Toamna Pacientului Matrafoxat

 

 

Știu, nu am mai scris de ceva vreme pe blog. Am și primit mustrări din pricina asta. Sper să fiu înțeles: este greu să scrii mereu despre aceleași și aceleași lucruri. În fond, lucrurile în aria mea de interes sunt aceleași de zece ani: un dement care se crede veșnicul mascul alfa, care se crede nemuritor, dar care are tot mai multe probleme în a-și menține poziția, asaltat de lupii tineri, din haita lui, dar și din haitele celelalte, care s-au săturat de el, de capriciile și de minciunile lui, de tâmpeniile lui, de lipsa lui de coerență în gândire și de predictibilitate ca de mere acre. Sigur, nimeni nu poate garanta că noul mascul alfa-pentru că, vrea sau nu, inevitabil va fi obligat să plece din fruntea haitei, dacă nu de Constituție, de mușcăturile celorlalți-va fi mai bun, mai drept, mai zdravăn la cap, mai vizionar și mai dedicat iontereselor haitei. Dar va fi o schimbare, și asta poate detensiona lucrurile, pentru că oala numită România e pe punctul să sară în aer. 

 

Atmosfera din politica românească amintește tot mai mult de ”Toamna Patriarhului”: e acea atmosferă de sfârșit de lume, în care un despot cu mintea tulburată bântuie printr-o lume tristă, o lume în care binele este uitat şi unde răul și mizeria morală domină. Marquez ne spune un lucru pe care nu trebuie să-l uităm: un dictator este o fiinţă care îşi uită sufletul şi locul în viaţă. băsescu nu are suflet, demența puterii ține loc de așa ceva. Nu are prieteni, ci doar dușmani, sau slugi, oameni care îl servesc, motivați de interese amestecate cu multă frică. băsescu n-a acceptat și nici nu acceptă ideea că restul sunt egalii lui, că trebuie tratați cu respect.   

 

O țară nu poate fi condusă de fantasmele unui individ care-și ia dorințele drept realitate, care s-a izolat de societate și în același timp vrea care nu-i propune nimic în afara fricii de ”servicii”, de ”justiție”, de linșajul mediatic al batalioanelor de propagandiști care îi laudă mărețele împliniri. Pentru a conduce o țară trebuie să trăieşti în mijlocul ei, izolarea înseamnă pierderea contactului cu realitatea şi autozeificarea: el este perfect, dacă vă mai amintiți răspunsul dat unei jurnaliste. O democraţie înseamnă valori, un tip special de discurs public şi o relaţie permanentă cu oamenii, cu toate mediile sociale și profesionale. Totalitarismul înseamnă tăcere şi ascundere. Să nu confundăm ieșirile lui televizate cu dialogul cu societatea. Nu, după cum singur mărturisea, democrația îl încurcă: nu o înțelege, e pierdere de timp. Timp de zece ani băsescu n-a avut un dialog cu România și cu românii. El a fost ”președinte-jucător”, adică stăpân. Și, cum spuneam, stăpânul nu discută cu slugile!

 

Pentru a putea conduce singur şi absolut, băsescu, precum personajul lui Marquez îşi va ”lichida” toţi colaboratorii, pe toți cei care au crezut îl el și au crezut că este purtătorul unui proiect pentru România. A rămas, acum, cu un partid de care râd toți, cu o țiitoare tot mai obosită și mai lălâie, în ciuda țoalelor de zeci de mii de euro pe care le înșiră pe ea, și cu o mulțime de motive pentru a face cărare la Procuratură și la Tribunal.

 

Putea alege un mod demn de a ieși din scenă, demisionând imediat după Referendumul din 2012. Nu a făcut-o, pentru că puterea i-a luat mințile. Nu își poate imagina momentul în care nu va mai deschide plicul cafeniu de la SRI, în care zac viețile adversarilor și slugilor lui, ziua în care nu va mai putea comanda Lulutzei pe cine să mai înhațe și cârpei ăleia de la ÎCCJ câți ani să dea celor pe care i s-a pus pata. Marele luptător împotriva corupției este un porc care se scaldă în noroiul corupției, alături de familie și puținii care i-au mai rămas fideli.

 

Așadar, despre ce să scriu? Nu știți toate astea? Și atunci? Mi-aș pierde timpul, și v-ar răpi și vouă timpul degeaba. Oricum ieșirea lui din scenă va fi urâtă de tot. Mi-e și frică să mă gândesc la asta. Mulți vor suferi. Și nu mă refer la unii precum Fenechiu și compania. Mă refer la cetățenii obișnuiți, pe care guvernarea lui scelerată fie i-a sărăcit, fie i-a alungat din țară, fie i-a umilit ca nimeni altul.

 

O ultimă precizare: oricât ar părea de curios, discuția iscată de traian băsescu pe tema CPP nu este despre justiție, ci despre democrație, și despre România ieșită de sub domnia lui și a sistemului ticăloșit pe care și-a bazat domnia. Pentru că, din păcate, odată cu el nu va pleca și sistemul. De asta este important să nu-i mai dăm sistemului instrumente să fdacă rău și după plecarea Pacientului Matrafoxat. Iar dacă vor să mai însemne ceva în ochii oamenilor, care au crezut în ei, cei din USL și Victor Ponta TREBUIE să nu accepte schimbările cerute de justiția ticăloșită. Orice schimbare trebuie făcută democratic, transparent, și cu o singură idee în minte: respectul deplin al drepturilor și libertăților cetățenești. România are 20 de milioane de cetățeni, nu 20 de milioane de pușcăriabili, născuți cu stigmatul fărădelegii în frunte, cum cred jigodiile precum  băsescu, Kovesi și compania.    

Și dacă băsescu pregătește o lovitură de stat?

 

 

Intervenția din seara asta a lui băsescu este un delir, oricum ai lua-o. Dar dincolo de delir, există, mă tem,  un obiectiv foarte rece și foarte periculos: pregătirea opiniei publice pentru o lovitură de forță din partea lui. Mi-e din ce în ce mai clar că nu va preda puterea, la sfârșitul mandatului. Este vital să se pună la adăpost de răspunderea pentru tot ce a făcut, și nu are cum, dacă nu rămâne în funcție, singur, fără Parlament, Guvern, fără nicio opoziție. Motivația lui e simplă: ”Dizolv Parlamentul și Guvernul, pentru că sunt un pericol pentru statul de drept!”  După care, văzând și făcând. Oricum cretinismul combinat americano-bruxellez ar fi în stare să aprobe așa ceva, măcar o vreme. Cred că, deja, a tatonat terenul, de vreme ce campania asta mediatică se intensifică. Ochii beliți, că altminteri îi facem statuie de democrat lui ceaușescu!

România în UE: mizele unui an electoral

 

Nu cred că am dat suficientă atenție problemelor generate de deschiderea pieței muncii din Marea Britanie pentru cetățenii români, cu începere de la 1 ianuarie 2014. De fapt, felul în care a fost abordat acest subiect în Marea Britanie, dar și în Germania, care și ea și-a deschis piața muncii pentru români tot de la 1 ianuarie, este doar o parte, un simptom al unei probleme mult mai profunde, care privește construcția europeană, și viitorul ei.

Mi se pare absurd ca, pe de o parte, procesul de extindere a Uniunii către Est să fie o politică centrală a Uniunii Europene, iar pe de altă parte, să asistăm, din partea unor state-cu sprijinul tacit al unor instituții unionale-la construcția unei adevărate mașinării de excludere, de discriminare și de diabolizare a statelor din Est și a cetățenilor lor, pe motiv de mobilitate a forței de muncă. Vrem o Europă extinsă, vrem să primin noi state ca membri ai ei, dar în același timp unii se ocupă să imagineze tot felul de obstacole, de Cortine de Sărăcie între Est și Vest, care să ia locul Cortinei de Fier. Este la fel de absurd, din punct de vedere economic-deși analiza aceasta trebuie să înceapă, de fapt, de la valorile fondatoare ale Uniunii-să extinzi piețele interne ale Uniunii, și, în același timp, să limitezi libertatea celei mai importante dintre ele, piața muncii, să o fragmentezi, să pui condiții absurde și care aduc atingere demnității umane celor care aleg să muncească într-o altă țară membră a UE. O astfel de abordare este ilogică.

Cetățenii europeni, iar românii, ca și alții ca ei, provenind din țări membre ale UE, nu pot fi considerați emigranți, au drepturi, libertăți și obligații egale cu toți ceilalți. Probleme legate de integrarea într-o nouă societate nu au doar românii care vin în Marea Britanie. În egală măsură au același tip de probleme și britanicii, germanii, francezii, italienii, spaniolii și oricine din UE, care vine în România. E doar o problemă de scară. Soluția la problemele-reale-generate de migrația forței de muncă în interiorul UE, este aceea de a reduce decalajele istorice de dezvoltare dintre Estul și Vestul Europei. Iar o UE care-și va propune acest lucru va rezolva, în mare parte, și problema revenirii la o creștere economică durabilă și sustenabilă.

Să nu se aștepte nimeni la reducerea migrației din motive economice atâta vreme cât diferențele de venit, între țările din Est și din Vest, pentru aceeași muncă depusă, sunt insuportabile. România are un salariu minim undeva sub 200 de euro pe lună, pe când în medie, el este circa 800-1000 euro, în țările în care el există la nivel național. Dacă suntem onești, același român, plătit cu 200 de Euro în România, este la fel de productiv aici, ca și în Marea Britanie! Mai mult, în țările din Vest, unde reglementările sociale sunt mai dure și statul mai puternic, intensitatea muncii este mai mică decât în România! Sunt realități care trebuie luate în calcul. 

Câtă vreme Estul este văzut doar ca un rezervor de forță de muncă ieftină, care permite profituri imposibil de gândit în Vest, românii, și nu doar ei, își vor căuta de lucru în țări în care munca este plătită decent. Acesta este adevărul. Și de aici trebuie să plecăm. Iar alegerile europene trebuie să fie prilej nu pentru demagogie și populism xenofob, ci pentru soluții raționale la problemele care generează migrație din motive economice, începând cu introducerea unui set minim de prestații sociale la nivelul UE.

Criza economică nu este o scuză pentru a nu discuta acest aspect și pentru a nu acționa în consecință. Criza nu a făcut decât să accentueze polarizarea economică și socială, prin precarizarea muncii, prin creșterea intensității ei, prin scăderea veniturilor din muncă. Nu cred că mai putem continua așa, pentru că sărăcia nu-i lovește doar pe cei din Est, a devenit o problemă gravă și în Vest. Pe de altă parte trebuie să înțelegem că un ansamblu de 28 de țări, care dorește să se extindă, nu are cum funcționa coerent dacă va acționa discriminatoriu față de unii dintre membrii lui, dacă va acționa în logica egoismelor națioale, exclusivist, dacă va da glas naționalismelor agresive și xenofobe. 

Putem discuta despre noi cedări de suveranitate față de Bruxelles, sau dacă e nevoie de o pauză în acest proces. Dar fie că e vorba de noi cedări, fie că este vorba de actualele cedări, ele sunt egale pentru toți, și nimeni nu poate avea pretenția de a ceda mai puțin, și de a cere altora cedări mai mari. Nu putem fi de acord cu soluții de felul Europei cu mai multe viteze, cu nucleu dur sau altele de acest gen. UE nu este un Imperiu, iar țările din Est și din Sud periferiile ei. Dacă cineva gândește așa-și din păcate avem destui care o fac-a găsit calea cea mai scurtă care duce la eșecul proiectului european.

Rezumând, noi, românii, și România, ca țară membră a UE, dorim un singur lucru: un tratament egal cu al celorlalți cetățeni și membri ai UE, care să nu aducă atingere demnității naționale și umane. Restul problemelor se poate rezolva prin dialog, bi și multilateral, prin construirea consensului, în cadrul oferit de Tratatele Uniunii.

Înțelegem problemele specifice Marii Britanii, și am dovedit dorința de a le rezolva împreună. Ceea ce nu înțeleg, personal, este cum o țară care are o experiență de sute de ani în gestionarea diferențelor, și mă refer explicit atât la perioada Imperiului Britanic, cât la aceea care a urmat dispariției lui, își pierde brusc această abilitate, când este vorba despre câteva mii de cetățeni români mai degrabă marginali, care generează asemenea probleme și în alte țări, fără ca acolo să dea naștere unor adevărate drame, cel puțin în presă.

Cred sincer că aceste probleme se pot rezolva foarte ușor, cu o condiție: să nu creăm realități paralele. Știm toți care sunt problemele. Dacă în alte țări soluțiile la care au ajuns autoritățile de acolo și cele de la București funcționează, cred că vor funcționa și în Marea Britanie, și în Germania. Avem nevoie unii de alții. Și cred că în asta stă viitorul proiectului european.

O posibilă explicație

 

 

O posibilă explicație pentru tot circul din ”justiție” și din jurul ei, cu acuze și contra-acuze, cu sentințe date cu banul și altele asemenea, se poate afla în fraza rostită de băsescu acum câteva zile: ”Justiția trebuie să câștige lupta cu politicul.” Evident, în sine, fraza este de un cretinism absolut. Justiția nu poartă războaie cu nimeni, deci nici cu politicul. Sensul frazei este altul.

 

băsescu NU a reușit să-și asigure, într-un fel sau altul, imunitatea și după decembrie anul ăsta. Mai mult, nu mai are nici un partid puternic în spate, care să-l apere și să lupte pentru el, când i-o veni rândul să intre, pe urmele lui Năstase, în moara dracilor. Și, bomboană pe colivă, a reușit incredibila performanță de a se certa cu toată lumea, urându-l până și cei care, public, îl laudă și acum!

 

De aceea încearcă, disperat, să forțeze o soluție, folosindu-se de acea parte a justiției pe care o controlează, pentru a le băga frica în oase politicienilor, în speranța că, astfel, îi aduce la masa discuțiilor, și fac ceva ca să nu o ia pe urmele lui Năstase. Asta explică activismul DNA, condamnările pe bandă rulantă de la ÎCCJ, inventarea a tot felul de cauze împotriva unora și altora din Parlament și din Guvern.

 

Tragic pentru băsescu este că, practic, și dacă cineva ar accepta să negocieze cu el o soluție, acea soluție NU există! Pentru că, orbit de putere, și de dorința de a se răzbuna, a închis toate portițele care l-ar fi salvat, inclusiv portița prescrierii! Dorind să-l belească pe Năstase, a pus-o pe Macovei să anuleze prescripția pentru demnitari. Și, ce să vezi, el e demnitar!

 

băsescu nu se va resemna cu gândul că nu se poate pune la adăpost. Va încerca să facă, pe cât posibil, cât mai mult rău adversarilor, chiar dacă asta va duce la creșterea dorinței de răzbunare a acestora. băsescu nu mai poate fi rațional, dacă a fost vreodată. Faptul că instituții sau oameni din instituții încă mai răspund la ordinele lui nu înseamnă mare lucru. După ce nu va mai fi președinte nu va mai răspunde nimeni la ordine, plus că va urma o mare curățenie prin instituții. Ca să nu mai vorbim că nici proptelele lui de la Bruxelles nu-i mai sunt de cine știe ce folos: luptă acum și ele pentru supraviețuire.

 

Din păcate, vom avea câteva luni de aici înainte un nebun de legat în libertate. Știm că va face mult rău, știm că e greu de strunit, dar mult mai productiv ar fi să ne gândim la post-băsism, la felul în care vom curăța țara de mizeria lăsată de acest tip infect și de slugile lui, dar mai ales trebuie să avem grijă pe cine punem în locul lui. Nu facem nimic dacă băsescu, pentru a scăpa, îi lasă moștenire sistemul ticăloșit, și javrele care l-au servit până acum... 

 

 

Un buboi purulent pe fesele democrației

 

 

Văd că s-a încins tărâța în USL. Ăstora li s-a urât cu binele. Să fiu clar și cât se poate de direct: am crezut în proiectul USL, l-am sprijinit, și, în măsura puterilor mele, l-am facilitat. Amănuntele nu contează. Oricum, nu câștig nimic de pe urma lui, nu am treabă cu politica, și absolut deloc cu banii aferenți ei. Dar să văd acum că sunt capii răutăților niște hoții-hoților din Ilfov, acest buboi purulent de corupție pe fesele democrației românești, și așa bolnavă de toate cele, și pe care DNA NU VREA să-l vadă, e deja prea mult. Nu pentru asta a fost votată USL, nu pentru madam Firea, bărbățelul ei și pentru șpăgarul ăla penelist de este președintele Consiliului Județean.

 

Și Ponta, și Antonescu, trebuie să pună mâna pe bici și să facă ordine în grajdurile proprii. Mă doare fix în cur de cât de sensibile cozi au amândoi. Când ești în poziția în care sunt ei, înduri multe, inclusiv să fii călcat pe coada orgoliilor personale. Nu poți suporta, liber! Să vină alții, care pot! Cum adică, nu-și mai vorbesc? Dar ce? Sunt primadone? Iubiți trădați și bosumflați? Sau bărbați de stat? Dacă se simt bărbați de stat, să lase dracului fasoanele, și să-și facă treaba! Inclusiv să-i bage în pizda mă-sii pe micii combinatori de provincie! Să dea cu unu-doi de pământ, și să vezi ce liniște, ordine și disciplină vor fi în USL!

 

Iar dacă lui Crin nu-i sunt clare două lucruri, degeaba se mai apucă să candideze. Primul lucru: România nu are nevoie de un nou președinte ca băsescu. Or Antonescu este tot mai mult un băsescu doi. Ceea ce e nasol pentru el, oricum ai lua-o! Al doilea lucru: câștigarea alegerilor prezidențiale depinde esențial de succesul guvernării. Care este una a PSD, PNL și PC. Nu poți împinge ipocrizia și nesimțirea până acolo încât să critici, după doi ani, guvernarea din care ai făcut parte. Te scuipă oamenii între ochi! N-a învățat nimeni din lecția ”Geoană”? Atunci pa! Apropo: care este proiectul lui Antonescu? Ce ne propune? Ce a făcut el până acum? Că singurul său mare proiect, revizuirea Constituției, e deocamdată un eșec, un mare fâs! Să mai înșir și altele?

 

Așa că ambii ar face bine să uite de orgolii, și să facă ce scrie pe agenda publică, nu ce cred ei căî pot să facă, pentru interesele lor și ale diverșilor baroni centrali și locali. Iar agenda publică nu e nici aia din ziare, de la trăncănici tv sau cea a clientelei politice. Și cu atât mai puțin aceea clamată de hăulitorii din stradă! Agenda publică e aia cu probleme economice și sociale, cu nevoile din educație și sănătate, cu drumurile mizerabile, cu o justiție și mai mizerabilă, care a devenit cea mai mare problemă pentru România, cu veniturile tot mai mici, cu sărăcia și inechitățile tot mai mari.

 

Una peste alta: guvernați pentru noi, bă, nu pentru voi! Că dacă nu, veți dori să aveți soarta PNȚ-CD și a PDL! Înțelegeți, sau aveți nevoie și de un desen, ceva? Și operați dracului buboiul ăla purulent de pe fesele democrației, până nu e prea târziu!

La mulți ani!

Previziunile unui optimist bine informat

 

 

Prieteni, nu știu cum va fi 2014. Nici aici, nici în lume. Sper că paralela cu 1914 să fie doar o găselniță gazetărească. Din păcate, până și analiza politică începe să se tabloidizeze. Dar, indiferent de asta, în lume se acumulează tensiuni tot mai mari, care, așa cum văd eu lucrurile, nu se pot elimina decât violent. Sistemul mondial rezultat în urma celui de-al Doilea Război mondial, cu instituțiile aferente, este caduc, și a devenit nefuncțional. Nimeni nu vrea să pună altceva în loc.

 

UE, care ne interesează pe noi, este tot mai puțin relevantă, birocrația bruxelleză o sufocă, îi lipsește dorința de a se inventa, și este dominată de o Germanie revanșardă, care nu are nimic de propus decât o disciplină prusacă. Europa se marginalizează, își pierde sufletul, și își bate joc de valorile sale fondatoare.

 

SUA a ratat tot ce și-a propus: G 20 n-a schimbat nimic în arhitectura financiară internațională, Orientul Mijlociu e un viespar și mai mare decât era, teroriștii zburdă pe câmpii, Irakul și Afganistanul sunt praf și pulbere, primăvara arabă este un coșmat sângeros, iar în interior democrația seamănă tot mai mult a stalinism digital!

 

Ascensiunea Chinei ar fi o veste bună, dacă nu ar fi ombilical legată de SUA, pe care le imită până la greață. Deocamdată ea nu are nimic de propus lumii, în afară de abilitatea de a produce orice, în orice cantități.

 

România, cum o știți, este cel mai mare spital de nebuni cu pacienții în libertate, ca să zic așa. 2014 va fi an electoral, și cu asta am spus tot. Vom avea un nou președinte, care va fi un băsescu cu alt chip, și, poate, fără chelie. Cu trei capitale, efect pervers al ”integrăeii euro-atlantice”, decizia la București este paralizată. Economia este divizată, iar partea ei cea mai profitabilă nu mai este românească. Consecința? Oricât de mare ar fi creșterea economică, românii nu vor profita de ea, țara nu se va dezvolta, iar sărăcia se va acdentua. Faptul că Isărescu ne spune că ne trebuie încă cel puțin un deceniu până la trecerea la euro rezumă buda economică și socială în care ne aflăm.

 

Pe scurt, nu ne așteaptă nimic bun. Dacă mă înșel, sunt primul care să mă bucur. Care bucurie și la voi să fie! La anu și la Fâlfani!   

Poimâine nu mai există

 

 

E sfârșit de an, și toată lumea face bilanțuri. Pierdere de vreme, pentru că, până la urmă, nu poți analiza nimicul. Deși anul 2013 a fost aparent unul agitat și plin de evenimente, nimic fundamental nu s-a schimbat nici în România, nici în lume. Din păcate pentru noi, toți, lucrurile se rezumă la o luptă pentru putere lipsită de orizont, din care lipsesc oamenii, cu nevoile și așteptările lor.

 

Ne putem amăgi, crezând că există alternative, că X e mai bun ca Y, iar Z e adevărata alegere. Puterea statelor, a politicienilor și a guvernelor naționale, s-a erodat până la punctul în care a devenit nesemnificativă, și oricum nu mai poate servi interesul public. Marile corporații, care conduc de fapt lumea, și-au pierdut de mult sensul socialului, și, mai mult, sunt și ele, la rândul lor, victimele aceleiași lupte pentru putere la nivelul organizației. Nimeni nu mai are sensul viitorului, toată lumea trăiește de azi pe mâine. Poimâine nu mai există.

 

Ne amăgim că tot felul de ”minuni tehnologice” ne vor schimba radical viața și modul de producție, ne vor face mai prosperi și mai fericiți. Așa am vrezut cu energia atomică, așa am crezut cu computerele, așa credem acum cu imprimantele 3 D, cu Internetul sau telefoanele inteligente. Asta în timp ce natura se degradează, agricultura de tip industrial epuizează pământul, schimbările climaterice devin tot mai violente. Sporurile de productivitate nu s-au văzut în viața de zi cu zi a celor care-și câștigă existența prin muncă. De treizeci de ani, de la încerputul așa-zisei Noi Revoluții Industriale, al Societății Informaționale, puterea de cumpărare a claselor populare a stagnat, în cel mai fericit caz, iar cea a clasei de mijloc, aflată în destructurare, a scăzut constant. Sărăcia și polarizarea socială sunt consecințele directe ale Noii Revoluții Industriale. Sistemele publice de educație și de sănătate se demantelează peste tot în lume, revin analfabetismul și bolile sociale. Lumea în care trăim nu este deloc mai bună, dimpotrivă. Noile tehnologii distrug locuri de muncă și în zona celor cu valoare adăugată mare, și în zona celor cu valoare adăugată mică. 

 

Sigur, ne putem felicita că în țări precum China, India, Brazilia sau altele ca ele a crescut numărul celor din clasa de mijloc. Poate. Dar să fim serioși! China, India, Brazilia, Africa de Sud, Rusia, alte țări din Asia reprezintă mai bine de jumătate din populația lumii, dar mai nimic din consumul ei. Iar scăderea puterii de cumpărare în SUA și în Occident este o veste proastă pentru aceste ateliere de producție ale lumii. Statistic, vor fi ieșit din sărăcie cei care câștigă doi dolari pe zi, dacă pragul de sărăcie absolută este de 1,25 de dolari pe zi. Dar, pentru Dumnezeu! Tot săraci lipiți pământului sunt!

 

Crește violența socială, și, oricât ar părea de ciudat unora, ea nu privește decât foarte puțin politicul și buna sau reaua guvernare, pentru că, bine sau rău  guvernate, țările lumii cunosc exact aceleași fenomene de polarizare socială, chiar dacă ritmul diferă. Problema este una de natură economică. Ceea ce numim capitalism se dovedește a fi o adevărată catastrofă, din toate punctele de vedere. Schimbarea modelului economic actual, care privilegiază timpul scurt, risipește resurse umane și materiale, distruge ordinea politică și morală, este principala urgență. 

 

Schimbarea se va produce, pentru simplul fapt că el, capitalismul, nu mai poate produce bunăstare pentru o largă majoritate, și, ca atare, pur și simplu nu mai este acceptat de oameni. Cum se va face schimbarea? Violent, sau negociat? Cum capitalismul a devenit arogant și disprețuitor, nu mai este în niciun fel de dialog cu societatea, devenind un sistem totalitar, în esența lui, este foarte probabil ca schimbarea să se petreacă violent. Sunt toate premizele pentru o astfel de izbucnire violentă la scară globală. 

 

Ce ar însemna o schimbare negociată? În primul rând revenirea statului la funcțiile sale clasice, în materie economică și socială, în primul rând la funcția redistributivă. Capitalul trebuie să cedeze o parte din profit, pentru a face lumea mai egalitară. Pacea socială, dar și supraviețuirea sa, au un preț. Nu vrea să plătească acum prețul păcii sociale, consecințele vor fi infinit mai grave în viitor. În al doilea rând este vorba de restaurarea politicului în drepturile sale. Cu democrații de fațadă și politicieni cumpărați de corporații nu se poate face nimic. În al treilea rând este vorba despre re-ideologizarea politiculuiu. Vi se pare că, în România și în lume, mai gândește cineva ideologic, mai există diferențe între partide? Ce deosebește, spre pildă, PSD de PNL, și pe ele de PDL? Ce înseamnă ”dreapta” în România, și de ce este băsescu corifeul ei? Nu, peste tot în lume partidele au devenit unele ale puterii, care nu sunt decât instrumente ale luptei pentru putere, iar puterea înseamnă un singur lucru: bani! Poți adera la așa ceva, poți susține asemenea partide și ordinea politică generată de ele? Evident, nu!

 

Ce va fi în 2014? Nimic! Faptul că este an electoral nu schimbă nimic în acest joc de putere, din care noi vedem doar marionetele, și rar sforile, dar niciodată sforarul. Că după băsescu vine Antonescu nu înseamnă nimic, cum nimic nu înseamnă ca după Barosso să vină Schultz în fruntea Comisiei Europene, și așa mai departe. Esența lucrurilor nu se schimbă. Și atunci aceste alternanțe, de formă, la putere, nu mai funcționează ca niște supape de siguranță. Singura certitudine este că în sistem se acumulează tensiuni, și că nimic nu le mai poate disipa. Întrebarea nu este dacă va fi sau nu o explozie, ci când. Dar, cum spuneam, explozia nu înseamnă și rezolvarea problemelor, ci doar distrugerea unei stări de lucruri inacceptabile. Dar dacă pentru noi poimâine nu există, înseamnă că nici nu avem ceva de pus în loc, de construit, după explozie. Și ajungem în situația în care o soluție nu face decât să nască noi probleme... 

 

 

Crăciun fericit!

România, slugă la doi stăpâni

 

 

Tot felul de cretini mă înjură că nu scriu despre ce se întâmplă zilele astea în România. Bravo, bă băieți! Ori v-ați născut ieri, ori nu știți pe ce lume trăiți! În România se întâmplă ce s-a întâmplat în țara asta de la fanarioți încoace: niște unii, ajunși la putere, cu sau fără firman de la diverse Înalte Porți, uită de ce sunt acolo unde sunt, și fac ce vor. Poporul, agenda publică, interesul național: cui îi pasă?

 

De ce mi-ar păsa acum de niște flăcăi și fetițe care se agită isteric în stradă, puși să salveze uniți pârșul de câmpie? Câte înjurături mi-am luat atunci când am scris că, pentru o țară ca România, este greu să trăiască și să facă ce vrea ea, câtă vreme este vasalul unui Imperiu. Ce deosebire este între ruși și americani? Niciuna! Pentru stăpâni sluga e slugă, punct! Spre ghinionul nostru se dovedește că și UE este tot un soi de imperiu, și că suntem slugi la doi stăpâni. Așa ceva nu avem în memoria istorică! Noi am fost slugi doar la un stăpân, chiar dacă în timp stăpânii s-au schimbat.

 

Mai mult ca sigur că, după ce ne vom dezmetici, vom găsi o cale să gestionăm și situația asta. Dar din toaste experiențele astea am ieșit zdravăn jumuliți, mai săraci și mai deprimați. Dar dacă n-ai de ales, te descurci cu ce ai!

 

Cât despre ăia din fruntea țării, de ce ar merita să pierd timpul cu ei? Nu sunt decât niște marionete, încurcate în diferitele sfori, care par dezarticulate, pentru că ăia de trag sforile s-au încăierat și au uitat de scenariu. Dar se potolesc și ăia, iar păpușile noastre vor face mumos în poză! Și totul va fi ca în poză!

 

Războiul transatlantic: bătălia de la Pungești

M-am săturat de cretinismele de la Pungești ca de mere acre. Protestele de acolo nu aiu nimic în comun cu democrația, libertatea, ecologia, cu sfânta proprietate privată. Nu, este expresia condensată a unei bătălii cu mize economice enorme, între UE, respectiv Germania, adevăratul conducător al adunăturii de rațe șchioape care o alcătuiesc, și americani. Miza războiului? Complicat de spus în câteva cuvinte. Dar să zicem că UE nu este tocmai fericită din cauza faptului că noii membri din Est, trecând peste capul stăpânilor de la Bruxelles, au făcut din țările lor un soi de cap de pod pentru americani, care astfel trec peste tot felul de bariere protecționiste ridicate de UE în calea americanilor, și nu numai împotriva lor.

 

Gazele de șist, exploatate de americani, ar intra grav în concurență cu gazele vândute de europeni aici(toate distribuțiile de gaze din Est sunt controlate în general de nemți și de francezi), lipsindu-i pe europeni de profituri uriașe, făcute din condei. La noi și gazele rusești ne sunt vândute de nemți, iar gazele proprii de OMV sau de Gaz de France.

 

Ia să vedem noi: cine finanțează masiv ONG urile implicate în proteste și în caftelile cu jandarmii: rușii, sau europenii, recte nemții, francezii sau olandezii? Sigur, nu e cușer să-i arăți cu deștu pe ”europeni”. Dar nici să te faci că plouă, și să-i faci pe ruși vinovați de organizarea manifestațiilor, numai pentru că ești la mâna birocraților de la Bruxelles, nu e cușer. Pentru că nimeni nu mai înțelege nimic. 

 

Bătălia de la Pungești este expresia gradului de inepție la care a ajuns o construcție, UE, în care am crezut și cred. Dar, încăpută pe mâna unor mediocri aroganți și cu ochii numai după bani, proiectul european a luat-o grav pe arătură. Să arunci țări întregi într-un soi de război civil, vezi Ucraina, și, într-un fel și România, pentru simplul motiv că tu, lider european, habar nu mai ai de realități, și vrei să-ți pupe picioarele în semn de recunoștință pentru că-ți aruncă un os de la masa bogaților, este pură demență. Cum demență a fost ”circulara” prin care eram avertizați în legătură cu vizita premierului chinez.

 

Nu, la Pungești nu este sindromul ”nu ne vindem țara!” Acolo se luptă europenii cu americanii, iar noi suntem prinși între ei. Și noi plătim pentru hachițele lor. Știu și eu, poate ne trezim și-i trimitem în pizda mamelor lor pe toți...

Cu sânge rece, sau luciditatea răului

 

 

Începe o perioadă mizerabilă a relației între Palate; nu că până acum ”coabitarea” ar fi fost un model de responsabilitate, doar că nebunia atinge deja paroxismul la băsescu. Pentru că nebunie este ceea ce vrea să facă în cazul Bugetului. Ar fi însă prea simplu să punem totul pe seama nebuniei personajului, nebunie evidentă pentru oricine are ochi de văzut și minte de judecat. Dar nebunia este dublată-deloc paradoxal!- de o luciditate a răului și a urii cum, sincer, nu are echivalent în istoria modernă a României. Nimeni nu a făcut rău românilor cu premeditare, cu atâta sânge rece, cu atâta determinare și iresponsabilitate, cu atâta minuțioasă planificare precum traian băsescu.

 

Nu am înțeles și nici n-am să înțeleg de unde atâta ură față de națiunea asta la traian băsescu. Pentru că, e evident, băsescu ne urăște. Nici măcar scuza că vrea să ne facă bine cu forța nu există. El nu vrea nimic pentru români; îl doare în cur de ei și de nevoile lor, de visele și de așteptările lor. A scos măcar un cuvânt despre faptul că, în acești nouă ani de când este președinte, sărăcia, numărul săracilor, au crescut dramatic în România? A avut măcar o tresărire atunci când în țara pe care o conduce s-a murit la propriu de foame? Este o rapace pasăre de pradă, bolnavă de putere, și atât. Românii nu puteau face o alegere mai proastă decât asta. Și, de parcă le-a luat Dumnezeu mințile, l-au mai ales o dată!

 

Acum este prea târziu să mai facem ceva împotriva lui băsescu. Putem face însă două lucruri. Primul, să nu o luăm noi razna, și să  ne pregătim pentru a curăța statul, instituțiile sale, de moștenirea lui otrăvită. Și, în al doilea rând, să ne asigurăm, constituțional, legal și instituțional, că episodul ”băsescu” nu se va mai putea repeta.

 

Ca să lichidezi un asasin cu sângere rece, trebuie să dovedești, la rândul tău, sânge rece. Măcar asta să fi învățat în anii ăștia...

Despre principii și consecințele lipsei lor

Am citit cu surprindere poziția Iubitului Conducător, Mare Reformator și Machitor, mai nou Matrafoxatul, în legătură cu unele episoade ale relației României cu Uniunea Europeană. Unii ar întreba: ”de unde surprinderea?” E adevărat, antecedentele Pulimii Sale, în calitate de politician, nu prea lasă loc de surprize. Doar că, să ne înțelegem bine, din 2005 el este la butoanele politicii europene, a României și, în timp, a făcut exclusivitate din acest domeniu. De ce se miră acum de felul în care a fost tratată țara noastră în cazul subiectelor evocate? 

Nu discut poziția sa de ieri. Dar mi se pare periculos și lipsit de responsabilitate ca, din motive de conjunctură politică, primul om din stat să încerce să se pună, oportunist, în fruntea unui curent eurosceptic, și pe alocuri anti-european, din pure calcule politicianiste, și din motive de criză de identitate politică. Pulimea Sa traversează, de ceva vreme, o profundă criză de identitate politică. Nu că până mai ieri ar fi fost o culme a limpezimii ideologice. Nu vă mai plictisesc cu trecerea sa de la social-democrație la ”populism”.

”Dreapta” pe care încearcă s-o coaguleze, și s-o reprezinte, există doar virtual, nu reprezintă chiar pe nimeni dintre cei cu adevărat de dreapta, și nu mă refer doar la adepții PNL sau PDL. Atacul la adresa UE este nesincer, pentru că, deși avem o mulțime de reproșuri de făcut UE, în general, și felului în care Bruxellesul a gestionat o serie de dosare în relația cu România, primul care trebuie să-și pună cenușă în cap este chiar el. Politica europeană, reamintesc, a fost privilegiul și monopolul său multă vreme.

Să vă mai spun că, din 2007, de când suntem stat membru al UE, băsescu nu s-a întâlnit odată, la modul serios, cu euro-deputații români? Că s-a folosit de doi sau trei eurodeputați din PDL pentru a-și promova interesele la Bruxelles, chiar și atunci când asta era împotriva interesului României? Să vă mai povestesc despre cum a făcut sluj în fața lui Merkel, Sarkozy, Barroso? Cum a acceptat măsuri profund penalizante pentru economie?

Dacă eu am învățat ceva în acești ani de când suntem membri ai UE, acel ceva este faptul că nu vom avea succes în promovarea interesului nostru dacă nu vom fi solidari, previzibili, dacă azi vom spune una și mâine alta, dacă nu vom face alianțe și nu vom juca în echipă. Impresia pe care o lăsăm la Bruxelles este că, de fapt, nu știm ce vrem, că acționăm la voia întâmplării. Și asta nu se va rezolva până când dualismul politicii externe, implicit al gestionării politicii europene, nu va înceta. Indiferent cum se numește și se va numi premierul României, trebuie să fie atributul său politica europeană.

Cât despre viitoarea campanie pentru alegerile europene, nu cred că putem aborda subiecte sensibile cu lejeritate și într-un mod lipsit de seriozitate. Demagogia și populismul nu au ce căuta în această ecuație. Viitorul României este în UE. Iar felul în care va arăta UE, adică viitorul nostru, nu trebuie să ne fie indiferent. Putem schimba ceea ce nu merge bine în UE. Iar România nu este singura țară care are nemulțumiri în materie. Dar ele pot fi rezolvate, împreună cu ceilalți membri, nu cu acuze sau invective, ci cu un proiect coerent de reforme, care să întrunească atât consensul membrilor, ci mai ales sprijinul cetățenilor europeni, care trebuie asociați la structurarea lui.

O ultimă precizare, pe care o cred necesară, în același context. Summitul economic de la București, care privește relațiile cu RPChineză, nu este îndreptat împotriva Uniunii Europene și nu excede regulilor ei de funcționare. Acordul UE cu China este în curs de negociere, România este parte a procesului, și înțelege să-și respecte angajamentele luate. A specula pe marginea acestui subiect, doar pentru a-i face un rău adversarului tău politic, este un mod meschin de a face politică. Și nici interesele UE nu le servește, deși unii par să creadă că așa își manifestă ”europenismul”: înjurându-i pe chinezi. Jalnică politică, mizerabili actori!

Semnificația unei vizite

 

 

Văd că mai toată lumea se concentrază asupra dimensiunii economice a vizitei premierului chinez la București, dimensiune întărită de Forumul de mâine, cu premierii a patrusprezece țări din Europa Centrală și de Est. La prima vedere acești analiști ar avea dreptate. Dar cred că greșesc, dacă nu văd dincolo de niște clișee.

 

Ne apropiem, în ceea ce privește evoluția UE, de un moment de genul Plenara CC al PRM din aprilie 1964, când România s-a distanțat evident de Moscova. Și nu din motive politice, și nici economice imediate. Motivul era atunci, și este valabil și acum, anume că modelul de dezvoltare imitat de România se epuizează. Iar modelul de dezvoltare este mult mai mult decât simplul acord economic pentru a exporta niște brânză de pupăză. 

 

Cu sau fără China, cu sau fără Rusia, este evident, nu doar pentru România, ci și pentru celelalte țări din Europa Centrală și de Est, că modelul de dezvoltare impus de țările dominante din UE, în special de Germania, și tembelismele Comisiei Europene de la Bruxelles, nu le mai permit dezvoltarea. Modelul este unul de jaf, de tipul Metropolă-Colonii. Iar banii de la UE sunt o uriașă minciună, care nu produc dezvoltare și bună-stare în Europa Centrală și de Est, ci doar în Vest, aici rămânând extrem de puțini, investiți în niște infrastructuri făcute ca vai mama lor, și doar pentru a răspunde nevoilor Metropolei jefuitoare.

 

Nu despre o alegere între Bruxelles și Beijing, sau Moscova, este vorba acum. Nu, este vorba de a merge înainte cu un model profund dăunător, care, dacă suntem onești, cel puțin pentru România, a produs, din 2007, de când am aderat la UE, mai multă sărăcie, dezindustrializare, polarizare socială și un munte de corupție. Economiile din Europa Centrală și de Est sunt fundamental legate de piața UE, aflată în cădere, în timp ce Germania, Franța, Marea Britanie, dovedind o profundă durere în cur față de ”principiile și valorile” Uniunii, au în piețele Chinei, Indiei, Rusiei, Braziliei, un spațiu uriaș de expansiune, de unde și uriașele lor surplusuri comerciale, care le permit să se dezvolte și să investească.

 

România trebuie să își finanțeze dezvoltarea și altfel, nu doar așteptând niște bani ”europeni”, care vin cu condiționalități inacceptabile, și oricum nu țin cont de situația reală a României și de nevoile ei, ci doar de cele ale lobbyurilor de la Bruxelles și ale Berlinului. Piața Chinei este o alternativă la banii europeni. Cea a SUA este o altă alternativă, dar dacă dăm tot de jigodii precum Gitenstein și ăia de la AmCham, care tot pe jaf sunt puși, mai bine nu! Nu putem rămâne veșnic prizonierii unui model care nu mai produce dezvoltare decât noilor împerialiști europeni.

 

Așa trebuie citită neliniștea ”europenilor”, care ne avertizează să nu apelăm la chinezi, că e niște ticăloși criminali și nașpa, și că trebuie să urmăm drumul drept, pe care drum doar ei îl știu, noi suntem prea tâmpiți. Pur și simplu se tem că găina cu ouăle de aur s-ar putea să nu se mai lase jumulită. Ceea ce, mai devreme sau mai târziu, se va întâmpla. Găina începe să se trezească la realitate...

 

Bruxellesul și Berlinul nu par să fi înțeles nimic din felul în care s-a destrămat CAER și Tratatul de la Varșovia. Nimeni în Est nu va vrea să pupe în cur Bruxellesul, după ce a fost nevoit să facă asta cu Moscova. Ideea este simplă, clară, dar greu de acceptat de cei care extrag rente uriașe din țările Europei Centrale și de Est: ori egalitatea membrilor UE este una reală, nu doar pe hârtie, ori fiecare își vede liniștit de interesele lui, așa cum fac acum Germania, Franța și Marea Britanie, și atunci UE își pierde rațiunea de a fi.

 

Nu este vorba de a alege între unii și alții, ci de a alege între statutul de slugă a intereselor unora și dezvoltarea comună, într-o Uniune în care toți sunt egali în drepturi și obligații. Asta este adevărata semnificație a vizitei premierului chinez în această parte de Europa. Și ar fi bine să o înțeleagă, fără istericale sau aroganțe jignitoare.  

Rușinea și blestemul României

 

 

traian băsescu, fie numele lui în veci uitat, este rușinea și blestemul României! Să vii beat-pulbere să ții o Conferință de Presă, fără cap și fără coadă, să delirezi zeci de minute, să te contrazici, să propui tot felul de aberații economice, este impardonabil! Și președinții ăia de operetă de prin Africa și America Latină, de care făceam mișto, aveau mai multă demnitate decât gunoiul ăsta ordinar! Este boala fără leac a țării ăsteia!

 

Refuz să cred că îl mai putem accepta încă un an. Refuz să cred că am putut să-l suportăm nouă ani! Refuz să cred că românii se bucurau, în 2004, că în fruntea țării a fost ales un bișnițar ordinar, un securist șmecher și un om lipsit de cea mai mică urmă de caracter! Rezuz să cred că imbecilul ăsta a păcălit milioane de români, care l-au ales! Refuz să cred că sunt atâția ticăloși, în Servicii, în Justiție, în instituțiile statului, care l-au slujit și îl slujesc, în disprețul interesului național! Refuz să cred că atâția intelectuali l-au sprijinit! Refuză cred că poporul român e atât de prost!

 

Nu țiganii care cerșesc fac rău imaginii României, ci păduchele ăsta din fruntea ei! Pe care îl merităm! Pentru că nu suntem mai buni ca el, dacă încă îl mai suportăm! 

 

 

Jalnice vremuri

 

 

Jalnice vremuri trăim! Mi-e tot mai greu să suport ceea ce ni se întâmplă. Am ajuns prizonierii unui joc politic dement, ieșit din mintea întunecată a unui om fără niciun Dumnezeu. Și nu voi obosi să spun asta: la fel de vinovați ca el sunt toți cei care îl susțin, fie că este vorba de servicii(care au trădat grav interesul național, primind pentru asta recompensa unor salarii mărite în 2014, sfidând astfel o țară!), fie că este vorba de CCR, de o parte a sistemului de Justiție, sau de așa-zișii ”intelectuali publici”.

 

Tupeul acestui om întrece orice am văzut în politica română, și asta pentru că nu am știut, sau nu am vrut, să ripostăm. Nu cred că vom învăța mare lucru din acești zece ani în care am fost umiliți și scuipați în față de un impotent, care fără sistemul represiv, care l-a pus acolo, și îl ține ca pe mort în fereastră, nu ar fi fost decât un boschetar bețiv și împuțit. Este produsul lașității și lipsei noastre de solidaritate și de cultură, pură și simplă.

 

Nu mă interesează nici traficul lui de influență, nici averea imposibil de justificat a familiei, și nici aerele sale de fermier. Nu, mă interesează un singur lucru: cum scăpăm de moștenirea otrăvită a acestui animal fără suflet, rapace și inuman? Ne vom putea vindeca vreodată? Mă tem că așa cum nu ne-am vindecat de ceaușescu, nu ne vom vindeca nici de el. Ne va otrăvi viața și după ce nu va mai fi acolo unde este acum. Nu, asta nu dispare în fumul de tămâie al unei slujbe de exorcizare. Așa ceva nu poate fi exorcizat.

 

Încă un an cu el ni se va părea o eternitate. Și, din păcate, noi nu suntem eterni. Nesimțirea lui, da... 

Un jalnic sfârșit de domnie

 

 

traian băsescu a ajuns la capătul carierei sale politice, și sfârșește jalnic, cu un scandal de corupție, care, dacă România ar fi o țară normală, ar trebui să-l determine să demisioneze, iar apoi să ajungă în fața justiției. Probabil că, odată și odată, va ajunge. Dar slabă consolare, pentru că răul făcut de el României și românilor este aproape imposibil de îndreptat.

 

traian băsescu lasă în urma lui un sistem politic ruinat, minat de corupție și de impostură. A distrus toți posibilii lideri, de la stânga și de la dreapta, pentru că nu suportă concurența. traian băsescu lasă în urmă o justiție ruinată, deprofesionalizată, la fel coruptă, dacă nu chiar mai coruptă decât clasa politică, o justiție de care cetățenii se feresc ca dracu de tămâie.

 

traian băsescu lasă în urmă o economie făcută zob, în care partea productivă și profitabilă nu mai aparține românilor, șomaj în creștere, milioane de români fugiți în afară din fața sărăciei,  sărăcie pe care a persiflat-o, de la înălțimea averii sale de milioane de euro, avere făcută prin fraude, corupție, furt, spălare de bani.

 

traian băsescu lasă în urma lui cadavrul unui stat, care nu mai este capabil să-și apere cetățenii, să-și îndeplinească misiunea, un stat ale cărui instituții au fost acaparate de grupuri de interese, care le folosesc în interes propriu, și împotriva cetățenilor și a interesului public.

 

traian băsescu lasă în urma lui o democrație de fațadă, golită de conținut, o societate fragmentată, în care fiecare se confruntă cu fiecare, în care solidaritatea nu-și mai are sensul, o societate dominată de individualism feroce, de ură și de intoleranță.

 

România lui traian băsescu este o țară profund bolnavă, pentru care nu există leac. Țara asta trebuie distrusă și refăcută. Numai așa ne mai putem vindeca. Dacă ne mai putem vindeca. Pentru că băsismul este atât de impregnat în mintea românilor, încât nimeni și nimic nu-l mai pot scoate de acolo.

 

Că mai stă la Cotroceni o zi, o lună, un an, băsescu nu mai există. Există doar răul produs de el. Și răul ăsta ne va urmări toată viața noastră...

Prea mult băsescu!

 

 

Nu știu dacă e reală sau nu povestea asta, dar se spune că primul arhitect al Castelului Peleș, bun prieten cu Carol I, își ia lumea în cap și își dă demisia. Întrebat de ce, pentru că Regele ținea la el, și rămânea fără un bun prieten, acest îi răspunde scurt: ”Prea mult pizda mă-sii, Maiestate!” E drept, lucrările la Peleș cam patinau, și, ce să vezi, românu nu era tocmai neamț! Cerându-i-se să se explice, arhitectul spune: ”Îi moare un copil, românul: ”pizda mă-sii! Se ciocnesc două trenuri, românul: ”pizda mă-sii!” Strică unu ceva, iar ”pizda mă-sii!” Așadar, prea mult pizda mă-sii!” Și dus a fost!

 

Acum citesc un soi de scenariu, în care candidatul ”dreptei” va candida la prezidențiale în tandem cu băsescu premier. Las la o parte faptul că nu se poate, alegerile parlamentare fiind în 2016, deci scenariul este doar în mintea cretină a unui pupincurist sinistru, Turturică-sluga unui și mai sinistru ”om de afaceri”, Dan Adamescu, pe care organele statului îl ocolesc cu mare grijă, deși ar avea ce scrie despre felul în care și-a făcut averea-dar și așa de ar fi, cine l-ar vrea pe băsescu premier, după ce și-a bătut joc de țara asta zece ani ca președinte? Suferim deja de prea mult băsescu. Să vrem și mai mult băsescu?

 

Știu, suntem un popor de proști. Dar are și prostia limitele ei. Sau n-are?    

Republica Isterică România

 

 

Am sperat, ca prostul, că transferarea problemei ”Roșia Montană” în sarcina Parlamentului, pentru o discuție așezată și cu argumente venite dinspre specialiști, nu de la părerologi, va fi, în fine, un moment de cotitură în abordarea lucrurilor care ajung, dintr-un motiv sau altul, să antagonizeze diverse segmente ale societății. Ți-ai găsit! O presă dementă și o stradă confuză, dar radicală, au transformat totul într-o imensă, grotescă și mizerabilă criză de isterie. Parlamentari și miniștri agresați, amenințați cu moartea, linșați mediatic, o democrație luată ostatecă, o răbufnire incredibilă de gândire totalitară. Este tabloul unei țări care și-a pierdut total busola.

 

Isteria este generală, și nu trece zi lăsată de la Dumnezeu în care cineva să nu-i sufle în pânze, să nu toarne gaz peste foc. Toată lumea se luptă cu ttoată lumea, orice pârț devine subiect de isterie, catastrofele vin avalanșă asupra noastră. În nebunia asta este greu să mai judeci rațional, să ții drumul drept. Și ce e mai rău abia urmează. Dacă nu reușim să ne creăm mecanisme de apărare, dacă nu secretăm anticorpii necesari pentru a rezista isteriei generalizate, vom eșua cum n-am făcut-o niciodată în istoria noastră. Trebuie să alegem ce vrem, și asta repede, până ce nu trecem de punctul după care prăbușirea nu mai poate fi evitată. Republica Isterică România, iată mândra realizare a celor zece ani cu băsescu! Aștept să văs prima statuie în marmură de Videanu, că statui de vorbe i-au ridicat atâția, că nu mai stă nimeni să-i numere. Oare cum s-o întrupa isteria într-o statuie?

Noi suntem români!

 

 

Primesc des astfel de mesaje, de la români plecați afară: ”Grasane, mai du-te ba-n pula ta de tigan obez, diabetic si propagandist.Cine dracu crezi ca se mai uita ba-n gura ta cu dintii galbeni?  Bai cacat, noi astia inteligenti si scoliti am plecat, restu se uita la PrromTV si Hantena1.Pregatiti pungile de zahar, lasa analizele asta extrafine si manjite de cacat, ca nu-ti mai folosesc nici tie, distrusule.” Nu toate sunt atât de violente, deși cel citat nu este tot ce poate fi mai rău.

 

Nu m-aș fi deranjat să scriu ceva despre asta, sunt obișnuit cu înjurăturile. Vreau doar să spun un singur lucru: dacă alte națiuni au profitat de pe urma emigrației din motive economice, România nu are șansa asta. Să fim onești: avem peste trei milioane de oameni în afara țării, iar acest lucru ar trebui să se vadă și în țară. Și nu mă refer la banii celor plecați, deși nici ăștia nu se prea văd. Mă refer la cunoștințe, la mentalități, la modul în care ne raportăm la ceilalți, la stat, la nevoia de solidaritate.

 

Din păcate, motivele îmi scapă, noi nu învățăm nimic din ceea ce vedem și trăim la alții. Uitați-vă la starea comunităților românești din străinătate, unde fiecare se încaieră cu fiecare, unde domnește paranoia ”securității”, unde oamenii nu se suportă unii cu alții. 

 

Am crezut, multă vreme, că românii care au plecat afară vor constitui masa critică a schimbării în bine a României. Mi-am pierdut această speranță. Noi suntem români! Asta spune tot...

Speranța moare scurt!

 

 

Tot încercăm să găsim explicații savante evenimentelor din ultima perioadă, și când spun asta mă refer la apariția mișcării ”Uniți, salvăm!” orice se poate salva prin RRomanika. Explicația mea este cât se poate de ne-științifică și de ”primitivă”. După 1989 societatea românească s-a diversificat, lucru pozitiv, după care a urmat un proces de atomizare, de exacerbare a individualismului, care au dus la o criză generală de identitate, atât la nivel macro, cât și la nivel micro. De la o Românie monolit, la douăzeci de milioane de Românii în una singură, fără a-i mai socoti pe maghiari, țigani și alte naționalități mai mult sau mai puțin conlocuitoare. Așa ceva nu poate funcționa!

 

Și dacă asta n-a fost suficient, o sumă de imbecili a preluat ad-literam tot felul  de teorii tembele, imbecili care au devenit ”conștiințe” ale neamului și ”directori de conștiințe”, a zădărnicit orice încercare de a reconstrui bazele identității naționale, și a urât orice încercare de refacere a identităților de grup. În România a vorbi de existența claselor sociale înseamnă sinucidere curată. Sigur,, indivizii n-au făcut asta din pură plăcere! A fost ”artă cu tendință”, și foarte bănoasă pentru ei!

 

Era de așteptat ca, mai devreme sau mai târziu, să înceapă, spontan sau indus-în cazul nostru spontan-un proces de recompunere socială. ”Uniți, salvăm!” este o dovadă în acest sens, al existenței procesului, în care componenta ecologică, amestecată cu aceea anti-sistem, încep să definească o identitate de grup social. Vor urma și altele, pe măsură ce indivizii conștientizează faptul că lumea în care trăim este mai complicată, că mai există și nevoia de solidaritate, și riscuri care nu pot fi gestionate decât în comun,  că individualismul are limitele lui, că mai există și alte nevoi și valori pe lumea asta.

Problema este cum se vor asambla aceste identități, cât de conflictuale, sau consensuale, se vor dovedi, încotro vor duce ele România. Până acum facerea este în chinuri, și conflictuală. Nu e bine, și nici dătător de speranțe. De aici nevoia unor repere, a unui mare proiect național integrator, și generator de identitate. Dar când îți faci proiect din deficitul bugetar de 2%, speranța moare scurt! 

Monstrul secret

 

Sunt din ce în ce mai îngrijorat de rolul nefast pe care îl joacă serviciile secrete în viața noastră. Intruziunea lor este favorizată, pe de o parte, de avansul tehnologic, accelerat de revoluția digitală, și, pe de altă parte, de ieșirea lor de sub orice fel de control democratic. Serviciile secrete s-au autonomizat, și acum sunt parte a luptei pentru putere, atât în interiorul țărilor în care activează, cât și în afara lor.

 

Scopul lor? Îmbogățirea! Este o luptă pentru bani. Și în această luptă cine are informațiile, are și acces la bani. Iar când ai la îndemână resurse practic nelimitate, resursele statului, când legile sunt făcute pentru tine, când poți asculta, urmări și elimina pe oricine, ți se urcă la cap! Sunt departe vremurile în care CIA făcea oarece comerț cu droguri și arme, pentru a-și finanța acțiunile ilegale, pentru a scăpa de controlul politic și al societății civile. Atunci se serveau de mediul interlop, acum sunt liderii lui, oamenii care decid cine câștigă și cine pierde.

 

În spatele atacurilor tot mai virulente la adresa politicului și a democrației se află serviciile secrete, care vor să nu mai depindă de nimeni. Cu cât politicul, și democrația, sunt mai urâte și mai discreditate în ochii oamenilor, cu atât puterea lor este mai mare, și afacerile lor, mai bănoase.

 

Sunt convins de amestecul serviciilor noastre de informații în procesul electoral, atât în 2004, în 2007, la prima suspendare a lui băsescu, în 2009, la realegerea lui băsescu, în 2012, în eșecul referendumului de destituire a aceluiași băsescu. Sunt convins că, în cazul Sorin Alexandrescu, Bodu SRL era o firmă sub acoperire a SRI, și ea trebuia protejată, prin scoaterea din joc a Antenelor. Sunt convins că Marta era, ca și Blejnar, omul serviciilor, care protejau firmele serviciilor. Sunt convins că mărirea și decăderea ”regilor asfaltului” are legătură cu interesele serviciilor secrete. Tot felul de indivizi care fac lobby prin România au legături cu serviciile din țările lor, dar nu pentru a servi națiunile din care provin. Pentru acești indivizi interesul național nu mai are de mult sens, nu mai înseamnă nimic. Este procesul de privatizare a statului dus la extrem.

 

Următoarea revoltă generalizată nu va fi nici împotriva capitalismului, nici împotriva ticăloșilor politicieni, nici împotriva altora de acest gen. Nu, următoarea revoltă va fi îndreptată împotriva acestor sforari din umbră, care au dus lucrurile mult prea departe. Adevărata amenințare la adresa securității naționale a statelor n-o reprezintă nici ”terorismul”(motivul invocat de servicii pentru a-și extinde la cote inimaginabile puterea și controlul asupra vieții cetățenilor), nici sărăcia, nici criza economică, nici deficitul de democrație, ci tocmai aceia care sunt puși s-o apere.

 

Sincer, nu văd cale de ieșire din această situație! Am ajuns sclavii acestor indivizi, care au drept de viață și de moarte asupra noastră, la modul propriu. Și nu ezită să folosească orice mijloace pentru a îndepărta pe oricine consideră ei a fi o amenințare la adresa intereselor lor. De frică, din prostie, din nepăsare, am creat un monstru, care a scăpat de sub control. Și acest monstru ne va distruge, dacă nu-l distrugem noi, până nu va fi prea târziu...

Mașina de făcut unt din căcat

 

 

Pe vremea lui Ceaușescu circula un banc: ”Sătul să tot audă că românii sunt sictiriți de faptul că nu se găsește unt în Alimentara, și aflând el că un american a inventat mașina care scoate unt din căcat, Ceaușescu decide să o cumpere. Se duc ăia de Comerțul Exterior în SUA, vânzătorul le face demonstrațiile de rigoare, mașina chiar scotea unt din căcat, drept pentru care o cumpără. Vin cu ea acasă, o montează, bagă căcat și scot...căcat! Îl cheamă pe producător, s-o depaneze. Vine ăla, face o probă, bagă căcat, scoate căcat. ”Așadar, ce are? ”Nimic!” răspunde ăla. ”E simplu. Vreți să scoată unt? Mâncați unt!” 

 

Ei bine, bancul ăsta rezumă cum nu se poate mai bine situația actuală a economiei românești. Este o realitate faptul că, în ciuda unei creșteri economice, încasările bugetare sunt sub așteptări. Explicații sunt mai multe. O explicație ar fi faptul că, în realitate, există două economii: una globalizată, care aparține multinaționalelor, care este larg majoritară în formarea PIB, și care o duce bine, și una autohtonă, care e vai mama ei. Partea bună a economiei românești nu prea plătește impozit pe profit, pentru că știe cum să se ferească de el, și plătește salarii de căcat, pentru că poate: nu e deranjată de sindicate, statul i-a făcut un Cod al Muncii care-i vine mănușă, iar de câte ori investește primește generoase ajutoare de stat. 

 

Partea autohtonă a economiei este handicapată de lipsa accesului la finanțare, de imposibilitatea de a exporta, de lipsa legăturilor cu sectorul cercetare-dezvoltare, nu se poate cupla în niciun fel la partea globalizată a economiei, pentru că nu este complementară cu ea, plătește salarii foarte mici, și nu poate rezista fără să facă evaziune, pentru a suplini lipsa accesului la finanțare, este handicapată de îngustarea dramatică a pieței interne, din cauza reducerii permanente a puterii de cumpărare. Și ceea ce este și mai grav, dacă statul poate fi strâns de coaie pentru a-și plăti datoriile către firmele străine, firmele românești care au avut contracte cu statul(nu alea care pun panseluțe, bănci și borduri, sau vând calculatoare cumpărate de la alții) rămân neplătite cu anii, în timp ce Fiscul le distruge. 

 

În condițiile astea apare un factor agravant în plus: ca statul să scoată unt din căcat, cineva trebuie să mănânce unt, cu alte cuvinte fără investiții și consum nu vor fi nici venituri la Buget, și asta nu se poate prin singurul instrument care rămâne, deficitul bugetar. Limitarea deficitului la sub 3% din PIB și obligația de a-l scădea an de an, în condițiile în care se alocă sume foarte mari pentru plata serviciului datoriei publice externe fac un amestec exploziv pentru economie. Printre altele nu putem atrage fonduri europene pentru că, pur și simplu, nu există banii necesari cofinanțării.

 

Întrebarea este cine trebuie să mănânce untul, și de unde luăm untul. Dacă untul va fi mâncat, ca până acum, de partea globalizată a economiei, nu facem nimic. România nu se va dezvolta, pentru că, în covârșitoarea lor majoritate, acești bani vor produce creștere economică și resurse pentru alții, nu pentru noi. În principiu, untul trebuie mâncat de firmele românești, și de cetățenii români. De la ei trebuie să vină taxele și impozitele. Dar câtă vreme singurul nostru proiect național este, acum, reducerea deficitului bugetar, ca să dăm frumos în poză la Washington și la Bruxelles, lucrurile vor merge din rău în mai rău. 

 

PS: în condițiile date, ne stricau alea două sute și mai bine de milioane de euro din privatizarea CFR Marfă? Sau niște taxe și impozite din exploatarea aurului și explorările după gaze de șist? Sau banii din construcția de autostrăzi? Sau din contractul ăla de vânzare a curentului de către Hidroelectrica? Atunci să nu ne plângem că școlile și spitalele sunt cum sunt, că nu sunt medicamente sau că zeci de mii de oameni stau la cozi pentru a primi ajutoare alimentare. Noi alegem, dar când alegem trebuie să  ne asumăm și consecințele alegerilor noastre. Uniți, facem din căcat, căcat, nu?        

Fără soluții

 

 

Nu este pentru prima oară când spun asta, în ultima vreme: îmi este tot mai greu să scriu despre realitățile României. Nu pentru că ele nu ar fi grave, și nu ar merita atenție, ci pentru că lucrurile s-au degradat în așa hal, încât o discuție despre probleme și soluții a devenit imposibilă. Spațiul public este dominat de teamă, de ură, de intoleranță, de tot felul de fanatisme. Toată lumea se luptă cu toată lumea. Țara și-a pierdut busola, oamenii nu mai cred în nimic, instituții, valori morale, etice, politice și religioase, toate sunt puse în discuție, contestate, dar nimic nu este propus drept alternativă.

 

Evident, nu lipsesc pescuitorii în ape tulburi, care o duc bine, mersi! Asta în detrimentul românilor. Care, ocupați cu supraviețuirea, nu mai au niciun interes să se implice în viața cetății. Recentele proteste, legate de proiectul Roșia Montană și de gazele de șist, nu anunță nașterea unei noi Societăți Civile, cum aveam naivitatea să cred la începutul anului 2012. Din păcate ele sunt doar cântecul de lebădă al celei vechi, fața ei urâtă, nedemocratică, totalitară. Alternativă nu se vede nici la acest capitol.

 

Înainte de a da vina pe politic, poate ne gândim la responsabilitatea fiecăruia dintre noi, când ne întrebăm cum am ajuns aici. Știu, e greu să admiți că ai greșit. Dar dacă n-o facem, lucrurile vor merge din rău în mai rău. Deocamdată nu se vede nimic promițător în direcțiua asta. Căutarea de țapi ispășitori este de-a dreptul frenetică, și la ea participăm cu toții. Când e vorba de căutat soluții e pustiu și rece! Și nici nu sunt semne că lucrurile se vor schimba curând.

 

Concluzii nu trag, pentru că nu e nimic de concluzionat...