joi, 16 iulie 2015

UE între reformare și refondare.



Poate că unii dintre voi sunt mirați de violența tonului meu, când este vorba despre criza greacă. Vreau să fiu bine înțeles. Am fost, sunt, și voi fi susținător al unui proiect european, bazat pe SOLIDARITATE între națiuni, pe deplina EGALITATE în drepturi și obligații a membrilor ansamblului, și pe RESPECTUL identităților naționale, sociale, religioase, culturale ale tuturor.

Aderarea la UE s-a impus României ca singură soluție, după destrămarea CAER. Vorbesc acum din punct de vedere strict economic. Pentru noi dispariția CAER a fost un cataclism economic. Am pierdut, într-o noapte, cvasi-totalitatea piețelor externe semnificative. De la pierderea piețelor ni se trage dispariția majorității capacităților de producție industrială. Nu aveam cum folosi consumul intern pentru a compensa pierderile de la export. 

Piața CCE(cum se numea atunci UE)era o piață puternic protejată, pe care nu aveai cum intra. Noi am ridicat TOATE barierele protecționiste, altă măsură cu efect devastator, ei le-au păstrat. Uitați-vă la Ucraina și Republica Moldova, care au pierdut piața Federației Ruse, și nu pot compensa pierderea pe piața UE. 

Inteligent ar fi fost să păstrăm piața comună a CAER, iar asocierea țărilor foste socialiste la UE să se fi petrecut în grup. Așa am fi avut o capacitate mai mare de negociere și am fi obținut condiții mai bune. A existat o bazaconie, numită Inițiativa Central Europeană, care era alt nume pentru un avortat proiect de refacere a Imperiului Austro-Ungar.

Originea Inițiativei Central Europene constă în crearea Quadragonale la Budapesta, pe 11 noiembrie 1989, ai căror membri fondatori au fost Italia, Austria, Ungaria și Republica Socialistă Federativă Iugoslavia (RSF Iugoslavia). La primul summit în Veneția în 1990, a fost admisă și Cehoslovacia,  iar inițiativa a fost redenumit Pentagonala. În 1991, cu admiterea Poloniei a devenit Hexagonala. Și tot așa, până la 18, inclusiv România. Rezultatul? Zero! Asta dacă nu ținem cont de pierderile suplimentare provocate de deschiderea piețelor românești, într-un moment de slăbiciune economică, fără ca noi să putem compensa pe respectivele piețe. 

Ce doream de la aderarea la UE? Simplu spus, să avem resursele necesare-după atâtea pierderi- să depășim decalajele de dezvoltare care ne separă de nucleul occidental al Uniunii. Și, ca un făcut, exemplul care ne-a convins că ”se poate” a fost cel al țărilor care acum se află în criză, după ce au crezut același lucru înaintea noastră: Grecia, Italia, Spania, Portugalia. Toate aflate în criză, pentru că nu mai sunt capabile să suporte costurile încercării de a prinde din urmă Germania și celelalte țări dezvoltate. 

De ce? Simplu: între țările membre NU există solidaritate. În ciuda teatrului jucat de nemți, ei nu suportă costurile aventurilor economice ale Greciei, ci sunt principalii beneficiari. Ca să le suporte, ar trebui să existe, la nivelul UE, un mecanism redistributiv, cum există în cazul SUA, sau în cazul oricărui stat european membru al UE. 

Bugetul UE NU este un instrument redistributiv. Fiecare stat membru contribuie(teoretic) cu 1,2% la formarea respectivului buget, din care se finanțează diverse programe. Cum finanțarea presupune fonduri naționale de co-finanțare, ghici cine va lua mai mulți bani! Așa se face că România, practic cea mai săracă țară europeană din UE primește cele mai mici finanțări din fondul de solidaritate, circa 1200 de E pe cap de locuitor. Cei mai mulți primesc dublu! Caz închis! Adăugați la asta dezindustrializarea Estului și Sudului european, care face ca majoritatea banilor primiți pentru investiții să se întoarcă spre cele câteva țări industrializate, cu precădere spre Germania. Așa că Grecia, ca și ceilalți ”porcușori”, iar acum noi, țările din Estul fost comunist, s-au dezvoltat, cât s-au dezvoltat, făcând împrumuturi. Al căror cost le-a redus, de fapt, capacitatea de a prinde din urmă țările dezvoltate, și, mai grav, le-au dus azi în criză. Pur și simplu nu se mai pot dezvolta, pentru că nu au cum suporta costurile dezvoltării.  

Grecia a pus pe tapet problema redistribuirii, când a cerut restructurarea datoriilor sale. De asta este atât de furios Berlinul. Dacă acceptă, trebuie să împartă cu ceilalți mana prosperității sale, care este fondată pe sărăcirea celorlalți. Că un excedent comercial anual de circa 230 de miliarde de euro nu apare din senin. Ce au ei lipsește de la alții, fie că se numesc greci, bulgari, români, unguri, cehi, spanioli, portughezi sau italieni.

Apartenența la UE se dovedește o povară pentru majoritatea membrilor ansamblului, și un instrument de adâncire, nu de reducere a decalajelor de dezvoltare. Economic și social UE a devenit un coșmar, o sursă de inegalități și de conflicte între statele membre. 

UE trebuie reformată, în sensul revenirii la rolul său de instrument al dezvoltării tuturor țărilor membre. Germania și vasalii ei nu vor fi de acord cu așa ceva. Și vor impune, cel mai probabil, o refondare a ei, fără sărăntoci. Treaba lor cum se vor dezvolta! Câtă vreme nu atentează la berea și cârnatul neamțului, totul e OK! 

Nu-mi fac iluzii că la București se gândește cineva serios la soarta noastră și a Uniunii. Noi avem un neamț în fruntea țării. Ce altceva mai vrem? Neamțul ține lor de orice, inclusiv de proiect de viitor. Ne liniștește gândul că berzei chioare îi face Dumnezeu cuib. Da, dar Dumnezeu se ocupă de barza chioară, nu de națiunea inconștiență. Națiunea inconștientă piere...

Un comentariu:

Nicole Nicu spunea...

Trist şi adevărat. Revoltător şi inacceptabil. Gîndesc şi nădăjduiesc că, pentru multe state membre ale unei UE nereformate şi nerefondate rezonabil şi la timp pe principii ferme de echitate, egalitate şi respect reciproc între toţi membrii săi, inclusiv pentru România, va veni o vreme, nu foarte îndepărtată, în care va încolţi ideea unei UE abandonate şi destructurate. Chestiunea aceasta va deveni pentru acele state un ideal politic de eliberare şi emancipare economică şi naţională şi reorientarea spre alternative existenţiale viabile şi realiste.