Nu vă așteptați la un roman fluviu. Și nici la o analiză ”politică”. Este doar un punct de vedere, extrem de subiectiv, despre ce s-a întâmplat în 2018. Și o încercare de a arunca o privire în viitorul foarte apropiat. Că acela mai îndepărtat ne este pur și simplu inaccesibil, de vreme ce totul este imprevizibil în România, deși ai zice că de vreo 15 ani trăim în ”Ziua cârtiței”. Am renunțat la ”obiectivitate”. Ea este o povară, în lumea în care trăim. Și nu cer nimănui să fie de acord cu mine. Știu, veți zice că eram adeptul dialogului. Da, dar dialogul presupune subiecte cât de cât comune. Cum noi am ales să ne spunem fiecare monologul cu fața la perete, cine sunt eu să schimb ordinea de zi?
Așadar 2018 este un an pierdut pentru România și pentru români. Unul dintr-un șir care sigur se va lungi. Pentru că și 2019 promite un eșec, și, an electoral fiind, este ca și cum ai turna gaz peste foc. Am tot crezut că, dacă economia merge, e totul OK! Iar dacă politicienii se încaieră, e cu atât mai bine: ocupați cu asta lasă economia în pace și ea zburdă pe câmpii, liberă, profitabilă, iute crescătoare. Ei bine, total greșit!
Economia a tot crescut, din 2012, nu pentru că politicienii nu și-au vârât deștele în mecanismele de ”piață liberă”(glume de economiști din școala austriacă, ce vreți!), ci pentru că și le-au vârât! Lumea asta în care trăim, complexă și tot mai interdependentă, are un minim de coerență doar pentru mai există și se aplică politici publice. Inclusiv în economie. Economia României a crescut pentru că s-au aplicat două măsuri fundamentale, inevitabile în situația dată. Prima măsură a fost reducerea fiscalității. A doua măsură a fost creșterea salariilor. Pare simplu, dar nu este. Renunțarea la austeritate a fost o măsură salutară. Dar fiecare din cele două măsuri este pe punctul de a-și atinge limitele până la care pot stimula creșterea economică. Și este nevoie ca lor să li se adauge altele, dar cine să le gândească, cine să le aplice?
Că democrația reprezentativă este în criză, nu mai e o noutate. Doar că în România nu mai are cine fi în criză: nu mai suntem o democrație! ”Lupta împotriva corupției” ne-a adus acolo de unde am plecat: la regimul partidului unic, Partidul Statului Paralel. Bine, Statul Paralel nu există! Dar conduce țara! A distrus autonomia politicului, a distrus orice lider politic cât de cât capabil să dea o direcție, să structureze un demers politic în logica binelui public. A promovat tot felul de nulități șantajabile, bune doar să îndeplinească niște ordine inepte. Nu gândire prospectivă, nu planificare strategică. Doar mica ciupeală! Pentru că statul paralel vrea doar acces la ceva bani publici, și atât! A, și o poliță de asigurare, politicul aservit, care să garanteze imunitate și impunitate pentru făptuitori!
Ca și lupta cu corupția, și lupta cu statul paralel este pe cât de heirupistă, pe atât de lipsită de rezultate. Pentru că, de fapt, cei din fruntea oștilor sunt mărginiți, lipsiți de cultură, unii democratică, ceilalți juridică, și imorali până în măduva oaselor. Iar publicul s-a săturat de circul ăsta ieftin, combatanții ambelor tabere dezertează pe capete, convinși că sunt trași pe sfoară. Și iar ne-am împotmolit în mlaștina conflictelor fără miză!
Așa că nu vă așteptați să dau nume, să mângâi pe frunte sau să dau șuturi în cur. Greșeala noastră fundamentală este aceea că am dus la extrem personificarea în politică. În loc să ne bazăm pe valori și principii, ne-am bazat pe himera personajului providențial, care, călare pe Europa/America, vine să ne salveze din brațele păroase și hrăpărețe ale neo-post comunismului! Ne place unde am ajuns? Atunci, bine! Oricum nu avem tăria să ne recunoaștem, și să ne asumăm, consecințele erorilor noastre.
Eșecul general vine din această incapacitate de a ne identifica nu cu indivizi, ci cu valori și principii. Suntem oamenii formelor fără fond. Ai imitației facile. Ai oportunismului celui mai jegos cu putință. Nu avem cum ne dezvolta, cum prospera, dacă singura noastră grijă este distrugerea celuilalt! Așa că n-am să fac lista eșecurilor din 2018. Le știți și voi. Poate chiar mai bine ca mine. Sigur, anul Centenarului a fost un dezastru! Dar ni se va părea un imens succes, dacă îl vom compara cu anul Președinției Consiliului UE. Și tot așa!
Nu sunt singurul care spune că țării ăsteia îi trebuie un făcător de pace, un arbitru onest, un reper. Nu-l avem, pentru că toți visează la gloria războinicului. Doar că în istorie rămân mai degrabă făcătorii de pace. Ghinion! Mai mult, am încercat să introducem în ecuație arbitri străini. Care au venit cu agenda lor, a națiunilor din care provin, și pe care le servesc, și, în loc să facă pace, au întețit și mai tare războiul. Până la limita în care criteriul după care se judecă victoria a ajuns distrugerea totală a celuilalt. Or o națiune, un regim politic democratic, nu pot funcționa așa!
O consecință a acestei stări oribile de lucruri este reducerea la zero a capacității României de a gestiona politica externă, într-un moment extrem de dificil, și de periculos: o UE pe butuci, după Brexit, care nu știe încotro s-o apuce, un proces de globalizare economică contestat de SUA și de alții, pradă războaielor comerciale, conflicte regionale greu de gestionat, crize determinate de imigrație și de schimbările climaterice, și, peste toate, nașterea, de nevoie, a unui multilateralism ce pare să fie și mai greu de digerat decât hegemonia SUA.
2019 este anul tuturor pericolelor. Și nu suntem în niciun fel pregătiți să le evităm. Politicul este zero, economia, dacă nu este susținută de politici adecvate, va intra, spre fericirea apostolilor Apocalipsei economice, pe un trend descendent, emigrația din motive economice se va accelera din nou. E drept, poți fi învingător și deasupra unui câmp de ruine. Dar la ce ți-ar folosi? Doar că nimeni, în minunata noastră țară, nu gândește așa. Ruina este totul! În rest trăim în cea mai bună dintre lumi, și va fi și mai bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu