bazaconii într-o moţiune de care nu ţine seama nimeni? Poate că reforma PSD de aici trebuie să înceapă: de la poziţionarea sa faţă de hipercapitalism. Asta dacă mai înţelege cineva prin sediul din Kisellef care este deosebirea între stânga şi dreapta, sau dacă îi mai pasă de asta...

Baronie, conturi grase!

Odată trecută euforia revenirii în prim planul deciziei politice în PSD, Adrian Năstase trebuie să se fi întrebat: eu cu cine câştig alegerile? Chiar dacă nu şi-a pus încă această întrebare, realităţile de care se va lovi cât de repede îl vor obliga să şi-o pună. Iar răspunsul pe care şi-l va da nu-i va face nici-o plăcere. Plăcere sau nu, va trebui să se descurce cu ceea ce are la îndemână, la fel şi Miron Mitrea, cel însărcinat direct cu organizarea alegerilor locale şi generale. Primul lucru de care se vor lovi cei doi este actuala incapacitate organizatorică a PSD, o noutate absolută pentru partidul cunoscut pentru eficienţa organizării şi pentru capacitatea sa de mobilizare. Titus Corlăţean este un secretar general slab şi fără autoritate, care şi-a dat măsura incompetenţei cu ocazia alegerilor pentru Parlamentul European. În noiembrie 2007 maşinăria organizatorică a partidului a funcţionat din inerţie, din amintirea vremurilor când Cosmâncă era la butoane. PSD nu a mulţumit nici pe departe cum se cuvine fidelilor săi alegători, care sunt tot mai puţini. În paranteză fie spus, e o minune că au rămas atât de mulţi, după trei ani de eşecuri politice măreţe! Un alt obstacol în pregătirea PSD pentru alegeri îl reprezintă incapacitatea de a atrage fonduri de la sponsori. Comparaţia cu anterioara perioadă de opoziţie pe care a parcurs-o PSD nu se mai poate susţine. În 1999, când a început să se populeze din nou curtea din Kisellef 10 cu „dricurile” oamenilor de afaceri, veniţi să-şi prezinte „omagiile”, PSD era virtualul câştigător al alegerilor. Acum lucrurile s-au schimbat: virtualul câştigător este PD-L, deci sponsorii se îngrămădesc la uşa domnului Boc. Dar cea mai grea misiune a celor doi; Adrian Năstase şi Miron Mitrea, o va reprezenta impunerea voinţei centrului asupra organizaţiilor judeţene şi locale. Ele au fost scăpate din mână de cei din actuala conducere a PSD, care, ocupaţi fiind să lupte din greu pentru a-şi păstra scaunele, i-au lăsat pe baronii sau baroneţii locali să-şi facă de cap, cu condiţia să nu se implice în jocurile de putere de la vârful partidului. Aranjamentul le-a convenit de minune celor din teritoriu, de vreme ce nu aveau nimic de câştigat din implicarea în aceste jocuri de putere. Toţi ştiau că fanfaronadele lui Mircea Geoană nu fac nici doi bani, că intrarea la guvernare este o himeră şi că, în general, ce-şi face omul cu mâna lui este bine făcut! Aşa că preşedinţi sau vicepreşedinţi de Consilii Judeţene, consilieri judeţeni, primari şi vice - primari, baronii şi baroneţii PSD din teritoriu au purces la croirea unui viitor în care conducerea centrală a partidului se vede puţin spre deloc! Mai mult, autonomiei decizionale i se adaugă autonomia financiară. Pentru că oamenii noştri cunosc cel mai bine ce înseamnă să fii baron şi cât de mult depinde prosperitatea lor de poziţionarea corectă faţă de capătul pixului cu care se semnează contractele din bani publici, au investit pe măsură în viitorul lor, devenind autonomi şi din punct de vedere financiar. Ne este greu să apreciem cine se va aşeza în poziţii de forţă faţă de cine: Năstase şi Mitrea faţă de baroni şi baroneţi, sau invers? Iar miza este mare pentru aceştia din urmă: acum nu mai contează prea mult să te afli la „centru”, pentru că bătaia peştelui în materie de bani publici se dă în teritoriu. Şi este vorba de zece până la douăzeci de miliarde de euro până în 2012, bani care vor veni de la UE, plus fondurile bugetare pentru co-finanţare, cel puţin zece miliarde de euro. În aceste condiţii nu mai ispiteşte pe nimeni un post de deputat şi de senator, cu atât mai mult cu cât renunţarea la votul pe listă complică lucrurile şi măreşte factura. Din păcate Consiliul Naţional nu a făcut şi o analiză la sânge a stării fiecărei organizaţii judeţene în parte, analiză fără de care nu se vor putea lua decizii de fond în ceea ce priveşte stabilirea candidaţilor pentru primăriile municipiilor capitală de judeţ şi pentru şefia consiliile judeţene. Suntem curioşi dacă unii dintre vocalii apostoli ai reformei în PSD, precum Ilie Sârbu, Ioan Rus, Vasile Dâncu, Dan Nica şi alţii ca ei dovedesc un la fel de mare apetit pentru a candida şi a se bate pentru ocuparea unor funcţii în administraţia locală, mai ales în acele zone unde PSD a stat şi stă cel mai rău, adică în Ardeal şi în Bucureşti. Situaţia de la Bucureşti este cea mai delicată. Adrian Năstase îl detestă , cordial sau nu, dar sigur sincer, pe Marian Vanghelie, un Vanghelie mai decis ca oricând să se bată pentru Primăria Generală. Sondajele par să spună că la Bucureşti şanse ar avea Sorin Oprescu, altul care se detestă cu Vanghelie. Numai că, amănunt esenţial, organizaţia PSD Bucureşti este condusă şi controlată de Marian Vanghelie. Şi fără a fi sigur de sprijinul organizaţiei de Bucureşti nimeni nu se va angaja în campania pentru Primăria Generală. Un cerc vicios căruia nu-i vedem o soluţie „consensuală”. Iar cu „parul” nu se prea poate, deşi ar fi singurul instrument care dă rezultate în astfel de situaţii. Şi teamă mi-e că scenariul de la Bucureşti se repetă cam peste tot în ţară! Să nu-şi facă nimeni iluzii: toate partidele vor investi în acest ciclu electoral exclusiv în alegerile locale. Un singur exemplu: Sorin Frunzăverde dă Bruxellesul şi demnitatea de euro-parlamentar pe Reşiţa şi funcţia de preşedinte de consiliu judeţean, se vede treaba mult mai bănoasă, de vreme ce merită acest sacrificiu. Alţi doi grei ai PD-L se aruncă deja în luptă: Gheorghe Flutur şi Dan Cârlan, primul la Suceava şi al doilea la Iaşi. Atât lui Năstase, cât şi lui Miron Mitrea le lipseşte în acest moment mai ales timpul. Trăgând de timp pentru a nu permite revenirea celor doi, Mircea Geoană a făcut încă un mare rău partidului. În două luni nu poţi face ceea ce nu s-a făcut în mai bine de trei ani. Nu se îngraşă porcul de Crăciun şi nu-şi construieşte notorietate candidatul în două luni. De fapt, cei doi vor putea cel mult să limiteze proporţiile înfrângerii anunţate. Personal, fără a fi pesimist, nu văd care ar fi subiectele cu care ar reuşi PSD să-şi recâştige electoratul şi apoi să-l şi scoată la vot. S-au promis atâtea în cei aproape douăzeci de ani de „democraţie” încât este greu să mai fii original. Nici măcar votul negativ nu va mai funcţiona. Aşa încât este vremea baronilor. Ei vor fi singurii câştigători ai acestor alegeri, indiferent de partidul din care fac parte. Pentru că mai mult ca sigur se va prefera răul cel mai mic, adică răul cunoscut. Lehamitea de politică a alegătorilor lucrează pentru baroni. Şi banii publici pentru bunăstarea lor! A baronilor, nu a cetăţenilor.

Alianţa pentru o Românie Isterică

Faptul că avem o viaţă politică isterică nu mai este un secret pentru nimeni. La fel de cunoscută este şi ciclicitatea acceselor de isterie, ele fiind declanşate de obicei de apropierea alegerilor, locale, parlamentare şi prezidenţiale. Prin urmare, cum 2008 este an electoral, isteria este în „meniul” tuturor partidelor, în diverse grade, ce-i drept. Este de presupus că, după atâta amar de vreme, alegători sau nu, românii s-au obişnuit cu isteria, au căpătat un soi de imunitate. S-ar putea invoca drept dovadă în spiritul celor afirmate faptul că mitingurile „societăţii civile” nu mai strâng demult zecile şi sutele de mii de manifestanţi care mărşăluiau prin Bucureşti la începutul anilor 90, ci doar câteva zeci sau sute de „uitaţi în tranşee”, care nu au aflat că „filmul” în care joacă ei nu mai angajează figuranţi! S-ar putea să ne pripim cu concluziile. Isteria s-a mutat din stradă şi dintr-o parte a presei în spaţiul virtual şi în mediile electronice de informare, care şi-au dat mâna într-o veritabilă Alianţă pentru o Românie politică isterică. Merită să vedem cum s-a format această Alianţă şi care sunt raţiunile existenţei ei. Isteria politică este un caz particular al isteriei mediatice, forma cea mai palpabilă a procesului de tabloidizare a mediilor de informare. Nu poţi face din nimic subiect de primă pagină fără să stăpâneşti arta generării fenomenelor isterice. Adică forma supremă a manipulării prin media. Cazul Elodia este un exemplu de manual în acest caz, iar OTV profetul tabloidizării isterice a televiziunilor româneşti. Cum la rândul ei clasa politică pare convinsă că şi-a epuizat capacitatea de a comunica normal cu cetăţenii, pentru promovarea proiectelor şi programelor, a politicilor publice, crede că a găsit mijlocul ideal de a trece peste barierele de comunicare: tabloidizarea politicii. Dacă altfel nu se pot face auziţi, politicienii au decis să apeleze la isterie, pentru a atrage atenţia asupra lor. Un exemplu recent îl reprezintă alegerea Elenei Băsescu în funcţia de secretar general al organizaţiei de tineret a PD-L, care a fost tratată mediatic mai ceva decât alegerile pentru Casa Albă! Traian Băsescu este un pionier, un deschizător de drum în domeniu. Şi-a început „cariera” de politician isteric în guvernarea CDR, a perfecţionat-o în anii cât a fost primar General al Capitalei şi a ajuns la un climax în vestita scenă a plânsului, când şi-a anunţat candidatura la funcţia de şef al statului, în locul lui Teodor Stolojan. Odată cu transformarea sa peste noapte în partid popular, Partidul Democrat s-a lepădat de doctrina social-democrată şi a optat pentru o ideologie sui generis: isteria! Ei bine, da! Isteria ţine loc de ideologie în PD! Nu este prima oară când scriu acest lucru. Este suficient să urmăreşti intervenţiile publice ale liderilor partidului, mai ales pe acelea ale lui Emil Boc şi Cezar Preda, ca să nu-i cităm decât pe cei mai isterici dintre ei, ca să înţelegi în ce impas se află un partid care, în afară de „locomotiva Băsescu” nu are, practic, nici-o raţiune de a exista! Nu ne referim aici la structurile din teritoriu, la faptul că are primari în mari oraşe, inclusiv la Bucureşti, că are preşedinţi de consilii judeţene. Un partid răspunde unei nevoi publice, reprezintă interesele specifice ale unui grup social – ei bine, domnule Băsescu, şi dumneavoastră reprezentaţi un grup de interese! – promovează un proiect politic, are un program de viitor, o ideologie. PD şi-a început ascensiunea în siajul istericalelor anti - PSD şi anti – Adrian Năstase ale lui Traian Băsescu, inventatorul conferinţelor de presă de duminică la prânz. Dacă discursul anti-sistem are logica lui atunci când te afli în opoziţie, el îşi pierde legitimitatea atunci când te afli la putere. Cu toate acestea, PD s-a comportat şi la putere ca şi când ar fi fost în opoziţie, continuând cu istericalele anti-sistem, criticând în stânga şi în dreapta, dar ne-uitând să se lingă pe degetele mânjite de mierea guvernării. Isteria PD a atins cote maxime după ieşirea de la guvernare, pe care şi-a căutat-o cu „lumânarea” lui Traian Băsescu în mână. Partidul nu a fost un partener loial pentru nimeni: nici pentru ţărănişti în guvernarea CDR, nici pentru liberali, în Alianţa D.A. Mai mult, democraţii au avut permanent o agendă ascunsă, din care a făcut şi face parte destructurarea sistemului politic românesc, slăbirea partidelor şi ocuparea locului liber lăsat de ele pe scena politică. Ar fi fost de aşteptat să se producă o schimbare de fond în demersul PD odată cu integrarea aripii oropsite a PNL, condusă de Teodor Stolojan, cu atât mai mult cu cât are în rândurile sale un aşa-zis ideolog liberal, pe Valeriu Stoica. N-a fost să fie! Actualul partid prezidenţial, PD-L, este tot produsul isteriei prezidenţiale şi, cum altfel, tot un un partid isteric! Poate chiar mai isteric decât PD. Lipsit de identitatea pe care ţi-o dă ideologia, lipsit de un program şi de un proiect politic, altul decât acela de a fi un vehicul politic pentru obţinerea celui de-al doilea mandat de Preşedinte al României, PL-D duce isteria pe noi culmi ale ridicolului! Din nefericire, PD-L şi-a găsit un instrument ideal de inducere şi de răspândire a isteriei: Realitatea TV, un post isteric, care şi-a dovedit resurse nebănuite de imaginaţie în materie. Capacitatea respectivului post de a aborda isteric orice subiect este pe zi ce trece tot mai mare. Dorinţa de a face rating cu orice preţ este la fel de mare ca şi dorinţa PD-L de a obţine cât mai multe voturi în aceleaşi condiţii. Rezultatul este un amestec exploziv, care se propagă în toate mediile de informare şi în toate partidele. Şi aşa se face că, începând de la cazul accidentului ministrului Ludovic Orban, când postul Realitatea TV şi trustul media din care face parte au trecut peste orice etică profesională pentru a face din ministrul prea rău de gură un infractor, care a lovit o persoană şi a fugit de la locul accidentului, bulgărele de zăpadă al isteriei se măreşte peste măsură, măturând totul în calea lui: principii, valori, prevederi legale, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la propria imagine, dreptul la viaţă privată, la apărare. Şi aşa crizele de isterie politico-mediatică se repetă tot mai des: pune Realitatea TV taxa auto la zid, PD-L iniţiază o moţiune de cenzură care sună a somaţie: „Tăriceanu, dă banii înapoi!”, anunţă PSD că vrea alegeri anticipate, toţi se reped să-şi clameze paternitatea lor, etc, etc. Să nu uităm isteria autonomiei Ţinutului Secuiesc, din care, firesc, nu putea lipsi Traian Băsescu! Într-o ţară profund divizată, ceea ce au produs mai bun în materie de „solidaritate” elitele politice şi mediatice, dar şi cele intelectuale, este Alianţa pentru o Românie Isterică”? Se vede treaba că da! Atunci să vă isterizaţi bine!

Mult zgomot pentru nimic

„România, anul schimbării” este sloganul sub care s-au desfăşurat lucrările Consiliului Naţional al PSD, care, ca eveniment politic, a fost departe de aşteptări. Sloganul nu spune nimic şi nu impresionează cu nimic, dar relevă, o dată în plus, mediocritatea unui lider, Mircea Geoană, mediocritate care s-a transferat şi asupra partidului. De fapt, la fel de bine sloganul putea fi „PSD, anul ratării”. Pentru că acest Consiliu Naţional tardiv a confirmat ceea ce fie ştiam, fie doar bănuiam: partidul nu mai are prea multe de spus românilor, de vreme ce nu alocă unei dezbateri cu o miză determinantă pentru viitorul României şi implicit pentru viitorul său decât câteva ore, petrecute de principalii lideri ai partidului mai mult pe la tot felul de şezători televizate, asta când nu erau ocupaţi cu diverse aranjamente de culise, în bunul obicei „social-democrat”. Discursul lui Mircea Geoană a fost, cum altfel, mediocru, iar trucul cu bancnota de un leu, studiat în oglindă, ridicol, sala ignorându-l total. Dar poate cel mai bine se poate citi adevărata stare din partid citind aşa-zisul document programatic: „România, anul schimbării”. Doar privind punerea în pagină îţi dai seama cât de divizat este acest partid: corpuri de literă diferite, formulări neglijente, totul îţi dă senzaţia de improvizaţie, de cuvinte şi de idei puse cu furca. Un material făcut pe bucăţele, care a fost asamblat de cineva căruia îi lipsea un lucru esenţial: viziunea! Din acest document rezultă cât de mult a contat în eşecul său ca partid de opoziţie în aceşti mai bine de trei ani şi în slaba pregătire pentru anul electoral 2008 lipsa unui ideolog. Poate că absenţa unui ideolog să nu fi însemnat prea mult în deceniul trecut, când toţi fugeau de ideologii ca dracul de tămâie. Dar nu poţi să constaţi senin că „Structura votanţilor noştri rămâne o tema extrem de preocupantă: oameni în vârstă, aflaţi cu predilecţie în mediul rural şi în urbanul mic, cu studii primare sau medii. Acest nucleu electoral se află într-o vizibilă şi relativ rapidă contracţie naturală, în timp ce categoriile dinamice ale societăţii sunt în continuare ostile sau indiferente faţă de noi. Aşadar nu numai că nu am atras alte segmente ale populaţiei, dar nu am reuşit să-i mobilizăm îndeajuns nici pe votanţii noştri tradiţionali”, fără să spui şi de ce s-a întâmplat asta! Poate că electoratul acela dinamic, indiferent sau ostil PSD, este mai structurat şi mai motivat ideologic decât cred unii dintre liderii PSD. Poate că ideologia contează mai mult decât vrem noi să recunoaştem. Degeaba se plâng cei din PSD: dreapta şi-a construit un electorat, în primul rând prin ocuparea, după 1990, a universităţilor, unde s-au format „apostolii” noii drepte. Au urmat sistemul educaţiei naţionale, prin intermediul programelor şcolare în domenii sensibile, dar mai ales presa, unde domină ura faţă de stânga. Un popor a cărui educaţie politică şi civică este practic zero, şi care nu are nici cea mai mică apetenţă pentru raportarea critică la mesajul care i se prezintă nu avea cum să reziste unei manipulări mediatice care se desfăşoară de aproape douăzeci de ani. Aşa încât stânga a devenit răul absolut, atât ca ideologie, cât şi ca practică a guvernării. Şi cum stânga se identifică acum cu PSD, atunci şi PSD este tot răul absolut. Or, în acest document-ghiveci, pentru că luările de cuvânt în cadrul lucrărilor Consiliului Naţional au fost fie plictisitoare, fie lipsite de substanţă, nu se găseşte urmă de elaborare ideologică. Cifrele şi statisticile comparative nu mobilizează pe nimeni! La asta să se rezume acea utopie capabilă să genereze pasiuni şi controverse, care să mobilizeze pe cei care se situează la stânga: „Valorile noastre fundamentale sunt cele pe care le împărtăşim împreună cu toţi socialiştii şi social democraţii din Europa: munca decentă, solidaritatea, justiţia socială, egalitatea de şanse, responsabilitatea socială a individului, statului şi companiilor, progresul social, democraţia participativă, dezvoltarea durabilă.”? Cum vedeţi, dacă veţi căuta un răspuns în documentul cu pricina, vă veţi pierde timpul! Sau, cum poţi să spui aşa ceva, după ce declari că nucleul tău dur de votanţi este format din categoriile cele mai defavorizate, în special din pensionari: „Fiecare cetăţean trebuie să ajute, după puterea sa, la progresul societăţii. Între plătitorul de impozite şi consumatorul de subvenţii, mai important este plătitorul de impozit”? Păi, pensionarii, cu rare excepţii, nu sunt plătitori de impozite! Şi atunci ei sunt mai puţin importanţi pentru tine decât salariaţii? Ce să mai înţeleagă lumea de aici? PSD este un partid care nu se mai înţelege pe sine, nu mai înţelege de ce este de stânga. Asta se vede, oricâte eforturi ar face liderii partidului să fardeze realitatea. Singurul discurs cu adevărat de stânga, cel al lui Ion Iliescu, părea din alt film, şi, în ciuda aplauzelor venite dintr-o parte a sălii, nu găsea receptori pe măsură în sală. Era, cu tristeţe o spun, un discurs anacronic în raport cu ceea ce înţeleg liderii PSD că este stânga. PSD nu mai are o minte limpede, care să facă ordine în haosul din partid. Şi când spun asta, nu mă refer la ordinea administrativă, ci la ordine în idei şi în proiecte. PSD are nevoie în primul rând de cineva care să-i dea o ideologie, şi abia apoi de buni administratori de campanii electorale. Miron Mitrea chiar se străduia să convingă presa că el e mai degrabă un soi de port bonheur, şi nu un manager de campanie electorală! Revin şi asupra insistenţei cu care PSD promovează două proiecte care îi sunt defavorabile: votul uninominal şi moţiunea de cenzură. Trec peste votul uninominal. Am mai discutat acest aspect al problemei. Dar să generezi o criză politică, oricât de corecte şi morale ar fi argumentele tale – deşi nu sunt, de vreme ce actualul guvern nu ar fi existat fără voturile PSD - care să te transforme în ţintă pentru criticile tuturor adversarilor tăi politici este sinucidere curată. Decizia adoptată de Consiliul Naţional, aceea de a elabora o moţiune de cenzură, va diviza iarăşi partidul, va genera noi scandaluri, şi va bruia bruma de mesaj de stânga pe care încearcă să-l promoveze PSD. Ar fi fost mult mai onest să se spună: „România are nevoie de măsuri economice care să elibereze libera iniţiativă şi să susţină creşterea economică. Este principalul motiv pentru care PSD a sprijinit guvernul PNL. În acelaşi timp PSD a reuşit să impună o serie de corective sociale, poate nu suficiente, dar oricum semnificative. Credem că aceste măsuri sociale sunt mai importante pentru oameni decât o opoziţie distructivă, care ar fi lăsat drum liber unui liberalism dezlănţuit.” Sunt sigur că românii ar fi înţeles. La fel de sigur nu au înţeles însă toate voltele şi aranjamentele de culise, toate aceste oscilaţii care au lăsat tuturor un gust amar. N-a fost să fie! Una peste alta, nici nu mai contează cine a fost ales în funcţia de preşedinte al Consiliului Naţional al PSD, pentru că propunerea surpriză a lui Ion Iliescu a împăcat şi capra şi varza, atât Adrian Năstase, cât şi Dan Mircea Popescu, dar şi Alexandru Athanasiu şi-au găsit un loc în conducerea executivă. Dar câtă vreme sub unitatea de faţadă se ascund în continuare o mie şi una de conflicte, iar problemele de fond cu care se confruntă partidul nu au primit răspunsurile aşteptate, PSD va continua să plutească în ceaţă, să aibă un discurs lipsit de consistenţă şi de substanţă. În concluzie, mult zgomot pentru nimic!

Poliţa de asigurare Ca observator neutru, nu pot să nu observ că cea mai bună dezbatere publică despre starea stângii româneşti, inclusiv despre viitorul Consiliu Naţional al PSD, are lor pe bloguri. Dintr-un anumit punct de vedere, e mai bine aşa. Doar că, oricât s-ar amăgi unii sau alţii, politica nu se face în spaţiul virtual, ci în realităţile de zi cu zi ale unei economii şi societăţi lăsate la voia întâmplării de elitele politice, economice şi intelectuale ale ţării, ocupate cu alte probleme decât cele de pe agenda publică. Practic, excepţie făcând obişnuitele aranjamente de culise, care, dacă e să dăm crezare gurilor rele, au ca obiectiv blocarea accesului lui Adrian Năstase în fruntea Consiliului Naţional al PSD, organism ignorat cu superbie de conducerea partidului, de vreme ce timp de mai bine de un an n-a catadicsit să-l convoace, conform prevederilor statutare. Candidatura lui Adrian Năstase i-a trimis brusc la studiu individual, pe textul Statutului, pe Mircea Geoană şi apropiaţii lui, astfel ei descoperind cu mirare ce puteri are cel ce va fi ales în funcţia de preşedinte al acestui organism. Practic, viitorul lui Mircea Geoană la conducerea PSD se leagă de persoana din fruntea acestui organism, care, la nevoie - şi va fi nevoie, credeţi-mă! – poate convoca şi un Congres Extraordinar al partidului. Iarăşi se repetă tradiţionalele de acum scenarii pesediste ale luptei oarbe pentru putere. Mimarea democraţiei este o soluţie mai proastă decât abolirea democraţiei în partid. Măcar în cazul abolirii ei se limpezesc apele. Dar să apelezi mereu la golănii de genul celor evocate în ultimele zile de presă şi de unii membri ai PSD este deja prea mult! Nu poţi construi nimic pe minciuna aranjamentelor de culise. Dacă Mircea Geoană continuă cu aceste manevre imorale, îşi pierde şi bruma de legitimitate pe care o mai are. Şi va rămâne şef peste un partid mort, cel puţin moral. Întrebăm şi noi: cum se face că doar, şi subliniez, doar Oficiosul preia aşa-zisele atacuri ale lui Ion Iliescu la adresa Uniunii Europene, urmate de remarca „ironică” a lui Geoană? Cum de s-au scurs informaţii dintr-o şedinţă în „onoarea„ căreia s-a activat până şi aparatura de bruiaj al telefoanelor mobile? Nu cumva se urmărea crearea unui scandal public, pentru a scoate din circuit un susţinător al lui Adrian Năstase? Liderii PSD, mă rog, unii dintre ei se comportă ca şi cum nici nu s-ar apropia alegerile locale şi parlamentare, ca şi cum partidul ar avea un candidat pentru prezidenţiale şi ar conduce în sondajele de opinie. Şi atunci, cu satisfacţia lucrului bine făcut, se pot ocupa şi de altele. Le dăm, nu noi, ci sondajele de opinie, o veste proastă: e jale! PSD nu are şanse, în alegerile locale, să câştige vreo capitală de judeţ, poate cu excepţia Constanţei. La nici trei luni distanţă de alegeri nu au fost stabiliţi candidaţii pentru aceste funcţii, iar dacă legea votului uninominal se aprobă, nu sunt validaţi nici candidaţii pentru funcţiile de preşedinţi de consilii judeţene. În organizaţia de Bucureşti se dau lupte crâncene, şi Mircea Geoană, care-i datorează deja prea multe lui Marian Vanghelie, se va afla în ingrata situaţie de a arbitra. Să vedem cum se va descurca în viesparul acestei organizaţii, ajunsă un soi de stat în stat. De fapt, timp de aproape patru ani de zile PSD nu a fost capabil să găsească şi să propună alegătorilor din Bucureşti un candidat valabil, care să corespundă profilului aparte al votantului bucureştean, mai supus manipulării mediatice decât oricare alt votant. Personal, nu cred în bunele intenţii ale actualei conduceri nici în cazul „recuperării” lui Adrian Năstase şi a lui Miron Mitrea. Cei doi vor fi un soi de poliţe de asigurare pentru Mircea Geoană şi actuala conducere, în cazul unui eşec sever la alegerile locale şi parlamentare. Este un fel de a spune: „băieţi, voi v-aţi ocupat de alegeri, a voastră este vina! Ori răspundem toţi, nu doar eu, ori nu răspunde nimeni şi ne facem că n-am văzut ce s-a întâmplat!” Acest tip de raţionament oferă o explicaţie insistenţei cu care Mircea Geoană promovează ideea cuplării alegrilor locale cu acelea parlamentare, dar şi votul uninominal. Spre deliciul presei, dar şi spre disperarea simplilor membri şi simpatizanţi ai partidului, PSD agită acum ideea alegerilor anticipate şi iar ameninţă guvernul cu moţiunea de cenzură. Iar ca o paranteză: pentru discursul unui partid de stânga, social democrat, european, sună ca dracul să ceri pedepsirea unui partid, recte UDMR, pentru delict de opinie. Chiar nu-i poate explica cineva lui Mircea Geoană care sunt limitele peste nu care poate trece un lider de stânga în discursul său? Miron Mitrea şi Adrian Năstase vor fi obligaţi să se împartă între gestionarea campaniilor electorale pentru partid şi a celor proprii. Le pot rata cu brio pe amândouă, dacă unii vor face strategic pasul înapoi, şi aşa scapă Geoană definitiv de ei şi din structurile de conducere ale PSD, şi din Parlament. Deşi e greu să alergi după doi iepuri şi să-i prinzi pe amândoi, în cazul de faţă, cu puţin ajutor din partea prietenilor din PD-L, i-ar putea ieşi! Iar ajunşi aici cu discuţia, nu putem trece uşor nici peste faptul că, excepţie făcând mişcarea, de acum clasică, de apropiere de „partidul Antenelor” - vezi iniţiativele parlamentare comune PSD şi PC din ultimele zile – PSD încă nu ştie cu cine s-ar putea alia. Şi nici prea mulţi doritori de alianţe cu PSD nu se arată...Cel mai puţin entuziast este PD-L. În fond, „domn profesor” nu are nevoie de un aliat puternic, în cazul în care nu reuşeşte să aducă PD-L în situaţia de a guverna singur. Iar Mircea Geoană ştie care sunt condiţiile: eliminarea lui Ion Iliescu, Adrian Năstase şi a celor ca ei, personalităţi puternice, cu influenţă şi care pot reprezenta alternative la actuala conducere a PSD. Eliminarea celor mai sus pomeniţi este o altă parte a poliţei de asigurare: cea care-i garantează accesul la un post guvernamental. Acestea fiind zise, rămâne o întrebare: care este totuşi scopul acestui Consiliu Naţional? Să aprobe o amărâtă de Moţiune de Cenzură care să demonstreze, odată în plus, neputinţa partidului? Să-i ofere lui Mircea Geoană o poliţă de asigurare în plan politic? Să se mimeze democraţia? Să-i demonstreze lui Adrian Năstase că vremea lui a trecut? Dincolo de declaraţiile de faţadă, în PSD se aud cuţitele ascuţindu-se. Şi nu este cel mai plăcut sunet cu putinţă!

O scurtă analiză a situaţiei internaţionale

În toamna anului 2007 am prezentat la Fundaţia Europeană Titulescu, la îndemnul domnului Adrian Năstase, un punct de vedere în legătură cu posibile evoluţii ale situaţiei internaţionale. Consider că nu este lipsit de importanţă să prezint cele susţinute atunci, dintr-un motiv cât se poate de simplu: cu toţii avem nevoie de explicaţii, pentru a putea înţelege evenimente precum cel al recent auto-declaratei independenţe a provinciei Kosovo. Există, în analiza situaţiei internaţionale, o tendinţă de a proceda la simplificări de genul „Vestul şi restul”, ecuaţie în care, mai recent, „vestul” înseamnă „comunitatea transatlantică”. În acest caz lucrurile se citesc doar prin prisma intereselor şi valorilor „vestului”, care devin criterii cu valoare de standard. Monopolul grilei occidentale de citire a realităţilor geo - politice actuale este pe cale să fie spart, lucru care va constitui, după părerea mea, un eveniment important pentru viitorul relaţiilor internaţionale, pentru că în spatele acestei grile de citire se află putere şi capacitate de a influenţa evenimentele la scară globală. Grilei de citire trans-atlantice, recte occidentale, i se vor alătura cel puţin două, care aparţin celor două puteri emergente: China şi Rusia. Merită să medităm şi să răspundem la următoarea întrebare: ce vor avea în comun şi ce va deosebi cele trei grile de citire a realităţilor, funcţie de care se iau decizii cu valoare strategică? Primul element: va fi democraţia o valoare comună celor trei grile de citire? Răspunsul este: nu neapărat. Democraţia, aşa cum o cunoaştem noi, este un sistem politic specific capitalismului industrial. După căderea comunismului părea să fie un moment fast pentru democraţie. Se dovedeşte că am fost prea optimişti. Asistăm, la nivel global, la o deteriorare a guvernării democratice, chiar dacă, formal, cele mai multe state pot fi catalogate drept „democraţii.” Dacă luăm în calcul populaţia care trăieşte cu adevărat în democraţie, lucrurile se schimbă. Vedem că nici China, nici Rusia, nici măcar India, ca să nu mai vorbim de ţările africane, arabe, o parte din cele din America Latină, cele din Asia Centrală nu sunt decât democraţii de faţadă, „dirijate” sau de-a dreptul dictaturi. Mai mult, democraţia este în declin şi în „comunitatea transatlantică”. Motive sunt mai multe, de la „războiul împotriva terorismului” până la trecerea la societatea post-industrială. Cum se va reflecta acest declin al democraţiei în structurarea relaţiilor internaţionale? Din punctul meu de vedere, o primă consecinţă a declinului democraţiei va fi scăderea calităţii actului de guvernare, cu repercusiuni la nivel social şi economic. Vom asista la creşterea neliniştii şi violenţelor sociale. Nu ar fi pentru prima oară când naţiuni confruntate cu astfel de probleme şi le-ar scoate în exterior, generând conflicte mai mult sau mai puţin locale sau globale. O a doua consecinţă ar fi un declin al parlamentarismului şi o întărire a regimurilor prezidenţiale. Fenomenul este evident atât în Europa, nouă sau veche, dar şi în alte zone. O a treia consecinţă a declinului democraţiei îl reprezintă afirmarea în forţă a populismului, apărut în siajul discursurilor anti-sistem. Populismul scoate din ecuaţia democratică „clasa politică”, identificată cu sursa tuturor relelor sociale. O a patra consecinţă a declinului democraţiei o constituie înlocuirea ideologiilor cu religia şi renaşterea fundamentalismelor religioase. Statul laic este pus în discuţie peste tot în lume. Nu este fără interes să menţionăm un recent articol din „New York Times”, al cărui titlu spune tot: „ O naţiune de creştini, nu o naţiune creştină.” Este o trimitere directă la ponderea disproporţionată pe care o are subiectul religios în campania electorală, cu efect asupra structurării politicilor publice americane, în plan intern şi extern. Pe acest fond al „renaşterii religioase” asistăm la afirmarea unui nou conservatorism în Europa de Est, care explică mult din pro-americanismul activ al acestor ţări. O menţiune specială pentru drepturile şi libertăţile cetăţeneşti în contextul declinului democraţiei. Sub pretextul luptei împotriva terorismului şi a corupţiei, s-au adus şi continuă să se aducă atingeri grave liberului exerciţiu al acestor drepturi şi libertăţi. Al doilea element al grilei: atitudinea actorilor majori la nivel global faţă de procesul de globalizare şi de capitalism. Poate părea ciudat un astfel de criteriu. Realitatea ne spune contrariul. Primo: globalizarea nu are, cum ştim, doar câştigători. Din acest punct de vedere, marele câştigător al globalizării este China. Statele Unite ale Americii, furnizorul modelului globalizării, cel neo-liberal, Uniunea Europeană, dar şi Rusia, sunt mai mult sau mai puţin perdanţi în acest joc economic la nivel global. Secundo: capitalismul suferă o mutaţie de fond, stimulat fiind de oportunităţile oferite de globalizare. Schimbarea nu este neapărat benefică, după cum o dovedeşte criza creditelor imobiliare americane. Injecţiile de lichidităţi făcute de băncile centrale sunt fără precedent. Iar în lipsa mecanismelor de protecţie crizele financiare se vor propaga aproape instantaneu. Tertio: scăderea influenţei şi relevanţei în procesul de globalizare a FMI, OMC şi BM. Locul lor este luat de naţiuni precum China, foarte activă în Africa şi mai nou şi în America Latină. Din acest punct de vedere, cea mai mare relevanţă o are transformarea fondurilor de investiţii suverane în instrumente de politică externă. Un fond de investiţii suveran este un fond de stat. În 2015 fondurile suverane vor gestiona 12 000 de miliarde de dolari, faţă de 2500 de miliarde acum. Or, cei care au bani în astfel de fonduri sunt China, cu o rezervă valutară de 1400 de miliarde de dolari, Rusia, cu o rezervă de circa 500 de miliarde dolari. Reacţia firească la apariţia în forţă a fondurilor suverane va fi protecţionismul, cu toate consecinţele care decurg de aici. Al treilea element al grilei: soft power sau hard power? Fiecare actor major la nivel global este evident preocupat de alegerea celor mai adecvate instrumente prin intermediul cărora să-şi exercite influenţa. Puterile în ascensiune, în special China, vor miza pe soft power, cele în declin, precum SUA, pe hard power. Uniunea Europeană este greu de spus ce va face, câtă vreme nu iese din actualul impas constituţional şi nu-şi elaborează o politică externă comună clară. Forţele armate au redevenit o miză esenţială a relaţiilor internaţionale. Al patrulea element al grilei de citire: atitudinea faţă de fenomene care se cer gestionate colectiv şi global, precum schimbările climaterice, ameninţările teroriste, accesul la materii prime, fluxurile migratorii, etc. Asistăm în acest moment la o tendinţă generalizată de creştere a preţurilor materiilor prime şi mai ales ale alimentelor. În ceea ce priveşte alimentele, criza este agravată de explozia cererii de bio-combustibili. Unele ţări vor dori să gestioneze în comun aceste riscuri, altele acţionează pe cont propriu, chiar şi atunci când acest lucru este contraproductiv pentru ansamblul comunităţii internaţionale. Cel mai elocvent exemplu este poziţionarea marilor actori pe scena politică internaţională în raport cu protocolul de la Kyoto. Mai mult, trebuie să luăm în calcul o mutaţie de fond care se petrece în Statele Unite ale Americii: privatizarea politicii externe şi a războiului, pe fondul problemelor care au apărut după atentatele din 11 septembrie 2001 şi mai ales după invadarea Irakului. Rolul exagerat acordat de americani sub-contractorilor, atât în politica externă, în culegerea şi în analiza informaţiilor, inclusiv privatizarea torturii, cât şi în executarea unor misiuni operative pe câmpul de luptă a dat naştere deja la fenomene periculoase, vezi episodul Blackwater. O ultimă remarcă: fără a fi profeţi, scena internaţională va avea, în viitor, în loc de o hiper - putere globală şi câteva puteri regională, cel puţin trei puteri semi - globale, ca să spunem aşa: China, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană. De unde şi imperativul definirii regulilor de funcţionare a ceea ce vrem noi să credem că ar trebui să fie noul „multilateralism.” Kosovo este doar unul dintre semnele îngrijorătoare ale destructurării ordinii internaţionale bazate pe principiile wilsoniene, la sfârşitul Primului Război Mondial. Primul eşec al acestei încercări de a structura lumea l-a reprezentat incapacitatea Ligii Naţiunilor de la împiedica izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Organizaţia Naţiunilor Unite, succesoarea Ligii, s-a descurcat ceva mai bine în perioada postbelică, paradoxal, tocmai datorită bipolarizării lumii şi competiţiei dintre cele două sisteme ideologice. Acum este evident că ONU nu mai serveşte nimănui, şi, mai devreme sau mai târziu cineva trebuie să aibă curajul să scape de „leşul” ei. Dreptul internaţional este o noţiune tot mai goală de conţinut, aşa că a vorbi despre faptul că independenţa auto-proclamată de Kosovo este o excepţie sună a glumă proastă. Întrebarea care se pune este dacă Uniunea Europeană va supravieţui momentului Kosovo. Motivul? Simplu. Odată cu recunoaşterea independenţei provinciei sârbe Kosovo triumfă modelul regionalizării. Cu alte cuvinte, statele naţionale sunt actori prea puternici pentru birocraţia hipercentralizată de la Bruxelles. Disoluţia lor şi înlocuirea cu regiunile, actori infinit mai slabi, este văzută ca o condiţie a succesului proiectului unificării Europei. Dacă în cazul în care unificarea ar avea ca actori statele naţionale construirea unei identităţi europene, adăugată identităţii naţionale, nu ar fi un proces conflictual, dimpotrivă, distrugerea identităţii naţionale şi construirea concomitentă a două noi identităţi, una regională, cealaltă europeană, va arunca, mai devreme sau mai târziu, întreg edificiul european în braţele haosului şi ale unui nou război civil. Nu am înţeles niciodată fascinaţia unora pentru Evul Mediu. Iar dacă ea există, se poate „vindeca”, la nevoie, cu jocuri pe calculator. Tehnologia face minuni! Dar nu ar fi în interesul nimănui ca fanteziile unora să provoace noi suferinţe pe continent. Cât despre americani, numai de bine! Graba cu care au recunoscut independenţa provinciei dovedeşte, o dată în plus, că nu înţeleg nimic din ceea ce se întâmplă în lume. Pe de altă parte, nici motivele pentru care România nu o recunoaşte nu sunt dintre cele mai onorabile, pentru că nu de grija sârbilor sau a Transilvaniei mor cei mai mulţi dintre politicienii noştri, ci de grija voturilor.

Inflaţia nu vine doar din salarii

Inflaţia s-a reaprins în România. Nu spunem nimănui o noutate: fiecare simte acest lucru în fiecare zi fie când merge la piaţă, fie când îşi plăteşte facturile la întreţinere sau la diverse servicii: telefonie, transport în comun, etc. Inflaţia se vede şi în costurile creditului, iar tot mai mulţi români au credite de consum sau credite imobiliare. Anualizată, în ianuarie 2008 inflaţia a atins un nivel de 7,28%, ceea ce înseamnă că ţinta de inflaţia propusă de BNR a fost ratată în 2007, iar cea pentru 2008 a fost revizuită în creştere, de la estimarea anterioară, de 4,3% , la 5,9%, în condiţiile în care se menţine totuşi ţinta de inflaţie la 3,9%. Întrebarea firească este: dincolo de teoriile pe care flutură pe sub nasul nostru BNR, ce anume din evoluţiile economiei româneşti, citită de această dată în context european şi global, ar putea face să poată fi atinsă ţinta de inflaţie propusă pentru 2008? Întrebarea este legitimă, şi asta cu atât mai mult cu cât, după umila noastră opinie premizele de la care s-a plecat în toţi aceşti ani în analiza inflaţiei au fost, din multe puncte de vedere, false. Ca urmare ele au produs, nu de puţine ori, soluţii de combatere a inflaţiei care au generat efecte contrare celor scontate. Am rămas neplăcut surprins că, în locul unei analize profunde a cauzelor structurale ale inflaţiei în economia României, am avut parte de acelaşi discurs dogmatic despre creşterile salariale, care duc la inflaţie. Şi, cum o nenorocire nu vine niciodată singură, discursului lipsit de substanţă al prozei administrative a BNR i s-a adăugat discursul găunos şi populist al celor mai multe partide, care fie că au speculat momentul pentru a vitupera mărirea pensiilor, fie pentru a introduce moţiuni tembele, de genul „stop scumpirea!” Procesul dezinflaţionist început în 2000 şi continuat până în 2007 s-a petrecut concomitent cu o creştere substanţială a veniturilor din salarii, pensii şi ajutoare sociale. Una din două: fie am asistat la o mare minciună statistică, iar inflaţia a fost sistematic mai mare decât cea publicată oficial, şi atunci creşterea veniturilor este practic unicul factor de creştere a inflaţiei, fie nu creşterea salariilor este la originea creşterii inflaţiei din ultima vreme. Trecând peste faptul că, în materie de statistici privitoare la inflaţie, minciuna este la ea acasă, guvernele manipulând, legal! statisticile, din motive care nu fac obiectul acestui articol, putem afirma, fără să greşim, că a ne uita mereu doar la nivelul creşterilor salariale ori de câte ori inflaţia o ia în sus este neproductiv. Iarăşi nu spunem o noutate atunci când afirmăm că trebuie să luăm în calcul tot mai atent şi efectele globalizării şi integrării economiei româneşti în spaţiul economic european atunci când proiectăm măsuri de combatere a inflaţiei. Nu mi se pare normal şi firesc ca de fiecare dată doar veniturile din muncă să fie sacrificate pe altarul ţinerii în frâu a inflaţiei, iar veniturile din capital să fie „uitate” . Reamintim celor care uită anii 90, mai ales perioada guvernării CDR, că puterea de cumpărare a cetăţenilor români a scăzut dramatic, mai ales cea a pensionarilor, cheltuielile publice s-au redus dramatic, practic creditul de consum nu exista, şi cu toate astea inflaţia atingea cote incredibile. Dacă ar fi citit cu atenţie manualul de economie, teoreticienii noştri şi-ar fi amintit că există şi o inflaţie dată de sub-consum, la care se adăuga gradul extrem de redus de utilizare a capacităţilor de producţie, unde se pare că eram campioni mondiali. În acei ani cererea de bunuri şi servicii era imensă, dar oamenii nu aveau bani. Cei care ofereau bunuri şi servicii nu puteau supravieţui decât „jupuindu-i” pe cei care mai dispuneau de ceva bani. Pentru că, cinstit vorbind, nimeni nu-şi propune să înceapă o facere doar pentru a verifica dacă procedurile de faliment funcţionează! Menţinerea deliberată a salariilor la un nivel redus a generat un exod masiv al forţei de muncă româneşti, mai ales după ridicarea obligativităţii vizelor pentru Spaţiul Schengen, în 2002. Obişnuiţi cu o rată a profitului uriaşă, patronii români şi cei ai multinaţionalelor stabilite în România au întârziat deliberat procesul de reducere a decalajelor de salarizare faţă de muncitorii din ţările din jur sau din cele unde românii pleacă să muncească. Acum se invocă atât ritmul prea mare de creştere a salariilor( ceea ce nu este totuşi relevant, pentru că în cifre absolute salariile româneşti rămân în continuare extrem de mici), cât şi faptul că productivitatea nu creşte atât de repede pe cât cresc salariile. Problema creşterii productivităţii peste creşterea salariilor este o ţintă falsă. Dacă ne uităm la faptul că, pentru o maşină precum Dacia Logan, marja operaţională este la fel de mare, poate chiar mai mare decât cea a unei maşini de lux, iar maşina se produce în fabrica de la Piteşti, unde gradul de automatizare este nesemnificativ, vedem că nu productivitatea este problema. În plus, România este una dintre ţările cu cel mai mare număr de ore lucrate pe săptămână pe ansamblul UE, în condiţiile în care angajaţii au printre cele mai puţine zile libere pe an, vedem că alergăm după potcoave de cai morţi în materie de analiză a cauzelor inflaţiei. Mai nou, se vorbeşte despre o posibilă rectificare bugetară, pentru a reduce şi nivelul cheltuielilor publice. Sigur, ca mai în fiecare an, în luna decembrie s-au făcut cheltuieli semnificative din bani publici. Unele dintre aceste cheltuieli au fost nejustificate, altele reprezentau plăţi pentru lucrări deja executate. Doar că la cele mai multe categorii de bunuri procurate în decembrie de administraţia centrală şi de cele locale preţurile fie au rămas constante în decembrie şi în ianuarie, fie au scăzut. În schimb au crescut şi cresc preţurile la purtătorii de energie, petrol şi gaze, la energie electrică şi termică, la servicii de tot felul, de la serviciile sanitare la cele de transport şi telecomunicaţii, adică fix acolo unde avem aşa-zise Autorităţi de Reglementare, care, în loc să-i apere pe cetăţeni de abuzurile de putere ale monopolurilor mai mult sau mai puţin naturale, apără interesele acestora din urmă, ajutându-i să-şi mărească profitul cu orice preţ. Să nu-i uităm şi pe mult prea lacomii noştri bancheri, care au mărit permanent costurile creditării, chiar şi atunci când clamau sus şi tare că le-au redus! Comisioane bancare mai mari ca-n România nu găseşti! Iar toate aceste comisioane se „varsă” în inflaţie, deşi nu le găsim pe nicăieri în statistici( or fi, dar sunt bine ascunse!). Nu cumva punând mâna pe ”par” şi aplicând legea cu cea mai mare asprime, prin intermediul mecanismelor de reglementare, Guvernul şi BNR ar putea obţine rezultate mai consistente în procesul de dezinflaţie? Şi venim la întrebarea cheie: cine plăteşte preţul reducerii inflaţiei? Dacă vor continua să-l plătească doar salariaţii şi pensionarii, prin scăderea puterii de cumpărare, atunci problemele economiei româneşti, mai ales în materie de asigurare a forţei de muncă, se vor agrava. Şi vom mai vorbi despre inflaţie multă vreme de aici încolo.

Dimensiunea economică a relaţiilor Federaţiei Ruse cu comunitatea euro-atlantică Acest articol sintetizează o parte a poziţiilor exprimate de participanţii la dezbaterea cu titlul de mai sus care a avut loc astăzi la sediul Fundaţiei Europene Titulescu. „Absenţa obiectivelor strategice este una dintre problemele majore care afectează relaţiile Federaţiei Ruse cu Uniunea Europeană. În ciuda rolului decisiv pe care l-a jucat în încetarea bipolarităţii, Rusia nu a reuşit să-şi găsească locul nici în strategia de lărgire a Uniunii Europene, nici în aceea a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord.” Este concluzia unui studiu publicat de Nadejda Arbatova, doctor în ştiinţe politice europene la Institutul de Economie Mondială şi de Relaţii Internaţionale al Academiei de Ştiinţe a Federaţiei Ruse, directoare a programului de studii a Comitetului „Rusia în Europa unită”. Această concluzie pare destinată în mod special să contrazică imaginea promovată tot mai insistent în ultimii ani în Occident, aceea a unei Rusii expansioniste, agresive, care a înlocuit tancul cu conducta de gaze şi de petrol, şi care nu a renunţat la politica sa de tip imperial. O imagine care nu face mai uşoară discutarea serioasă şi bazată pe fapte, nu pe clişee propagandistice, a relaţiilor Federaţiei Ruse cu spaţiul euroatlantic. Federaţia Rusă a ajuns din nou într-un moment crucial, în care trebuie să facă o serie de opţiuni strategice, unele dintre ele privind natura, amploarea şi obiectivele legăturilor sale cu Occidentul. Nu este indiferent nimănui dacă aceste relaţii vor fi tot unele de confruntare, ca în timpul Războiului Rece, sau unele de parteneriat, în condiţii cât mai echitabile pentru toţi cei implicaţi în această relaţie. Vladimir Putin consideră că este de datoria sa personală să stabilească un parteneriat egal între Rusia şi Occident pe scena internaţională. Atitudinea lui Putin contrastează cu aceea a lui Boris Elţîn, care a obţinut intrarea în G7 cu preţul unor concesii unilaterale. Pentru Elţîn Occidentul era reprezentat în primul rând de Statele Unite ale Americii, pentru Putin el este reprezentat de UE şi de principalele state membre, cum ar fi Franţa şi Germania. Cu o precizare: europenismul lui Putin are un caracter particular şi are mai degrabă legături cu secolul 19: Rusia ia parte la concertul naţiunilor europene pentru a exercita acolo o influenţă cât mai mare, dar afacerile interne ruse nu o privesc decât pe ea. Occidentul este, la rândul lui, conştient de faptul că Rusia se pregăteşte, de data asta de pe poziţii de forţă, nu de slăbiciune, ca în anii 90, să ia decizii strategice în legătură cu modul în care îşi va folosi noua forţă economică în jocurile de putere la nivel global. Dilema Rusiei în materie de alegeri economice vine din felul în care percepe globalizarea şi mai ales din conştientizarea faptului că nu are suficiente instrumente pentru a gestiona consecinţele ei. Deşi începe să profite economic de pe urma globalizării, sunt anumite aspecte ale procesului care îi slăbesc puterea de a influenţa evenimentele la scară internaţională. Restructurarea economiei Federaţiei Ruse s-a făcut, ca şi în cazul României, haotic, fără un plan şi fără să existe nişte obiective clare în termeni de performanţe economice şi sociale. O serie de reforme introduse după criza financiară din august 1998 s-au dovedit benefice şi au permis o recuperare tot mai accelerată a pagubelor suferite în perioada premergătoare crizei şi în timpul crizei. Cea mai bună dovadă că s-a schimbat ceva fundamental în economie Rusiei este faptul că, pentru prima oară după 25 de ani, în Rusia sporul de populaţie a fost pozitiv, numărul naşterilor crescând semnificativ. Este un semn clar de optimism şi de încredere în viitor. De altfel, conform cifrelor BM, doar 7,8% din total populaţie se află acum sub pragul de sărăcie, ceea ce dovedeşte că politicile redistributive promovate de Putin au avut rezultate. Acum, cifrele statistice indică o structură a economiei ruse mai modernă şi mai occidentală decât am crede. De exemplu: agricultura contribuie cu doar 4,6% la formarea PIB, şi ocupă 10, 8% din forţa de muncă, industria, cu 39,1%, în condiţiile în care ocupă 21,9% din totalul forţei de muncă, iar serviciile cu 56, 3%, ocupând 66,1% din forţa de muncă. Exporturile s-au ridicat la 348,9 miliarde de dolari, iar importurile la 225,5 miliarde de dolari, ceea ce face ca excedentul balanţei de plăţi să urce la 123 miliarde de dolari. Rezervele sale externe sunt apreciate la circa 500 de miliarde de dolari. Din analiza luărilor de poziţie ale analiştilor ruşi şi occidentali rezultă că decidenţii politici de la Kremlin sunt conştienţi de slăbiciunile structurale ale economiei ruseşti şi de pericolele dependenţei ei de veniturile provenind din vânzarea materiilor prime. De aceea se promovează diverse programe de diversificare a activităţilor economice, fie prin revigorarea unor ramuri economice, ca în cazul tehnologiilor militate şi spaţiale, fie prin susţinerea altora noi, din spectrul noilor tehnologii. Voluntarismul economic şi chiar forme de patriotism economic de tip gaullist sunt evidente în deciziile guvernului de la Moscova, care doreşte să faciliteze şi apariţia altor „campioni naţionali” de talia Gazprom, în special în producţia de armament şi în aviaţie, vezi Suhoi. Mai mult, şi asta este lucrul cu adevărat nou, Rusia a înţeles că trebuie să-şi pregătească de pe acum perioada post petrolieră şi gazeifieră. Modelul ales este cel al unor monarhii petroliere din Golf, care investesc masiv în diversificarea economiei lor. Această re-orientare a economiei cere o finanţare pe măsură, care implică, pe de o parte, maximizarea câştigurilor din vânzarea materiilor prime, iar pe de altă parte menţinerea unui flux crescut de investiţii externe pentru a finanţa schimbările structurale din economia rusă. Dorinţa Rusiei de a maximiza câştigurile din vânzarea materiilor prime explică atât conflictele cu ţările europene pe tema aprovizionării cu gaze, cât şi graba cu care Rusia promovează proiecte de conducte de transport gaz precum North Stream şi South Stream. Este adevărat că agresivitatea cu care o face nu poate fi justificată de nimic, dar poate şi asta exprimă frustrarea faţă de felul în care a fost tratată după destrămarea Uniuni Sovietice. De asemenea, deşi a evocat această posibilitate, Rusia nu este o adeptă prea entuziastă a înfiinţării unui „cartel internaţional al gazelor”, după modelul OPEC, în parte din motive tehnice, în parte din motive care ţin de dorinţa sa de a putea controla independent pieţele. Menţinerea unui flux ridicat de investiţii străine este o problemă. Rusia trebuie să găsească un compromis, care să permită participarea capitalurilor străine într-o proporţie mai mare la exploatarea materiilor prime. Asta cu atât mai mult cu cât are nevoie de investiţii şi de tehnologii care să permită menţinerea unui nivel ridicat de producţie şi de transport, dar şi punerea în valoare a noi zăcăminte. Pe de altă parte, Rusia vrea să determine investitorii să acorde atenţie şi altor domenii: infrastructuri de transport, industrie, agricultură, turism, educaţie şi sănătate. Pentru asta este nevoie de stimulente şi de un mediu politic stabil şi previzibil, care să permită o evoluţie democratică mai convingătoare ca aceea de până acum. Rusia are un handicap în relaţiile sale economice cu spaţiul euroatlantic: faptul că nu este încă membru al OMC. Iar recenta primire a Ucrainei în Organizaţie şi posibilele consecinţe asupra procesului de aderare a Rusiei nu aranjează lucrurile. Este evident că la Moscova cresc frustrările în legătură cu dublul standard în materie de tratament care îi este rezervat de Occident, pentru că îi este refuzată şi apartenenţa la OECD. Inevitabil, trebuie să aducem în discuţie modelul de capitalism promovat de Moscova, un capitalism de stat, care susţine penetrarea marilor concerne ruseşti pe pieţele internaţionale. Gazprom este exemplar din acest punct de vedere: o entitate economică gigantică, agresivă, nemiloasă, care nu face distincţie între interesele acţionarilor privaţi şi cele ale statului rus, şi el acţionar, în paranteză fie spus. Problema Gazprom este mai mult de natură simbolică. Lumea nu este pregătită, după prăbuşirea comunismului, să mai negocieze cu astfel de mari entităţi economice controlate de stat. Numai că Gazprom nu este singura entitate de acest fel. Cea mai mare bancă comercială din lume este chineză şi are capital de stat. Iar aceste exemple se înmulţesc. Existenţa lor pune două probleme: contrazice teza conform căreia statul este prost administrator, şi dă apă la moară celor care se opun privatizării cu orice preţ a serviciilor publice, peste tot în lume. Miza agitării „pericolului Gazprom” este mult mai mare decât am crede. Problema cea mai importantă a relaţiilor economice ale Federaţiei Ruse cu spaţiul euroatlantic o reprezintă aspectele energetice ale acestor relaţii. Lucru valabil şi pentru România, ca parte a spaţiului euroatlantic, respectiv a spaţiului european Ne aflăm într-o situaţie în care evoluţiile de pe pieţele energetice indică o cerere puternică, în condiţii de ofertă limitată. În aceste condiţii toate ţările producătoare de gaze şi de petrol care acceptă investiţii străine în domeniul producţiei şi transportului au început să-şi re-negocieze contractele, pentru a obţine condiţii mai favorabile lor. Rusia nu face excepţie. Pe acest fond a intervenit liberalizarea pieţelor energetice în UE, care a agravat situaţia pe piaţă, generând o presiune suplimentară asupra cererii de gaz şi de petrol. Aşa se face că, în momentul contenciosului Rusia-Ucraina pe tema preţului la gaze s-a profilat un ţap ispăşitor ideal, Gazprom, care are calitatea de a evita discuţiile de fond asupra contradicţiilor din politicile energetice promovate de UE. În loc să ne temem de „arma energetică” a Rusiei, ar trebui să fim îngrijoraţi cu adevărat de incapacitatea viitoare a Rusiei de a produce suficient petrol şi gaz. Crizele viitoare în furnizarea de petrol şi gaze nu vor veni din cauza lipsei de investiţii sau din strategii de dominaţie prin penurie artificială de energie, creată de Rusia, ci de declinul natural al producţiei şi de creşterea iraţională a cererii. Politicile europene şi ruseşti în domeniul energetic trebuie să aibă drept principal obiectiv scăderea cererii şi creşterea economisirii energiei.

Normalizarea relaţiilor cu Rusia mai poate aştepta? Se pare că da, judecând după frenezia cu care Traian Băsescu, pitorescul nostru preşedinte, aşa cum îl descria International Herald Tribune, atacă Rusia cu orice prilej şi propune Europei şi Statelor Unite ale Americii tot felul de soluţii la problema dependenţei energetice de gazul rusesc, inclusiv folosirea NATO pe post de câine de pază al aprovizionării cu gaze din Rusia. Ceva nu este în regulă cu acest iureş anti-rusesc al politicii externe româneşti, care ne aduce aminte de discursurile găunoase ale lui Ceauşescu şi de instrumentarea rusofobiei în scopul păstrării puterii. De altminteri, recrudescenţa acestui tip de atitudine faţă de Rusia ţine strict de dinamica politică internă, de poziţionarea partidelor în perspectiva unui an politic dificil, 2008, când se vor vedea atât costurile imediate ale aderării la UE, economice şi sociale deopotrivă, cât şi cele ale eşecului politic al unei alianţe care, deşi s-a destrămat formal, continuă să guverneze împreună. În aceste condiţii, preţul la utilităţi, în special la gazele naturale, va juca un rol esenţial în formarea intenţiilor de vot. Şi ce ţap ispăşitor mai bun decât Rusia, duşmanul atât de firesc al României, încât nu mai încape îndoială şi nu mai necesită o abordare critică, se poate găsi, pentru deturnarea atenţiei de la responsabilităţile guvernanţilor? Imaginea unei Rusii veşnic pusă pe rele în privinţa României este o construcţie de dată recentă. Ea a început imediat după ultimatumul dat de URSS României Mari, de a părăsi Basarabia, după semnarea Pactului Ribentropp- Molotov, şi a servit în special propagandei de război a regimului Antonescu. Elemente ale acestei construcţii propagandistice au fost preluate de regimul comunist, pentru a-şi consolida dominaţia şi pentru a se legitima, în special după retragerea trupelor sovietice de ocupaţie, la începutul anilor 60 ai secolului trecut. Dacă Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a scos pe ruşi din România, ar părea că Traian Băsescu visează să-i scoată pe ruşi din Rusia! De fapt, o construcţie imagistică esenţial conflictuală în privinţa relaţiilor cu Rusia ne împiedică să vedem lucrurile aşa cum sunt ele de fapt. Evident, nu este confortabil pentru nici-o naţiune să se afle în aria de influenţă a unui Imperiu. Dar, spre deosebire de Imperiul Otoman, care ne-a ţinut în afara Occidentului, Imperiul ţarist a fost, cu toate limitele şi brutalităţilor lui, un agent al modernizării şi europenizării Ţărilor Româneşti. Lui îi datorăm prima Constituţie, Regulamentele Organice, dar şi sprijinul pentru obţinerea independenţei de stat. La rândul său, URSS, chiar în calitate de putere ocupantă, a contribuit la modernizarea României, mai ales în domeniul industrial şi al infrastructurilor. Nivelul despăgubirilor de război a fost stabilit, totuşi, de Puterile Aliate, la Conferinţa de Pace de la Paris. La rândul lor, românii din Transilvania nu au pentru ce mulţumi Imperiului Habsburgic şi nici celui Austro-Ungar, care i-au tratat ca pe cetăţeni de mâna a doua, i-au discriminat programatic, i-au umilit şi i-au exclus din viaţa publică. Cu toate astea, singurii care se „bucură” de dispreţul şi de ura celor mai mulţi dintre români sunt ruşii. Iar pescuitorii în ape tulburi din politica noastră speculează intens aceste sentimente anti-ruseşti, care nu ne fac cinste. Atitudinea României faţă de Rusia este, în acest moment, parametrul critic care structurează noua orientare spre Est a politicii externe, orientare impusă de Traian Băsescu, în siajul intereselor americane în zonă. Nimeni nu poate spune că Marea Neagră este, geopolitic vorbind, o zonă critică pentru Europa şi pentru România, cu toate micile conflicte locale care mai apar ici şi colo. Mutarea accentului politicii europene a României de pe Europa Centrală, ca zonă de articulare spre Occident, pe Europa de Est, ca zonă de articulare spre Caucaz, Marea Neagră şi Orientul Apropiat derivă din obiectivele şi interesele proprii SUA în regiune, care nu au fost convenite şi puse de acord cu toţi aliaţii din NATO şi care intră în conflict atât cu interesele Rusiei, cât şi cu acelea ale UE în zonă. Este vorba, în principal, de controlul rutelor de transport al purtătorilor de energie din Caucaz către vestul Europei şi către facilităţile militare americane din zonă. Politic, implicarea SUA în aria de interes a Rusiei este motivată de necesitatea unui al doilea val de democratizare în ţările desprinse din fosta URSS. Practic, implicarea urmăreşte înlocuirea actualelor echipe aflate la conducerea ţărilor vizate, considerate prea favorabile Moscovei, cu altele, favorabile Statelor Unite ale Americii. Este o viziune care derivă din teoria îndiguirii, caracteristică Războiului Rece. Obiectivele îndiguirii sunt acum de altă natură. Nu mai există pretextul ideologic, ce a constituit combustibilul care a alimentat disputele Războiului Rece. Cu toate limitele sale, democraţia rusă este funcţională, şi nu poţi cere unei ţări care, în istoria sa, nu poate număra mai mult decât un deceniu de democraţie pluralistă, să răspundă standardelor democratice ale unei democraţii consacrate, unde există o cultură civică dezvoltată. Acum se pot distinge două mari obiective strategice ale politicii SUA faţă de Rusia. Primul obiectiv este legat de controlul politicilor de alianţă ale Federaţiei Ruse. Plecând de la modul în care evoluează procesul de globalizare, ideal pentru Statele Unite ar fi să izoleze Rusia, pentru a nu-i permite o alianţă strânsă nici cu Uniunea Europeană, nici cu Republica Populară Chineză sau India. Aceste alianţe ar schimba radical capacitatea celor trei actori, şi implicit pe aceea a Rusiei, de a deveni un competitor strategic pentru SUA, modificând în acelaşi timp dramatic raportul de forţe în Eurasia. Al doilea obiectiv priveşte controlul resurselor naturale ale Rusiei. Privatizările din timpul mandatelor lui Boris Elţin au oferit capitalului şi firmelor americane un control substanţial asupra acestor resurse, prin persoane interpuse, sau chiar direct. Vladimir Putin, prin procesele intentate oligarhilor, a intrat în conflict cu cercurile de interese politico-economice americane. Atentatele de la 11 septembrie 2001 au împiedicat izbucnirea unei crize majore în relaţiile ruso-americane, iar împotmolirea americanilor în Irak le reduce marja de manevră în cazul unei confruntări directe cu Moscova. Valul doi de revoluţii democratice, care a ajuns la graniţele Rusiei, vizează să o ţină ocupată în spaţiul CSI, pentru a nu-şi putea pune în practică intenţiile de alianţe dăunătoare SUA. Ipoteza de la care pleacă americanii este aceea că Rusia nu are nici resursele militare, nici economice, pentru a-şi stabiliza vecinătatea apropiată. Un alt mod de slăbire a puterii Rusiei este alimentarea instabilităţii în Caucaz. Logica Războiului Rece funcţionează şi acum impecabil. Straniu este altceva. Pe măsură ce creşte preţul petrolului, scade capacitatea Occidentului de a manipula opinia publică rusă, prin accentuarea greutăţilor în plan social, şi de a face presiuni asupra Kremlinului prin intermediul datoriei externe. Recent, Clubul de la Paris a fost obligat să accepte plata în avans a întregii datorii a Rusiei, pierzând cu această ocazie şi câteva miliarde de dolari din dobânzi! În aceste condiţii, cu un excedent al balanţei de plăţi care poate asigura reformarea forţelor armate, dar şi calmarea febrei sociale, ruşii devin tot mai imuni la intervenţia externă în politica lor internă. Să mizezi pe confruntare, când nu ai capacitatea de a ţine sub control evenimentele este o gravă eroare de judecată. Rusia este greu de dizlocat din fostele republici sovietice, care au prea puţine în comun cu Occidentul, şi prea multe de pierdut dacă se izolează de piaţa rusească. Nu este de ignorat nici rolul elitelor locale, cel mai adesea rusofone şi laice, care sunt primele victime ale extremismului musulman în republicile islamice. Pentru aceste elite Moscova este aliatul natural în încercarea de a-şi menţine poziţiile de acum. Este firesc să ne întrebăm ce caută România în acest scenariu de destabilizare a zonei adiacente Rusiei, când ne dorim atât îmbunătăţirea relaţiilor cu Rusia, cât şi rezolvarea aşa-ziselor conflicte îngheţate? Cum putem spune că dorim să fim parteneri egali ai Rusiei, când noi considerăm ilegitime interesele Rusiei în spaţiul ei de securitate? Situaţia din Transnistria este mult supralicitată. Transnistria nu poate servi în nici-un caz drept bază avansată pentru Rusia în cazul extrem de improbabil al unui conflict armat în zonă. O pot apăra ruşii, fără să rişte o confruntare cu Ucraina? Va accepta Ucraina să le permită ruşilor accesul la bazele militare din Transnistria? Ce armament şi tehnologii militare sensibile se află în Transnistria? Sunt întrebări la care nu s-au dat până acum răspunsuri convingătoare. Internaţionalizarea problemei transnistrene nu a făcut decât să stimuleze producţia de planuri de rezolvare a crizei şi o concurenţă crâncenă între producători, care judecă doar în termeni de raporturi de forţă, atunci când nu văd în această criză un prilej de a obţine prestigiu şi recunoaştere internaţională. Ne aflăm în clasica situaţie a copilului cu prea multe moaşe, care rămâne cu ombilicul netăiat! Şi celelalte conflicte din zonă sunt în aceeaşi situaţie. Concurenţa unor ţări şi organizaţii internaţionale mai degrabă împiedică găsirea unor soluţii negociate, decât facilitează ajungerea la o înţelegere care să reflecte interesele tuturor părţilor aflate în conflict. Rămâne problema controlului rutelor energetice. Resursele semnificative de hidrocarburi se găsesc în Asia Centrală şi în Orientul Mijlociu, nu în Marea Neagră. Marile gazoducte şi oleoducte, existente sau aflate în fază de proiectare sau de construcţie, ocolesc România, din motive evidente, dacă ne uităm pe hartă. Rutele “clasice” trec fie prin Rusia, Ucraina, Polonia, fie prin ţările baltice, la nord, fie prin Turcia, la sud, după care urmează rutele maritime prin Mediterana, controlată de flota a şasea americană, sau terestre, prin Bugaria, Grecia şi Serbia. O conductă care să treacă prin România, mergând spre vest, este aproape o utopie din punct de vedere economic. Costurile depăşesc beneficiile, iar motivaţiile extra-economice, gen securizarea rutelor de transport, nu pot fi luate în considerare. Rusia are soluţii alternative pentru a-şi exporta hidrocarburile, în cazul în care rutele din Caucaz devin prea nesigure. În plus, piaţa chineză devine mai interesantă, ţinând cont atât de creşterea cererii, cât şi de creşterea preţurilor. Americanii, care au investit semnificativ în Azerbaidjan, au în Turcia un dispozitiv de descurajare şi mijloace de protecţie suficiente pentru a nu-şi face probleme în legătură cu petrolul din Caspica şi din Caucaz. De altminteri, aprovizionarea cu petrol nu a fost pusă sub semnul întrebării nici măcar în faza critică a destrămării fostei URSS, iar terorismul nu a constituit, până acum, o ameninţare credibilă. Şi teroriştii au nevoie de benzină! Mutarea accentului în politica externă românească pe Marea Neagră are motivaţii conjuncturale, şi derivă din aplicarea, deocamdată la scară mică, a unui nou scenariu de îndiguire, imaginat de SUA, care vizează în primă fază Rusia. Este o fază pregătitoare pentru marea îndiguire, cea care priveşte China, o ţară care este pe cale să-şi schimbe paradigma sa actuală de politică externă. Antagonizarea Rusiei, indiferent de motive, este o atitudine iresponsabilă din partea celor care decid în ceea ce priveşte politica externă românească. După toate cele întâmplate şi declarate în ultima vreme, România şi-a redus aproape de zero capacitatea de negociere cu Rusia. Raţiunea spune că normalizarea relaţiilor cu Rusia nu mai poate aştepta, mai ales în contextul în care se vorbeşte de siguranţa energetică a ţării. Interesele guvernanţilor spun că ea poate aştepta, sau, şi mai grav, că nu este necesară, de vreme ce ne permitem să insultăm Moscova. Vom vedea cine are dreptate atunci când vom citi factura la gaze.

Principiul lui Moisil aplicat politicii româneşti Regretatul academician Grigore Moisil, remarcabil matematician şi logician, deschizător de drum în materie de calculatoare, avea o problemă cu medicii, care îi limitaseră drastic porţia de vin la un pahar pe zi. Problema se prezenta cam aşa pentru hâtrul matematician: după un pahar cu vin, se simţea un alt om. Şi fiind vorba de un alt om, nu cumva acel om ar avea şi el dreptul la un pahar cu vin? Iar după fiecare pahar cu vin, algoritmul se repetă. În cazul evocat de academicianul Moisil, finalul era simplu: unul dintre „noii oameni” sfârşea în braţele lui Morfeu, ceea ce, până la urmă, rezolva dilema. Ce facem dacă recenta decizie a Curţii Constituţionale provoacă o situaţie care poate aminti de dilema academicianului Moisil? Premizele sunt deja create. Acum suntem în situaţia în care, adăugând la Constituţie, judecătorii i-au făcut cadou şefului statului un drept de veto de „unică folosinţă”, cum inspirat titra Oficiosul. Ca atare, candidatura Noricăi Nicolai pentru funcţia de ministru al Justiţiei a fost respinsă, pe motiv de „dosar de cadre”. Victorie de etapă, evident, pentru Traian Băsescu. Dar până la câştigarea războiului cu PNL şi cu guvernul Tăriceanu e cale lungă. Şi presărată cu un lung şir de „candidaţi noi”, după fiecare „veto de unică folosinţă” de care se va folosi Traian Băsescu. Nu trebuie să aşteptăm prea mult până ce vom verifica valididatea „principiului lui Moisil.” PNL i-a nominalizat pe Teodor Meleşcanu pentru postul vacant de la Justiţie, iar în locul său la Apărare pe Radu Stroe. Dacă am înţeles noi bine decizia Curţii Constituţionale, candidatura lui Teodor Meleşcanu nu ar trebui să mai fie tratată cu veto. Dar dacă Traian Băsescu îşi zice: ”ăsta e un om nou, deci ia să-i umblăm şi lui la cariera morală şi profesională”? Păi atunci se foloseşte de dreptul său, şi cere o nouă candidatură, care, nu-i aşa, merită şi ea un veto, etc, etc, etc. Să presupunem că aşa vor evolua lucrurile, şi candidatura lui Teodor Meleşcanu este respinsă. Atunci criza se localizează strict la nivelul justiţiei. În condiţiile în care candidatura sa este acceptată, criza se mută la ministerul Apărării. Este aproape sigur că Radu Stroe nu va primi confirmarea din partea lui Teraian Băsescu. Între ei sunt, ca şi în cazul Noricăi Nicolai, probleme personsale. Iar Traian Băsescu nu poate lăsa de la el. Sigur se va răzbuna, cu atât mai mult cu cât au fost colegi de şcoală militară, şi Stroe ştie prea multe despre cariera sa ulterioară. Maşina de zvonuri a început să duduie, în ceea ce-l priveşte pe Radu Stroe. Că a fost secretar de partid, că nu ştiu ce a mai făcut pe nu ştiu unde, că a fost dat afară fin Guvern pentru incompetenţă. Şi asta doar la o jumătate de oră de la anunţarea nominalizării! Aşa încât ar face mai bine să renunţe, până ce nu-i descoperă vreun „jurnalist de bine” înclinaţii pedofile! Pentru că în lupta dintre Palate s-a trecut demult de limitele bunului simţ şi peste cele constituţionale şi legale. O paranteză: devine de-a dreptul mizerabilă şi greţoasă implicarea unor jurnalişti şi a unor jurnale şi televiziuni în opera de compromitere a adversarilor lui Traian Băsescu. Nimic nu justifică această implicare, posturile de ambasadori care merită efortul s-au ocupat! Kârgâstanul nu merită efortul! Iar la Cotroceni nu mai sunt posturi vacante! Ca să nu mai vorbim de faptul că în capitalism munca patriotică este o dovadă de prostie! Iar, ca o ipoteză, odată respinsă candidatura lui Stroe, PNL scoate de urechi din joben candidatura Noricăi Nicolai, pentru postul de la Apărare. Un om nou, un nou veto? Cu ce anume ne alegem? Fie „consolidăm” criza de la Justiţie, fie că o mutăm, cu tot circul de rigoare, la Apărare. Când? Păi, în plin proces de pregătire a summitului NATO de la Bucureşti, unde se vor lua decizii importante pentru viitorul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord. Care, aşa cum îi spune şi numele, s-a împotmolit în nisipurile mişcătoare ale războiului din Afganistan, aflat hăt, departe de Atlantic şi fix la Est de Nord! Din tot acest circ nu putea lipsi PSD, dacă acceptăm că Mircea Geoană e totuna cu PSD. Intervenţia sa a fost de un ridicol perfect. Dar nu ne mai miră nimc! Să evoci alegerile anticipate, când ştii clar că ai grave probleme interne, că partidul iese mai şifonat din opoziţie decât de la guvernare, este o dovadă că ţi-ai pierdut busola! De fapt, când vorbea de alegeri anticipate ca despre o soluţie pentru criza relaţiei dintre Palate, Mircea Geoană se gândea, de fapt, la o soluţie pentru a evita confruntarea cu partidul, la Consiliul Naţional, şi, implicit, candidatura lui Adrian Năstase. Pentru Mircea Geoană o criză guvernamentală, urmată de demisia lui Tăriceanu, ar fi mană cerească! Ca de obicei, după ce a vorbit, fără să se pună de acord cu liderii partidului, Geoană a creat o nouă problemă PSD. Care a început să devină subiectul dezbaterii publice, sac de box pentru toţi, de la stânga la dreapta. Iar demersul PSD s-a decredibilizat până la punctul în care nimeni nu-l mai ia în serios. Din păcate, cum spuneam, principiul lui Moisil ne spune că, pentru a ieşi din dilemă, unul dintre „oamenii” care au dreptul la un pahar cu vin trebuie să adoarmă. Bine, se poate lua în discuţie şi coma alcoolică, dar să nu fim extremişti! În cazul nostru, „somnul” ar putea fi acceptarea, de către toţii actorii de pe scena politică, a ideii că guvernul Tăriceanu îşi va duce mandatul până la capăt, situaţie în care nu se mai justifică nici alegeri anticipate, nici ciondăneli pe candidaturi, nici retorica belicoasă. Dar nimic nu ne garantează că avem de-aface cu actori raţionali şi mai ales oneşti. Motiv să credem că vom avea cel mai mizerabil şi mai lipsit de sens an electoral, în care toate mizele cu adevărat importante pentru cetăţeni vor fi ignorate.

Noua Societate sau A Doua Viaţă S-a glosat mult, în ultimii ani, pe marginea a ceea ce unii au numit, fascinaţi de impactul tehnologiilor legate de Internet şi de comunicaţiile mobile, „Noua Economie.” Cu timpul, s-a dovedit că „Noua Economie” nu este tocmai nouă, că este şi ea supusă, în mai mare sau mai mică măsură, aceloraşi reguli ca şi „Vechea Economie” a capitalismului industrial şi financiar. Dar am uitat ceva, esenţial, după opinia unora dintre cei care nu reduc viaţa la componenta sa economică: faptul că „Noua Economie” este, în esenţa ei, una a bunurilor simbolice, dematerializate. Bogăţia se formează altfel în ceea ce numim „societatea cunoaşterii”, sau „Noua Societate”. „Noua Societate” va avea un impact cu mult mai mare şi mai profund asupra oamenilor decât percepem noi acum, atât a celor din lumea dezvoltată, cât şi, deşi în mai mică măsură, asupra celor din lumea în curs de dezvoltare. „Noua Societate” va fi cu mult diferită de aceea structurată de societatea industrială, care şi-a atins apogeul în cea de-a doua jumătate a secolului 20. Mai mult, ea va fi deosebită şi de ceea ce se aşteaptă cei mai mulţi dintre oameni. Aşa cum scria Peter Drucker, „Noua Societate„ va fi una a cunoaşterii. Cunoaşterea este resursa-cheie a viitorului. Grupul dominant în rândul a ceea ce încă numim „clasă muncitoare” va fi acela al „muncitorilor cu mintea”, dacă este să folosim o parafrază pentru „knowledge workers”. Acest grup va avea trei caracteristici principale: va fi trans-frontalier, căci cunoaşterea traversează frontierele chiar mai repede decât banii; va avea o mare mobilitate socială în sus, prin facilitarea accesului tuturor la educaţie şi formare profesională de calitate; va avea potenţial pentru eşec în aceeaşi măsură ca şi pentru succes, pentru că oricine poate dispune de „mijloacele de producţie” necesare, adică de cunoştinţele necesare obţinerii unei slujbe, dar nu toţi vor fi câştigători. Aceste caracteristici, cărora li se adaugă creşterea puternică a populaţiei în vârstă şi reducerea celei tinere, care implică schimbări în modul în care este ocupată forţa de muncă, fac din „Noua Societate” una extrem de competitivă. Iar un impact determinant îl vor avea tehnologiile informaţionale, în special Internetul. De această dată, graţie Internetului şi comunicaţiile mobile, indivizii şi organizaţiile pot intra în competiţie cu oricine, la nivel global. Sigur că economia este un factor puternic structurant al „Noii Societăţi”. Producţia de bunuri materiale, chiar dacă are un anumit grad de mobilitate-vezi procesul de de-localizare a producţiei de bunuri industriale şi de consum, declanşat de prima criză a petrolului, în anii 70, şi accelerat de emergenţa economiei Chinei, ţară care a devenit cel mai mare manufacturier la planetei – este totuşi aproape imobilă în raport cu producţia de bunuri simbolice. Acestea din urmă pot fi produse oriunde, de oricine, şi puse la îndemâna consumatorului aproape instantaneu. Din acest punct de vedere, Internetul şi tehnologiile care stau la temelia lui ilustrează cum nu se poate mai bine teza lui Marshall Mc Luhan, expusă în „Galaxia Gutenberg”, conform căreia tehnologiile nu sunt simple unelte la îndemâna omului, ci mijloace prin care el se re-inventează. Problema pe care ne-o punem este: cum ne re-inventăm, cum ne schimbă modul de a gândi şi de a relaţiona unii cu alţii noile tehnologii? Tiparul a permis omului să trăiască simultan mai multe experienţe de viaţă, plecând de la premiza că fiecare carte este un nou univers, un nou punct de vedere asupra uneia şi aceeaşi realităţi. Internetul şi noile tehnologii comunicaţionale duc lucrurile mai departe. Ele ne permit să trăim mai multe realităţi în acelaşi timp, prin capacitatea lor de a face posibilă crearea de „realităţi virtuale.” Această posibilitate poate genera o repliere spre sine a omului, o nouă sedentarizare a lui, după ce vreme de mai bine de două secole migraţia reprezentat un fenomen însoţitor al procesului de dezvoltare prin industrializare. Stăm sub semnul a două tendinţe opuse: nomadismul şi „cocooning”-ul, adică tendinţa de a rămâne într-un spaţiu protejat, care oferă siguranţă şi posibilitatea, prin intermediul noilor tehnologii, de a îndeplini obligaţiile sociale fără a ieşi din acel „cocon”. Noile tehnologii ale realităţii virtuale permit o sinteză cu consecinţe considerabile. Să nu uităm că suntem o societate 20-80, adică 20% din populaţie consumă 80% din resursele planetei. Deci din aceste 20% se vor recruta cei mobili, care vor călători cu adevărat, în lumea noastră reală, cu mijloace reale: tren, vapor, avion, automobil, vor vizita muzee reale, vor simţi cu adevărat briza mării şi vor auzi cu adevărat zgomotul valurilor. Din rândul celorlalte 80% se vor recruta călătorii prin realităţile virtuale, vor vizita muzee virtuale, vor vedea mări şi oceane virtuale. Mai mult, vor putea trăi, ca în cazul jocului „ Second Life”, vieţi virtuale, în lumea pe care şi-o vor crea după propria lor dorinţă, o lume în care regulile nu mai sunt impuse de alţii. În această lume virtuală fiecare poate da frâu creativităţii, dar poate scoate la lumină fantasmele şi demonii care îl bântuie. „Realitatea virtuală” va fi „drogul recreaţional” al „Noii Societăţi”, marihuana „digitală”. Mai mult, noile tehnologii de simulare permit transformarea tridimensională a „realităţilor virtuale”, inserând astfel individul în acea” realitate” , făcându-l să inter-acţioneze cu elementele realităţii, să obţină reacţii din partea acestor componente virtuale. Realitatea virtuală tridimensională poate deveni maşina de călătorii în timp a „săracilor” „ Noii Societăţi.” Este, de fapt, o călătorie în cyberspaţiu. Cyberspaţiu în care sunt deja posibile şi activităţi sexuale virtuale, lucru care, aşa cum remarca maliţios Jacques Attali, constituie singurul răspuns al ştiinţei la bolile cu transmisie sexuală! În faţa noastră se află o sfidare căreia nu suntem pregătiţi să-i facem faţă. Lumea reală are legile, valorile şi tabuurile ei, are constrângerile şi limitele ei. Lumile virtuale le pot avea pe ale lor, sau pot fi un spaţiu perfect anarhic, în care nu se aplică nici-o lege. Vom putea trece aşa uşor dintr-o lume în alta, practic instantaneu? Putem opera cu mai multe seturi de valori şi de reguli? Trecerea de la lumea comunistă la cea democratică poate oferi unele răspunsuri. Dar nu din punctul de vedere al lumii reale. Ci din punctul de vedere al confruntării lumii imaginare pe care ne-am construit-o fiecare în totalitarism, dându-i valoare absolută de normalitate, şi numind-o fie capitalism, fie democraţie, şi lumea reală care a rezultat. Noi nu suntem decepţionaţi şi frustraţi de realitate, aşa cum este ea, ci de faptul că realitatea nu corespunde cu lumea din imaginaţia noastră. Nu există o a „doua viaţă” în lumea noastră reală. Dar suntem tot mai tentaţi să trăim în lumea virtuală, crezând că astfel vom scăpa de servituţile de zi cu zi. Numai că şi realitatea virtuală îşi are servituţile şi coşmarurile sale, pe care nu le putem şterge cu o singură apăsare pe butonul mausului...

Rădăcinile crizei politicului Nimeni nu poate contesta faptul că, nu doar în România, politicul, şi implicit sistemul democraţiei reprezentative, traversează o criză fără precedent, care intră în contradicţie cu optimismul afişat nu cu mulţi ani în urmă, odată cu prăbuşirea comunismului. Dacă există un consens în legătură cu existenţa crizei, nu acelaşi lucru se întâmplă atunci când trebuie identificate cauzele crizei şi elaborate soluţii. Nu am fi adus în discuţie acest subiect, într-un moment în care scena politică românească dă iar în clocot, dacă nu ar fi apărut din nou pe tapet problema „reformării clasei politice”, care, în accepţiunea celor mai mulţi, se confundă cu schimbarea sistemului electoral. Oricât am încerca să înţelegem cum anume va „reforma” clasa politică şi cum anume o va face mai performantă votul uninominal, nu reuşim să imaginăm un scenariu coerent şi raţional. Suntem însă convinşi de un lucru: cei care oferă drept soluţie crizei democraţiei reprezentative doar schimbarea modului în care sunt aleşi parlamentarii dovedesc o cunoaştere superficială a realităţilor politice româneşti, fiind mai mult parte a problemelor politicului, decât soluţie a lor. Reducerea întregii problematici a crizei democraţiei reprezentative la o chestiune mai degrabă tehnică ascunde pericolul agravării crizei, prin supralicitarea aşteptărilor cetăţenilor. Raţionamentul celor care văd în schimbarea modului de scrutin o soluţie pentru a impune reformarea clasei politice este unul simplist, care nu ţine cont de complexitatea problemei. Plecând de la constatarea existenţei unei mari nemulţumiri sociale şi atribuind această nemulţumire în exclusivitate slabei performanţe a clasei politice, ei cred că orice măsură care ar fi receptată drept o „reformă”, o „schimbare” a clasei politice este bună, pentru că funcţionează pe post de supapă de siguranţă. în plus, are avantajul că amână luarea unor decizii de natură politică mult mai radicale şi mai periculoase pentru viitorul democraţiei. Se încearcă astfel să se câştige timp, nu se ştie pentru ce, poate în speranţa producerii unei minuni prin simpla trecere la votul uninominal. O veste proastă: în materie de politică nu există minuni, aşa cum nu există oameni providenţiali. Iar votul uninominal sigur nu poate fi bagheta magică pe care s-o agite ProDemocraţia pentru a transforma în Făt Frumos „broscoiul” numit „clasa politică românească”. Vom explica şi de ce nu se va întâmpla acest lucru. O primă remarcă: criza clasei politice este, printre altele, o criză a ceea ce numim „cetăţenie”, înţelegând prin asta faptul că cetăţeanul nu este privit ca un individ concret, cu sentimentele şi convingerile sale intime, ci ca un subiect de drept, care se bucură de toate drepturile sale politice(libertate de conştiinţă, de exprimare, de a alefe şi de a fi ales, de prezumţia de nevinovăţie, etc) şi care, în schimb, trebuie să respecte legile şi să participe la cheltuielile şi obligaţiile colective. Asta este principala condiţie pentru a putea avea o „societate justă”. În fond, o mare parte a crizei politicului îşi are originea în refuzul cetăţeanului de a mai fi cetăţean, de a mai fi egal în faţa legii şi a obligaţiilor colective. Încercând să răspundă întrebării „Ce este o societate justă?”, Xavier Darcos, de la Institut de France face următoarea observaţie: „Legitima cerinţă de justiţie în societate se dispersează în admonestări morale, în denunţarea decidenţilor sau în căinţă. Asistăm atunci la afirmarea viguroasă a drepturilor subiective(sau a drepturilor individului) cu exigenţe „cetăţeneşti” care altă dată erau, onest vorbind, total private(drepturi sexuale, drepturile copilului, afirmaţii etice sau religioase originale). Acest individualism slăbeşte instituţiile politic, dar şi instanţele sociale: şcoală, biserică, sindicate, partide. Fiecare individ(chiar şi un copil, un elev) consideră legitim să facă apel la drepturile sale naturale sau la convingerile sale autonome pentru a refuza să se supună autorităţii. De aici frecvenţa ideii de „criză”(a justiţiei, a educaţiei, a sistemului medical, a politicii) şi creşterea conflictelor sau a recursului la justiţie, a compromisurilor şi a normelor anomice sau locale.” Cu alte cuvinte, este greu de crezut că vom rezolva criza „politicului”, respectiv a democraţiei reprezentative, câtă vreme nu renunţăm la acele aspecte ale individualismului care împiedică funcţionarea ansamblului social. O societate este numitorul comun al intereselor indivizilor care o compun, nu suma lor aritmetică. Ceea ce se petrece acum în România este rezultatul unei neputinţe: aceea de a găsi numitorul comun al intereselor fiecăruia dintre noi. Am ieşit din logica lărgirii ariei drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, comune tuturor cetăţenilor acestei ţări, şi suntem în logica concurenţei pentru obţinerea de privilegii pentru indivizi şi grupuri de interese, în detrimentul ansamblului social, dar şi al fiecărui individ în parte. Sinceritatea protestatarului, a criticului social sau politic nu ar putea avea aceeaşi greutate cu legitimitatea legislatorului. În România primează protestatarul sau criticul, care par a avea mai multă legitimitate decât legislatorul, ceea ce face din democraţie un sistem politic tot mai puţin funcţional. Asta se vede mai ales în virulenţa anti-parlamentarismului orchestrat de „societatea civilă”, care este, la urma urmei, un grup de interese private aflat în căutarea privilegiului de a subordona politicul intereselor sale specifice. Într-o societate croită aşa cum este croită acum societatea românească nu poţi să „reformezi” clasa politică înaintea schimbării structurale a societăţii şi fără să readuci individul la starea de „cetăţean”. Ori, aşa cum arată Xavier Darcos, nu putem re-gândi „cetăţenia” fără să ne referim la dimensiunea ei economică. „Marxismul a denunţat, pe bună dreptate, scrie el, iluzia unei libertăţi şi a unei justiţii reale când mijloacele materiale de care dispun cetăţenii sunt inegalitare. Mai mult ca oricând problema economică ne obligă să regândim cetăţenia în termeni transnaţionali, pentru că societăţile moderne sunt confruntate cu probleme mai puţin de natură politică şi mai mult de natură economică şi socială: şomaj, drepturi ale salariaţilor, mondializare, liberalism şi intervenţia statului, de-localizare, diviziuni şi inegalităţi sociale. Astfel, societatea concretă ne reaminteşte permanent cât de diverşi şi de inegali sunt indivizii, în raport cu o ideologie a cetăţeniei care este fundamentată pe egalitatea civică, juridică şi politică. Comparaţia între real şi valori abstracte suscită o frustrare care nu face decât să se generalizeze la nivel global. onest vorbind, nimeni nu mai ştie cum să ieşim din dialectica „cetăţenie versus egalitate” într-o lume deschisă în care capitalismul nu mai are limite geografice şi tehnologice.” Din păcate, noi ignorăm sau nu dorim să discutăm rolul pe care îl joacă accentuarea polarizării sociale în agravarea crizei democraţiei reprezentative în România. Cu cât o societate este mai echitabilă, mai justă, mai egalitară chiar, cu atât are o democraţie mai puternică şi mai funcţională. spuneam, nu de mult, că săracii nu votează. Este o realitate de care nu vrem să ţinem cont: Sărăcia nu produce doar excludere socială, ci şi excludere politică. Ne este teamă să mai spunem lucrurilor pe nume, folosim tot felul de perifraze fade: ”precaritate”, „excludere”, „fractură socială”, „noua sărăcie”. Şi reticenţa sau teama noastră de a spune lucrurilor pe nume a făcut să revenim, cum spune Xavier Darcos, „la confuzia clasică dintre justiţie socială şi egalitate”. „O societate justă nu poate suprima toate inegalităţile sociale şi economice, oricât de mare ar fi voinţa sa de a-şi ajuta membrii cei mai dezavantajaţi sau de a asigura egalitatea şanselor, mai ales când lucrurile se desfăşoară la scară globală...Chestiunea repartiţiei şi(sau) a compensaţiei rămâne cheia unei societăţi juste, mai ales când munca este rară şi când câştigurile din muncă sunt cu mult mai mici decât cele din capital.” Societatea românească este o societate profund inegalitară, excesiv de polarizată economic şi social, în care sărăcia este o problemă structurală, căreia ne adresăm cu mijloace inadecvate şi cu paleative. Această situaţie naşte frustrări pe care o campanie insidioasă şi permanentă de manipulare a realităţii le-a canalizat împotriva sistemului politic, devenit ţap ispăşitor pentru o situaţie care i se datorează într-o măsură cu mult mai mică decât se spune. În aceste condiţii „reforma clasei politice” nu mai este un instrument care să permită optimizarea funcţionării ei şi creşterea performanţei gestionării treburilor publice, ci unul punitiv, al răzbunării celor lăsaţi de izbelişte de egoismul elitelor naţionale şi globale. De aici şi entuziasmul cu care este susţinută măsura introducerii votului uninominal, văzut ca o modalitate de control direct al individului asupra reprezentantului său în Parlament. Un control iluzoriu, în fond, şi periculos, pentru că nici-un individ nu poate pretinde că interesele lui sunt deasupra intereselor celorlalţi. Numai că nici una dintre problemele de fond ale societăţii nu poate fi rezolvată până când nu găsim metodele prin care să reducem inechităţile sociale şi să redistribuim mai just bogăţia între cetăţenii acestei ţări. A menţine confuzia în privinţa cauzelor crizei politice şi a soluţiilor ei este pe cât de contraproductivă, pe atât de periculoasă. Din păcate, există indivizi şi forţe politice interesate în menţinerea acestei confuzii, pentru a-şi atinge în acest fel obiective strict egoiste, care nu au nimic în comun cu binele public. Criza politicului va fi una de durată. Reducerea intensităţii ei şi a consecinţelor ei nefaste asupra economiei şi societăţii depind de capacitatea noastră de a reduce inegalităţile şi polarizarea socială. Cu alte cuvinte doar o societate justă, care recunoaşte interdependenţa membrilor săi, în timp şi spaţiu, va putea genera condiţiile necesare unei reforme de fond a clasei politice şi o consolidare a democraţiei reprezentative.