O execuție în stil mafiot

Graba cu care ”Sistemul” vrea să-l lichideze pe Ponta poate avea legătură cu venirea noului ambasador american la București. Care trebuie să-l găsească pe micuț tuns, ras, frezat. Că dacă nu, cine știe ce idei îi vin yankeului. Să nu uităm că Maior și-a luat deja postul în primire. Și sigur poate trage niște sfori în favoarea lui Ponta.

De unde convingerea mea că lichidarea grabnică a lui Ponta este o afacere pur românească. Asta cu ”ne cer partenerii noștri să facem curățenie” e doar așa, de decor. O justificare pentru multe ticăloșii făcute în ultimii ani de indivizi profund corupți, din servicii, din Parchete, din diverse tribunale. O gașcă pusă pe jefuit România, care se ascunde în spatele ”luptei anti-corupție”, făcând politicul țap ispășitor pentru toate relele societății românești. Și cum suntem un popor de căcat, care n-ar gândi cu capul lui nici să-l pici cu ceară, le ține șmecheria. Că unii de pe la ”ambasade” le fac jocul, asta nu este decât dovada că, dacă investești cu cap banii furați de la stat, ai și acoperirea unora pe care tâmpiții îi consideră trimișii Marilor Licurici în păduchioasa asta de provincie, gata să ne scape de Cel Viclean. De fapt, își salvează portofelele.

De asta nu veți vedea nimic semnificativ nici în dosarul Microsoft, nici în cel EADS, nici în ASTRA și nici în cazul fregatelor. Pentru că părtași la corupție au fost oficiali ai respectivelor state, foarte probabil cu locul de muncă real prin diverse servicii. Care și-au făcut un alt plan de pensii decât cel oferit de statele lor.

Cât o privește pe Kovesi, e doar o mediocră frustrată, pe care ăia de la SRI, care fac profile psihologice, au citit-o foarte bine, și o manipulează apăsând pe butoanele frustrărilor, dându-i senzația că toți se tem de ea, procurorul venit din curul întunecat al unei provincii, și ajunsă peste noapte Procurorul General al României, pentru singurul merit că e înaltă.

Așa că ne vom distra. Doar că lichidarea unui premier al unei țări membră a NATO și a UE, de către o grupare de tip mafiot, din politică, din servicii și din justiție, este un fapt de o mare gravitate. Care nu va rămâne fără urmări. Extrem de grave. Că nici ăia de afară n-ar fi tâmpiți. Că belești pe niște unii din politică, nicio pagubă. Când distrugi un sistem instituțional, și instaurezi haosul administrativ, aduci atingere interesului ansamblului. Și cu asta nu glumește nimeni.

Spălătorii de cadavre

Gâdea și compania, în special prostul meu preferat, Radu Tudor, se dau de ceasul morții să acrediteze ideea că vinovați de criza ”refugiaților” sunt rușii, pentru că nu-l lasă din brațe pe Assad. Este una dintre cele mai josnice ”spălări de cadavre” din presa română, care oricum excelează în imbecilitate, servilism și incultură.

Faptele: doar circa 20% dintre ”refugiații” care se bat acum cu jandarmii unguri la granița Serbiei cu Ungaria sunt ”sirieni”. Pun ghilimele pentru că înțeleg că acum un pașaport ”sirian” este mai scump decât uncia de aur, iar turcii, și alții ca ei, și-au deschis tipografii, sub ochii blând-bovini ai ”autorităților statului”. Sursa principală de refugiați o reprezintă Balcanii de Vest: Albania, Kosovo, Macedonia, Serbia, Bosnia. Ei dau circa 60% din totalul ”refugiaților”. În nicio țară dintre astea rușii nu sunt o problemă. Kosovo și Bosnia sunt, practic, protectorate ale SUA și ale UE, gestionate de înțelepții birocrați euro-atlantici. Cât de bine sunt administrate se vede după dimensiunea exodului.

Apoi șuvoiul de refugiați a început să curgă după căderea lui Gaddafi. La care Rusia a fost complice, prin inacțiune. Acțiunea împotriva Libiei fiind declanșată de Sarkozy, Putin a preferat să tacă, și să meargă pe burtă, pentru a nu-și incomoda un aliat. Rezultatul: Rusia a luat o mare țeapă! A pierdut câteva miliarde de dolari, bani investiți în industria petrolului și sub formă de datorii neachitate pentru armamentul vândut celor de la Tripoli. Bașca faptul că au fost dați afară din orice fel de afaceri cu Libia. Și chinezii și-au luat-o cu acest prilej. A, și încă ceva: și porturile libiene erau deschise navelor militare rusești din Mediterana. Acum nu mai sunt.

Judecând după cele întâmplate în Libia, ce ar fi schimbat faptul că Moscova se retrăgea și din Siria? Nu mai existau refugiați? De ce? Căderea lui Gaddafi a însemnat sfârșitul bejeniei, sau începutul ei? De ce ar fi fost altfel în Siria? Apropo: nu rușii intervin în Yemen, altă sursă de belele. Acolo sunt delicații saudiți. Și e Raiul pe Pământ!

Occidentul a fost pus acum în fața consecințelor ticăloșiei și prostiei lui arogante. E doar un decont dintre cele multe pe care trebuie să le facă. Și nu este dispus să-și asume consecințele iresponsabilității sale. Cotele de refugiați sunt expresia incapacității lui de a recunoaște criza și de a ataca la origine cauzele ei.

Rețeta este cunoscută. Criza capitalismului, din anii 80, a fost rezolvată prin ”căderea comunismului” și extinderea piețelor în țările foste comuniste din Estul Europei. Cauzele crizei au rămas aceleași, dovadă ceea ce a început în 2007, și continuă de opt ani. Dar acum nu mai există loc de extindere a piețelor. Așa se va întâmpla și cu refugiații: o să vină un moment în care cotele obligatorii, impuse de Berlin, nu mai rezolvă nimic. Și ce facem atunci? Că nu vedem niciun plan.

Nu-i nimic: mai avem vreun an, și după aia, cu America avându-l drept președinte pe Donald Trump, se rezolvă totul. Radical!

La moartea lui Vadim. O lămurire.

Ca să înțelegem poziția unora precum CVT și Adrian Păunescu, care s-au afirmat nu în plin proletcultism, ci în perioada de liberalizare din anii 60, trebuie să înțelegem cum se raportau oamenii la partidul unic. În cazul nostru, la PCR. Am tot spus asta: fiecare a văzut altceva în PCR. Dacă ar fi existat un regim pluripartid, nici Vadim, nici Păunescu, nici Eugen Barbu și alții ca ei nu ar fi fost membri ai PCR. Eu spuneam despre partid că e un soi de magazinul ”Victoria”: cincizeci de partide în unul singur! Fiecare din cei patru milioane de membri a văzut altceva în PCR. Poate că Partidul Oportunist Român ar fi fost un nume mai potrivit.

I-au ridicat osanale lui Ceaușescu? Poate. Dar fără umilința de a lăuda nu exista libertatea de a critica. Mulți s-au rezumat la umilința de a lăuda. Ei și-au luat și libertatea de a critica. Și o făceau nu cu voie de la împărăție.

N-au fost neapărat de stânga. Naționalismul nu prea se împacă, totuși, cu stânga. Au avut sensibilități sociale? Evident! Orice om zdravăn la cap, la stânga sau la dreapta, naționalist sau internaționalist, realizează că nu se poate face nimic dacă nu există o relativă pace socială.

Într-un fel, național-socialismul ceaușit a fost continuarea, cu alte mijloace, a naționalismului interbelic. Poate că de asta oameni precum CVT, Păunescu și Barbu au susținut regimul de până în 1989. Nu le găsesc scuze. Oricum iau de la ei doar ceea ce ține de latura lor creatoare, în literatură. Eu încerc să gândesc nuanțat, nu să pun etichete. E ușor de pus etichete. Dar ele nu explică nimic, nu rezolvă nimic. Sunt doar semnul lenii în gândire. Ceva de genul celor spuse de sociologul american Daniel Bell: când nu știm să explicăm un fenomen social, îi punem înainte post sau neo, și ne-am scos.

Înainte de a condamna comunismul, poate ar fi bine să încercăm, sincer și aplicat, să înțelegem ce condamnăm. Dar, meșteri cum suntem să luăm totul în neserios, am început prin a condamna ceva ce nici acum nu știm ce a fost cu adevărat. Țara formelor fără fond și a absurdului...

PS: nu, nu am fost membru de partid. Ca om de stânga, am considerat că n-am ce căuta acolo.

”Sistemul”, Rarinca și controlul pagubelor

”Sistemul” care a pus mâna pe putere în România și-a arătat, azi,  din nou mușchii. A condamnat-o pe Rarinca, după o procedură ostentativ abuzivă, la trei ani cu suspendare. Și ce a realizat cu asta? 

Știm bine ce-i poate pielea și fără această demonstrație de forță. Dar poate tocmai acest abuz nu mai este semn de forță, ci de slăbiciune. Poate că ”Sistemul” simte că a ieșit slăbit de pe urma demonstrațiilor de ”forță”, că înverșunarea cu care vrea să bage frica în oasele oamenilor nu i-a servit în niciun fel. Și, cum nu-l duce mintea la altceva, a zis că mai multă frică și mai mult abuz reprezintă soluția la problemele pe care le are.

Sigur, n-o să vedem oameni în stradă, în sprijinul proaspăt condamnatei. Nu ne stă în fire. Doar că tot mai mulți dintre cei care contează-că la țară n-a auzit nici dracu de Rarinca, și chiar dacă a auzit câte cineva, traiul în Evul Mediu anulează orice formă de revoltă-își pun întrebări. Iar încrederea în stat, în instituțiile sale, în Justiție-și așa redusă-scade dramatic. Oricât ar părea de ciudat, ”Sistemul” nu poate funcționa fără această încredere nătângă a oamenilor în el. 

O vreme resentimentele cetățeanului obișnuit au putut fi canalizate în folosul ”Sistemului”, prin intermediul spectacolului ”anti-corupției”. Dar asta nu poate dura la infinit, câtă vreme lupta anti-corupție se rezumă la spectacol, și este însoțită de grave încălcări ale drepturilor și libertăților cetățenești. I-or urî  românii pe corupți, dar, după ce au gustat din fructul libertății, n-ar vrea să revină la un sistem opresiv, pierzându-și astfel din nou libertatea. 

Una peste alta, ”Sistemul” nu și-a făcut un bine în cazul Rarinca. S-a mobilizat-cu DNA, cu Servicii secrete, cu Justiție-pentru a rezolva o problemă strict personală a unui personaj detestabil și detestat, o individă care, în fruntea Justiției fiind, a făcut mult rău sistemului de justiție. 

Mai mult, acum lumea se întreabă, la modul extrem de serios, ce are de ascuns Livia Stanciu, de a făcut tot ce i-a stat în putință să-i închidă gura fostei secretare a defunctului său soț. Despre ce e vorba? Care-i miza? Ce știe Rarinca despre familia Stanciu? Întrebările astea ar trebui să și le pună și instituțiile specializate ale statului. Sau ele cunosc deja despre ce e vorba, și o controlează pe Livia Stanciu cu ceea ce știu despre ea? Dacă s-ar afla public ce are de ascuns șefa ÎCCJ, ea n-ar mai fi de folos ”Sistemului”. N-ar mai fi ”îngerul lui exterminator”, atunci când trebuie executați adversarii politici ai sistemului, sau oameni de afaceri care uită tabla împărțirii. 

Livia Stanciu este prea prețioasă pentru ”Sistem”, ca să se dispenseze de ea. Achitarea lui Rarinca ar fi crescut presiunea publică asupra ei, pentru a demisiona. Asta ar lovi, indirect, și în Kovesi, complicea lui Stanciu în execuția tipei. Iar plecarea celor două ar pune ”Sistemul” în dificultate. S-ar putea ca înlocuitorii celor două să nu mai poată fi controlați așa ușor prin șantaj, să nu mai răspundă la comenzi, sau prețul controlului să fie costisitor pentru ”Sistem”. 

Așa, condamnând-o cu suspendare pe Rarinca, ”Sistemul” limitează pagubele. Dar este o falsă soluție. Așa cum spuneam, încrederea în ”Sistem” se evaporă. Apare contestarea, dar mai ales începe să dispară frica. Asta este marele rău făcut de Rarinca sistemului: a arătat că nu trebuie să-ți fie frică. Și dacă nu-ți este frică, ”Sistemul” nu valorează prea mult. Este doar o banală cumetrie, coruptă și abuzivă, care poate fi pusă în dificultate și combătută.  

”Sistemul” și-a făcut-o cu mâna lui. Semn fie că nu are o minte prea strălucită în fruntea lui, fie că a devenit prea arogant, fie amândouă. Cert este că trebuie să intre în regim de ”damage control”. Chiar este o situație de avarie pentru el. Asta, dacă realizează pe ce lume se află. Până acum nu a dat semne că ar face prea multă priză cu realitatea. 

Despre morți, numai de bine...

Să zicem că pleacă Al Assad. Cine va conduce Siria? Vor avea un guvern de ”uniune națională”, cu ISIS și Al Qaeda? Sau pur și simplu Siria va fi livrată pe tavă demenților din ISIS? Asta doar pentru a îi obliga pe ruși să plece din baza aia navală din Latakia, parcă. Au să plece. Dar asta nu rezolvă nimic în zonă. Delirul anti-rus al americanilor a atins cote inimaginabile.

Cu sau fără ruși în Siria, zona va rămâne un focar de instabilitate, care, împreună cu Libia, Irakul și Afganistanul, își vor trimite undele de șoc către Europa. O Europă tot mai divizată, mai lipsită de viziune și idei în politica externă. O Europă care nu va putea primi la infinit refugiați, sporind astfel tensiunile sociale și alimentând curentele extremiste, naționaliste și xenofobe.

Dintr-un partener cu drepturi (aproape) egale UE a devenit o simplă slugă a Washingtonului. Am mai scris despre asta: chiar admițând că Rusia ar fi dușmanul declarat al Uniunii Europene, Europa se poate apăra foarte bine și fără SUA. Are tot ce-i trebuie: de la un raport de 4/1 în materie de populație, la putere economică și militară net, dar net superioare Rusiei. Inclusiv în materie de armament nuclear Europa poate face Rusia să se gândească bine înainte de a întreprinde ceva. Și atunci de unde complexul ăsta de inferioritate, și poziția subalternă în fața americanilor?

Problema Europei este Uniunea Europeană. Un eșec al iluziei tehnocrate. Și al renunțării la democrație în relațiile dintre statele membre. Faptul că Germania pare un succes economic nu înseamnă că, politic, poate conduce Europa, ca un hegemon continental, dar și ca un subaltern al Washingtonului.

Care e, până la urmă, soluția crizei siriene, din perspectiva Europei? Niciuna, până acum. De ce lasă Bruxellesul jocul în doi, Moscova-Washington? De ce nu propune nimic, politic, militar, economic, pentru stabilizarea zonei? Unde este planul Juncker? Că planul Putin există, și la Washington e deranj mare, mai ales că planul va fi prezentat în plenul Adunării Generale a ONU. Nu înțeleg paralizia Bruxellesului, dar și Berlinului și Parisului, că tot ne amăgim că motorul franco-german propulsează Europa. Poate pe noi culmi ale ridicolului.

Cât despre România și despre politica sa externă, știți cum se zice: despre morți numai de bine...

Criza refugiaților și somnul rațiunii la români.

Vreau să nu fiu greșit înțeles: criza refugiaților este reală, și tragică. Dar reală și tragică este de mulți ani, cam de când a început blestemul numit ”primăvara arabă”. Oricum valul migrator s-a pus în mișcare lent, după ce au fost atacate Irakul și Afganistanul. Încet, încet, el a cuprins țările vecine, până le-au saturat. Așa că unii au plecat mai departe de casă, sub presiunea noilor veniți. Atacul asupra Libiei a fost punctul de cotitură, și a generat actualul val, la asta ajutând și războiul civil din Siria. Asta este componenta principală. Componenta secundară a valului este reprezentată de kosovari(împotriva lor a fost ridicat gardul ăla comic de la granița Ungariei) și, mai nou, de bosniaci. Ele sunt expresia eșecului occidentului de a normaliza situația în Balcanii de Vest. 

Acum UE, în ansamblul ei, dar și pe bucățele, are o uriașă problemă. Cum nu-și poate permite luxul de a-i trimite pur și simplu acasă, și nici nu poate risca un conflict cu populația din țările țintă ale valului migrator, a început o insistentă campanie de PR, care are drept obiective acceptarea ideii că multe sute de mii de indivizi, complet diferiți ca obiceiuri, tradiții, religie, vor da năvală în respectivele țări, și reducerea temerilor privitoare la posibilul impact violent al prezenței unor elemente fanatizate în rândul emigranților, gata de acte teroriste. 

Din această campanie fac parte, spre pildă, demonstrațiile de simpatie ale germanilor, care, brusc, sunt foarte fericiți de oaspeți altminteri nedoriți până mai ieri. Sau vestea că islandezii oferă locuințe pentru zece mii de refugiați. Mă rog, cam pe aici se învârt deocamdată punerile în scenă.

Tot din campania asta sunt și fotografiile cu mare impact, de genul celei pe care am postat-o aseară. Și care spunea ceva de genul: ”Uitați-vă și voi la tinerii ăștia frumoși! Cum să fie ăștia teroriști? Până peste poate! Nu ne fac ei probleme, nu au venit cu cuțitul între dinți!” Cealaltă fotografie-șoc, din campania de acceptare, este cea a cadavrului unui copil de circa doi ani, aruncat de mare pe o plajă din Turcia. Și mai vine una: cea a copilului pe mâna căruia cineva scrie un număr, cu trimitere explicită la deportarea copiiilor evrei în lagărele de exterminare. Fotografia e din Cehia, dacă am înțeles eu bine. 

Campania dovedește un singur lucru: că nimeni nu era dispus, până în urmă cu puțin timp, să le permită intrarea în UE. Sub presiunea evenimentelor, au luat o decizie cu aplicare imediată, fără o pregătire prealabilă a populației. De unde apelul la imagini tari, emoționale. Asta are efectul unui anestezic social de moment. Guvernele și cei de la Bruxelles își cumpără timp, în speranța că vor găsi soluții durabile unei crize pe care, fără s-o ignore, nici nu s-au întrebuințat să-i găsească soluții decente. 

Ce fac responsabilii români pentru pregătirea populației pentru a accepta cota de refugiați alocată nouă de Berlin? Cuvintele necesare descrierii acțiunii nu se găsesc, de obicei, în dicționare. Și cu băsescu pe post de Gică-contra, circoteca este garantată. Mai ales că dezbaterea publică pe această temă este dominată de tot felul de dezaxați. Vocile raționale și moderate sunt prea puține, și acoperite de zgomotul nebunilor. 

Cât privește criza, rezolvarea durabilă înseamnă oprirea ”exportului de democrație” al occidentului și un efort al comunității internaționale, cu accent pe UE și pe SUA, pentru reconstrucția țărilor care furnizează refugiați. Țări care nu de mai mult armament, și mai multă violență, au nevoie. 

PS: moarte rușilor! Nu se mai poate cu ei, și cu Putin. Orice bubă are căcatul ăsta de planetă, de la ei se trage. Ei sunt capul răutăților! Acum vor să distrugă occidentul cu refugiații, așa că au inventat ISIS ul, și tot așa. 

Cam ăsta este nivelul dezbaterii publice în țara asta de tâmpiți. Și când astfel de imbecilități ies din gura unui fost șef al StMG, fost consilier prezidențial, a altora ca el, foști și actuali demnitari ai statului, ne putem duce să ne culcăm. Somnul rațiunii naște personaje ridicole. Cât privește elitele intelectuale, orice discuție despre ele este inutilă. Ne sunt la fel de folositoare precum un prezervativ folosit, aruncat în curtea din spate a unui bloc din Ferentari.   

Ceața războiului

Ca mai mereu în ultima vreme, ceea ce McNamara numea ”ceața războiului” ne împiedică să vedem ceea ce este, cu adevărat, criza ”refugiaților emigranți”. Se suprapun atâtea crize în fenomenul ăsta bizar, încât nu mai știi cum să separi adevărul de minciună.

Cert este că sute de mii de oameni dau năvală, precum barbarii la porțile Romei, nu pentru a distruge Europa, ci pentru a trăi un soi de ”vis european”, pentru a fi ca europenii. Și nu suntem pregătiți să le facem față. Pentru că, oroare! și Europa își duce propriul ei război civil, un război între nordul bogat și sudul și estul sărace.

Acum bogații sunt atacați pe două fronturi: de estici, care fug de sărăcia de acasă, deși se presupune că proiectul european avea menirea să micșoreze decalajele de dezvoltare din sânul UE, și de refugiați, pe care, din imbecilitate arogantă, aceeași bogați din nordul Europei, împreună cu partenerii americani, i-au alungat de la ei de acasă prin intervenții militare inepte, în numele ”democrației”.

Ăsta nu e un război pe care să-l câștige cineva. Nimeni n-ar avea curajul să definească-indiferent de care parte aflată în conflict ar fi vorba-criteriile după care s-ar considera că a învins. Toată lumea are de pierdut, și uman, și material, și în termeni de imagine. Demagogia și populismul se răzbună, ca și inacțiunea. Ca să nu mai vorbim despre dogmatismul ”austerității”, care a distrus bazele prosperității pentru cei mai mulți europeni, și a distrus modelul social european. Barbarii ne bat la porți tocmai pentru că sunt atrași de acel model. Și vor avea deziluzia vieții lor: modelul nu mai există! E mort și îngropat!

Europa, ca proiect, trebuie reconstruită. Luându-i în calcul și pe amărâții care mor la granițele ei, crezând că aici e Raiul. Nu e. E doar un Iad cu presă și imagine încă bune...

O criză prea mult.

O criză prea mult. Pentru capitalismul financiar și sistemul politic asociat lui, criza care vine s-ar putea să fie una prea mult, care să ducă la prăbușirea lui. Jocul ăsta de-a bulele, care lasă în urma lui tot mai multe victime, a radicalizat deja o mare parte a populației, și în nordul bogat, și în sudul sărac. Centrul politic aproape că nu mai există, chiar și partidele care încă adoptă poziții centriste trag cu ochiul spre extreme, acolo unde se duce ele electoratul lor.

Să nu ne amăgim: oricum schimbarea începuse, acum doar se accelerează și capătă accente violente. Iar ca lucrurile să fie și mai complicate, golirea de conținut a democrației a scos din circuit singurul mecanism care ar fi putut gestiona o tranziție cât de cât normală spre altceva. Alegerile nu mai rezolvă nimic. România, prin Referendumul eșuat din 2012, dar mai ales Grecia, după alt Referendum eșuat, au deschis calea eșecurilor democratice. România a avut neașteptata șansă a USL și a victoriei sale în alegerile organizate foarte repede după Referendum. Grecia, unde vor fi alegeri la fel de rapid, nu va avea aceeași șansă. Iar pretenția unora de a-l îndepărta pe Ponta agravează situația politică din România. Ce nu s-a decontat în iulie 2012 se va deconta acum, dacă la refuzul promulgării Codului Fiscal se adaugă refuzul acceptării unor măriri de salarii-care nu s-au mai făcut de opt ani în sectorul public-și mai ales îndepărtarea lui Ponta cu mâna DNA-SRI.

Situația este complicată în toată Europa, în SUA și încep problemele și în China, și în Rusia. Nu le poți lua banii oamenilor, după care să le râzi în nas și să le spui că așa e piața, chiar dacă riști, de câștigat câștigă doar cei aleși de sistem.

Așa că explicații de genul tabloid: ”Cinci motive pentru care v-am fraierit!” nu țin loc de calmant social. Nu, doar toarnă gaz peste foc. Și ce va urma nu va fi deloc tandru. De obicei astfel de crize erau rezolvate, la limită, cu un război sănătos. Doar că acum nici războiul nu pare a fi chiar la îndemână. O să râdeți: din lipsă de combatanți! Armatele profesioniste sunt bune pe timp de pace, sau în acțiuni de mică intensitate. Uitându-ne la ce se întâmplă în Ucraina, unde fuge lumea ca dracu de tămâie de conscripție, nu cred că vor fi prea mulți amatori să moară pentru ca bogaților să le fie și mai bine.

Cum se va termina? Dracu știe! Cert este că bine nu se va termina. Dar certitudinea asta o tot avem...

Tirania banului.

Raționalitatea pieței, și jocul liber al cererii și al ofertei. În speță, prețul petrolului. Poate spune cineva de ce, în plină criză economică, pe fondul scăderii cererii, petrolul ajunsese la 160 de dolari barilul? De ce acum, după ce multe economii semnificative s-au relansat, prețul petrolului scade spre 40 de dolari barilul? 

Nu cumva prețul de 160 de dolari barilul a fost creat artificial, pentru a face ”rentabile” energiile alternative, o afacere care a făcut peste noapte miliardari, pe spinarea consumatorilor, obligați să suporte certificatele verzi din buzunarul lor? Deja în România se scot din uz 27 de MW, putere instalată, dintr-un parc eolian. În siajul ”energiilor verzi” au fost rentabilizate și gazele de șist. 

Acum, la un preț al petrolului de 40 de dolari barilul, se duc dracului toate tehnologiile alternative, și cu ele și o altă industrie, cea a vehiculelor electrice. Musk apreciază! Ăia cu gazele de șist sunt și ei foarte, foarte, fericiți la prețul ăsta. 

Ce urmează? Păi, nimic din ce nu știm. Prețul de 40 de dolari barilul, și chiar mai mic, nu convine nimănui. Petroliștilor, nu, pentru că micșorează prea mult profitul, și-i belesc acționarii. Deja, pentru a menține profitul sus, s-au anulat investiții în deschiderea de noi câmpuri de exploatare și pentru descoperirea de noi rezerve de circa 27 de miliarde de dolari, dacă am reținut corect cifra. Exportatorilor, nu. Saudiții și-au tras singuri un glonț în picior, când au lăsat prețul petrolului să scadă, pentru a le-o trage rușilor, la cererea americanilor. După vreo 25 de ani, saudiții se împrumută pe piețele externe, nu le mai ajung banii. Toți cei care mizau pe prețul mare al petrolului pentru a promova energii alternative, dar și cei din industria auto, care trebuiau să răspundă unor norme de mediu și de consum tot mai strânse, o lasă mai moale. Alți bani care nu mai vin în investiții. 

Din păcate consumatorii nu prea simt ieftinirea petrolului, chiar dacă prețurile la pompă au scăzut. De pildă prețurile biletelor de avion nu scad, iar în SUA e scandal mare pe această temă, plus o investigație a Justiției la cei ”cinci mari”, principalele companii de transport aerian. 

Cum toată lumea pierde, chiar și cei care câștigă, cum ar fi China, vor uita de regulile pieței(dacă au știut vreodată de ele!) și vor găsi un preț de echilibru, care să împace toate caprele cu toate verzele. Credeți că nu se poate? Eu cred că se poate! Și probabil că un 60 de dolari barilul ar fi exact ce-ar vrea toți. Și vor ajunge acolo cu prețul. Că va fi mai repede, sau mai încet, e deja altă poveste. Depinde de decizia politică. 

În primul rând e vorba de alegerile din SUA. Democrații, dacă vor să rămână la Casa Albă, trebuie să aibă realizări în economie: salarii, creștere economică, noi locuri de muncă, bani pentru programe sociale, dar și realizări în plan ecologic. Seceta din California nu va fi uitată ușor. În al doilea rând, legat tot de alegeri, este acordul cu Iranul în privința programului lor nuclear. Iranul a fost prezent pe piața petrolului. Nu are cum schimba prea mult datele problemei. Mai degrabă criza din Libia și ISIS ul în Irak și Siria ar putea influența semnificativ piața. 

Am lăsat la urmă Rusia. Care a fost punctul de plecare al problemelor de pe piața petrolului. Sigur, rușii nu sunt fericiți cu un preț mic al petrolului. Dar nici nu se dau cu fundul de pământ. Au contracte care le asigură un preț rezonabil, pe termen mediu și lung. Și, spre deosebire de ce cred ceilalți despre ei, economia s-a diversificat, și poate suplini o parte din veniturile lipsă, ca urmare a scăderii prețului petrolului. Devalorizarea rublei încurajează exporturile, iar un preț mic al petrolului le crește rentabilitatea. 

Să ne liniștim, deci. Economia de piață există doar în manuale. Prețurile nu se formează chiar după regulile cererii și ale ofertei, pe piață, câtă vreme prețul energiei este puternic deformat de intervenția statelor și unor grupuri de interese. Prețul de 160 de dolari este la fel de arbitrar fixat ca și cel actual, de 40 de dolari. Iar cel de 60, pe unde cred eu că se va ajunge, va fi la fel de arbitrar. De fapt, nu vom ști niciodată care este ”prețul just”. Pentru niciun produs. Și nici aia cu ”prețul e ăla pe care-l recunoaște piața”, de vreme ce piața recunoaște orice preț. Depinde de cumpărător dacă poate plăti prețul. În rest s-a cumpărat petrol la 160 de dolari, se cumpără la 40, se va cumpăra la 60, sau la 30, sau la 90.

Cum spuneam, de tirania oamenilor putem scăpa. De tirania banilor, niciodată. Ce vedem acum este consecința tiraniei banului. De asta ne temeam, la asta am ajuns...  

Scene de familie. Cu legionari și alte alea.

V-am mai povestit despre bunicul dinspre partea mamei, artificier și aprig muntean, de undeva de pe lângă Câmpulung Muscel. N-a fost nici comunist, nici țărănist, nici liberal. Cred sincer că-i ura pe toți politicienii în egală măsură. S-ar fi potrivit de minune în peisajul social din ziua de azi. Avea familie mare de ținut: cinci fete și cinci băieți! Nu existau televiziuni de știri, se vede treaba!

Ca artificier își risca viața de câteva ori pe zi. Totul era de un primitivism incredibil. Singura măsură de protecție a muncii era Biblia. O rugăciune bine spusă la vremea ei făcea toți banii! Evident-da, evident!-crâșma ținea loc de divanul psihiatrului. Și de loc de spovedanie. Bine, ce s-o mai lungim: era consumator fruntaș. Dar cu măsură!

Și prin anii de apogeu ai mișcării legionare, cred că nu cu multe luni înainte de intrarea legionarilor la guvernare, un vecin al bunicilor, curelar pe la București, s-a întors în sat, unde a înființat un cuib. Mândru de uniforma lui cu diagonală, și de pistolul atârnat la cingătoare, individul se învârtea în jurul uneia dintre surorile mai mari ale maică-mii. Ăl bătrân să nici n-audă!

Într-o seară, după o primă tură pe la crâșma din sat, se cinstea cu un țoi de țuică la masă, în curte. O masă din aia mică, rotundă, la vreo două-trei palme de pământ. Apare individul la gard, și-o strigă pe Mărioara. Nu-l văzuse pe ăl bătrân, ascuns fiind de niște tufe de crizanteme, undeva mai jos de casă, curtea fiind în pantă bine.

Ăl bătrân răstoarnă masa, urlă la Mărioara, c-o omoară dacă iese din casă, și se repede la gâtul amorezului. Îl salută scurt cu un ”Fu tu ți Dum nă ză ii mă tii!” spus din toată inima, și mai să-l strângă de gât! Ăla scoate pistolul. Mă îndoiesc că l-a impresionat prea tare pe bunicu, care, altminteri, avea și el armă, o pușcă de vânătoare. Cu care își zburase vreo două degete de la picioare. Nu s-a aflat niciodată ce și cum...

Bunica, săraca, a sărit să-i despartă. Putea să și-o ia, agățată, cum era, de țeava pistolului ăluia. După plânsete, înjurături, istericale, chirăituri și încurajări ale vecinilor, atrași de panaramă, cei doi se despart, nu înainte ca legionarul să-i promită bunicului că-l aranjează el. N-a fost să fie. A avut grijă Antonescu să-l aranjeze, după rebeliune. Asta e, ghinion, cum ar zice un clasic în viață. De huzur. Se pune că bunică-meu a fost anti-fascist? Că a suferit de pe urma dictaturii legionare?

Bun. Începe războiul. Cel mai mare din cei cinci frați ai mamei este chemat în cizmele statului și trimis la dracu în praznic, prin stepele Rusiei. Se întoarce într-o permisie. Era înainte de Stalingrad, pe la sfârșitul verii lui 42. Discuție între tată și fiu, la pomenita masă rotundă și scundă, în spatele aceluiași tufiș de tufănici. Cu țuica în nas, că, de, nu discuți politică pe stomacul gol.

Fiul, impresionat de forța armatei germane, de tehnica militară, de disciplina nemților. Acum, era explicabil, pentru unul care făcea războiul echipat ca vai de el, într-o armată în care căruța cu cai era culmea rafinamentului tehnologic în materie de transport. Tatăl, mai sceptic, din motive numai de el cunoscute. Oricum, bunicul paria pe ruși, fiu-său, pe nemți. Discuția se anima, la asta contribuind, evident, și trăscăul. La un moment dat, în chip de concluzie, ăl bătrân ia sticla, i-o sparge de scăfârlie admiratorului lui Hitler, și-i zice: ”Bagă la cap! Rușii câștigă! Și-o să-i vedem și p-aici!”

Unchiu-meu a supraviețuit celor patru ani de război, la fix să vadă că profeția lui taică-său s-a împlinit. Se pune că bunică-meu a fost comunist? Că s-a dat cu rușii? N-aș zice! Mai degrabă avea sensul istoriei. Și o doză foarte mare de bun-simț în judecarea realității. În fond n-a fost decât un om obligat să ia greutățile vieții în piept, și să nu se bizuie decât pe sine și pe puterea sa de a îndura. Ceea ce nu e puțin lucru.

Și-a petrecut ultimii ani ai vieții îngrijind livada ceapeului, veșnic cu cuțitul de altoit în buzunar. Livada aia este semnul trecerii lui prin viață. Supraviețuiește și azi, deși nimănui nu-i mai pasă de ea, agățându-se cu încăpățânare de solul stâncos al locului. Îi seamănă bunicului. Mi-e dor de cireșul amar de lângă pârleazul ce dă în ulița pe care se află casa lor, pus de el. Cred că bate suta de ani...

Cele patru dezertări ale lui Ponta

Domnule prim ministru, 

Voi fi scurt. Din motive pe care aș fi extrem de curios să le aflu, în ultimul an ați dezertat de la datorie în câteva momente extrem de importante pentru noi, idioții care am avut nefericita ideea de a crede în dumneavoastră și de a vă sprijini. 

Prima dezertare a fost imediat după acceptarea fără comentarii a unei înfrângeri pe care nimeni cu capul pe umeri nu o consideră nici acum reală. Că nu ne-ați explicat despre ce este vorba e o realitate. Dar mai dureroasă pentru noi a fost nepăsarea cu care ați plecat să vă distrați în Dubai, cu dubiosul vostru prieten, Ghiță. Pare să găsiți firesc obiceiul unora de a schimba verdictul urnelor după bunul lor plac și după interese care oricum ar fi, nu sunt ale noastre, ale cetățenilor obișnuiți. Credeți sau nu, fuga aia lașă a fost o lovitură pentru foarte mulți români. 

A doua dezertare a fost imediat după chemarea voastră la DNA, într-un dosar bizar. În loc să explicați ce și cum, ați ales să plecați să vă operați, operație a cărei nevoie nu o contest. Dar momentul ales pentru a o face da, poate fi pus în discuție. Pentru că ați făcut din generalul Oprea, prin această absență, un personaj politic supradimensionat, și deschis unor aranjamente cel puțin dubioase. Jocul său dublu este cu atât mai reprobabil, cu cât și-l justifică prin ”servirea interesului național”. 

A treia dezertare este cea din fruntea PSD, fără să preveniți pe nimeni, fără să vă consultați cu nimeni. Ați deschis calea preluării partidului de către un personaj dubios, care are multe să-și reproșeze. Ați slăbit partidul într-un moment extrem de periculos pentru viitorul guvernării, și, iarăși, ați întărit poziția generalului Oprea, ceea ce este, până la urmă, o insultă pentru cei care au crezut-și mai fac prostia-să creadă în PSD și în stânga reprezentată-tot mai palid-de el. 

A patra dezertare o reprezintă plecarea în concediu, în SUA, în momentul în care se trag tot felul de sfori pentru a nu se aplica prevederile noului Cod Fiscal. Practic, anulați astfel tot ce ați făcut-mai bine sau mai rău, dar ați făcut-pentru relansarea economiei, dând o umbră de speranță românilor. 

Sper ca la întoarcerea din concediu să nu ne serviți și a cincea dezertare, demisia din fruntea guvernului. În fond, puteați face asta imediat după pierderea alegerilor din noiembrie 2014. Ați intrat în cursa aia electorală din pură vanitate, prost sfătuit de indivizi precum Dragnea. Aveați alternative: să-l sprijiniți pe Tăriceanu. Nu murea PSD dacă nu avea candidat la președinție. Oricum, din 2004 nu a mai trimis pe nimeni la Cotroceni. Important pentru partid era să demonstreze că nu și-a pierdut abilitatea de a guverna. Pe asta trebuia să se concentreze. Nesăbuința celor care l-au condus și în conduc nu îi lovește doar pe ei. Ne lovește pe noi toți, cei care am susținut atât PSD, cât și USL, de fapt, pe toți românii, care, dincolo de convingerile lor politice, au nevoie de o țară bine guvernată. 

Mă tem că v-ați epuizat cariera politică înainte de a însemna, totuși, ceva. Păcat. Nu cred că vă va mai acorda cineva o a doua șansă. Ca în sport, și în politică ocaziile ratate se răzbună. 

Altminteri vă urez vacanță plăcută și numai bine!

CGh 

Puțin optimism

Puțin optimism nu are cum să ne strice. În timpul ocupației sovietice, în anii 50, nimic nu mișca în ministerele și în instituțiile românești fără aprobarea consilierilor sovietici. Acum grecii încearcă deliciile acestui stalinism 2.0. Toate ministerele și instituțiile sunt supervizate de ”comisarii” creditorilor, și dacă ăia spun ”nu”, apoi ”nu” rămâne!

Cum se vede, proastele obiceiuri nu pier. Doar se adaptează contextului. Esența lor totalitară nu se schimbă, fie că vin de la răsărit, fie că vin de la apus. Grecia este terminată, ca națiune suverană. E sub ocupație, indiferent ce-ar încerca unii sau alții să facă. N-au scăpare. De fapt, nicio națiune care nu face parte din nucleul dur al UE nu are scăpare. Fie că se luptă, precum grecii, fie că se predau înainte de a începe lupta, ca noi, deznodământul este același: anihilarea, supunerea totală. Rușii n-au avut curajul, sau nu au au putut, să meargă până la capăt cu supunerea națiunilor din lagărul socialist. Noii staliniști nu au scrupule, și nici limite. URSS trebuia să păstreze aparențele, era lupta între cele două sisteme. Actualii ocupanți nu sunt legați de nicio limită, de nicio obligație. Lor nu mai are cine să li se opună.

Nu pot spune că știu ce va urma. Dar simt că lucrurile nu au cum să se termine bine. De obicei urmează crize de identitate, instabilitate politică și socială, schimbări violente, naționalism și extremism cât cuprinde, confruntări între centrul sistemului și periferii. Avem modelul destrămării URSS. UE nu este un nou URSS, veți zice. Poate nu, sau poate da. Dar între UE și URSS există multe similarități. Ne putem gândi că lucrurile se pot dezvolta azi similar cu cele întâmplate în URSS, în anii 80.

O certitudine: UE, așa cum este ea acum, nu va prinde anul 2020. Procesele centrifuge, instabilitatea instituțională, conflictele interne se amplifică. Există doar două evoluții posibile: destrămarea, sau refondarea. Niciuna dintre ele simplă, și oricum s-ar dezvolta lucrurile, fie către refondare, fie către destrămare, nimeni nu câștigă. Nici măcar cămătarii care au preluat conducerea Uniunii. De fapt, ei vor fi marii perdanți. Ceea ce n-ar fi tocmai rău, dacă destrămarea UE nu ar aduce cu ea și mai multă suferință socială, și mai multă violență.

Ce n-a reușit Războiul Rece reușește acum reunificarea Germaniei. Opoziția francezilor și englezilor față de reunificare se dovedește corectă, și profetică. Dar e prea târziu să se mai facă ceva. Lucrurile vor merge din rău în mai rău. Pentru toți.

De ce a respins Ciolannis Codul Fiscal?

Răspunsul scurt ar fi: degeaba! Pentru că, mai devreme sau mai târziu, Codul Fiscal va fi promulgat, indiferent de circul ăsta penibil, care ne face să părem și mai idioți decât suntem, ca națiune. Și, slavă Domnului, suntem idioți! 

Ar fi însă greșit să ne oprim aici cu constatările. Ciolannis știe că nu are ce face, și va trebui să-l promulge, după ce Parlamentul îl va retrimite spre promulgare. De ce a ales să-l respingă? Care sunt forțele care l-au împins să ia o decizie care-l costă deja foarte mult, în termeni de imagine publică și de încredere în capacitatea sa de a servi interesul național? 

Un prim grup de forțe sunt de natură externă. Eu nu m-aș grăbi să arăt cu degetul spre FMI, deși a mârâit și el-mai mult din solidaritate cu alții-la ideea reducerii TVA, în principal. Tartorul principal trebuie căutat la Bruxelles, via Berlin. Motivația Comisiei Europene este aceea că procesul de reducere de taxe și de impozite în anumite țări este ”dumping fiscal”. Și așa ceva nu este permis! Mai ales pentru că se pregătește, mai mult ca sigur, o fiscalitate unitară la nivel comunitar. Și interesul este pentru taxe și impozite mari, fără de care statele bogate ar avea mari probleme de ordin social. 

Țări precum Grecia, Bulgaria, România, Italia, Spania, Portugalia, nu mai au ce instrumente să folosească pentru a stimula economiile lor, câtă vreme nu mai pot folosi politicile monetare-dictate acum de Banca Centrală Europeană-iar transferuri, prin intermediul bugetului comunitar, nu se fac, deficitele, prin intermediul MTO-impus de Germania-sunt drastic limitate, deci adio dezvoltare prin împrumuturi, și tot așa. Ce mai rămâne?  Reducerea taxelor și impozitelor, pentru atragerea investițiilor străine. Sigur, metoda e cam dubioasă, dar alta nu e. 

Nu știu cât de cunoscută, în România, este intenția lui Mario Renzi, premierul Italiei, de a promova un ambițios proces de reducere a taxelor și impozitelor, ca o continuare a celui promovat de Berlusconi, în 2008, și anulat de omul Bruxellesului, Mario Monti, fost comisar european, ajuns premier în 2011, după ce Merkel a forțat demisia șturlubaticului premier italian, care i-a zis ceva de fizic, în stilul Bunga-Bunga! Și grecii, în felul lor, tot pentru impozite mici pledau, din motive aproximativ identice: relansarea economiei. 

Sigur că o astfel de evoluție nu convine apărătorilor Dreptei Credințe a Austerității. Rațional, n-au niciun motiv. Irațional, da, este vorba despre delir de putere. Cum își permit niște unii precum românii-și alte națiuni de mâna a doua- să pună la îndoială autoritatea Germaniei și a preoților Templului de la Bruxelles? O vorbuliță la urechea urechistului  de la Cotroceni, și s-a rezolvat!

Mai ales că cererea externă se mulează pe intențiile lui Ciolannis de a dărâma guvernul Ponta, și de a instala la Palatul Victoria mult visatul lui guvern. Metoda este simplă, și ține de primitivismul politicii românești: cu cât mai rău pentru cetățeni, cu atât mai bine pentru partidul ”meu”! A folosit metoda băsescu, de ce n-ar folosi-o și Ciolannis? 

Ce urmărește? Împiedicarea construirii Bugetului pentru 2016, care să cuprindă și prevederile din Codul Fiscal. Crede că întârzierea aprobării Bugetului de Stat poate fi un subiect gras de campanie electorală, pe de o parte, iar pe de altă parte, în cazul în care reușește să schimbe guvernul, PNL să construiască el Bugetul, și să ia măsurile anunțate de PSD și compania, acelea care privesc salarizarea bugetarilor. Calcule meschine și egoiste, care îl dezonorează pe primul om în stat, care-și dovedește micimea sufletească, printre altele. 

Codul Fiscal în sine, nu produce nici bogăție, nici deficite, nici altceva. Este un document mai degrabă tehnic, de care avem nevoie pentru a face cât de cât predictibil mediul de afaceri. Bogăție se produce cu muncă inteligentă, cu bună guvernare, și cu respect față de lege și de cetățeni. 

Atrag însă atenția că ne amăgim crezând că reducerea taxelor și impozitelor este suficientă pentru a menține și accelera creșterea economică. Decizia de a investi într-o țară ține de mulți parametri, iar taxele și impozitele reduse nu sunt în capul listei, ci la coada ei, pe principiul că ”nouă nu e frică de taxe și impozite, fiindcă știm să ne ferim de plata lor!”  Dacă vrem să ne dezvoltăm sustenabil, să reducem decalajele de dezvoltare, trebuie să facem mai mult decât să reducem niște taxe și impozite. Pentru asta ne trebuie un proiect de țară, și un efort național pentru punerea lui în practică. Dar cine să le facă, dacă Președintele României se ține de astfel de jocuri idioate de putere?

Cu neamțul nostru în frunte vom avea victorii multe!

Să înțeleg că acum, pentru Ciolannis și șleahta de ”liberali” din jurul lui deficitul bugetar a devenit Sfântul Graal, tatăl tuturor proiectelor de țară? În numele lui trebuie să facem sacrificii? Să ratăm dezvoltarea-câtă o mai fi, în condițiile unei Europe condusă de lăcomia și de cruzimea unei Germanii care și-a recăpătat vechile reflexe totalitare-să producem și mai multă suferință socială? 

Ce relevanță are pentru omul de rând un deficit structural de 1% din PIB? Trăiește mai bine? Are mai multe locuri de muncă? Copiii lui au parte de o educație mai bună? Circulă pe șosele mai bune? E mai fericit? 

Deficitele sunt dinamice, și depind de conjunctura economică. Deficitele NU sunt făcute de stat, oricât ar părea de ciudat. Sunt făcute de performanța, sau mai precis de lipsa de performanță a economiei. Adică de privați, pentru că statul mai înseamnă doar 7% din PIB ul României. Iar pentru a stimula economia nu există prea multe mecanisme. Unul este creșterea puterii de cumpărare, adică stimularea consumului. Dar asta ne este interzisă. Alta este reducerea taxelor și impozitelor. O metodă oricum controversată, și cu rezultate dubioase. De obicei-lucru recunoscut de toată lumea-a lăsa mai mulți bani bogaților nu înseamnă că aceștia vor stimula economia, investind. Dar puținii bani ajunși și la săraci ar putea fi un stimulent suplimentar pentru consum, dacă altfel, adică prin mărirea salariilor-nu se poate. 

Este reducerea TVA pericolul care pândește România, și o s-o înmormânteze, dacă se aplică? Nici vorbă! Pierderile la Buget sunt doar o sperietoare. Nu că pe termen scurt încasările nu ar scădea. Scad. Dar există un instrument de corecție: cheltuielile. Care pot să scadă, la rândul lor, mai ales în zona în care se fac atâtea șmenuri, și nu se vede nimic. Nu-mi fac iluzii că ăia din economia neagră, care nu plătesc mai nimic la stat, vor începe s-o facă pentru că se reduc niște taxe. Dar banii ăia negri se duc în consum, și dacă măcar TVA va fi corect încasat, n-am avea de ce ne teme. 

Mai mult, Bugetul României trebuie aprobat întâi de Comisia Europeană,  și abia apoi de Parlament. Este o cvasi anulare a suveranității naționale, la care a consimțit gunoiul ăla de băsescu. Dar înainte de a fi aprobat, Bugetul trebuie întocmit. Și, conform legii, trebuie întocmit pe baza tuturor prevederilor legale în funcțiune la data de 1 ianuarie 2016. Și aici intervine ticăloșia lui Ciolannis, și imbecilitatea lui, în același timp. 

Ticăloșia, pentru că așa vrea să facă rău Guvernului, obligându-l să întocmească un Buget fără reducerea de TVA la 19%. Astfel crede că dă muniție labelor ălea liberale, în campania electorală. Iar o s-o vedem țopăind isteric, și urlând ca apucata, pe Paul-Vass, acuzând PSD că nu reduce taxele! Așa speră și că economia își va încetini creșterea, ca să ofere, la fel, muniție electorală PNL. Ce contează că asta înseamnă afectarea intereselor românilor? Interesul politic al găștii portocalii înaintea interesului public. 

Imbecilitatea cui Ciolannis vine din faptul că, împiedicând micșorarea TVA, lovește în primul rând în publicul liberal, ăla de face afaceri. Sau poate crede că votantul liberal este majoritar sinecurist la stat, gen MRU, zis și Vaca Kobe? Că dacă e așa, are dreptate!Și imbecilitatea nu-i decât o altă ticăloșie. 

Acesta este un mod iresponsabil de a face politică: să provoci deliberat rău cetățenilor, pentru a lovi în adversarii politici. Iar când asta vine din partea Președintelui României, este, fără nicio exagerare, un act de trădare națională. Dar cui îi pasă? Câtă vreme mașinăria de propagandă condusă de SRI, și cea de pedepsire a adversarilor politici, condusă de DNA, funcționează ca unse, Ciolannis n-are nicio greață! E neamțul nostru, și cu el în frunte vom avea victorii multe!

Democrație și suveranitate

În Grecia lucrurile se îndreaptă spre alegeri anticipate, undeva la începutul lunii octombrie. Întrebarea este pe cine, și de ce, mai pot alege grecii? Practic, toate formațiunile politice au eșuat. Că vin ăia de drepta din nou, cu ce se schimbă situația? Nu ei au ratat timp de cinci ani precedentele ”programe de austeritate”? Syriza? Ce mai poate face? 

Practic grecii vor avea de ales doar ce firmă de pompe funebre îi duce la groapă, și melodia interpretată de fanfară pe drumul spre cimitir. Altceva le este interzis. Nu cred că există în Europa postbelică o situație similară. Nici măcar țările foste socialiste, sub ocupație sovietică, nu erau atât de dominate de hegemon, cum este dominată Grecia de Troică. Ce i se mai permite să facă? Ce rost mai are un guvern grecesc, la Atena?

Eu, în locul grecilor, aș cere Germaniei să transforme Grecia în protectoratul lor. Să se ocupe alde Merkel și compania de tot și de toate, să administreze ei țara. Să vedem cât de competenți sunt și cât de bine știu ei să guverneze. Deși, dacă privim la eșecul din Kosovo, protectorat euro-atlantic, gestionat de europeni, și guvernarea germano-europeană în protectoratul Grecia ar fi un dezastru usturător.

Deja nu mai este vorba despre datorii, împrumuturi și altele de acest gen. Nu, este vorba despre eșecul austerității, care nu este economic, ci politic, și social. Austeritatea a devenit ideologie, dogmă, și din astea două, proiect de viitor pentru țările membre ale Uniunii Europene. Un uriaș, și dureros prin consecințe, non-sens. 

Sincer, cred că de-abia acum începem să înțelegem adevărata dimensiune a eșecului provocat de cruzimea și obtuzitatea cu care Germania și-a urmărit interesele, fără să-i pese de nimeni și de nimic. 

Lecție și pentru noi: toată zbaterea din politică este inutilă. Oricine ar veni la guvernare nu va face nimic din ceea ce nu i se va permite de stăpânii României. Așa că ”politicul” se va rezuma la lupte inepte pentru putere în interiorul unor partide golite de conținut, la demagogia grețoasă a ”luptei anti-corupție”, la linșarea adversarilor sistemului ticăloșit, condus de binomul SRI-DNA, alte slugi, de data asta înarmate, ale stăpânilor țării, și la circul televizat care ține loc de comunicare publică.

Ce relevanță are că în fruntea PSD vine Zgonea în locul lui Ponta, sau vine Plumb, sau Dragnea? Ce relevanță are că PNL îi are în frunte pe Gorghiu și pe Blaga? Ce relevanță are că Generalul Izmenelor servește patria? Ce libertate de decizie și de acțiune au păpușile astea? Ce rost mai are existența lor, câtă vreme nu pot hotărî nimic, nu pot schimba nimic, nu pot face nimic pentru cetățeni?

Suveranitatea poporului grec a fost anulată de Troică. Suveranitatea României a fost anulată tot de Troică, e drept, nu într-o manieră atât de spectaculoasă, ca în cazul Greciei. Și alții sunt în aceeași situație. În aceste situații, în care o națiune își pierde suveranitatea, ce șanse de existență mai are un sistem de guvernare democratică? Cum se vede, șansele sunt zero! Și ca urmare ritualuri democratice, de genul alegerilor, devin lipsite de sens, și de finalitate. Nici măcar senzația de libertate nu ți-o mai dau.

Ar fi bine să ne putem întoarce măcar la situația cu partid unic. Dar nici măcar asta nu mai putem face. De fapt, chiar dacă pe hârtie sunt atâtea partide, suntem în situația unui sistem politic fără partide. Adică a unui non-sistem, până la urmă. O non-națiune, cu o non-democrație, cu cetățeni care se ”bucură” de o non-existență, cu non-drepturi și non-libertăți. Ce coșmar mai îngrozitor vreți? Bine ați venit în lumea de mâine!    

  

UE între reformare și refondare.

Poate că unii dintre voi sunt mirați de violența tonului meu, când este vorba despre criza greacă. Vreau să fiu bine înțeles. Am fost, sunt, și voi fi susținător al unui proiect european, bazat pe SOLIDARITATE între națiuni, pe deplina EGALITATE în drepturi și obligații a membrilor ansamblului, și pe RESPECTUL identităților naționale, sociale, religioase, culturale ale tuturor.

Aderarea la UE s-a impus României ca singură soluție, după destrămarea CAER. Vorbesc acum din punct de vedere strict economic. Pentru noi dispariția CAER a fost un cataclism economic. Am pierdut, într-o noapte, cvasi-totalitatea piețelor externe semnificative. De la pierderea piețelor ni se trage dispariția majorității capacităților de producție industrială. Nu aveam cum folosi consumul intern pentru a compensa pierderile de la export. 

Piața CCE(cum se numea atunci UE)era o piață puternic protejată, pe care nu aveai cum intra. Noi am ridicat TOATE barierele protecționiste, altă măsură cu efect devastator, ei le-au păstrat. Uitați-vă la Ucraina și Republica Moldova, care au pierdut piața Federației Ruse, și nu pot compensa pierderea pe piața UE. 

Inteligent ar fi fost să păstrăm piața comună a CAER, iar asocierea țărilor foste socialiste la UE să se fi petrecut în grup. Așa am fi avut o capacitate mai mare de negociere și am fi obținut condiții mai bune. A existat o bazaconie, numită Inițiativa Central Europeană, care era alt nume pentru un avortat proiect de refacere a Imperiului Austro-Ungar.

Originea Inițiativei Central Europene constă în crearea Quadragonale la Budapesta, pe 11 noiembrie 1989, ai căror membri fondatori au fost Italia, Austria, Ungaria și Republica Socialistă Federativă Iugoslavia (RSF Iugoslavia). La primul summit în Veneția în 1990, a fost admisă și Cehoslovacia,  iar inițiativa a fost redenumit Pentagonala. În 1991, cu admiterea Poloniei a devenit Hexagonala. Și tot așa, până la 18, inclusiv România. Rezultatul? Zero! Asta dacă nu ținem cont de pierderile suplimentare provocate de deschiderea piețelor românești, într-un moment de slăbiciune economică, fără ca noi să putem compensa pe respectivele piețe. 

Ce doream de la aderarea la UE? Simplu spus, să avem resursele necesare-după atâtea pierderi- să depășim decalajele de dezvoltare care ne separă de nucleul occidental al Uniunii. Și, ca un făcut, exemplul care ne-a convins că ”se poate” a fost cel al țărilor care acum se află în criză, după ce au crezut același lucru înaintea noastră: Grecia, Italia, Spania, Portugalia. Toate aflate în criză, pentru că nu mai sunt capabile să suporte costurile încercării de a prinde din urmă Germania și celelalte țări dezvoltate. 

De ce? Simplu: între țările membre NU există solidaritate. În ciuda teatrului jucat de nemți, ei nu suportă costurile aventurilor economice ale Greciei, ci sunt principalii beneficiari. Ca să le suporte, ar trebui să existe, la nivelul UE, un mecanism redistributiv, cum există în cazul SUA, sau în cazul oricărui stat european membru al UE. 

Bugetul UE NU este un instrument redistributiv. Fiecare stat membru contribuie(teoretic) cu 1,2% la formarea respectivului buget, din care se finanțează diverse programe. Cum finanțarea presupune fonduri naționale de co-finanțare, ghici cine va lua mai mulți bani! Așa se face că România, practic cea mai săracă țară europeană din UE primește cele mai mici finanțări din fondul de solidaritate, circa 1200 de E pe cap de locuitor. Cei mai mulți primesc dublu! Caz închis! Adăugați la asta dezindustrializarea Estului și Sudului european, care face ca majoritatea banilor primiți pentru investiții să se întoarcă spre cele câteva țări industrializate, cu precădere spre Germania. Așa că Grecia, ca și ceilalți ”porcușori”, iar acum noi, țările din Estul fost comunist, s-au dezvoltat, cât s-au dezvoltat, făcând împrumuturi. Al căror cost le-a redus, de fapt, capacitatea de a prinde din urmă țările dezvoltate, și, mai grav, le-au dus azi în criză. Pur și simplu nu se mai pot dezvolta, pentru că nu au cum suporta costurile dezvoltării.  

Grecia a pus pe tapet problema redistribuirii, când a cerut restructurarea datoriilor sale. De asta este atât de furios Berlinul. Dacă acceptă, trebuie să împartă cu ceilalți mana prosperității sale, care este fondată pe sărăcirea celorlalți. Că un excedent comercial anual de circa 230 de miliarde de euro nu apare din senin. Ce au ei lipsește de la alții, fie că se numesc greci, bulgari, români, unguri, cehi, spanioli, portughezi sau italieni.

Apartenența la UE se dovedește o povară pentru majoritatea membrilor ansamblului, și un instrument de adâncire, nu de reducere a decalajelor de dezvoltare. Economic și social UE a devenit un coșmar, o sursă de inegalități și de conflicte între statele membre. 

UE trebuie reformată, în sensul revenirii la rolul său de instrument al dezvoltării tuturor țărilor membre. Germania și vasalii ei nu vor fi de acord cu așa ceva. Și vor impune, cel mai probabil, o refondare a ei, fără sărăntoci. Treaba lor cum se vor dezvolta! Câtă vreme nu atentează la berea și cârnatul neamțului, totul e OK! 

Nu-mi fac iluzii că la București se gândește cineva serios la soarta noastră și a Uniunii. Noi avem un neamț în fruntea țării. Ce altceva mai vrem? Neamțul ține lor de orice, inclusiv de proiect de viitor. Ne liniștește gândul că berzei chioare îi face Dumnezeu cuib. Da, dar Dumnezeu se ocupă de barza chioară, nu de națiunea inconștiență. Națiunea inconștientă piere...

Un continent eșuat

Uniunea Europeană are toate datele să fie principala putere politică și economică a lumii. Economic vorbind, chiar este și peste SUA, și peste China, nu mai vorbesc de Rusia. Dacă face un efort, fără a băga mâna prea adânc în buzunar, poate fi și prima putere militară. Nu are nimic de invidiat altora nici în materie de cercetare dezvoltare, de inovare. Cultural este prima putere a lumii. Și cu toate astea pare o curcă buimăcită, care o ia peste bot de la orice criză. 

De ce? În primul rând pentru că nu se ia în serios. Nu își mai propune nimic ambițios. Se lasă condusă de niște nulități cu ifose, care n-au viziune, n-au etos. Au doar interese meschine, care nici măcar nu pot invoca scuza egoismului național. În al doilea rând nu reușește să scape de dependența de Washington. Nimic nu mai justifică această dependență, care seamănă cu dependența de un drog. Drogul american distruge proiectul european. Uniunea Europeană nu poate, și nici nu trebuie să fie, un soi de Statele Unite ale Europei. 

În al treilea rând este renunțarea la democrație în funcționarea Uniunii, ajungând astfel să repete experiența periculoasă a ”lagărului socialist”. De ce trebuie să ne conducă Berlinul? Doar pentru că Germania are niște performanțe economice (relativ) mai bune ca alții? Totul se rezumă la succesul economic? Uităm că ”puterea blândă” a Uniunii Europene, cea care ne putea face liderul lumii și elementul structurant al procesului de globalizare, este modelul său social? Ei bine, în marea imbecilitate a liderilor Europei, prima victimă a dependenței de SUA a fost modelul său social. 

Criza greacă a developat aceste slăbiciuni mai mult ca orice eveniment din ultimele două decenii. Practic, proiectul european, așa cum era el definit în anii 80-90 ai secolului XX, este mort. I-a luat locul un surogat de neo-liberalism, care a slăbit coerența ansamblului, a paralizat evoluția lui, și a transformat Uniunea Europeană într-o caricatură. După statele eșuate, avem și un continent eșuat. Să ne fie de bine!