Lovitura de stat civică

Postez aici un articol publicat la sfârşitul anului trecut în "Prezent". O fac, profund decepţionat de incapacitatea Curţii Constituţionale de a-şi asuma misiunea de a fi paznicul legii fundamentale. De aici înainte se poate întâmpla orice!

Meditând mai profund la sensul ascuns al evoluţiilor de pe scena politică românească, avem tot mai acut sentimentul că România este victima unui experiment. Un experiment care are ca scop rafinarea metodelor de „schimbare de regim”, în ţări care, formal, nu pot fi obiectul unor astfel de intervenţii: sunt, cel puţin formal, democraţii, recunoscute ca atare, au sisteme politice pluraliste, ţin regulat alegeri, care pot fi catalogate drept libere şi echitabile, mai mult, au economii şi societăţi „deschise”şi fac parte din aceleaşi sisteme de alianţe politice şi militare cu promotorii schimbărilor de sistem. Cu toate astea, la un moment sau altul, în ţara-ţintă ajunge la guvernare un partid sau o alianţă de partide care se opun intereselor promotorului schimbării de sistem sau duc o politică pe care promotorul o consideră contrară intereselor lui. De ce a fost aleasă România pentru acest experiment? Dintr-un motiv simplu: există condiţiile necesare atât camuflării experimentului, cât şi relativei sale reuşite. Camuflajul: reforma clasei politice şi lupta împotriva corupţiei. Condiţiile pentru reuşită: ura populaţiei împotriva clasei politice. Mecanismul acestui experiment este fascinant, şi dacă ar mai trăi, George Orwell s-ar simţi umilit de imaginaţia celor care au scris scenariul! Este un mecanism plăsmuit de o minte rafinată, pusă în slujba Răului, dar care pretinde că serveşte Binele. Şi asta îl face şi mai periculos pentru democraţie, pentru că nu mai poţi distinge între prietenii şi duşmanii ei. O parte a acestui mecanism ni s-a dezvăluit, involuntar, bănuim, ca urmare a eşecului moţiunii de cenzură introdusă de PSD. Şi ceea ce vedem nu ne place deloc. Am scris, nu o dată, că aceia care se folosesc de instituţiile statului pentru a-şi reduce la tăcere adversarii politici îşi asumă un mare risc: acela de a le decredibiliza şi de a le face incompatibile cu democraţia şi statul de drept. Nu ne-am închipuit însă că lucrurile vor ajunge atât de departe. Dacă nu a putut demite guvernul Tăriceanu II cu ajutorul complice al unei părţi a PSD, Traian Băsescu a trecut la planul B: demiterea ministru cu ministru. Sistemul a funcţionat în cazul miniştrilor apărării şi comunicaţiilor, Atanasiu şi Naghy( personal, îl regret pe domnul Naghy, era competent şi extrem de civilizat, dar din păcate a fost distrus, ca om politic, de paranoia unui iresponsabil), nu există motive să nu funcţioneze şi în alte cazuri. Ca de obicei, complice i-a fost DNA, pe care Monica Macovei a structurat-o ca pe o veritabilă „poliţie politică”, iar membrilor ei li s-a acordat un statut de imunitate şi de impunitate. Mai mult, ca să le garanteze acest statut, Ilie Botoş, care a deţinut funcţia de Procuror general adjunct al Parchetului Naţional Anticorupţie, şi care ştia ce şi cum în domeniu, a fost schimbat din funcţia de Procuror General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi înlocuit cu o ilustră necunoscută din provincie, doamna Kovesi, executant obedient al ordinelor Monicăi Macovei şi, după plecarea ei din guvern, ale şefului statului. Când noul ministru al Justiţiei, Tudor Chiuariu, a cerut destituirea procurorului Doru Ţuluş, pentru modul execrabil în care a gestionat secţia de care răspunde în cadrul DNA, răspunsul a fost că ministrul s-a ales cu dosar penal şi este pe lista lui Băsescu. Asta dovedeşte că, de fapt, DNA nu se sinchiseşte de nimeni, nu recunoaşte nicio autoritate a statului şi are mână liberă să facă orice abuz, câtă vreme procurorii îl servesc pe Traian Băsescu şi interesele sale politice. Până aici nimic nou: statul de drept se dovedeşte, ca de obicei în România, o formă fără fond. Dar a intervenit episodul Traian Decebal Remeş. Şi odată cu el o parte a experimentului schimbării de sistem de care vorbeam. Nu mai este o noutate faptul că DNA ascultă pe cine trebuie şi pe cine nu trebuie, cu sau fără mandat, cu sau fără motiv. Mai mult, avem indicii că există o practică periculoasă: oamenii aflaţi pe o listă cu demnitari sau înalţi funcţionari ai statului, care ocupă funcţii considerate „vulnerabile” după criterii pe care le bănuim: robinetul cu bani publici, sunt ascultaţi non-stop. Fără mandat şi fără să existe indicii că se comit abuzuri. Cantitatea uriaşă de înregistrări poate oferi oricând suficient material pentru a „construi” probe împotriva lor, dacă se primeşte ordin. La cererea DNA, care îi avea în vizor atât pe Mureşan, cât şi pe Ciorbă, acesta din urmă a fost urmărit intens o bucată de vreme de fosta „doi şi un sfert”. În multul material filmat, procurorii descoperă cu oroare faptul că au ratat momentul unui flagrant, care ar fi pus, pentru prima oară în ultimii 17 ani, cătuşe unui ministru. Motiv pentru care îl strâng cu uşa pe Ciorbă, care avea antecedente de colaborare-de nevoie!- cu Parchetul. Omul nostru este „cablat” şi trimis la Mureşan, să poarte o discuţie din care să rezulte că în plicul dat de Mureşan lui Remeş sunt bani, respectiv 15.000 de euro. Discuţia are loc, dar, din motive care ne scapă, nu poate fi folosită în justiţie. Din acest moment lucrurile iau o turnură halucinantă. Deşi se cere aprobarea lui Traian Băsescu pentru cercetarea celor doi, Remeş şi Mureşan, iar acest lucru se face public, împotriva lor începe un război mediatic, care ia forma unui veritabil linşaj. Şi lumea nu înţelege de ce. În primul rând, apar probe dintr-un dosar care practic nu există, de vreme ce nu a început oficial cercetarea penală, cu riscul ca aceste probe: înregistrări audio şi video, să fie respinse de judecători. DNA, SRI, RTV se trezesc în vâltoarea unor scandaluri publice, urmate de anchete parlamentare. Chiar şi argumentul că nu mai există Comisia de la Cotroceni, suspendată de Guvern prin Ordonanţă de Urgenţă, pentru a-i înlocui cu magistraţi pe actualii membri, este fals. În fond, schimbarea durează maximum o lună, şi oricum Traian Băsescu poate da aviz şi fără Comisie. Îi permite Constituţia. Toată lumea se întreabă cum au ajuns în presă înregistrările DNA, pentru că toţi cei care le-au avut neagă că le-ar fi dat pe „surse”. Vă propunem un scenariu. O copie a acestor înregistrări a ajuns la un partid politic, prin intermediul unor „cârtiţe” uitate de un ministru de interne recent scos din schemă şi de un şef de serviciu secret aşişderea, serviciu căruia DNA i-a cerut să-l fileze pe Ciorbă. Cum era riscant ca partidul cu pricina să fie sursa „scurgerilor de informaţii”, ele sunt pasate unui ONG prieten. Care organizează o vizionare rezervată unor jurnalişti aleşi pe sprânceană, foşti bursieri ai respectivului ONG. Este vorba de „Freedom House”, în principiu mai presus de orice bănuială. Asta dacă nu luăm în calcul imensa experienţă a respectivei organizaţii în manipulare mediatică şi în propagandă. În România, „Freedom House” a dat naştere unei adevărate caracatiţe de ONG-uri, care au ocupat spaţiul public şi au căpătat o aură de „promotoare ale democraţiei”, de „luptătoare” împotriva corupţiei, de „reformatoare” ale clasei politice. Vă mai aduceţi aminte de „Coaliţia pentru un Parlament Curat”? Era formată din organizaţii care, în timpul guvernării PSD au „inventat” şi susţinut Alianţa Dreptate şi Adevăr: Pro Democraţia, Societatea Academică Română, APADOR-CH, Fundaţia Soros, GDS, Agenţia de Monitorizare a Presei. Acum Coaliţia a făcut pui: Coaliţii pentru Universităţi Curate, Justiţie Curată, Europarlamentari Curaţi, Consilii Judeţene curate. Iată cum funcţionau lucrurile în 2004: „Coaliţia pentru un Parlament Curat a alcătuit o reţea de reporteri care vor documenta, monitoriza şi raporta într-o forma succintă informaţiile despre corupţie, conflict de interese, traseism politic şi colaborare cu Securitatea ale fiecărui candidat. O reţea paralelă de referenţi va verifica soliditatea acestor informaţii şi va alcătui listele. Cele două reţele vor lucra separat, în deplină confidenţialitate, adică reporterul pentru un judeţ nu va şti cine este referentul sau şi invers. Numele membrilor ambelor reţele nu vor fi făcute publice, pentru a le proteja de orice fel de influenţe… În anul 2004, aproape o sută de parlamentari care nu corespundeau criteriilor Coaliţiei pentru un Parlament Curat şi fuseseră ţinta campaniei negative a acesteia nu au reuşit să reintre în Parlament. Acest succes trebuie continuat prin eforturi susţinute la nivel central sau local. Mai mult decât o alianţă, deschisă oricui militează pentru integritate în politică, Coaliţia pentru o Guvernare Curata este un model de acţiune. Toţi cei care aşteaptă ca Europa să îi elibereze de jugul corupţiei autohtone au de fapt arme la îndemână şi sunt singurii care pot face ceva. Acţionaţi singuri, paşnic dar decisiv, prin mijloacele societăţii civile.” Nu întâmplător am citat din documente ale Coaliţiei pentru un Parlament Curat. Adrian Năstase a fost învins de maşina de zvonuri a „societăţii civile”, zvonuri amplificate de membrii ei „conspiraţi” din presă. PSD a fost demonizat cu aceleaşi instrumente ale serviciilor secrete, pentru că, să nu uităm: Fredom House primeşte peste 75% dintre fonduri din bani publici, fonduri guvernamentale, a fost condusă până în 2005 de un fost director al CIA, James Woolsey, iar actualul şef, Peter Ackerman, este specialist în domeniul schimbărilor non-violente de regim, iar teza sa de doctorat are un titlu sugestiv: „Strategic Aspects of Nonviolent Resistance Movements”. Acum a venit rândul PNL să fie tratat la fel ca şi PSD, să fie identificat cu „tiranul” care trebuie doborât cu „mijloacele paşnice ale societăţii civile”. Inclusiv cu „prezumţia de vinovăţie”, inventată de doamna Alina Mungiu-Pippidi, altă bursieră Freedom House. Acuzată de Financial Times că a fost selectată de Departamentul de Stat să primească fonduri pentru acţiuni clandestine în Iran, organizaţia se apără, spunând că pentru ea „instrumentele schimbării sunt cele neviolente, specifice rezistenţei civice, care foloseşte tactici precum boicotul, protestele de masă, blocade, greve şi nesupunerea civică pentru a delegitima guvernările autoritare şi a le eroda sursele sprijinului, inclusiv loialitatea apărătorilor lor înarmaţi.” Au trecut pudic cu vederea un instrument pe care îl folosesc cu mare succes în România: linşajul mediatic! Toate Coaliţiile citate mai sus au în centrul lor Freedom House, sunt iniţiate şi conduse de oamenii ei, iar ca mijloace de acţiune, linşajul mediatic este prima alegere. Cei aflaţi pe listele lor negre sunt executaţi public cu mijloacele „stalinismului epocii digitale.” Iar când linşajul nu este suficient, intervine DNA, condus tot de oameni care au ajuns acolo cu sprijinul direct al „Freedom House”, care i-a furnizat Monicăi Macovei pretextul pentru a schimba vechea conducere. Nu ne-am mirat să aflăm că unul dintre ziariştii sub acoperire ai reţelei Coaliţiei este cel care a adus în TVR de la „Freedom House” filmul flagrantului ratat în cazul Remeş. Numele lui nu spune nimic, ca profesionist, pentru că s-a afirmat doar în scandalul „cenzurii din TVR”, declanşat între cele două tururi de scrutin ale alegerilor prezidenţiale din 2004, scandal care îl viza pe Adrian Năstase. Este vorba de Alexandru Costache, şi pentru acel gest a primit drept recompensă o, aţi ghicit! bursă „Freedom House” pentru jurnalism. Iar filmul este dat pe post cu aprobarea Rodicăi Culcer, alt soldat credincios al oastei civice „Freedom House”, şi ea aprig combatant al Coaliţiei pentru un Parlament Curat şi duşman al PSD şi al liderilor lui neobedienţi Cotrocenilor, precum Ion Iliescu şi Adrian Năstase. De altminteri, nici Ion Iliescu n-a scăpat de linşajul mediatic al „societăţii civile”, în cazul „mineriadelor” şi al Revoluţiei din 1989. Iar Freedom House se iţeşte şi din spatele ONG-urilor care fac presiuni asupra doamnei Kovesi să urgenteze trimiterea lui în judecată. Un lucru nu înţelegem: indiferent cât de coruptă ar fi politica românească, ce anume justifică subminarea democraţiei prin astfel de acţiuni iresponsabile? Ce anume îi face să creadă pe autorii acestui experiment scelerat că pot controla experimentul, că nu vor da naştere unui nou monstru totalitar în România? Şi mai ales, este Traian Băsescu soluţia de înlocuire? Faptul că a condamnat comunismul şi are un permanent discurs anti-sistem nu este suficient pentru a fi un lider al noii Românii, purificate de corupţie şi de reziduurile comunismului, pentru că este un individ corupt şi un reziduu al comunismului! Nu cumva experimentul are un ţel mai ambiţios? Cum ar fi patentarea loviturii de stat civice perpetue? De ce nu? Dacă iese banul…

Schimbarea ordinii constituţionale

Din punctul meu de vedere, indiferent de motivele invocate, decizia de astăzi a Curţii Constituţionale echivalează cu o schimbare a regimului politic. Practic, de astăzi suntem republică prezidenţială, iar Traian Băsescu poate face tot ce vrea cu Guvernul. Poate Traian Băsescu să judece moralitatea cuiva? Să fim serioşi! De aici înainte ne putem aştepta la orice! Apropo, unde se dau vize de Congo?

Taxa vrajbei noastre

Ce mai freamăt, ce mai zbucium, la o televiziune tot mai ireală, care vrea să ne readucă permanent în memorie faptul că în România s-au născut şi teatrul absurdului, mişcarea Dada, dar şi veşnicia...prostiei! Tema zbuciumului? Taxa de primă înmatriculare. Tonul apocaliptic al campaniei de nesupunere financiară( pentru că, rezumată, asta e tema campaniei) a reuşit să facă imposibilă orice discuţie raţională pe marginea unei probleme cu adevărat crucială pentru viitorul nostru ca indivizi, dar şi pentru cel al economiei, anume relaţia omului cu mediul înconjurător. De ce am ajuns la tonul apocaliptic al campaniei de presă de la Realitatea TV? Simplu: pentru că televiziunea cu pricina are două agende: una declarată, binele public, alta ascunsă: propaganda anti - guvernamentală. Din păcate, doar la capitolul propagandă anti - guvernamentală a marcat ceva puncte, deşi modul greţos în care o face nu prea mai convinge pe nimeni de bunele intenţii ale postului. Cât despre binele public, el nu se rezumă la returnarea unei taxe pe care unii o consideră ilegală, din pricina contrelor pe care România le are cu Comisia Europeană pe marginea ei. Din păcate, iniţiatorii taxei, care acum îşi împart „pumni” în tot felul de şezători televizate, acuzându-se unii pe alţii pentru paternitatea „bastardului”, mint cu neruşinare. Această taxă a fost concepută ca o barieră protecţionistă, nu ca una de mediu, şi s-a născut din teama de a nu se repeta şi la noi ceea ce s-a întâmplat în Polonia. Acolo piaţa a fost inundată cu maşini nu la „mâna a doua”, ci la nu se mai ştie la a câta mână, ceea ce a produs, pe termen scurt, grave probleme industriei auto din Polonia, iar pe termen lung a născut o gravă problemă de mediu, pentru că deşeurile trebuie reciclate, şi asta costă. De altminteri, graba cu care a fost adoptată taxa, spre sfârşitul anului 2006, şi multe dintre luările de poziţie şi zvonurile alarmiste despre pierderile de producţie în industria auto românească, date pe surse de producătorii locali, pledează în favoarea acestei afirmaţii, că era o taxă protecţionistă. De altminteri, şi modul de calcul, şi cuantumul ei confirmă caracterul protecţionist al taxei. Vigilenţii de la Bruxelles au prins şmecheria, dar cum nici ei nu sunt nişte sfinţi şi au închis ochii la multe măgării de genul acesta, petrecute în alte ţări membre, au încercat să negocieze o abordare mai „corectă politic” din partea Bucureştiului, mânaţi fiind şi de un soi de lobby suspect în favoarea vânzătorilor de maşini de ocazie, care au în spate mari firme producătoare de autoturisme. Guvernul a ţinut-o pe a lui, drept pentru care s-a apelat la artileria grea: ameninţarea cu darea în judecată a Românie. Până la urmă s-a ajuns la un compromis între Comisie şi guvernul României. Numai că între timp „hienele” care se hrănesc din astfel de „cadavre” mediatice au reuşit să deturneze lucrurile într-o direcţie care duce direct la contestarea statului şi la punerea în discuţie a legitimităţii guvernului de a introduce taxe şi impozite. Practic, se agită stindardul nesupunerii civice. Iar tema de bază, protecţia mediului, a dispărut deja din peisajul dezbaterii, fiind înlocuită cu tot felul de lozinci populiste, care dau bine la public. Spre deosebire de noi, românii, alţii au avut înţelepciunea ca înainte de a tăia, să măsoare de mai multe ori. „Poluatorul plăteşte!” este un principiu de care nimeni nu se va putea dezice de aici înainte. Problema este cum plăteşte. Dacă vom continua să discutăm lucrurile pe bucăţele, şi vom pierde din vedere ansamblul fenomenului numit poluarea mediului, ne vom limita la a cârpi lucrurile, fără să rezolvăm, practic, nimic. De exemplu, francezii, cartezieni, ce-i drept, nu păşunişti, dar şi obişnuiţi să-şi planifice viitorul(ştiţi că mai au încă planuri cincinale?) au convocat anul trecut o dezbatere privind măsurile ce trebuie luate în viitor pentru protecţia mediului. Aşa numita „Grenelle de l’Environnement„ a formulat o serie de recomandări, pe care guvernul de la Paris le-a transformat în legi şi în măsuri de natură fiscală. Una dintre ele priveşte poluarea produsă de autoturisme. Este vorba de sistemul bonus/malus. El priveşte maşinile nou înmatriculate, şi se referă la emisiile de CO2 în aer pentru un km parcurs. A fost stabilit un prag de referinţă, respectiv 130 de grame de gaz cu efect de seră pe km. Cei care cumpără maşini care emit CO2 sub acest prag, primesc din partea statului o primă cuprinsă între 200 şi 1000 de euro la cumpărare. Cei care cumpără maşini ce emit între 130 şi 160 de grame pe km nici nu plătesc, nici nu primesc nimic. Cei care emit peste 160 de grame pe km plătesc la cumpărare o taxă care poate ajunge şi chiar depăşi pragul de 3000 de euro. Cei care la cumpărare dovedesc că scot din circulaţia un autoturism mai vechi de 15 ani primesc în plus un alt bonus, primă de casare de 300 de euro. În funcţie de modelul de autoturism, bonusul, combinat cu prima de casare, pot ajunge la circa 20% din valoarea autoturismului. Nu văd de ce nu am adopta şi noi acest model, care este legat cu adevărat de gradul de poluare al autoturismului. Sistemul incită la reînnoirea parcului auto şi la alegerea celor mai nepoluante motoare. Şi nu mai contează nimic: nici an de fabricaţie, nici cilindree, nici tipul de motor, ci doar emisiile de gaze. Astfel am avea în Bucureşti, în loc de turmele alea de „tancuri” pe patru roţi, maşini adaptate condiţiilor de trafic, cu motoare nepoluante şi care consumă puţin. Statisticile vânzărilor de autoturisme din Franţa dovedesc că măsurile luate de guvern s-au dovedit corecte. Ce-i drept, până acum statul a plătit bonusuri de 55 de milioane de euro, încasând doar 15 milioane din malusuri. Dar lucrurile trebuie judecate în ansamblul lor. Se pot face economii substanţiale din multe alte domenii care suferă de pe urma poluării, inclusiv din reducerea importurilor de hidrocarburi. Înainte de orice, guvernul ar trebui să vină şi să ne spună ce vrea de la taxa asta. Dacă vrea un supliment de încasări la buget, e una, dar va fi o taxă a vrajbei, care va fi manipulată mediatic şi populist de politicienii aflaţi în campanie electorală. Dacă vrea să stimuleze un comportament ecologic în rândul cetăţenilor şi să facă din gradul redus de poluare principalul criteriu de decizie în momentul cumpărării unei maşini, ar face bine să se uite la acest model francez de taxă. Oricum, lucrurile nu se pot face doar cu bâta, aşa cum procedează, în cazul taxei auto, dar şi în mai toate ocaziile de acest fel, atât guvernul, politicienii, cât şi mediile de informare. Ar trebui să mai încerce din când în când şi cu „morcovi”. S-ar putea să aibă surprize plăcute.

NOTĂ: Acest articol a apărut în jurnalul "Prezent", la adresa www.prezentonline.ro

Corabia nebunilor

Asta e imaginea pe care o oferă românilor (încă) cel mai mare partid românesc şi singurul de centru-stânga. Din păcate. Reuniunea de la Topoloveni, de la sfârşitul săptămânii trecute, nu a rezolvat, practic, nimic, cu excepţia stabilirii datei la care se va ţine prea mult amânatul Consiliu Naţional. Deşi nici de asta nu poţi fi sigur. Când este vorba de actuala conducere a PSD te poţi aştepta la orice! Mircea Geoană devine pe zi ce trece tot mai impredictibil şi mai greu de înţeles. Dacă de trei ani de zile o propagandă insidioasă şi grosolană, în acelaşi timp a încercat să convingă poporul de stânga, dar pe ceilalţi cetăţeni, că Iliescu, Năstase şi alţi câţiva lideri din vechea gardă sunt problema PSD, acum vedem că, de fapt, problema PSD este în primul rând Mircea Geoană şi incapacitatea sa de a da o direcţie partidului. Nu mai facem inventarul ultimelor declaraţii ale lui Mircea Geoană pe marginea subiectului numit”revenirea lui Adrian Năstase”. Oricum nu foloseşte la nimic. Nu mai vorbim nici de bălăcăreala ”curat” social-democrată de la vârful partidului, nici de faptul că unii, precum Radu Mazăre, ţin prima pagină a tabloidelor. Ce spectacol jalnic: un lider social-democrat, cu pistolul la centură şi cu trabucul între degete, ca un caudillo din romanele lui Marquez! Vorbim însă despre felul în care nişte lideri, aleşi democratic(cel puţin formal!) compromit democraţia şi valorile stângii. Nu am înţeles de ce a devenit aşa o mare problemă candidatura lui Adrian Năstase pentru şefia Consiliului Naţional. Nu văd ce ar fi de negociat cu Mircea Geoană în acest caz, câtă vreme oricine se poate înscrie în competiţia internă din PSD. Dar mult mai grave mi se par încercările lui Mircea Geoană de a se folosi de contactele sale din presă pentru a reîncălzi ciorba „dosarelor penale” ale lui Năstase, care, până una-alta, nu mai există, trebuind, din motivele ştiute, să fie refăcute! Mircea Geoană nu a înţeles nimic din cei trei ani petrecuţi la conducerea PSD. El personal a pierdut toate bătăliile pe care le-a dat în interiorul partidului. Nu a reuşit să scape nici de Ion Iliescu, nici de Adrian Năstase, nici de Miron Mitrea. Nu a reuşit să aducă „grupul de la Cluj” în prim-planul vieţii politice româneşti. Ca urmare, şi partidul a pierdut la fel de sistematic toate bătăliile politice, dar mai ales şi-a pierdut mare parte din electorat, pentru că s-a rupt de agenda publică. De fapt, modul în care a fost ales în fruntea partidului i-a dat lui Mircea Geoană prea puţină legitimitate pentru a face „reforme” în PSD. A fost considerat marioneta complotiştilor de la Congresul din aprilie 2005. Nu poţi respecta şi nici asculta o marionetă! De câte ori a încercat să demonstreze contrariul, a călcat în străchini. Iar pentru un fost şef al diplomaţiei române, a dat dovadă permanent de cea mai crasă lipsă de diplomaţie în raporturile sale cu partidul. Pe scurt, este un lamentabil şef de partid, care se agaţă cu dinţii şi ghearele de un scaun pe care nu avea ce căuta! Sigur, se va spune că nici ceilalţi lideri ai PSD nu au fost nişte tandri cu el şi nici nu s-au omorât cu firea pentru a-l sprijini. Este adevărat, dar nici Geoană nu le-a dat motive să fie alături de el. I-a dispreţuit, s-a purtat urât cu ei, i-a umilit, în public sau în privat, le-a ignorat sfaturile. Aşa că s-a trezit singur, cu un partid prins în vârtejul crizelor de tot felul pe cap. Să adăugăm la toate astea acţiunile destabilizatoare ale lui Traian Băsescu, care ţine cu orice preţ să aducă înapoi bunele vremuri ale partidului unic! PSD a fost permanent ţinta provocărilor şi linşajelor mediatice, a manipulărilor, la care au participat cu normă întreagă atât DNA, serviciile secrete, cât şi unii lideri din jurul lui Mircea Geoană. Circulă prin târg şi prin presă un soi de plan strategic de subminare a PSD şi a altor partide, în favoarea PD-L. Poate fi adevărat, sau doar o făcătură. Mai ocupat cu dărâmarea PSD decât Mircea Geoană nu este nici măcar Traian Băsescu! Dar citind planul, nu putem să nu remarcăm ceva: cei care l-au întocmit, fie că sunt apropiaţii lui Traian Băsescu, adică iubitele lui „servicii”, fie că sunt apropiaţii adversarilor lui Mircea Geoană, l-au „citit” cum nu se poate mai bine. Şi-l vor juca în continuare, mizând pe slăbiciunile şi pe incapacitatea lui managerială. Nici acum, în ceasul al doisprezecelea, PSD nu-şi regăseşte liniştea şi o direcţie de acţiune clară. Este, cum am spus, un soi de corabie a nebunilor, într-un crepuscul al stângii româneşti. Care a fost jertfită pe altarul mediocrităţii şi suficienţei unor pseudo-lideri, care nu au nimic cu valorile stângii contemporane. Personal, nu aştept nimic de la Consiliul Naţional de la sfârşitul lunii acesteia. Nefiind implicat în nici-un fel în politică, nu ar trebui să îmi pese de soarta PSD. În fond, şi-o merită! Ca om profund ataşat valorilor stângii şi democraţiei, dispariţia PSD sau reducerea puterii sale de a influenţa politica românească ar fi veşti cât se poate de proaste. Asta cu atât mai mult cu cât „societatea civilă”, care ar trebui să joace acest rol, de contraputere, este fie „breloc” la cheile puterii, fie tigru de hârtie. Ferească Dumnezeu să ajungem în situaţia în care democraţia românească ar trebui să fie apărată de societatea civilă! Amintiţi-vă doar de spectacolul jalnic şi ridicol al ultimului miting organizat de „trupele reunite” ale celor 23 de ONG-uri! Dacă PSD nu înţelege că are o obligaţie faţă de votanţii săi, e treaba lui. Dar să nu uite că are obligaţii faţă de stabilitatea şi funcţionalitatea democraţiei. Şi asta devine treaba tuturor! Cu sau fără Mircea Geoană, PSD trebuie să-şi facă datoria în sistemul politic românesc. Dezechilibrarea scenei politice şi dominaţia autoritară a dreptei populiste, reprezentază de PD-L nu ar servi interesul naţional, cu atât mai mult cu cât avem serioase îndoieli în legătură cu capacitatea PD-L de a guverna de unul singur. Nu are nici oamenii necesari pentru aşa ceva, nici un proiect pentru România, altul decât acela de a fi la porunca lui Traian Băsescu şi vehicul politic pentru realegerea sa la Cotroceni. Poate că instinctul de conservare va funcţiona şi liderii PSD vor construi un minim consens, care să le permită atât să accepte revenirea lui Adrian Năstase într-o funcţie de conducere în partid, cât şi să reziste vocilor de sirenă ale Cotrocenilor şi Bocilor din dotare. Poate, dar pe corabia nebunilor nu poţi fi sigur de nimic!

Creştere economică fără dezvoltare(1)

Unul dintre cele mai tenace clişee imagistice privind economia românească a ultimilor ani, acela conform căruia ea „duduie”, este pe cale să se năruie. Motoarele creşterii economice, care păreau turate la maximum, uneori până la supraîncălzire, fapt care ne-a atras chiar şi o serie de avertizări din partea organismelor financiare internaţionale, par să dea rateuri. La Palatul Victoria a avut loc astăzi o reuniune de urgenţă, la care, lucru rarisim, a luat parte şi Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu. Seamănă deja a panică, ceea ce, dintr-un anumit punct de vedere, este un semnal periculos. Nu ultimele pusee de inflaţie ar trebui să ne îngrijoreze, ci creşterea economică fără dezvoltare. Dacă privim în ansamblu evoluţia economică post-decembristă, vedem că, de fapt, abia am ajuns la nivelul economic atins la sfârşitul anilor 80 ai secolului trecut, perioadă în care aveam handicapul forţării plăţii datoriei externe de către Nicolae Ceauşescu. Practic, prăbuşirea economică din primii ani ai tranziţiei la democraţie şi la economia de piaţă a făcut să crească decalajele faţă de ţările europene dezvoltate din vestul continentului. Acum, după ce am reuşit să ne întoarcem de unde am plecat în tranziţie, este cazul să ne re-gândim modul în care abordăm problemele dezvoltării economice, pentru a avea nu doar creştere, fie ea şi în ritmuri înalte, ci şi progres economic şi social. Nu spunem o noutate atunci când afirmăm că, începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIX lea, când generaţia paşoptistă a dat semnalul unui val de modernizări succesive, acestea nu au fost însoţite şi de necesara dezvoltare economică şi socială, care să pătrundă adânc în ţesutul intim al naţiunii române. Aşa se face că şi acum România are zone întregi ale economiei şi societăţii care trăiesc şi funcţionează ca în urmă cu 150 de ani. Din păcate, nici unul dintre regimurile politice care s-au succedat la conducerea ţării după Unirea din 1859 nu a reuşit să facă din modernizarea instituţională un instrument al creşterii economice de calitate, care să ducă la dezvoltare durabilă şi la reducerea sărăciei. Mai mult, sărăcia a devenit o problemă structurală, căreia nu-i putem găsi răspunsuri adecvate. A venit vremea să ne punem extrem de serios întrebarea: de ce o ţară cum este România, care, deşi nu este un” scandal geologic”, precum Rusia, să spunem, are totuşi resursele materiale şi umane cerute de o dezvoltare durabilă, nu reuşeşte să-şi reducă semnificativ decalajele care o despart de ţările bogate ale lumii? Cea mai facilă explicaţie a acestei neputinţe, care este în acelaşi timp şi cea mai periculoasă, ar fi aceea că nu am avut o clasă politică responsabilă şi onestă, care să ia deciziile care se impuneau pentru accelerarea dezvoltării. Din păcate, atunci când analizăm faptele, noi nu acordăm atenţie decât celor „senzaţionale”, ignorându-le pe acelea care, deşi cu nimic senzaţionale, determină cu adevărat destinul unei naţiuni. Un astfel de mod de abordare face ca de oarece vreme să asistăm la condamnarea deciziei „comuniştilor” de a promova industrializarea în ritm înalt a României, după anii 50 ai secolului trecut. Este o dovadă de cecitate din partea „analiştilor”, care este motivată ideologic. Nu eşti anti - comunist, nu exişti! Numai că în lipsa acestei analize, nu vom înţelege unde au greşit nu doar comuniştii în deciziile de natură economică, decizii care ne influenţează şi acum viaţa, ci şi unde greşim noi promovând, din motive la fel de stupide, o dezindustrializare sălbatecă. Industrializarea nu a fost o decizie a comuniştilor. Ei au continuat o decizie luată de regimurile politice care i-au precedat şi au accelerat-o, în parte din motive raţionale, în parte din motive ideologice. Dar noi uităm acum că am avut în fruntea statului o dinastie a cărui fondator, Carol I, venea dintr-o ţară care îşi datora ascensiunea la rangul de mare putere europeană unui proces susţinut de industrializare. Ideile lui se întâlneau adesea cu cele ale tinerei burghezii româneşti, care vedea în industrializare un instrument al consolidării puterii ei economice şi politice. Ca şi acum, şi la sfârşitul secolului XIX creşterea economică era handicapată de lipsa infrastructurilor de transport. Regele Carol I a promovat, cu scandalurile de corupţie de rigoare, dezvoltarea căilor ferate, proces care a continuat practic până în 1989. Un nedemn urmaş al lui Carol I în fruntea statului român, cunoscut mai nou ca „Zeus” a luat decizia, atunci când se afla la conducerea Ministerului Transporturilor, de a nu investi în construcţia de autostrăzi. Rezultatul deciziei sale? Pierdem tot mai multe investiţii majore, pentru că, într-o lume globalizată, nu e suficient să produci, ci trebuie să mai şi transporţi producţia către cumpărători. Rezumând, industrializarea României a urmărit, grosso modo, înlocuirea importurilor cu producţia naţională. Ea a indus şi o serie de transformări de natură socială, cea mai importantă fiind urbanizarea. Societăţile cu cel mai ridicat grad de urbanizare sunt şi cele mai democratice. Schimbarea de regim din 1989 a fost posibilă tocmai pentru că România se industrializase şi se urbanizase în suficientă măsură pentru a simţi nevoia democratizării şi pentru a acţiona în direcţia obţinerii de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Am dat exemplul influenţei unei decizii eronate asupra creşterii economice şi al dezvoltării durabile pentru a pune în discuţie o altă decizie, de această dată extrem de greu de corijat. Imediat după Revoluţie s-a acţionat pentru înlocuirea producţiei interne cu importurile, decizie care contravine în cel mai înalt grad interesului naţional. nu face obiectul acestui articol modul în care s-a structurat această decizie, şi nici numirea responsabililor politici şi economici care s-au aflat la originea ei. Dacă mai devreme sau mai târziu vom construi autostrăzi, cu costuri economice şi sociale disproporţionat de mari, e adevărat, nu acelaşi lucru îl putem spune despre refacerea bazei productive a ţării, care, chiar şi în condiţiile creşterii cererii interne şi externe de bunuri şi servicii, nu se va putea dezvolta la nivelul necesar, pentru că nu mai există o serie de condiţii obligatorii, în special legate de calitatea şi mărimea capitalului uman. Efectele negative ale deciziei luată la începutul anilor 90 ai secolului 20 se vor resorbi abia peste cel puţin două generaţii, timp în care, deşi vom avea creştere economică, ea nu va fi suficientă pentru a genera acea dezvoltare care să ducă la dispariţia structurilor perene ale sărăciei.

Creştere economică fără dezvoltare(2) Într-un recent articol fostul preşedinte al Băncii Mondiale, James D. Wolfensohn spunea că vechile clivaje de dezvoltare dintre Nordul dezvoltat şi Sudul sărac, în care 80% din PIB ul mondial era produs de 20% dintre cetăţenii planetei, care locuiesc în Nordul dezvoltat, sunt depăşite, că lumea globalizată şi tot mai interdependentă este organizată după un nou model. Acest nou model reflectă atât atenuarea vechilor clivaje, datorată mondializării, cât şi apariţia altor diviziuni, care împart lumea în patru segmente interconectate: ţările bogate, care se cunosc, şi au venituri pe cap de locuitor între 79.000 de USD şi 16.000 USD, economiile emergente, gen China, India, Brazilia, numite de autor „mondializante”, care se dezvoltă în ritmuri înalte şi care ar putea înlocui ţările bogate în rolul de motoare ale economiei globale, ţările „rentiere”, care adăpostesc o mare parte a resurselor naturale ale planetei, şi care au venituri medii pe cap de locuitor şi ţările „rămase în urmă”, ţări decuplate în general de la economia mondială şi care sunt confruntate cu sfidări importante în planul dezvoltării durabile. Această partiţie cu patru etaje o putem extrapola şi la România. Am făcut trecerea de la clivajul sat-oraş la o serie de alte clivaje, între oraşe, provincii, comunităţi, etnii chiar. Avem câteva zone bogate, care gravitează în jurul Bucureştilor, Timişoarei, Clujului, avem zone emergente, care se pot afirma în viitor, gen Iaşi, Constanţa, Craiova, Oradea, Arad, Braşov, Târgu-Mureş. Sunt şi zone cărora resursele naturale le permit să supravieţuiască, cum este Bucovina, spre exemplu, dar şi zone calamitate, ca acelea din Moldova, dar şi din sudul ţării. Aceste regiuni au profitat inegal de pe urme oportunităţile oferite de deschiderea economiei la globalizare şi de pe urma revenirii la economia de piaţă. Ce am avea de făcut? În primul rând trebuie să ne asigurăm că regiunile lăsate în urmă vor putea depăşi starea lor actuală, graţie nu doar oportunităţilor de dezvoltare oferite României de statutul său de ţară membră a Uniunii Europene, ci şi unor politici naţionale de dezvoltare regională care să aibă drept scop dezvoltarea cât mai armonioasă a teritoriului naţional. Din păcate, aşa cum a fost gândit după 1989 procesul de descentralizare administrativ-teritorială, el a dus la accentuarea decalajelor de dezvoltare între regiuni şi comunităţi locale şi a permis acumularea sfidătoare de bogăţie în doar două sau trei oraşe. Este un bun moment să ne întrebăm pe ce se duc banii publici din Bucureşti, care nu se poate plânge de lipsa resurselor financiare. Nu cu schimbarea bordurilor vom intra noi în era post-industrială! În al doilea rând trebuie să vedem ce politici publice trebuie elaborate şi puse în operă pentru a permite afirmarea zonelor emergente, pentru a difuza dezvoltarea la nivelul întregii Românii. Cea mai importantă măsură ar fi dezvoltarea accelerată a infrastructurilor de transport. Ea ar trebui dublată de politici de stimulare a refacerii bazei productive a economiei româneşti. Re-industrializarea este o necesitate stringentă, pentru fără ea nu vom avea şi un capital uman pe măsura nevoilor, şi nici ocuparea adecvată a forţei de muncă eliberată din agricultură. Trebuie să renunţăm la decizia păguboasă a înlocuirii producţiei interne cu importurile, pentru că nu vom avea cu ce susţine creşterea galopantă a deficitului de cont curent. Un răspuns adecvat şi urgent cere şi situaţia agriculturii, a cărei criză structurală a fost accentuată de fenomenele climaterice extreme din ultimii ani, de declinul demografic şi de fărâmiţarea exploataţiilor agricole. În al treilea rând trebuie să veghem ca polarizarea bogăţiei să nu ducă la apariţia violenţei sociale. Avem nevoie de politici sociale adecvate, care să împartă mai echitabil fructele creşterii economice. Găsim perfect îndreptăţite reproşurile celor care spun că „duduitul” economiei româneşti nu se vede şi în realitate. Nu mai este vorba de o percepţie subiectivă, ci de o realitate care nu mai poate fi negată. Creşterea economică din ultimii şapte ani, oricât de viguroasă este ea pe hârtie, nu s-a tradus prin crearea de bunuri şi servicii publice esenţiale pentru dezvoltarea naţiunii române. mai mult, am asistat la o deteriorare a volumului şi calităţii bunurilor publice precum educaţie, sănătate, prestaţii sociale, ordine publică, transport. Asta indică o risipă ne-permisă a resurselor acestei naţiuni, lucru pe care nu trebuie să-l mai tolerăm. Creşterea economică fără dezvoltare este, ca multe alte lucruri în România, o expresie a specificului naţional al formelor fără fond. Şi nu vedem cum s-ar putea schimba lucrurile, dacă ne vom încăpăţâna să credem că reţeta succesului este egoismul lui „fiecare pentru sine”.

Consumatori din toate ţările, uniţi-vă!

Acum câteva zile, un jurnal, cunoscut de la o vreme mai degrabă sub numele de „Oficiosul”, a încercat să folosească pretextul unei iniţiative din Parlamentul European, Declaraţia Scrisă nr.88/2007, care cere investigarea şi remedierea abuzului de putere al marilor reţele de supermarketuri care operează în Uniunea Europeană, pentru a mai face un serviciu stăpânului de la Cotroceni. Vezi Doamne, doar Stolojan şi încă un vigilent din PD-L mor la Bruxelles de grija consumatorului român. După ce această ştirucă şi-a luat zborul, s-a aşternut tăcerea pe marginea subiectului, iar conţinutul Declaraţiei a rămas necunoscut românilor. Nici nu ne-am fi aşteptat la altceva. Reţelele de hipermarketuri s-au dezvoltat exploziv în România ultimilor şase- şapte ani. Iar presa scrisă a avut destule de câştigat de pe urma reclamei agresive pe care acestea şi-au făcut-o pe piaţa românească a publicităţii. Când ai clienţi cu conturi de publicitate atât de grase, nu-i inoportunezi cu rapoarte critice şi nu le pui în discuţie practicile de afaceri nu tocmai ortodoxe. Care au fost motivele pentru care eurodeputaţii solicită Direcţiei Generale Concurenţă ” să efectueze o anchetă privind efectele pe care concentrarea sectorului european de supermagazine le are asupra micilor întreprinderi, furnizori, lucrători şi consumatori şi, în special, să evalueze abuzurile legate de puterea de cumpărare care ar putea fi generate de o astfel de concentrare”, iar Comisiei Europene „să propună măsuri adecvate, inclusiv reglementări, pentru a proteja consumatorii, lucrătorii şi producătorii de orice abuz de poziţie dominantă sau de efectele negative identificate în cursul acestei anchete”? Lista acuzelor este destul de lungă: „pe întreg teritoriul UE, sectorul de vânzări cu amănuntul este dominat din ce în ce mai mult de un număr mic de lanţuri de supermagazine; aceşti distribuitori cu amănuntul devin în mod rapid „gardienii sectorului”, exercitându-şi controlul asupra unicului acces veritabil pe care îl au agricultorii şi alţi distribuitori la consumatorii din UE; informaţiile colectate în întreaga Uniune arată că marile supermagazine abuzează de puterea lor de cumpărare pentru a-i obliga pe furnizori (atât cei stabiliţi în UE, cât şi în afara UE) să îşi reducă preţurile la niveluri imposibil de susţinut şi pentru a le impune condiţii inechitabile; întrucât astfel de presiuni exercitate asupra furnizorilor au efecte negative atât asupra calităţii condiţiilor de muncă, cât şi asupra protecţiei mediului; consumatorii s-ar putea confrunta cu o scădere a diversităţii produselor oferite, a patrimoniului cultural reprezentat de acestea şi a numărului de puncte de vânzare cu amănuntul”. Nimic din ceea ce nu ştim şi noi. Cu largul concurs al Primăriei Generale, respectiv al lui Traian Băsescu şi al lui Adriean Videanu, dar şi a altor primari „de bine”, hipermarketurile au ajuns în chiar inima Capitalei şi a marilor oraşe din România. Pentru a-şi distruge concurenţa, formată din micii comercianţi de cartier, au practicat preţuri de dumping, promoţii agresive. Odată aceştia dispăruţi, graţie şi sprijinului lui Traian Băsescu, cel care, sub pretextul revenirii la legalitate, i-a alungat pe chioşcari, hipermarcheturile au dat tonul scumpirilor. Şi-şi impun preţurile, pentru că nu are cine să-i aducă la ordine. Nu ar strica să aflăm de la INS cu cât au contribuit hipermarketurile la reaprinderea inflaţiei, mai ales la alimente, în a doua jumătate a anului 2007. Este un spectacol patetic să vezi printre disperaţii consumului cu orice preţ, târând după ei cărucioare pline ochi cu „junk food”, în care E-urile sunt mai numeroase decât elementele din tabelul lui Mendeleev, tot mai mulţi pensionari şi sărmani care sigur nu fac parte din distribuţia filmului „România consumeristă” veniţi după o pâine sau un litru de lapte, pentru că lângă casă nu mai au de unde cumpăra! Abuz de putere din partea hipermarketurilor? Sigur că da! Iată doar un recent exemplu, dar nu de la noi, pentru că pe români statul nu-i apără de abuzurile monopoliştilor, ci pe monopolişti de nemulţumirea consumatorilor, motiv pentru care nu vom afla nimic despre astfel de practici. Exemplul vine din Franţa. Acolo, de vinerea trecută clienţii hipermarketurilor Leclerc nu vor mai găsi în rafturi produse precum „La vache qiu rit”şi crema Nivea, sub pretextul că producătorii impun tarife prea ridicate. Şi, atenţie!, nu e vorba de Cooperativa Doi Chiori, care nu are putere de negociere şi nici influenţă în media sau în politică, ci de transnaţionale cu cifre de afaceri de zeci de miliarde de euro, precum Beiersdorf! Firmele pedepsite ceruseră majorări de preţuri cuprinse între 18% şi 20%, motivate de creşterile preţurilor materiilor prime. În fapt, este vorba de peste 100 de produse ameninţate cu scoaterea de pe rafturi, cele şase retrase vineri, 1 februarie 2008, fiind un şantaj asupra celorlalţi furnizori. Modul agresiv în care cei de la Lecrerc negociază este cunoscut, dar de această dată se pare că au sărit peste cal. Problema este gravă, dacă ne gândim că hipermarketurile nu oferă, la urma urmei, decât nişte rafturi goale, multe dintre costurile desfacerii fiind suportate de producători şi în hipermarket. Vă mai amintiţi expresia de uimire şi încântare a proprietarilor de hipermarketuri din România, care-şi amortizează investiţiile cu o viteză demnă de Cartea Recordurilor? Din ce obţin ei profiturile nesimţite care îi fac să juiseze de plăcere? Cât despre încercarea lui Sarkozy din toamnă, de a-i aduce la raţiune pe proprietarii de hipermarketuri din Franţa, în scopul „nobil” de a păstra puterea de cumpărare a francezilor, ea a rămas un simplu exerciţiu de inutilitate! Tot săptămâna trecută hipermarketurile franceze au avut parte de o grevă dură din partea personalului, nemulţumit de timpul de lucru prea lung, de duminicile lucrate, de precaritatea locului de muncă, de salarii, de tratamentul rezervat lor de angajatori. Adevărul este că hipermarketurile devin tot mai impopulare printre europeni, cumpărători, producători sau angajaţi. Şi hipermarketurile trebuie să se aştepte la vremuri mult mai grele, dacă Declaraţia 88-2007 a Paralentului European va fi urmată de măsurile cerute de semnatarii ei Comisiei Europene. Un precedent există, de data asta în Statele Unite ale Americii. Cel mai mare angajator de peste ocean este nu statul american, ci lanţul de supermarketuri Wal- Mart. Cultura lor corporatistă a fost timp de decenii subiect de critice aspre, şi pe bună dreptate. Salarii mici, asigurări medicale aproape inexistente, mulţi angajaţi la negru, mai ales imigranţi ilegali, lipsa dialogului social. Cum le-a mers vestea pentru lăcomie şi nesimţire faţă de angajaţi, clienţi şi colectivităţile locale unde îşi au magazinele, şefii de la Wal-Mart s-au văzut puşi în situaţia de a nu-şi mai putea extinde reţeaua, oraşele unde doreau să deschidă noi magazine refuzându-le autorizaţiile de construcţie, unele prin referendum. Aşa s-au văzut obligaţi să schimbe foaia. Cum remarca The New York Times, acum discursul conducerii Wal-Mart sună de parcă ar candida la Preşedinţia Americii! Teme precum stimularea economiei, asigurările medicale, costurile medicamentelor, reducerea consumurilor energetice, protecţia mediului, alimentaţia sănătoasă au devenit prioritare pentru conducerea corporaţiei. Iar consumatorii au apreciat. Ca şi cetăţenii New Orleansului şi ai altor comunităţii afectate de uraganul Katrina, care au primit ajutoare întâi de la Wal-Mart şi abia mult mai târziu de la stat. Bine, sunt departe de vremea în care se va putea spune şi despre ei, ca despre General Motors, că „ce este bine pentru Wal-Mart, este bine pentru America”, dar este un început. Hipermarketurile europene ar face bine să înveţe din păţaniile confratelui lor american. Iar noi ar fi cazul să devenim consumatori responsabili, să nu mai acceptăm abuzul lor de putere. Consumatori din toate ţările, uniţi-vă!

Deranj mare!

Asist cu reală uimire, dar mai ales cu scârbă, la circul mediatic care însoţeşte decizia Curţii Constituţionale în cazul excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate de avocaţii lui Dan Voiculescu, după decizia dată de CNSAS. Atâta rea voinţă şi lipsă de măsură din partea aripii extremiste şi paranoice a "societăţii civile" rar mi-a fost dat să văd! În ţara asta s-a murit şi se moare de foame, de boli sociale, se risipesc bani publici pe afaceri dubioase, dar GDS tace mâlc sau arată cu degetul spre stânga. Acum, când Curtea Constituţională le-a luat un instrument de control social, un mijloc de şantaj politic, GDS s-a reunit mai repede decât Consiliul Securităţii Naţionale, la Casa Albă, după atentatele din septembrie 2001. CNSAS este un organism parazitar şi inutil. Am fost verificat şi eu, după ce am preluat postul de consilier de stat la Cotroceni, în 2001. Şi la ce a folosit, în afară de faptul că a fost o ştire: xşi y de la Cotroceni au fost controlaţi şi sunt curaţi? Au fost verificaţi şi alţii. Li s-a dat verdict de necolaborare, până în momentul în care au călcat pe coadă pe cineva. După care brusc albul a devenit negru. S-au auzit acuze despre dosare fabricate. A verificat cineva dacă, după 1989, s-au distrus toate imprimatele, ştampilele, elementele de siguranţă ale documentelor oficiale ale Securităţii? Falsificatorii lor de documente chiar au ieşit la pensie? Nu cumva s-au reciclat în industria retrocedărilor? Iar din când în când mai "prestează" pentru vechiul loc de muncă? Mai mult, foşti securişti lucrează acum la CNSAS, chipurile "consilieri". Tot în 2001 am participat la o întâlnire a Preşedintelui Ion Iliescu, după un scandal mediatic legat de sediul CNSAS, cu membri ai consiliului de conducere, conduşi de cuplul de comici vestiţi ai dosarelor Dinescu-Pleşu. De fapt, ceea ce doreau ei era altceva, nu sediu: schimbarea legii, pentru a putea judeca şi da verdicte. I-am întrebat dacă sunt conştienţi că doresc să se transforme într-un sistem paralel de justiţie. Răspunsul a fost o criză de isterie a lui Dinescu. Recunosc că nu i-am rămas dator. Şi am avertizat că, mai devreme sau mai târziu, ceea ce fac ei va fi desfiinţat de Curtea Constituţională. Tot atunci am propus trecerea activităţii de studiu al dosarelor de securitate la Ministerul Justiţiei. Cred şi acum că este cea mai bună soluţie. Prima sarcină a CNSAS, ca departament al MJ, ar fi trebuit să fie identificarea tuturor cetăţenilor care au avut dosar de urmărire. Aceşti oameni urmau să fie invitaţi să-şi vadă dosarele şi să fie consiliaţi juridic. Dacă urmăriţii doreau să-i dea în judecată pe aceia care le-au adus prejudicii, era asistaţi de juriştii ministerului şi statul plătea toate cheltuielile de judecată. Iar dacă faptele nu erau prescrise, la pedeapsa din Codul Penal se putea adăuga una complementară, de interzicere a unor drepturi ale torţionarilor. Nu se condamna "Securitatea", dar erau condamnaţi torţionarii şi se făcea dreptate. Pedeapsa este individuală, nu colectivă. Şi încă ceva. De ce, timp de 18 ani, AFDPR-ul condus de Ticu Dumitrescu nu a declanşat nici-un proces împotriva torţionarilor? Nu-i cunoşteau? Haida-de! Nu s-a vrut aflarea adevărului, ci şantajarea unor oameni, iar unii au dorit doar sinecuri bine plătite de la stat.

Un Caritas la nivel planetar

Incredibila fraudă de la o bancă franceză extrem de solidă, în aparenţă, şi care nu o dată a fost acuzată, din pricina seriozităţii şi chiar rigidităţii ei, de aroganţă, este vorba de Société Générale, a dezvăluit ceva din partea ascunsă a unui veritabil Caritas la nivel global, unde se joacă pe sume ameţitoare, de mii de miliarde de dolari şi euro. Brusc, lumea află cu oroare că banii deponenţilor, cât se poate de reali, bani care au în spatele lor muncă, eforturi, inteligenţă, creativitate, renunţări, sacrificii, sunt risipiţi cu câteva clickuri de maus de un geniu al calculatoarelor care nu mai face deosebirea între realitate şi lumea virtuală. Într-un recent articol, publicat în numărul din septembrie 2007 al publicaţiei Le Monde Diplomatique, Frederic Lordon vorbeşte despre „tendinţele Ponzi (Charles Ponzi, speculator american al anilor 20 ai secolului trecut, inventator al schemelor piramidale, care l-a inspirat pe iniţiatorul „Caritas”, Ioan Stoica) ale pieţelor financiare”, principiu după care se formează toate bulele speculative, minus intenţia de a escroca. Aşa s-a format bula speculativă a inteprinderilor informatice legate de Internet, aşa-zisele DotComuri. Aşa s-a format bula speculativă a imobiliarului, care ne bântuie pe toţi, şi căreia nu i se întrevede încă un final, mai mult sau mai puţin fericit. Şi tot Lordon vorbeşte despre „matematicienii nebuni de pe Wall Street”, care au provocat numeroase crize, mai mult sau mai puţin publice, de genul celei a fondului închis de investiţii LTCM, care administra active, de fapt produse derivate, de peste 250 de miliarde de dolari, confirm schemelor de evaluare a riscurilor şi beneficiilor întocmite de doi laureaţi ai premiului Nobel pentru economie. Un astfel de „matematician nebun” este Jérôme Kerviel, care a pus la punct un sistem paralel de tranzacţionare, ocolind astfel sistemele de protecţie ale băncii. Şi a risipit, ne-stingherit de nimeni, pe „câmpia vaniliei”( un soi de „apa sâmbetei” a produselor financiare derivate, cunoscute în jargonul meseriei drept „plain vanilla”) circa 4,9 miliarde de euro, întrând în Cartea Recordurilor cu o „performanţă” greu de egalat! Iar dacă nu făcea o eroare copilărească, probabil că „recordul” lui devenea astronomic. Culmea este că, din ceea ce se ştie până acum, a lucrat doar pentru plăcerea lui, din miliardele alea nici o centimă nu a ajuns în conturile lui! Grav este altceva: unii dintre responsabilii băncii au închis ochii la încălcarea regulilor, semn că investiţiile făcute de trader au adus beneficii, chiar dacă erau foarte riscante. Mai mult, nu se putea ca în astfel de cazuri să nu apară şi un delict de iniţiere: un responsabil al băncii a vândut, cu două săptămâni înainte de anunţarea publică a năzbâtiei traderului, acţiuni ale băncii în valoare de peste 80 de milioane de euro. Ceea ce a şocat pe este lipsa de motivaţie materială a lui Kerviel. Nu lăcomia, nu dorinţa de a câştiga cât mai mulţi bani l-au motivat în acţiunile lui. Ce anume l-a făcut să joace aceste sume uriaşe, în afară de situaţia în care este vorba de un soi de schizofrenie: anume de incapacitatea de a mai distinge între real şi imaginar? Când viaţa oamenilor şi avutul lor îşi pierd semnificaţia, se dematerializează, devin doar nişte cifre în statistici sau în conturi, poţi să le risipeşti fără să clipeşti, de dragul jocului? Se pare că da. Probabil că ajunsese dependent de „joc”, de pariuri pe pieţele financiare, iar cifrele nu mai aveau nici-o semnificaţie. Aşa cum într-un joc violent pe calculator poţi să-ţi mai iei o „viaţă”, dacă pe cea precedentă ai risipit-o, aşa îşi mai lua el o „poziţie” cu banii altora. În fond, Jérôme Kerviel nu se deosebeşte cu nimic de jucătorii obişnuiţi ai cazinoului numit ”capitalism financiar”. A comis un exces, atâta tot. Nu e primul-vezi banca engleză Barings , păgubită şi apoi falimentată de un alt trader, Nick Leeson – şi probabil nu va fi ultimul. Întrebarea este: câte asemenea evenimente au fost ascunse publicului şi rezolvate pe tăcute? Pentru un sistem în care încrederea în el este principala sa resursă, astfel de incidente pot duce la prăbuşirea lui. Şi dacă acest lucru se întâmplă, ce punem în loc? Frederic Lordon atrage atenţia asupra câtorva factori care duc la repetarea crizelor financiare într-un mediu tot mai puţin reglementat, în care libertatea de mişcare a capitalurilor este aproape absolută. Ei sunt, în ordine, pomenitele deja tendinţe Ponzi ale speculaţiilor financiare, laxismul evaluărilor riscurilor în faza de expansiune a ciclului financiar, vulnerabilitatea structurală în faţa celei mai mici modificări a mediului investiţional şi efectul de catalizator al unei dificultăţi locale care precipită inversarea tendinţei, revizuirea catastrofică a evaluărilor, contaminarea cu îndoieli a altor compartimente, colaterale, ale pieţelor, şocul asupra băncilor prea mult expuse la riscuri, ameninţarea unui accident sistematic, adică a unei prăbuşiri globale, urmată de o recesiune globală, prin ştrangularea creditului, şi de apelul la intervenţia salvatoare adresat băncilor centrale, venit din partea tuturor fanaticilor liberei iniţiative private. Cu alte cuvinte, mecanismul este simplu: noi ne asumăm riscuri iraţionale, câştigăm nemăsurat când Caritasul atrage suficienţi fraieri, dispuşi să investească în iluzii, iar când lucrurile devin naşpa, statul plăteşte nesăbuinţa investitorilor, iar vinovaţii de krach primesc „paraşute de aur” de zeci şi sute de milioane de euro sau de dolari, chiar dacă precedate de un şut într-o anumită parte a anatomiei! Actuala criză financiară îşi are originea în alta. La spargerea bulei Internet, în 2001, pentru a păstra interesul, dar mai ales banii investitorilor în economia americană, Alain Greenspan, atunci Preşedintele Fed, a decis să orienteze investiţiile spre domeniul imobiliar, printr-o politică de impozite şi taxe foarte reduse şi de micşorarea costurilor finanţărilor. Asta i-a încurajat pe intermediarii financiari şi imobiliari să atragă o clientelă din ce în ce mai numeroasă să investească în case. Aşa a fost pus la punct sistemul de subprime, credite ipotecare cu risc şi cu dobândă variabilă, oferite gospodăriilor cu situaţia financiară cea mai fragilă. Aceste credite au fost ulterior vândute altora, apoi băncilor, pentru duceau profituri bune. Aceste ipoteci riscante s-au răspândit ca viruşii în profunzimea sistemului financiar. Numai că, în 2005, Fed a crescut nivelul taxei directoare, urmată de creşterea dobânzilor la credite, declanşând un efect de domino. Peste trei milioane de familii sunt ameninţate cu falimentul personal, fiind practic insolvabile, având datorii totale de peste 200 de miliarde de dolari. Bănci precum Citigroup, Merrill Lynch, în Sua, Northern Rock în Marea Britanie şi de curând şi Swiss Re şi UBS în Elveţia au anunţat pierderi colosale. Asta cu toate eforturile băncilor centrale de a injecta lichidităţi în sistem sau de a reduce dobânzile de referinţă, cum a făcut Fed de două ori în mai puţin de o lună. Pe de altă parte, de slăbiciunea acestor bănci şi fonduri de investiţii expuse pe subprime au profitat fondurile de investiţii suverane controlate de state precum Rusia, China, India, sau de monarhiile petroliere din Golf. Grav este că această criză s-a propagat din economia financiară în economia reală, ceea ce conduce la confirmarea temerilor că ne aflăm în faţa unei recesiuni globale. Ar fi prima recesiune a economiei globalizate după modelul neo-liberal. Şi un motiv în plus să afirmăm că asistăm şi la declinul Occidentului, în favoarea Asiei. De urmărit cu atenţie.

Un partid în derivă N-a mai mirat pe nimeni anunţul amânării(pentru a nu se mai ştie a câta oară) Consiliului Naţional al Partidului Social Democrat. Nu mai miră pe nimeni nici faptul că această amânare, ca şi precedentele, de altminteri, reprezintă o gravă încălcare a Statutului partidului. Cui îi mai pasă de reguli în ţara asta? Şi atunci, de ce le-ar păsa lui Mircea Geoană şi apropiaţilor săi că încalcă regulile, doar pentru a nu fi puşi în postura de a da socoteală pentru contra-performanţele lor? În fond, această nouă amânare nu va rezolva problemele de fond ale PSD, aşa cum nu le-au rezolvat nici cele două Congrese succesive, din aprilie 2005 şi din decembrie 2006, dar nici manevrele subterane sau alianţele ad-hoc, conjuraţiile sau negocierile cu Palatul Cotroceni, dar mai ales aerele de guru ale „grupului de la Cluj” Unii dintre liderii PSD s-au supărat atunci când am scris că este foarte posibil ca persistenţa crizelor de identitate şi de lidership să fie cea mai bună dovadă că partidul şi-a epuizat misiunea şi trebuie să se re-fondeze. În fond, re-fondarea PSD nu ar fi nici-o nenorocire. Mai mult chiar, auto-dizolvarea sa ar oferi stângii româneşti oportunitatea de a construi un mare partid social-democrat, care să fie şi altceva decât un instrument în jocuri sterile pentru putere. Timp de aproape patru ani PSD s-a mulţumit să vegeteze, faptul că este cel mai mare partid parlamentar dându-i un soi de siguranţă înşelătoare. Nu a construit o alternativă de stânga la actuala putere de dreapta. Nu a reuşit să-şi construiască o nouă identitate, nu a elaborat o adevărată ofertă de stânga. Mediocritatea liderilor aleşi la Congresul din aprilie 2005 s-a reflectat într-un demers politic şi parlamentar la fel de mediocru, de lipsit de imaginaţie şi de vlagă. Nici măcar acum, în al doisprezecelea ceas Mircea Geoană şi fidelii lui nu se trezesc la realitate. Nu am văzut un partid mai molâu ca PSD! Reacţionează - când reacţionează! – anemic şi ne-convingător. Nu reuşeşte să lanseze nici-o temă a dezbaterii publice, fie că este vorba de teme serioase, fie că este vorba de „iepuri” după care să alerge adversarii politici şi care să ţină partidul în atenţia presei şi a opiniei publice. Cele 23% obţinute în alegerile europene, în condiţii de prezenţă extrem de redusă la vot, dau adevărata dimensiune a slăbiciunii PSD. Nu a câştigat în nici-un municipiu reşedinţă de judeţ, a pierdut în oraşele mici şi mijlocii şi chiar în multe sate. Şi a evitat un dezastru graţie doar fidelităţii unei părţi a nucleului său dur faţă de unii dintre liderii „istorici.” Indiferent ce i se reproşează lui Adrian Năstase, faptul că nu a fost cap de listă la euro - parlamentare este dovada lipsei de imaginaţie actualei conduceri. Până una-alta, Adrian Năstase este singurul om din partid care are chef să se bată, este motivat, dar, lucru şi mai important, are un proiect pentru care să se bată. Acum se încearcă evitarea revenirii Adrian Năstase într-o funcţie de conducere în partid. Ar fi cea mai mare, dar şi ultima greşeală a lui Mircea Geoană. Partidul este practic nepregătit pentru alegerile care au să vină. Nu sunt cunoscuţi candidaţii PSD în marile oraşe. La Bucureşti se dau lupte crâncene pentru stabilirea unei candidaturi pentru Primăria Generală. Mariean Vanghelie s-a auto-propus şi face presiuni să-i fie confirmată candidatura. Mulţi nu şi-l doresc pe el candidat, deşi primar mai prost decât cei din şirul lung de muhaiele care au condus Capitala cu greu s-ar mai putea găsi. Şi apoi, chiar dacă PSD ar reuşi să propună candidatul ideal, lucru care trebuia făcut încă din 2005, nu acum, cu siguranţă el nu va avea notorietate şi nu va reuşi să se facă ascultat în puţinul timp care mai rămâne până la alegerile locale. Ca să nu mai vorbim despre faptul că el nu ar avea sprijinul organizaţiei de Bucureşti, organizaţie care se confundă cu Vanghelie. În acest context iese la iveală altă slăbiciune de fond a PSD. Dacă până în 2000 PSD a fost partidul care a generat cel mai mare număr de lideri politici de calitate, cu reale capacităţi organizatorice, adevăraţi profesionişti ai politicii, acest proces s-a încetinit după alegerea în funcţia de secretar general al PSD a lui Cosmin Guşă, om venit din afara partidului şi un mediocru fără chemare pentru politică. De fapt, s-a rupt un mecanism, cel al recrutării, pregătirii şi promovării liderilor, mecanism delicat şi extrem de sensibil, care trebuie să ţină cont, în funcţionarea lui, de o serie de factori şi de raporturi de putere la nivelul partidului, greu de înţeles pentru cineva venit din exterior. După Congresul din aprilie 2005 procesul a cunoscut grave rateuri, cantitativ, dar mai ales calitativ. Prea puţini dintre români şi chiar dintre membrii PSD văd în Mircea Geoană, Titus Corlăţean, Victor Ponta, Vasile Dâncu şi alţii ca ei lideri politici demni de acest nume. Ei s-au trezit propulsaţi în fruntea PSD graţie unei conjuncturi, şi nu au fost aleşi pentru meritele lor şi pentru capacitatea de a gestiona eficient o structură aparte, cum este un partid politic. PSD rătăceşte printre opţiuni, se mişcă haotic în spaţiul public, pare că nu-şi mai găseşte raţiunea de a fi. Nu este nici de stânga, nici de dreapta. Mai există doar dintr-un soi de încăpăţânare a unor oameni, care sunt conştienţi că fără o contrapondere de stânga la actuala putere, democraţia românească ar fi în pericol, iar interesele celor mulţi, care sunt perdanţii tranziţiei la capitalism, nu ar mai fi cu adevărat reprezentate politic. Ce s-ar mai putea face pentru resuscitarea acestui partid? Nu cred că dezbaterile despre stânga românească, oricât de interesante şi de necesare ar fi ele, ar putea ţine loc de acţiune. Mai ales în situaţia actuală, când partidul a ajuns cu spatele la zid. Şi mai este ceva: gesturile simbolice, oricât de spectaculoase ar fi ele şi oricât ar conta în ochii unor talibani ai „societăţii civile”, nu au rezolvat nimic în partid. La Congresul PSD din aprilie 2005 l-au eliminat din conducere pe Ion Iliescu, gest simbolic, de „rupere a cordonului ombilical” care, vezi Doamne! ar fi legat partidul de fostul PCR! Şi în loc să crească, partidul a scăzut în sondaje! Într-un alt gest „purificator”, actuala conducere a rupt legătura cu „corupţia”, îndepărtându-l pe Adrian Năstase din structurile de conducere. Şi iar a scăzut în sondaje! Explicaţia este simplă: gesturile simbolice nu ţin loc de proiect politic şi nici de acţiune politică. Mai ales gesturile simbolice nu ţin de foame. Şi nici lupta pentru putere la vârful PSD nu este un semn de responsabilitate sau de servire a binelui comun. Aşa cum la cârma economiei româneşti este nevoie de un cârmaci care să ştie drumul, aşa şi PSD are nevoie disperată de un cârmaci cu experienţă. Dacă va fi unul cu tatuaje şi cu şnapsul în nas, sau un gentleman scrobit, puţin contează! Totul este să inspire încredere echipajului şi să-l motiveze.

Stafia votului uninominal

Consecvenţa în eroare este, se pare, caracteristica cea mai pregnantă a unei clase politice lipsită de viziune, care face din proiecte imposibil de realizat miză doar pentru că nu are de propus cetăţenilor României soluţii la problemele aflate pe agenda publică. O astfel de miză în lipsă de altceva mai bun este votul uninominal. Cu toate acestea, deşi Parlamentul are un morman de restanţe, deşi economia românească se confruntă cu o mulţime de greutăţi, deşi trebuie să dezbată şi să aprobe Tratatul Constituţional, ca să nu mai vorbim de pregătirea summitului NATO din aprilie în dimensiunea sa parlamentară, Birourile Permanente se reunesc să discute subiectul „votului uninominal.” Dacă ar fi vorba doar de înlăturarea obiecţiilor de ne-constituţionalitate formulate de Curtea Constituţională, ca răspuns la sesizarea lui Traian Băsescu, cel care a refuzat să o promulge, poate că obţinerea unui consens care să permită adoptarea Legii ar fi posibil. Dar nu este aşa. De fapt, ceea ce urmăresc Traian Băsescu şi parlamentarii din PD-L este schimbarea de fond a legii. Problema este că nici ei nu ştiu de ce ţin musai la varianta lor, dar în acest caz nu avem de-aface cu un calcul raţional, ci cu unul emoţional. Este pohta ce-a pohtit-o Traian Băsescu, ca atare este obligatoriu să se facă! Nimeni, nici din clasa politică, nici din societatea civilă, nu are curajul să recunoască un fapt evident: este prea târziu să se mai adopte acum o astfel de lege, care să-şi facă efectul la alegerile locale şi parlamentare din acest an. De altminteri, nici-un institut de sondarea opiniei publice n-a făcut până acum o cercetare care să simuleze alegeri în noua formulă, a votului uninominal, aşa încât partidele se îmbată cu apa chioară a unor sondaje care nu au nici-o relevanţă, pentru că analizele presupun păstrarea actualului mod de vot. Dacă Traian Băsescu şi Alianţa D.A. chiar doreau schimbarea sistemului electoral, făceau acest lucru în primele 100 de zile de guvernare, în perioada sprijinului celui mai puternic pentru noua guvernare. Dar, excepţie făcând introducerea cotei unice de impozitare, Alianţa D.A. nu a avut un program de reforme politice, economice şi sociale, pe care să-l promoveze în perioada de maxim sprijin popular. De fapt, Traian Băsescu avea în gând, pentru aceste 100 de zile, organizarea alegerilor anticipate, pentru a scăpa de „soluţiile imorale” gen PC, furios că nu reuşise să controleze şi Parlamentul, unde preşedinţii celor două Camere erau reprezentanţii PSD. Evident că, din acel moment lucrurile au scăpat de sub control şi au culminat cu momentul suspendării Preşedintelui României de către Parlament. Când acest deznodământ începea să se contureze, Traian Băsescu şi cei din jurul lui au redescoperit votul uninominal, în care au văzut un instrument pentru „pedepsirea” acelor parlamentari care vor fi avut tupeul să-l înfrunte, pe el, acest Zeus al politicii dâmboviţene. Ceea ce ni s-a vândut, mediatic, drept un instrument al reformării clasei politice, nu este decât un balsam pe orgoliul rănit al şefului statului, aflat în conflict cu toată lumea. Este ceva de genul: „nu sunteţi cuminţi, vă dau pe mâna poporului!” În paranteză fie spus, ”poporului” îi pasă tot mai puţin de hachiţele şi de ciondănelile politicienilor, iar modul lui de a protesta nu este prezenţa, ci absenţa de la urne! Ca să fim oneşti şi imparţiali, trebuie să criticăm în egală măsură pentru acest circ politic pe tema votului uninominal atât PSD, cât şi „societatea civilă”, alt actor alăturea cu agenda publică, alături de politicieni. Marele maestru al tuturor combinaţiilor, Viorel Hrebenciuc, alături de alţi „combinatori” de variate culori politice şi „apolitice”, au adus în discuţie subiectul votului uninominal, într-un scop la fel de egoist şi de blamabil: maximizarea câştigului electoral al PSD, imediat după acceptarea cererii de aderare a României la NATO, în noiembrie 2002, la Praga. Acelaşi egoism se manifestă acum în tabăra partidului prezidenţial, cunoscut şi sub numele de PD minus L, care, dacă luăm de bune afirmaţiile altui „combinator”, Valeriu Stoica, se va numi curând Partidul Popular. Şi atunci, cum poţi dovedi mai bine popularitatea de partid popular, decât câştigând la scor alegerile locale şi parlamentare? Nimeni şi nimic nu le garantează acestor „combinatori” că socoteala de acasă va avea bunăvoinţa să se potrivească, fie şi aproximativ, cu aceea din „târgul” urnelor de vot. Noutatea tipului de scrutin ar putea ţine pe mulţi acasă sau ar putea produce un număr mare de voturi nule. Apoi este imponderabila sistemului de recrutare a candidaţilor în colegiile uninominale. Dacă ne luăm după ce „elite” ne-au propus partidele în toţi aceşti ani, ar putea rezulta un Parlament de coşmar! Popularitatea sau notorietatea nu se transformă automat în vot pentru respectivul candidat. Rămâne de discutat şi problema nevralgică a delimitării circumscripţiilor uninominale. Cei care guvernează le vor decupa astfel încât să fragmenteze voturile adversarilor şi să maximizeze şansele lor de câştig. Scandal garantat! De altminteri am paria că şi dacă se pun de acord asupra celorlalte modificări, parlamentarii se vor împotmoli în nisipurile mişcătoare ale decupării circumscripţiilor, făcând imposibil de aprobat Legea. Aşa încât cel mai inteligent lucru pe care l-ar face toate partidele ar fi acela de a renunţa acum la această lege şi de a lăsa viitorului Parlament sarcina adoptării unei legi asemănătoare, după o dezbatere publică demnă de acest nume, cu argumente raţionale şi nu cu gânduri ascunse în legătură cu adevăratele motive ale promovării votului uninominal Personal, am susţinut şi voi continua să susţin punctul de vedere conform căruia democraţia reprezentativă se află într-o gravă criză de sistem, iar adoptarea unui alt tip de vot, cum este votul uninominal, nu ar face decât să accentueze această criză. Iar ca lucrurile să fie şi mai complicate, „societatea civilă”, care ar fi trebuit să fie un soi de moderator al dezbaterii publice pe tema crizei democraţiei reprezentative, contribuie, prin angajarea partizană alături de una sau alta dintre tabere, la adâncirea ei. Din păcate, stafia votului uninominal ne va bântui în acest an electoral, pentru că lui Traian Băsescu şi PD-L le convine să ţină cald subiectul, pentru a demasca împotrivirea „sistemului ticăloşit” la reforme. Numai că s-ar putea ca această stafie să-i bântuie şi pe ei, nu doar coaliţia anti - prezidenţială ad – hoc. Pe motiv de Adriean Videanu, ales, bine-mersi, prin vot uninominal, lucru care nu l-a făcut nici un bun primar, nici un politician onest. Dimpotrivă! De ţinut minte, pentru politicienii amatori: orice soluţie naşte noi probleme!

Pânza globalizării şi cei trei păianjeni

Vă recomand călduros o impresionantă analiză de geopolitică, aparţinând profesorului Parag Khanna, senior research fellow la American Strategy Program of the New America Foundation. Eseul pe care îl publică în The New York Times Magazine, ediţia de sâmbătă 26 ianuarie, dar care a apărut astăzi în ediţia electronică a ziarului, este un rezumat al cărţii sale “The Second World: Empires and Influence in the New Global Order,” care va fi publicată de editura Random House în luna martie. Voi reveni asupra ideilor din eseu, pentru că este un punct de vedere care ne interesează în mod direct, ca ţară membră a Uniunii Europene. Interesant este că în timpul Războiului Rece România făcea parte dintr-o Lume a Doua extrem de bizară, dacă ne raportăm la criteriile de apartenenţă, acum, prin aderarea la Uniunea Europeană, am avansat în rang şi suntem un picioruş, cam "păros" şi cam nervos, al unuia dintre Cei Trei Mari, care vor domina geopolitica secolului 21: Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană şi China. Deşi UE este mai degrabă un miriapod, care trebuie să-şi "disciplineze" picioruşele, să le facă să meargă în cadenţă şi, pe cât posibil, în aceeaşi direcţie! Eseul îl puteţi citi la adresa www.nytimes.com/2008/01/27/magazine/27world-t.html?_r=1&oref=slogin&pagewanted=all.

La umbra Codului Penal În adolescenţa mea făcea furori un catren, aparţinând unui mare umorist român, îmi cer scuze că nu-mi reamintesc acum numele lui, care suna cam aşa: „Hai să te fac un Tribunal, la umbra Codului Penal”. Nu mă îndoiesc că acest catren l-a inspirat şi pe preşedintele Traian Băsescu, care a trimis dintr-un foc opt foşti şi actuali miniştri la Parchete, pentru presupuse fapte de corupţie. De ceva vreme, viaţa politică românească se desfăşoară mai ales la umbra Codului Penal. Şi asta nu poate aduce nimic bun pentru viitor. De unde obsesia asta pentru justiţie, într-o ţară în care nimeni nu se sinchiseşte de lege? În fond, ce vedem noi în justiţie? Un arbitru onest, sau un instrument de a impune altora interesele şi soluţiile noastre? Întrebarea se referă în special la speţele care îi privesc pe politicieni, dar nu excludem de aici nici pe unii cetăţeni, profesionişti ai Codului Penal şi coşmarul oricărei instanţe, aşa - zişii procesomani. Câtă vreme, imediat după Revoluţie, am reconstruit sistemul instituţional şi cadrul legal al unui sistem politic democratic, tentaţia de a folosi justiţia în scopuri politice nu a fost prea mare. Lupta politică, după momentul mineriadelor, ale căror consecinţe au dat de gândit tuturor actorilor politici, s-a rezumat strict la spaţiul destinat ei în democraţie: partide politice, Parlament, mediile de informare, campaniile electorale. În tot acest timp poporul a fost arbitrul suprem, prin vot. Mai de voie, mai de nevoie, politicienii au acceptat decizia arbitrului şi s-au comportata ca atare. Ceva s-a schimbat după anul 2000, după intrarea în scenă a lui Traian Băsescu. Traian Băsescu, omul care se prezintă pe sine omul poporului, prin excelenţă, omul cu un discurs populist, a decis să nu mai lase poporul să arbitreze lupta politică. Dispreţul său profund pentru regulile democraţiei este notoriu. Dispreţ care se întinde şi asupra poporului, mai mult sau mai puţin voalat. Să ne amintim modul discreţionar în care a exercitat funcţia de Primar General. Cel care acum se declară adeptul cel mai ferm al consultării poporului prin Referendum a refuzat sistematic consultarea bucureştenilor în legătură cu proiectele sale fanteziste şi lipsite de sens, cum este faimoasa pasarelă care traversează calea ferată la Gara de Nord, deşi i s-a cerut insistent acest lucru. A refuzat să recunoască voinţa bucureştenilor şi nu a lucrat cu primarii de sectoare, care erau din PSD şi nici cu majoritatea din Consiliul General. A folosit şi atunci justiţia pentru a bloca decizii luate democratic de cei care, asta e, nu erau de acord cu el. Mobilul acţiunilor în justiţie ale lui Traian Băsescu nu era grija pentru interesul public, ci dorinţa de răzbunare şi intenţia de a-şi distruge adversarii cu ajutorul Codului Penal. A refuzat să recunoască rezultatul alegerilor parlamentare din 2004, a impus guvernul şi premierul pe care şi le-a dorit. Când a intrat în conflict cu premierul Călin Popescu Tăriceanu, iar Constituţia nu i-a permis să-l „radă”, a descoperit că mult mai eficient pentru sine şi pentru proiectele sale politice este folosirea justiţiei pentru a scăpa de indezirabili. Lupta anti-corupţie a fost pretextul ideal. Omul care are de dat socoteală pentru cele mai grave acuze de corupţie a ajuns, ajutat copios de o Curte Constituţională în derivă, care nu-şi mai înţelege menirea şi dă verdicte după cum bate vântul şi după cum se mişcă prin arhive dosarele de cadre, pardon! mapele profesionale, să hotărască destinul oamenilor politici. Traian Băsescu are puteri pe care nici Nicolae Ceauşescu nu le-a avut. Deciziile lui Ceauşescu puteau fi, fie şi teoretic, cenzurate de CPEx, de Comitetul Central, de Congresul PCR. Uneori au fost cenzurate, cel mai adesea nu, dar asta nu ţinea de reguli, ci de oameni fără demnitate şi fără şira spinării. Deciziile lui Traian Băsescu nu sunt cenzurate de nimeni, iar asta este legal şi constituţional. Procesul prin care Traian Băsescu decide aprobarea cererii de cercetare penală a demnitarilor este unui discreţionar, perfect opac şi imposibil de contestat. Aşa i-a distrus cariera executivă, dar şi pe aceea politică fostului ministru al Apărării, Teodor Atanasiu. Aşa se va întâmpla cu oricine va îndrăzni să-l înfrunte. Pentru asta s-a folosit de tot felul de slugi, de genul Monicăi Macovei, care, la rândul ei, va gusta din cupa amară a „recunoştinţei” băsesciene. Monica Macovei i-a construit instrumentul dominaţiei asupra clasei politice, prin intermediul modificării procedurii de numire a şefilor parchetelor. Aşa au ajuns la DNA oameni de casă ai lui Băsescu, gen Morar şi Ţuluş. Cât de idioţi ne pot crede cei doi, când, la o zi după ce ministrul justiţiei cere destituirea lor, iar pentru Ţuluş scoaterea din magistratură, pentru grave abuzuri şi pentru incompetenţă, îi încropesc acestuia un dosar penal, cer aprobarea pentru cercetarea lui, Băsescu le-o aprobă, iar nouă ne spun că asta e luptă cu corupţia! În fapt, Traian Băsescu a pus la cale şi lucrează la cea mai profundă operă de „ticăloşire” a sistemului instituţional, pentru subminarea democraţiei româneşti. Din „preşedinte-jucător” a ajuns „preşedinte-judecător”. Dacă el a hotărât că cineva este vinovat, Ţuluşii din dotare se vor grăbi să le fabrice dosare penale, iar presa aservită îi va linşa mediatic. Nimeni nu va mai fi la adăpost de abuzurile unui om care calcă pe cadavre pentru a-şi atinge obiectivele. Dacă acum politicienii sunt ţinta lui, cine poate garanta că mâine nu va veni rândul jurnaliştilor sau al celor din societatea civilă, care se opun politicii abuzive a preşedintelui României? Semne sunt: televiziunile aservite lui Traian Băsescu şi jurnaliştii lui de casă au început un război în toată regula cu adversarii şefului statului, din presă şi din politică, într-un mod care ne lasă un gust amar. La umbra Codului Penal comunist, pe care Monica Macovei a vrut cu tot dinadinsul să-l ţină în viaţă, Traian Băsescu îşi face mendrele. Viitorul democraţiei româneşti depinde acum de decizia Curţii Constituţionale în cazul Norica Nicolai. Dacă judecătorii Curţii Constituţionale îi recunosc lui Traian Băsescu dreptul de a refuza să confirme în funcţie miniştrii desemnaţi de premier, natura sistemului politic se schimbă radical. Trecem de la o republică semi - prezidenţială la una prezidenţială, cu tot ceea ce decurge de aici: Traian Băsescu nu va decide doar componenţa guvernului, ci şi politica lui. Ceea ce, într-un an electoral ca acesta, plin de tensiuni şi de confruntări, poate duce la reapariţia violenţei fizice în ecuaţia luptei politice. Dacă Justiţia ajunge să arbitreze jocul politic în locul poporului, putem spune adio democraţiei. Nu putem înlocui Constituţia cu Codul Penal, şi nici urna de vot cu boxa acuzaţilor. Este drumul cel mai sigur către totalitarism, fie el şi cu faţa lui Traian Băsescu. Mai avem măcar un dram de minte să înţelegem cât de departe s-a ajuns în subminarea democraţiei cu codul Penal? Vrem cumva să schimbăm catrenul: hai să te fac un nou Canal, la umbra Codului Penal?

Generaţia Putin, subspecia diplomaţi

Foreign Policy publică un sondaj de opinie efectuat în rândul studenţilor ruşi ce studiază în cele patru universităţi din Federaţia Rusă care furnizează personal calificat Ministerului de Externe. Sunt destule de comentat şi în legătură cu răspunsurile celor intervievaţi, şi în legătură cu interpretarea lor.

Găsiţi sondajul aici:http://www.foreignpolicy.com/story/cms.php?story_id=4141&print=1. Şi mai interesant ar fi fost un sondaj paralel, cu răspunsuri la întrebări identice, făcut şi în universităţi europene şi americane cu profil asemănător. Nu de altceva, dar nu doar Stalin are admiratori în rândul tinerilor. E suficient să sapi ceva mai atent pe YouTube!

În rest, banala constatare că mentalităţile se schimbă greu, ca şi gândirea imperială, peste toate plutind regretele după bunele vremuri ale lumii bipolare.

Fiecare cu strategia lui

Astăzi a fost dat publicităţii Raportul Comisiei Attali privind Eliberarea Creşterii Economice, Raport cerut de preşedintele Nicholas Sarkozy. Îl găsiţi aici:http://tempsreel.nouvelobs.com/file/442303.pdf. Ieri, în cvasianonimat, la Academia Română a avut loc un soi de înmormântare cu public a iniţiativei preşedintelui Ion Iliescu, aceea de a se elabora o Stategie de Dezvoltare Durabilă a României până în 2025. Ca să nu se zică despre el că nu-l mai interesează nimic altceva în afară de transcrierile convorbirilor telefonice ale adevrsarilor săi politici sau scormonirea prin dosarele lor de cadre sau de Securitate, Traian Băsescu a rostit un discurs, ca o slujbă de veşnică pomenire. Iar printre cei care erau absenţi de la "festivitate" se afla tocmai cel care iniţiase strategia, adică Ion Iliescu. Sarkozy are inteligenţa să-şi asocieze la guvernare adversarii politici, Jacques Attali fiind unul dintre cei mai apropiaţi şi mai fideli colaboratori ai preşedintelui socialist Francois Mitterrand, Traian Băsescu face tot ce-i stă în putinţă să rupă orice punţi de dialog între el şi adversarii politici. Attali i-a dat lui Sarkozy o perspectivă despre viitorul economiei franceze şi instrumentele cu care să opereze reformele necesare. Serviciile, cei mai buni prieteni ai domnului Băsescu, îi dau acestuia o perspectivă despre viitorul adversarilor săi, iar procurorii instrumentele necesare împlinirii ei. Ghici de ce trăiesc mai bine francezii!

Capitalismul nomad şi efectul de turmă

O criză care părea că se rezumă strict la Statele Unite ale Americii se întinde cu o viteză nebănuită la nivel global. Panica a început să cuprindă pieţele financiare internaţionale, bursele scad, iar din ce în ce mai multe bănci anunţă pierderi incredibile, de ordinul zecilor de miliarde de dolari şi de euro. Bine, asta nu i-a împiedicat pe mulţi dintre preşedinţii consiliilor lor de administraţie să încasezte prime de-a dreptul nesimţite de Crăciun!

Că Statele Unite ale Americii trăiesc pe datorie nu mai este un secret. Că marea majoritate a gospodăriilor americane sunt supraîndatorate, aşişderea. Cu toate astea nimănui nu pare să-i pese de consecinţe. Un soi de "după noi, potopul!"

În fapt, criza asta poate fi deosebită de celelalte de acest gen, care au la origine supraexpunerea la îndatorare a gospogăriilor şi a guvernului americane. Supraîndatorarea a avut o explicaţie: banii ieftini. Până de curând, economia americană a fost motorul economiei globale, iar dolarul a dominat copios celelalte monede. Peste 80% din economisirea la nivel global era investită în economia americană. Acum au apărut, pe fondul slăbiciunii cronice a economiei americane, mai ales din pricina deficitelor externe care par tot mai greu de finanţat, alternative mai bune pentru investitori. O astfel de alternativă este Uniunea Europeană- iar euro devine tot mai atractiv ca monedă de rezervă- la fel India şi China.

În ciuda dinamismului ei, economia americană are o serie de slăbiciuni, care abia acum încep să apară la iveală. Sigur, rămâne foarte atractivă şi competitivă, mai ales prin prisma capacităţii ei de a inova. Dar a şi renunţat la multe sectoare productive, preferând delocalizarea, pentru maximizarea profitului. Iar o serie de măsuri protecţioniste nu au ajutat cu nimic industrii care au disperată nevoie de reforme şi de modernizare, cum se vede şi din recentele crize din industria auto. La toate astea se adaugă costurile halucinante ale războiului din Irak şi Afganistan.

Dubiile rezonabile despre starea economiei americane sunt o explicaţie, poate singura cu adevărat raţională, din noianul de explicaţii care însoţesc aceste turbulenţe de pe pieţele financiare internaţionale. Restul sunt fie o colecţie de clişee( gândirea în clişee dominând copios dezbaterea publică peste tot în lume) fie explicaţii de-a dreptul rizibile.

Capitalismul nomad îşi urmează transhumanţa în turmă. Şi dacă "berbecul" o ia spre prăpastie, oile îl urmează instinctiv. Efectul de turmă nu este o necunoscută pentru cei care iau decizii în lumea finanţelor internaţionale. Şi cu toate astea, nimeni nu învaţă nimic din crizele trecute. Este ca şi cum pieţele financiare nu ar avea memorie. Merită să facem din asta un subiect de meditaţie.

Revenind la oile autohtone, lucrurile stau cu totul astfel. Spre norocul nostru, nu suntem prea adânc "înfipţi" în procesul de globalizare. Asta nu înseamnă cu nu vom suferi. Dar vom suferi din prostie şi din ceea ce unii numesc "exuberanţă iraţională". Iar această iraţionalitate este dată de incapacitatea noastră de a percepe la adevărata sa dimensiune riscul. Nu ştim să evaluăm corect riscul, şi ca urmare, în timp ce alţii au aversiune faţă de risc, nouă nu ne pasă de el. Decizia economică nu este un joc de tipul "totul sau nimic".

Nu am înţeles care sunt motivele reale pentru care leul s-a apreciat atât de mult-deşi în chestia asta decizia liberalizării contului de capital a jucat rolul principal-dar începem să înţelegem de ce se depreciază atât de rapid. Turma a luat-o la vale, către prăpastie. Câte "mioare" vor supravieţui? Greu de spus. Poate cele "surde", poate cele "oloage", poate cele care au nervii tari şi-şi spun că tot răul spre mai bine.

Acum cel mai prost lucru pe care l-am putea face ar fi să imaginăm, imitând Administraţia Bush, un plan de relansare a economiei. Ar fi bani cheltuiţi de pomană. Nu am face decât să mărim consumul, adică deficitul comercial. Această criză ne spune doar un singur lucru: trebuie să ne gândim serios la susţinerea reindustrializării României.

Până la urmă, nu din speculaţii şi din produse financiare exotice, inventate de tot felul de indivizi care au minte, dar nu şi valori morale, trăieşte o naţiune şi îşi construieşte bunăstarea.

Atunci când economia simbolică se decuplează prea mult de economia reală, mai devreme sau mai târziu apare o criză majoră. Adevărata stare a unei economii nu se vede pe ecranul calculatoarelor, oricât s-ar iluziona unii că pot prevedea, prin modele matematice, viitorul. Când au făcut asta, au provocat crize precum cea a fondului de investiţii LTCM din a doua jumătate a anilor 1990, care, la rândul ei, a prefigurat turbulenţele de pe pieţele din Asia, Rusia şi America Latină, din 1998. Vladimir Putin este consecinţa prăbuşirii rublei şi a consecinţelor sociale ale acestui traumatism economic.

Starea economiei se vede acolo unde se creează cu adevărat valoare. Fostul premier al Franţei, Pierre Beregovoi spunea: "când vreu să văd cum funcţionează economia franceză, nu mă uit în statistici. Mă duc şi număr camioanele pe autostrada Paris -Orleans. " Poate că "berbecii" finanţelor globale, înainte de a se arunca în prăpastie, cu turma după ei, ar trebui să se ducă să numere camioanele de pe autostrăzile americane, europene sau asiatice. S-ar putea să aibă nişte surprize extrem de plăcute.

Umor budist

Un interviu interesant, acordat de Dalai Lama publicaţiei Le Nouvel Observateur, îl găsiţi aici:

http://tempsreel.nouvelobs.com/actualites/opinions/20080116.OBS5540/le_dalai_lama__je_suis_un_marxiste_en_robe_bouddhiste.html

Sunt curios cum ar fi reacţionat "deontologii" noştri dacă fostul Patriarh Teoctist ar fi afirmat: "Sunt un marxist în sutană!" Oricum, omul nostru, dincolo de orice, are umor şi tăria de a spune lucrurilor pe nume.

Economia bunurilor simbolice

Am ezitat să abordez subiectul "Nokia", nu pentru că nu ar fi lipsit de interes, dimpotrivă, ci pentru că nu-mi plac reacţiile la cald, în care se trece repede de la argumente la invective. În sine, decizia firmei Nokia(apropo, eu nu voi boicota produsele ei, aşa cum fac o serie de politicieni germani, nici chiar dacă se va închide nou înfiinţata unitate de producţie de la Cluj) este una perfect legală şi previzibilă. Mai mult, fiind listată la Bursă, pun pariu că acţionarii firmei au aplaudat decizia, deoarece prevăd creşterea viitoare a profiturilor, prin scăderea costurilor cu mâna de lucru. Nu ar fi prima ocazie în care Bursele primesc cu entuziasm orice decizie de reducere a forţei de muncă, luată de firmele care au profit. Cred că nu aveţi dubii în legătură cu motivele! Trecem şi peste faptul că Germania, fiind în plină campanie electorală, politicieni, sindicalişti şi jurnalişti, toţi au supra-reacţionat în cazul deciziei firmei Nokia. Economia nu are cum să nu fie în chiar inima dezbaterii publice într-un an electoral, excepţie făcând România, care are alte priorităţi, cum ar fi rescrierea trecutului. Şi atunci, de unde această înverşunare? Dintr-o frustrare, generată, la rândul ei, de ignorarea realităţii. Frustrarea este legată de faptul că Germania îşi schimbă dramatic statutul de mare putere tehnologică şi de "mecanic-şef" al economiei mondiale. Nu s-au desfiinţat 2300 de locuri de muncă în industria textilă, şi nici în sectoare cu valoare adăugată mică, ce angajează de obicei oameni cu o mai slabă calificare sau necalificaţi. Nu, acum este vorba de sectoare de înaltă tehnologie, cu valoare adăugată mare şi cu salarii pe măsură. De bine, de rău, până acum Germania a reuşit să-şi păstreze, chiar şi în condiţiile mondializării, un sector industrial semnificativ, delocalizările fiind, cel mai adesea, excepţia, şi nu regula. Acum însă încep să se simtă efectele renunţării la ceea ce Michel Albert numeşte "capitalismul renan". Fascinaţia noilor generaţii de manageri şi de politicieni germani pentru modelul economic neo-liberal de esenţă anglo-saxonă are un preţ, care abia acum se developează, iar de deco0ntat îl decontează muncitorii şi comunităţile locale, care se văd obligate să gestioneze adevărate sinistre sociale, în condiţiile în care pierd resurse bugetare importante. Nu este de mirare că, în aceste condiţii, Partidul Social-Democrat german se radicalizează la stânga şi-şi recuperează liderii marginalizaţi, inclusiv pe Gerhard Schroeder, un Gerhard Schroeder mai bătăios ca niciodată pe teme sociale. De fapt, indiferent de faptul că vorbim de "capitalismul renan" sau de "capitalismul anglo-saxon", luăm cunoştinţă de faptul că nu suntem pregătiţi pentru mutaţiile pe care le induce deja ceea eu numesc "economia bunurilor simbolice". Spre deosebire de capitalismul industrial, care a dominat secolele 19 şi 20, capitalismul bunurilor simbolice, care se manifestă mai vizibil în acest doment doar în dimensiunea sa financiară, este, prin definiţie, unul "nomad", care călătoreşte, cel mai adesea, cu viteza luminii, în căutarea profitului maxim. Nu mai este un capitalism "naţional", legat de un sistem de valori politice, morale şi etice, şi nici de legităţile economiei clasice. Este puternic depersonalizat, aproape invizibil, ceea ce-l face şi mai temut.

Merită să acordăm o mai mare atenţie mutaţiilor pe care le va produce economia bunurilor simbolice în societate şi sistemul de valori morale, politice şi etice. Mai mult, trebuie să ne întrebăm dacă o investiţie precum cea făcută de Nokia la Cluj este o binecuvândare sau o povară. Pentru că dacă ea nu ne aduce mai aproape de cerinţele noii economii a bunurilor simbolice( în cazul de faţă însemnând creşterea capacităţii autohtone de inovare tehnologică şi de producere a unui alt bun simbolic, softul pentru comunicaţiile mobile), nu peste multă vreme vom protesta, la rândul nostru, împotriva firmei Nokia şi vom vitupera "capitalismul nomad". Adică mult zgomot pentru nimic! ,

Politica Civilizaţiei

Într-o recentă intervenţie televizată, preşedintele Republicii Franceze, Nicholas Sarkozy, a lansat sintagma "politica civilizaţiei", într-un context politic dominat atât de dezbaterea pe marginea conţinutului şi consecinţalor reformelor propuse de preşedintele francez în campania electorală din primăvara anului trecut, cât şi de apropierea alegerilor locale. Mai ales acestea din urmă sunt văzute ca un test pentru popularitatea unui om politic care iubeşte cu disperare lumina reflectoarelor şi care a încălcat un consens tacit în sferele puterii franceze: acela de a nu amesteca viaţa privată cu viaţa publică.

Destui jurnalişti şi oameni politici francezi, dar şi universitari de prestigiu s-au întrebat şi continuă să o facă: ce înseamnă, de fapt, această "politică a civilizaţiei"? Sigur, sintagma este una cu impact mediatic, numai că ea are o istorie în spate, şi descria, în momentul apariţiei ei, o cu totul altă realitate.

În 1997 a apărut o carte, " Politique de civilisation", semnată de Edgar Morin şi Sami Nair. Într-un interviu acordat cotidianului "Liberation" şi publicat în ediţia de astăzi, 18 ianuarie, Sami Nair spune câteva lucruri care ceea ce înţelegeau cei doi autori atunci în legătură cu politica civilizaţiei. Cartea era, spune Nair, un răspuns la întrebarea "încotro se îndreaptă lumea?", mai precis, o analiză a unui sistem mondial deja existent, dominat de procesul de mondializare. O mondializare intrată deja într-un nou stadiu, graţie prăbuşirii comunismului şi integrării în economia globală a economiilor emergente ale Chinei şi Indiei.

Acum, atrage atenţia Sami Nair, lucrurile s-au schimbat, în sensul agravării lor. "În Franţa, privatizarea legăturii sociale, intim legată de procesul de globalizare, conduce la o criză fără precedent a statutelor sociale:interesul general este pervertit, serviciile publice sunt dezmembrate, dinamica distructivă a războiului, a tuturor împotriva tuturor, plasată în chiar inima dispozitivului economic. Ideea, civilizată prin excelenţă, a "bunurilor publice universale", aflate în afara constrâgerilor pieţelor, care acoperă printre altele, domenii sensibile precum educaţia, sănătatea, locuirea, liberul acces la informaţie, este delegitimată prin constrângerea transformării lor în marfă. Statul nu mai este încarnarea voinţei generale care tinde spre lărgirea ariei de manifestare a solidarităţii, el are chipul încruntat al administraţiei, care nu încetează să se plângă de neputinţa sa...

Dacă civilizaţia înseamnă, în cea mai bună tradiţie europeană a Luminilor, instaurarea unei lumi în care ar prevala egalitatea şanselor şi solidaritatea umană, atuci trebuie să constatăm că ea se află acum într-o criză profundă."

În fond, Sarkozy foloseşte abuziv sintagma. "Politica civilizaţiei" constituia, în concepţia celor doi, Morin şi Nair, un instrument al prezervării şi chiar extinderii unui model economic şi social care, prin valorile şi mai ales efectele sale benefice în viaţa fiecărui individ, reprezintă substanţa unei civilizaţii, cea franceză, şi, prin extensie, cea occidentală. Pentru Sarkozy este doar un mod de a face "comestibile" reformele sale, după ce grevele de la sfârşitul lui 2007 i-au pus în discuţie intenţiile sale de a ataca o serie de privilegii sociale (în sensul propriu şi lipsit de încărcătură negativă) ale unor categorii profesionale.

În fond, "politica civilizaţiei" poate sta alături de "sistemul ticăloşit" într-un dicţionar al discursului populist. Pentru că, să fim oneşti: dacă pentru Edgar Morin şi Sami Nair "politica civilizaţiei" descrie o realitate, cu limitele de rigoare ale oricărei grile de citire a ei, pentru Sarkozy ea nu este altceva decât o etichetă sclipitoare pentru un proiect controversat. Alegând să evoce lucrarea unor oameni de stânga, Sarkozy continuă efortul său de a aduna adepţi şi de la stânga, şi de la dreapta, în ideea de a demonstra că, la rigoare, se poate guverna şi fără opoziţie. Şi, apoi, de ce nu, şi fără un model social bazat pe solidaritate şi pe valorile justiţiei sociale.

Dacă lumea occidentală renunţă, sub presiunea promotorilor mondializării economice, la modelul ei social şi continuă să accepte ca pe o fatalitate golirea de conţinut a democraţiei reprezentative, îşi pierde cel mai important instrument de a influenţa mersul evenimentelor la nivel global.