joi, 7 august 2008

Happy to fight?
De veghe în lanul de mac
Tâmpenia asta cu fericiţii că pot lupta a apărut în The Economist, care dedică un soi de analiză stării armatei afgane. Armată în care s-au investit numai anul trecut 7,4 miliarde de dolari(apropo, suma reprezintă cel puţin dublul bugetului apărării al României), pentru echipare şi pregătire. Pentru o ţară mai mult decât săracă, aflată mai degrabă în Evul Mediu, precum Afganistanul, suma este nu doar uriaşă, ci şi generatoare de motive pentru a alimenta şi de aici încolo războiul civil, care este o realitate despre care nu se vorbeşte.
Dacă aţi uitat, talibanii ăia bărboşi şi răi sunt tot afgani, chiar dacă mai sar pârleazul în Pakistan! Noi, civilizaţii din Occident(şi când spun noi, mă refer şi la România, pentru că, dacă îmi aduc aminte, participăm cu oameni la formarea şi instruirea armatei şi poliţiei afgane) le dăm arme şi îi instruim să se masacreze între ei, în numele democraţiei şi libertăţii? Şi pompăm miliarde de dolari anual în menţinerea acestui război civil, în numele democraţiei şi libertăţii? Da, asta facem! Şi o facem fără să clipim, fără ruşine şi fără remuşcări! Iar în timpul ăsta afganii mor de foame şi cultivă ca disperaţii mac! Umplând Europa cu droguri!
Nu e departe vremea în care vom afla că, de fapt, traficul de droguri e o afacere a militarilor americani şi europeni din NATO, care, nu-i aşa, trebuie să câştige şi ei un ban cinstit! S-a întâmplat în Vietnam, se întâmplă în Kosovo şi în Bosnia, de ce nu s-ar întâmpla în Afganistan? Iar amărâţii ăia de militari afgani, înrolaţi de foame, care, în loc să se antreneze între două misiuni, preferă să tragă la aghioase, sunt fericiţi să lupte? Mulţi tâmpiţi pe lumea asta!
Şi dacă sunt unii care chiar cred că războiul din Afganistan este unul de plăcere, să citească această relatare zguduitoare despre "plăcerile" unui război uitat.

miercuri, 6 august 2008

De ce nu mai crede lumea în intelectuali
Ceea ce urmează a apărut în ediţia electronică a "Cotidianului." Şi este un fel de "strâns uniţi în jurul conducătorului iubit şi cu drept de semnătură pentru bani publici, Horia Roman Patapievici." Este vorba de idioţenia aia de expoziţie de la New York. Am selectat din articol doar poziţia scriitoarei Herta Muller, pentru că în ceea ce priveşte caracterul celorlalţi "solidarizaţi" nu mai am de mult îndoieli. Citind ce spune Herta Muller, cum o dă la întors, cum se retrage, cum îl linge în cur pe Patapievici, după ce tot ea a pornit bolovanul acuzelor în legătură cu cei doi turnători, veţi înţelege de ce nu mai crede nimeni în intelectualii publici ai patriei mult hulită.
"În urma materialelor apărute în presă în jurul acestui subiect, scriitoarea Herta Müller este de părere, într-o scrisoare către ICR şi intitulată “De ce nu se poate purta în România o discuţie civilizată”, că, “prins de febra instrumentalizării politice a acestui caz, ziarul «Ziua» pare că a «uitat» adevărata problemă: promovarea pe bani publici a doi foşti informatori ai Securităţii. Desigur, ar fi şi greu, dacă nu chiar imposibil să vorbim despre moralitate cu poetul de curte al lui Ceauşescu, actualul preşedinte al Comisiei de Cultură a Senatului, Adrian Păunescu. Dacă invitarea celor doi turnători la Berlin a fost, pentru mine, scandaloasă, atunci ceea ce se întâmplă acum - anume faptul că poetul de curte al dictatorului este chemat să delibereze despre moralitate în cultura română - este o monstruozitate”. În ceea ce-l priveşte pe Adrian Păunescu, Herta Müller detaliază: “Pentru mine, Păunescu este chintesenţa falimentului moral, personificarea prostituţiei culturale în dictatură. Pentru persoane ca el, singura atitudine corectă de după căderea comunismului ar fi fost să tacă cincizeci de ani. E greu să găseşti, printre artişti, pe cineva la fel de vinovat ca Păunescu pentru dezastrul moral al ceauşismului”. Referitor la campania pornită împotriva ICR, autoarea este de părere că “ecourile dictaturii nu vor să se stingă. Campania de denigrare a ICR dusă, mai nou, de anumite cercuri politice aminteşte de dictatură mai mult chiar decât cooptarea unor foşti informatori ai Securităţii la «Academia de vară» organizată de ICR Berlin. Metodele denigrării îmi sunt bine cunoscute, ele făcând parte din arsenalul probat al vechii Securităţi: citate scoase din context din cărţile lui Horia-Roman Patapievici, menite să-l discrediteze, citate atât de ticălos îmbinate în tehnica denunţului. La interogatorii, pe vremuri, securiştii îmi adresau reproşuri uimitor de asemănătoare cu cele care i se aduc azi lui Patapievici: cum că scriitura mea ar fi o blasfemie, ar aduce atingere naţiunii române!”. Deşi Herta Müller a contestat de curând numirea lui Sorin Antohi în fruntea acestei academii, scriitoarea punctează că “nu am contestat ICR ca instituţie, nici performanţele pe ansamblu ale preşedintelui ICR. Nici n-o voi face vreodată. Am avut doar o obiecţie legată strict de «Academia de vară» de la Berlin. Dacă protestul meu este instrumentalizat de Păunescu şi alţii de seama lui, atunci mesajul meu a fost deturnat. Să-l pui pe actualul preşedinte al Comisiei de Cultură a Senatului s-o facă pe cenzorul cultural al ICR, ştiind prea bine care a fost rolul său în timpul dictaturii, este ca şi cum ai pune un piroman notoriu şef la Pompieri. Nu am cuvinte pentru a descrie enormitatea acestei situaţii în care se complace Senatul României.” Refuzând “în mod hotărât răstălmăcirea protestului meu prin oameni precum Păunescu sau prin campania împotriva ICR dusă de ziarul «Ziua»“, Herta Müller îşi nuanţează şi mai mult poziţia faţă de acuzele aduse lui H.-R. Patapievici şi faţă de folosirea unor citate din lucrările sale pentru a le susţine: “Să lămurim această chestiune: propoziţiile incriminate în cazul lui Horia-Roman Patapievici nu sunt decât expresia trăirii artistice, ele funcţionează în baza unor libertăţi stilistice specifice literaturii oricărei ţări din lume, atât timp cât literatura respectivă se dezvoltă în libertate şi nu este supusă unor rigori extraliterare, impuse de factorul politic, cum face orice dictatură. Astfel, exagerarea literară este apanajul oricărei culturi, ea nefiind străină nici celei româneşti: prin Caragiale, Cioran sau Pintilie am putut «vedea enorm şi simţi monstruos». Dar ce să mai vorbim despre limbajul cotidian al oamenilor simpli din România - pe care l-am experimentat şi eu ani la rând, cât am lucrat în fabrică -, un limbaj atât de împănat de înjurături groase, frazeologisme toxice sau bancuri fără perdea! În ce mod sunt legate citatele din textele lui Patapievici cu «Academia de vară» de la ICR Berlin? Evident, în nici un mod. În furia de a ataca ICR, nici nu se mai pomeneşte despre cei doi turnători”.
Sper că aţi înţeles: pentru tot ce s-a întâmplat, de vină e Păunescu! E bine! E foarte bine!
PS: replica ICR seamănă a campanie de presă, de vreme ce Mihăieş se întrebuinţează şi mai screme un editorial în "Vocea Cotrocenilor", recte EvZ.
Obsesiile mă chinuieşteeeeeee!
Nu vă speriaţi, nu mi-am pierdut uzul gramaticii! Şi nici nu mă chinuieşte, pe mine, vreo obsesie. Pur şi simplu mă amuz, iar sursa amuzamentului o constituie editorialul lui Vladimir Tismăneanu, din "Evenimentul Zilei" de astăzi. În care este, într-adevăr, vorba de o obsesie, care produce efecte hilare, dar şi o serie de întrebări.
Vă mai amintiţi cum se svârcoleau în chinuri, la începutul anilor 90, unii dintre "intelectualii publici" post decembrişti, că de ce n-am avut şi noi un Havel? Dând de înţeles că s-ar sacrifica, dacă patria le-o cere, să joace acest rol împotriva "tiranului" de la Cotroceni, Ion Iliescu. Cum patria nu le-a cerut nimic, s-au mulţumit să se alinieze în spatele lui Emil Constantinescu, zicându-şi că, dacă nu curge, pică. Pentru unii a picat, pentru unii nu. Aşa e viaţa, crudă şi plină de dezamăgiri!
Văd că "sindromul Havel" revine periodic, sub diverse forme, în dezbaterea publică. Este semnul unei nevoi, sau al unui eşec? Cu alte cuvinte, avem nevoie de disidenţi într-o democraţie, fie ea şi cu bube în cap, ca a noastră? Şi dacă nu, raportarea la Havel nu este cumva semnul eşecului aceloraşi "intelectuali publici" de a intra în dialog cu societatea şi de a înţelege mersul vremurilor?
Nu am nimic nici cu Sever Voinescu, nici cu Avramescu. Aşa că nu despre ei este vorba, deşi despre ei scrie Vladimir Tismăneanu. " Ceea ce deranjează la ora actuală este că oameni cu o reputaţie neştirbită de compromisuri trecute, intelectuali veritabili au decis să nu mai stea în expectativă. Asemeni unor Michnik şi Geremek, în spiritul tradiţiei haveliene, Cătălin Avramescu şi Sever Voinescu nu înţeleg să stea cu mâinile în sân, privind placid-ironic la mizeria din jurul lor. Este vorba de doi gânditori autentici pentru care politicul nu este un spaţiu al eternei deriziuni. Amândoi iau ideile în serios. Amândoi se revendică din nobilă tradiţie a conservatorismului liberal. Îi cunosc de mulţi ani şi ştiu precis că nu există urmă de oportunism în opţiunea lor".
Să pui semnul egalului între Voinescu şi Avramescu, pe de o parte, şi Michnik şi Geremek, pe de altă parte, este o prostie, pură şi simplă! Nici Geremek, nici Michnik nu se aflau în slujba puterii de la Varşovia, pe vremea "Solidarităţii", precum cei doi, dintre care unul este consilier de stat şi şef al Cancelariei prezidenţiale, celălalt lătrăul de serviciu al iubitului Conducător.
Împotriva cărei puteri totalitare s-au înhămat la luptă, precum disidenţii polonezi, cei doi iepuraşi? Împotriva "dictaturii" celor 322? Şi cum? Plătit de "dictatură", ca Avramescu, pentru că şi bugetul Administraţiei Prezidenţiale, şi salariul lui sunt aprobate de Parlament? Plătit din banii escrocului Vântu, cum a fost până mai ieri Sever Voinescu, dar şi din ai "mogulului" Voiculescu, la Antena 1, din bani publici, la TVR şi la Externe? Leit Michink şi Geremek, parol!
N-am prea înţeles eu ce e conservatorismul ăla liberal, care pare o struţo-cămilă pentru a defini ceva ce nu are cum fi definit: identitatea politică a unei construcţii politice oportuniste, PD-L. Înţeleg, Stolojan, ăla, ăla, Flutur, liberali, să zicem. Dar Boc, utecist de frunte, Berceanu, Videanu, urmaşii conservatorilor? Tismăneanu era beat când a scris tâmpeniile astea?
Gluma finală e aia cu: garantez eu pentru ei! Nu sunt mai oportunişti ca mine, îi cunosc eu bine! Nene Volodia, chiar ne crezi tâmpiţi? Nici urmă de oportunism?
Cât de multă cenuşă trebuie să-şi mai mai pună în cap Tismăneanu pentru cartea aia interviu cu Ion Iliescu, de-a ajuns să tămâieze doi pupinbăseşti care vor şi ei în Parlament?
UPDATE: Visul domnului Dâncu, acela de a aduce "societatea civilă" în politică, e pe cale să-l împlinească amicul său Boc: PD-L o vrea pe liste, în Bucureşti, pe Alina Mungiu-Pippidi! Dacă au văzuit civicii noştri că altfel nu se poate, s-au hotărât să se coloreze politic, pentru a intra în Parlament, ca pe vremuri în UTC, UASCR, PCR, având nobilul ţel de a submina sistemul ticăloşit din interior. Aferim! Nu e mişto ţara în care trăim?
PS: cu cine o va compara Tismăneanu pe madam Pippidi? Voi pe cine pariaţi?
Pe tobogan...
Schimb de poezii pe blogul lui Dâncu. Un anonim îi dedică Sfântului Dâncu în luptă cu balaurul bolşevic Iliescu o poezie de Radu Gyr, citez, spre amuzament, "un ardelean ucis de hoardele comuniste ale lui Iliescu". Din câte ştiam eu, " ardeleanul" s-a născut în 1905 la Câmpulung Muscel, care, oricâtă geografie n-ai şti, tot în Vechiul Regat e. Şi a murit în patul lui, în 1975, ce-i drept, după ani grei de temniţă, şi sub Carol al II lea, şi sub Antonescu, şi sub comunişti. Dâncu, "martir" în diversele "celule" bine plătite şi mobilate ale statului român, îi întoarce dedicaţia: "Voi n-aţi fost cu noi în celule!"
Tot respectul pentru suferinţa celor care au fost pedepsiţi pentru convingerile lor politice. Totuşi, să nu uităm cine a fost, dincolo de suferinţă, Radu Gyr: "Membru de seamă al Mişcării Legionare, Comandant Legionar şi şef al regiunii Oltenia. Conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Este autorul versurilor cântecelor Sfânta Tinereţe Legionară, Imnul Moţa-Marin, Imnul Muncitorilor."
Din câte îmi aduc eu aminte, antifascismul era(o mai fi?) o valoare a stângii ăleia europene, occidentale, pe care vrea s-o implementeze Dâncu în România. Dar cum? Cu Căpitanul nostru'n frunte, vom avea victorii multe? Coma, cum vă spuneam!

marți, 5 august 2008

Coma intelectuală a stângii româneşti
Coma intelectuală a stângii româneşti continuă, sub anestezia rezultatelor relativ bune obţinute de PSD la alegerile locale, şi în "ţăcănitul" metalic al aparatului de respirat mecanic numit perspectiva revenirii la guvernare. Nu vedem nicio idee nouă, niciun proiect care să ofere identitate unui partid care dă semnale aiuritoare în toate direcţiile spectrului politic, având în minte un singur ţel: puterea.
Când are o fereastră de oportunitate, o perioadă în care mediile de informare sunt avide de ştiri, tot ce poate produce stânga românescă este ridicolul "Comunicat de presă", în care doi dintre corifeii "grupului de la Cluj", Ioan Rus şi Vasile Dâncu, ne anunţă că nu vor candida pentru un loc în Parlament! Nu comentăm motivele, vreo şase la număr, care spun, în diverse moduri, unul şi acelaşi lucru: "nu candidăm, că nu ne votează nici dracu'!"
Am însă de comentat ceva pe marginea unei afirmaţii din "Comunicat": "Nu renunţăm la ideile noastre şi nici la credinţa că social-democraţia de factură vest europeană va furniza soluţii pentru România şi pentru a readuce partidul pe calea reformei şi transformării lui în partid de factură europeană.”
De prin 2000, de când clujenii aduşi la Bucureşti de Adrian Năstase la formarea Guvernului, auzim sloganurile astea cu "reforma PSD" şi cu transformarea lui în "partid de factură europeană". Reformă a fost în PSD şi paraşutarea lui Cosmin Guşă în fruntea partidului, şi mânăriile care l-au adus pe Geoană preşedinte al partidului în 2005, şi toate deciziile tembele care au dus la pierderea electoratului tradiţional, şi marginalizarea unor lideri precum Iliescu, Năstase, Mitrea şi alţii. Partidul a suferit o hemoragie de lideri şi de membri, de primari şi de aleşi locali.
Mai mult, nici acum PSD nu înţelege de ce a avut rezultatele neaşteptat de bune de la alegerile locale, care exprimă nevoia românilor de a avea o alternativă de stânga la actuala putere de dreapta. Nu s-a prezentat cu nimic în ipostaza de alternativă, ci doar ca un partid disperat să revină la putere şi la ţuţuroiul cu bani publici.
În plus, stânga europeană este într-o profundă criză, şi nu avem nimic de luat de la ea acum! Eu cred că, după ce a fost ostracizată timp de decenii, înainte şi după prăbuşirea comunismului, reformarea stângii europene nu poate veni decât din Est, inclusiv din România, pentru că aici este cererea cea mai importantă de politici de stânga, inclusiv în privinţa intervenţiei statului în economie şi în societate.
Din păcate, coma intelectuală a stângii este mai profundă în estul decât în vestul Europei. Iar în România s-a instalat deja moartea clinică! În aceste condiţii, despre ce reforme, despre ce soluţii pentru România mai poate fi vorba?
Stânga românească nu mai are nimic de aşteptat de la stânga occidentală. Trebuie să se acomodeze cu această situaţie şi să gândească, dacă mai poate, cu mintea ei, pornind de la realităţile româneşti, de la nevoile societăţii româneşti. Dar cine s-o facă? Nişte oameni care sunt antrenaţi doar pentru a gusta din deliciile puterii? Ne îndoim profund!
Sau nişte oameni precum Dâncu, văzut drept ideologul PSD, care emite enormitatea asta: "Societatea civilă şi presa ar trebui să facă planuri de invadare a partidelor de către oameni serioşi, competenţi, cu spirit nou şi să-i discrediteze pe cei cu atitudini bolşevice." Iar de aici înainte, ce dracu să mai comentezi? Ce mai e de spus? O singură nedumerire: vom conduce stânga românească pe ultimul ei drum în acordurile Internaţionalei, sau în ritmuri de manea?
Forţa banului public!
Mă interesează puţin spre deloc scandalul expoziţiei organizată de ICR la New York. Mă interesează şi mai puţin Horia Roman Patapievici, un produs de PR al lui Liiceanu, la rândul lui alt produs de PR, mai degrabă al Securităţii, "prietenii" ştiu mai bine ce şi cum. Deşi am scris ceva, mai degrabă contextual, subiectul îmi produce o greţă care mă ţinea departe de el. Până acum, când am citit pe blogul Vindecătorului asta. Cum nu sunt un admirator al "Războiului stelelor", la care am adormit scurt şi fără prea multe remuşcări, nu-mi este prea clară legătura dintre Patapievici şi ciudăţenia aia pitică şi cu urechi ţuguiate, nici dintre el şi cavalerii Jedi, şi nici nu tresar când aud "Forţa fie cu tine!", mă voi opri la câteva dintre argumentele folosite pentru justificarea deciziei de a prezenta oribilităţile alea în expoziţia de la New York.
Vă avertizez de la început că primul vinovat de expoziţia de la New York este Ion Iliescu, şi nu pentru că el a înfiinţat Fundaţia Culturală Română şi apoi ICR. Nu, ci pentru că "România nu şi-a rezolvat problemele de conştiinţă, începînd de la dosarele securităţii, care ascund numele majorităţii îmbogăţiţilor de azi şi ai conducătorilor noştri politici, trecînd apoi prin crimele suspecte de la Revoluţie şi agonizînd în mineriadele iliesciene." Şi ce aţi vrea să facă tinerii revoltaţi, care, de revoltaţi ce sunt, şi-au înfipt inele în clitoris, în buric, în sfârc, în limbă şi în sprâneană, cu pantalonii în vine şi cu buricul gol, decât să deseneze svastici pe buca unui ponei roz? Să-i înţelegem, tovarăşi, e şi ei tineri şi rebeli! "E o artă de frondă a unei altfel de generaţii, care ani de zile a cerut să afle adevărul şi, plictisită la final, a intrat în arta naivă şi decorativă cu simbolul falic sculat la mare cinste." Bine, puteau intra în artă şi cu altceva, nu doar cu pula sculată, dar pentru asta îţi trebuie şi minte, şi suflet, şi sensibilitate, şi cultură, nu doar instincte!
Cu expoziţia de la New York, Patapievici şi-a cam căutat-o cu lumânarea. Pentru că libertatea nu poate fi deplină fără responsabilitate. Iar el, ca şef al ICR, are nişte responsabilităţi. Şi printre ele nu se află, cum crede apărătorul său, provocarea burghezilor. "De fapt, ce face omul nostru? Ca majoritatea tipilor deştepţi, provoacă spiritul burghez la reflecţie şi, ca de obicei, burghezul urlă, ameninţă şi-şi varsă toate umorile şi frustrările pe individul pe care l-ar dori strivit pentru totdeauna, şters din cultura românească." Chestia asta cu provocarea burghezilor e mai degrabă o ocupaţie a radicalilor de stânga, nu a unui conservator de dreapta extremă, precum Patapievici. Dar mă rog, ce ştiu eu?!
E adevărat că nu cu propagandă grosieră se construieşte imaginea României în lume. Dar se pune întrebarea: ce vrem să spunem despre noi cu astfel de acte "artistice"? Că, aşa cum spune apărătorul lui Patapievici, "ideea de creştinism a murit în arta cinematografică de box office, se îneacă zilnic cu osul de peşte al televiziunilor, iar strada, poate mai liberă în România decît în Vest, mai murdară, mai vulgară, reflectă maidanul amoral în care trăim, furăm şi violăm prezentul"?
Dar, dincolo de propagandă, cât de adevărată este această afirmaţie: "Patapievici a avut un curaj nebun, dar admirabil: antisemitismul este un fapt în România şi a-l ascunde sub expresii artistice ipocrite, l-ar fi făcut pe Patapievici să nu mai doarmă noaptea bine în patul lui cu ciue-n fund. Artiştii sunt mai sensibili la cutremurele din profunzime, de care “seismologii” political correctness-ului nu vor să spună nimic"? Este atât de apocaliptic anti-semitismul în România, încât nu mai lasă să doarmă conştiinţele cele mai înalte ale întregului popor? Mâncăm evrei pe pâine, îi alungăm din sinagogi, le-am pus steaua galbenă în piept, România e plină de statui ale lui Antonescu?
Bun, să rezumăm, că restul puteţi citi dumneavostră. Tinerii care au expus la New York nu sunt antisemiţi. "Tot scandalul cu antisemitismul unor tineri îmi aminteşte de biografia pe care a scris-o Culianu despre Mircea Eliade, în care nu a putut să “uite” de experienţa legionară a mentorului său. Eliade recunoştea, jenat şi temător, simpatiile pe care, în tinereţe, le avusese pentru acea mişcare, iar în corespondenţa către Culianu remarca dificultatea celor care vor aborda acest subiect, după lagărele de concentrare naziste. Cu alte cuvinte, spunea el, cine va încerca să scrie istoria legionară adevărată, cu umbrele şi luminile ei, îşi va rupe gîtul pentru posteritate, ceea ce, spun eu, continuă să facă astăzi, Patapievici, expunînd- şi expunîndu-se la New York." Nu, antisemit este poporul român, iar Patapievici vraciul care vrea să ne vindece, deschizându-ne ochii, pentru că, nu-i aşa, "nu poţi vindeca o boală cu ochii larg închişi".
Nu putea să lipsească din ciorba asta ceva teorie a conspiraţiei, de genul tot scandalul n-ar fi existat dacă n-ar fi an electoral şi nu s-ar pregăti să revină la putere PSD.
Una peste alta, sunt de acord că putem să construim "brandul de ţară" oricum şi pe orice elemente vrem noi. Vrem să fim percepuţi precum un popor antisemit, anti-creştin, o cloacă imorală, coruptă, satanistă şi sexistă? Foarte bine, dar înainte de a purcede la treabă, musiu Patapievici putea să ne întrebe şi pe noi. Nu de altceva, dar noi plătim lăutarii, adică şi pe el, ca demnitar al statului, şi nu ne este indiferentă muzica pe care o cântă. În rest, succesuri multe pe ramură!
UPDATE: În naivitatea mea, am uitat că din corul susţinătorilor lui Patapievici şi al mizeriilor expuse la New York nu putea, nu avea cum lipsi Traian Radu Ungureanu. Ei bine, pe blogul lui de pe siteul "Cotidianul" comite o imbecilitate, Monumentul Mitocanului Român la New York. Evident, Mitocanul Român este oricine se simte lezat de porcăriile expuse de nişte puţoi teribilişti, pe bani publici, la New York.
"Comunismul rezidual, e cea mai vastă problemă de rezistenţa materialelor cunsocută de umanitate. Purtătorul acestui beton interior e omul declasat al socialismului cultural românesc, amestec vorbitor de folclor falsificat, viclenie şi kitsch patriotic." Un articol, o intervenţie publică, o opinie care începe aşa este ea, în sine, o probă de comunism rezidual, de gândire în clişee. Pentru că, în fond, toate totalitarismele sunt promotoarele gândirii şi vorbirii în clişee. Iar politicul corect este varianta soft a acestui mod de a gândi şi de a vorbi.
"La New York, de pildă, tabăra românească a folclorului socialist-voevodal e plasată complet în afara spurcatei vieţi americane, are năbădăi lăutăreşti şi se exprimă prin golănii tricolore, într-un supliment mascat al Revistei România Mare, intitulat cu mare inexactitate New York Magazin. Ţinta unică a cruciadei ţărăneşti care umple timpul grupului de străromâno-americani e Institutul Cultral Român din New York. Mecansimele sînt cunoscute din presa-pubelă de la Bucureşti şi din faimoasa şedinţă de conadamnare a Comunismului care a dezonorat pe veci Parlamentul Românieiei: zgomot,insultă şi calomnii cu cît mai absurde cu atît mai vînjos repetate. Mica Românie de consumatori de romanţe Best of Cîntareea României tînjeşte după vremurile bune, cînd ICR excela în traficul cu sarmale şi şezători, patronînd chermeze tovărăşeşti, pe post de actualitate culturală românească. În viziunea grupului străromân de la New York, Institutul Cultural trebuia să rămînă hotel de şpriţuri şi bancuri băieţeşti."
Idiotul ăsta chiar nu înţelege că oamenii care protestează faţă de mizeria de la New York au o problemă: păstrarea identităţii? Că pentru ei ICR este o insulă de românism, cu bunele şi cu relele lui? Că street art găsesc cu duiumul în America, de unde puţoii noştri se inspiră copios, fiind nişte palizi epigoni? Că pentru românii din America ICR este o interfaţă între tara de adopţie şi ţara de origine? Că altele sunt aşteptările lor, care nu au legătură cu sarmaua şi şpriţul?
"Crima sesizată de astă dată a fost o expoziţie de „streetart” care a jignit intens simţul şezătorist al disaporei străromâneşti. Streetart e sau nu artă serioasă. Personal, cred că nu e nimic mai mult decît un moment prelungit de relaxare şi joc al puştimii de ghetto urban. O experienţă ce va trece, probabil, fără să zgîlţie marea artă dar şi ceva teribilist la modul pueril- inofensiv. Era nevoie de o asmenea expoziţie, la ICR New York? Era şi e nevoie de orice expoziţie care rupe imaginea României de mitocănia de azbest a culturii socialiste. În rest, nu contează cine şi cum expune."
Chiar aşa, de dragul marcării ruperii de "mitocănia de azbest a culturii socialiste", putem face orice? Putem promova antisemitismul, rasismul, discriminarea, putem ataca simboluri religioase? Şi pentru dobitocul de TRU Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Buzura, Manolescu, Baba, Piliuţă, Bălaşa, pleiada de actori şi de regizori, în frunte cu Ciulei şi Beligan, toţi sunt mitocani ai culturii socialiste? Sictir, jigodie!

luni, 4 august 2008

Guitar heroes
Ce-i lipsea anti-corupţiei româneşti?

În poze, lupta anticorupţie arată bine!

Nu, nu tichie de mărgăritar, că are! Se numeşte Daniel Morar! Ci nişte consilieri străini. Aşa şi-a zis, din Olimpul lui cotrocenist, Zeus de Murfatlar! Zis, dar şi făcut! Încât umblă vorba prin târg că, pentru a da startul noului sezon al telenovelei "Mătuşa Tamara", Traian Băsescu a decis să-l doteze pe Daniel Morar cu nişte consilieri străini. Nu le-am aflat ţara de provenienţă, dar ar putea fi de pe axă, mai precis de la Marele Licurici. Că dacă vin trimişi de Berlusconi, care tocmai s-a făcut imun cu acte, ar fi culmea ironiei!
Dacă or fi tot la fel de îngrămădiţi şi de abuzivi precum ţuluşii lui Morar, n-am făcut nimic! Dacă sunt profesionişti, fie fac infarct când au să vadă ne-profesionalismul şi abuzurile din DNA, fie se cer acasă!
De fapt, ceea ce se întâmplă în dosarele de mare corupţie este o glumă proastă. Pentru că se dă un ordin: "faceţi-l pe X". "Da, să trăiţi!" răspund ţuluşii.
Se pun oamenii pe treabă. "Ce avem noi despre X?" Aia, aia, nu mare lucru, cele mai multe articole tăiate din ziare. "Cam puţin. Mai obţinem ceva?" "De unde, şefu'?" "Păi, parcă aveai un amic prin SRI..." "Da, şefu', dar nici ăla nu are cine ştie ce..."
La acest moment al discuţiei, procurorul nostru are două opţiuni: fie apelează la ascultări telefonice "sălbatice", fie la auto-denunţătorii din dotare. Dacă apelează la ascultări, pe care sigur nu le poate folosi drept probe, fiind uşor ilegale, ele îl ajută să scrie un scenariu. Cazul Năstase este produsul unui astfel de scenariu. Şi atunci, din tot ce înseamnă probatoriu se elimină acele elemente care contrazic scenariul scris de procuror.
Urmează ceea ce ştim: tele-justiţie, tot felul de scăpări pe surse, manipulări ale probelor, etc. Scopul? Distrugerea credibilităţii acuzatului şi obţinerea unei condamnări din partea opiniei publice, pentru a forţa judecătorii să dea o sentinţă care să le confirme lor scenariul. De ce fac acest lucru în faza urmăririi penale? Pentru că ştiu că au acţionat cu rea credinţă. Pentru că la proces avocaţii apărării pot prezenta instanţei probele ignorate sau ascunse de procurori, şi atunci se duce dracului scenariul, iar judecătorii le dau în cap cu dosarele, cerându-le să le refacă. Dar comanda politică a fost îndeplinită, adversarul e plin de căcat de sus până jos, şi nimic nu-l mai spală. Ceea ce, în ultimă instanţă, contează.
Ce-a de-a doua opţiune este apelul la auto-denunţători. Ca în cazul "Zambaccian" şi în cazul "Caltaboşul şi pălinca." Am ajuns să avem auto-denunţători de profesie. Oameni certaţi cu legea, care au o relaţie de complicitate cu procurorii. Există o prevedere legală, conform căreia auto-denunţătorilor le poate fi redusă pedeapsa dacă dau în gât corupţi mai mari decât ei. Aşa că băieţii, cum se află la înghesuială, cum se duc la procuror: "Azi pe cine facem? Pe cine trebuie să bag în rahat şi de ce?" După care şi aici se aplică scenariul anterior, odată ce dosarele ajung în instanţă.
De fapt, noi nu vrem să combatem corupţia, ci să o transformăm în reality-show! Am întins faptele asociate faptelor de corupţie la tot Codul Penal! Umblăm după fleacuri, punem etichete, inventăm cazuri, facem orice, numai să nu ne atingem cu adevărat de marea corupţie. Care are temeinice legături în exterior, şi la nivel de stat, nu la nivel de indivizi. Marea corupţie înseamnă cazurile "Siemens", şi EADS, şi Mittal Steel, şi OMV, spre exemplu, în care mari entităţi economice occidentale, cu complicitatea statelor din care provin, au prins la înghesuială ţări precum România, şi le-au obligat să-şi vândă pe nimic inteprinderile publice, şantajându-le cu primirea în NATO şi în UE. Aţi mai auzit ceva despre comisioanele din "afacerea fregatelor"? Sau despre scandalul "Spartan"? Nici n-o să mai auziţi! A invalidat cineva privatizarea distribuţiei de electricitate "Muntenia Sud", pentru care s-a întocmit comicul dosar "spionaj şi trădare"?
Dar de ce să nu-i ţinem noi ocupaţi pe proşti cu termopanele lui Năstase, pentru a le lua banii în continuare? De ce să nu le oferim ţinte false şi mândria de a avea corupţii lor, demni reprezentanţi ai naţiei? Sau de ce să nu-i pedepsim pe unii care, din patriotism, prostie sau lăcomie, ce mai contează, nu ne-au vândut nouă "perlele coroanei"?
Că în toamnă o să avem un climax al paranoiei anti-corupţie, cu sau fără consilieri străini, e de domeniul evidenţei. Că se va întâmpla ceva cu marea corupţie, după asta, exclus!
A murit Aleksandr Soljeniţîn
A fost un mare scriitor şi o conştiinţă a vremurilor sale, un patriot, un adversar al regimului totalitar sovietic. Un om care a trăit ororile stalinismului, a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, a cunoscut, între 1945 şi 1953, sistemul concentraţional, pe care l-a făcut cunoscut întregii lumi în "Arhipelagul Gulag", a fost ostracizat şi obligat să ia calea exilului. S-a întors în Rusia după prăbuşirea comunismului şi l-a sprijinit pe Putin, fapt care i-a atras nu puţine acuze de naţionalism. A scris şi despre relaţia dintre ruşi şi evrei, care iarăşi l-a făcut ţinta criticilor, de data asta pentru antisemitism. A fost comparat cu Tolstoi, Dostoievski şi Cehov.
I-am citit nuvela "O zi din viaţa lui Ivan Denisovici" în "Secolul 20". Am citit "Pavilionul canceroşilor" şi "Primul cerc" în traducerea franceză, împrumutate de la un om remarcabil, doctorul Turcu, general al Armatei Române, în anii 80. E prea puţin, dar vremurile au fost aşa cum au fost, iar acum nu prea ne mai interesează scriitorii ruşi. Nu mai sunt "corecţi politic". Păcat!
A plecat dintre noi un martor al unor vremuri tragice, în care viaţa nu a avut prea mare preţ, dar pe care cei precum Soljeniţîn au ales s-o trăiască în demnitate. Acest discurs, pronunţat pe 8 iunie 1978, la Universitatea Harvard, stă dovadă rectitudinii sale morale. Dumnezeu să-l odihnească!

duminică, 3 august 2008

O lume nebună, nebună, nebună...
Multitudini

Arme de prostire în masă
A mai apărut un sondaj de opinie, din seria "cine plăteşte lăutarii, comandă muzica!". Faptul că este executat de INSOMAR nu are absolut nicio relevanţă, câtă vreme nu ştim la comanda cui a fost făcut. Aici găsiţi câteva dintre rezultatele sondajului. Mă voi opri, pe scurt, asupra semnificaţiei unor cifre.
"În condiţiile în care în această toamnă vor avea loc alegeri parlamentare după sistemul de vot uninominal, cei mai mulţi dintre români nu ştiu cum se vor desfăşura acestea. Astfel că, 42,6% dintre cei care au răspuns studiului realizat de INSOMAR nu ştiu cum se vor desfăşura alegerile pentru Senat şi Camera Deputaţilor, 27,2% încă mai cred că se vor desfăşura ca şi până acum, iar 30,2% dintre repondenţi ştiu că se vor desfăşura într-un mod diferit. Dintre aceştia 26,7% au răspuns că vor alege parlamentarii uninominal, 2,3% nu ştiu sau nu răspund, 0,8% au menţionat altceva, 0,3% au precizat că se alege o persoană/un singur candidat şi 0,2% au menţionat împărţirea colegiilor uninominale.
În situaţia votului uninominal, 68% dintre repondenţi au declarat că vor vota un candidat de care au auzit, chiar dacă nu este din partidul preferat, iar 32% vor alege candidatul partidului preferat, chiar dacă nu au auzit de acesta."
S-o luăm metodic: poporul român, ăla de grija căruia mureau tot felul de dobitoci care au promovat votul uninominal, are o temeinică şi profundă durere în cur în ceea ce priveşte votul uninominal, de vreme ce 42,6% nu ştiu că s-a schimbat sistemul de vot, iar 27,2% cred că alegerile se vor desfăşura ca înainte, cu vot pe liste. Şi mai semnificativ mi se pare faptul că, din restul de 30,2% care ştiu că s-a schimbat ceva, doar 26,7% ştiu că se vor alege uninominal, iar numai 0,2% au menţionat introducerea colegiilor uninominale!
Fraţilor, cam 1 din 10.000 de români ştie de existenţa colegiilor uninominale! Colegii care sunt temelia noului sistem! Restul de 9999 sunt în perfectă necunoştinţă de cauză. Şi în condiţiile astea avem pretenţia că vor fi alegeri libere şi democratice, în care oamenii cunosc sistemul de vot şi pot alege în deplină cunoştinţă de cauză?
Vă reamintesc rezultatele Referendumului pentru introducerea votului uninominal: Persoane înscrise pe listele electorale: 18.296.459 Au votat: 4.851.470 (26,51%) Din care: DA: 3.947.212 (81,36%) NU: 784.640 (16,17%) Voturi nule: 119.618 (2,46%)
Se presupune că toţi cei 3.947.212 cetăţeni care au votat DA sunt suporteri atât de înfocaţi ai sistemului de vot uninominal, încât ştiu tot despre sistem. Altminteri, geaba freamăt, geaba zbucium! Şi cu toate astea, dacă luăm în calcul aceeaşi cifră de înscrişi pe listele de vot, rezultă, din sondajul INSOMAR, că doar 1.482.000 ştiu efectiv că se va vota uninominal. Restul până la 3.947.212 pentru ce au votat, de fapt? Mister!
Acum se vede mai clar faptul că introducerea votului uninominal este rezultatul şantajului făcut asupra clasei politice, cu complicitatea presei, de partea gureşă şi iresponsabilă a "societăţii civile" talibanizate. Introducerea votului uninominal este doar un episod al luptei pentru putere dintre politic, ca parte a sistemul instituţiilor statului de drept, şi actori non-politici, care îşi arogă dreptul de a vorbi şi acţiona în numele "poporului". Între aceşti actori non-politici şi structurile politice ale regimurilor totalitare nu este, practic, nicio diferenţă. Când i-a păsat cu adevărat PCR ce crede poporul român, atunci când, timp de patru decenii, a făcut ce-a vrut în România?
Le va păsa jigodiilor care, fără să le intereseze cu adevărat ceea ce vrea poporul român, i-au oferit lui Zeus, care le caută în coarne şi le dă sinecuri bine plătite, instrumentul pe care şi l-a dorit, pentru a se răzbuna pe cei 322, care au avut îndrăzneala să-l suspende? Sigur, nu!
Se va reforma clasa politică? La fel de sigur, nu! Cu cine? Cu Zăvoranca? Sau cu Avramescu, un fascist în faşă? Cu lingăul de Sever Voinescu? Cu Pufulete? Cu Fecioara din Pleşcoi? Haida-de!

sâmbătă, 2 august 2008

Cutia cu vechituri
Dacă vă era dor de Secţia de Propagandă...
Nu e vorba, în cele ce urmează, despre un articol apărut în "Era Socialistă", undeva prin 1988-1989, şi cu atât mai puţin în "Scânteia"! Şi nici nu e semnat de Dumitru Popescu "Dumnezeu"! Nu! Cele ce urmează au apărut astăzi în seriosul "le Monde", sub semnătura economistului Nicolas Baverez.
"Francezii au înţeles că economia mondială a basculat în necunoscut din 2007, schimbând radical termenii dezbaterii publice în privinţa puterii de cumpărare şi întărind urgenţa de modernizare. Ei sunt gata să muncească mai mult, nu pentru a câştiga mai mult, ceea ce se dovedeşte astăzi o iluzie, ci pentru viitorul naţiunii şi pentru copiii lor. În loc să-i legăm la ochi, mai bine să le spunem adevărul că duritatea vremurilor cere asta şi că atitudinea lor coerentă merită."
Drăguţ, nu-i aşa? E iluzoriu să crezi că vei câştiga mai mult muncind mai mult, dar, din dragoste de ţară şi de puradei, o faci, că te dă conştiinţa afară din casă! Aferim! Şi uite cum un articol, altminteri serios, care merită o citire atentă, se termină ca un vulgar articol propagandistic, care îl aruncă în derizoriu!
Nu, nu sunt paranoic!
Încep să iasă la iveală diverse informaţii, care dau o imagine mai clară în legătură cu evenimentele care au condus, în cele din urmă, la arestarea lui Radovan Karadjic. Le găsiţi aici, în interviul acordat de Jacques Massey, jurnalist specializat în Balcani( a se citi ofiţer sub acoperire al serviciilor de informaţii externe ale Franţei), interviu acordat jurnalului "Le Monde". Ideea este că acordul lui Karadjic cu Holbrook a existat, numai că el nu implica o imunitate pe viaţă.
Dacă citim printre rânduri, mai rezultă şi alt fapt: anume că Radovan Karadjic a scăpat şi pentru că serviciile secrete ale europenilor şi americanilor, extrem de active în zonă, şi-au cam dat la geoale unele altora, şi asta în funcţie de evoluţia relaţiilor transatlantice.
Aşa că nimic nu mă împiedică să mă gândesc la folosirea lui Karadjic drept armă împotriva lui Barack Obama. Prea sunt, vorba jurnalistului tovarăşu' gradu', "concomitenţe tulburătoare"!
Marea împăcare a luat sfârşit înainte de a începe
Nu trebuie să fii Mama Omida să ghiceşti că Traian Băsescu e într-o mare criză de identitate şi de proiect. Acum aleargă cu limba scoasă după procentele pierdute, pe mâna lui, cel mai adesea. Şi de alergat, aleargă fără plan, haotic, dând semnale contradictorii, trăgând împrăştiat, pe unde apucă, şi în cine mai apucă.
Dacă până acum ocolea cu dispreţ diversele manifestări publice care nu presupuneau şi o zdravănă baie de mulţime, acum nu ştie pe unde să se mai ducă, numai să pomenească televiziunile de el. Aşa a ajuns azi la Neptun, la o reuniune a Consiliului Director al Asociaţiei Comunelor din România(Apropo, de chestia asta aud pentru prima oară. Să fie o creaţie portocalie, pentru uzul pedeleilor?). Unde a tunat şi fulgerat împotriva "politrucilor" de la Bucureşti, care mi-l asupresc pe amărâtul de primar de comună! Şi i-a îndemnat pe participanţi la răscoală împotriva deţinătorilor de pix de la Bucale şi de la judeţ! Noua deviză: "comuna mea, patria mea!" Sau, pentru Boc, că el înţelege mai greu, "aici se termină Clujul, de aici începe Mănăşturul!".
Şi ca să nu-l acuze cineva de aranjamente cu Tăriceanu şi de prea multă tandreţe faţă de Guvern, a afirmat, fără să nominalizeze, dar în contextul situaţiei legată de inundaţii, că un ministru este cel puţin imbecil! De ce? Pentru că organizase un comandament şi chemase nişte primari de comune să discute cu ei!
Aşa că marea împăcare pedelisto-penelistă s-a sfârşit înainte de a începe! Iar peneliştii ar fi cu adevărat imbecili dacă şi-ar mai face iluzii în legătură cu Traian Băsescu.
Despre brandul de ţară, altfel

Daţi-mi un răgaz de patru ani, cerea în 1937 Hitler. Daţi-mi Consiliul General, cerea, mai modest, Marele Cârmaci(sau Cârpaci, că sunt cam confuz!), în primăvara anului 2004. La ce le-a folosit, şi lor, şi celor două popoare, investiţia de încredere în nişte populişti fără scrupule?

Am citit despre două cărţi. Prima, " Iron Fists, Branding the 20th Century Totalitarian State", este scrisă de Steven Heller, care a fost mult timp senior art director la The New York Times. În carte se face o paralelă sofisticată şi extrem de sugestivă vizual între strategiile moderne de branding ale corporaţiilor-sloganuri, mascote, etc, şi patru dintre cele mai distructuve regimuri totalitare ale secolului 20: Italia fascistă, Germania nazistă, URSS sub Lenin şi Stalin şi China sub Mao. Trei dintre personajele supuse analizei: Mao, Mussolini şi Hitler se considerau artişti şi au participat activ la campaniile de marketing politic, care le-au construit imaginea.

A doua carte, "The Dark Side, The Inside Story of How the War on Terror Turned Into a War on American Ideals", este scrisă de Jane Mayer, de la The New Yorker. Pe scurt, cartea urmăreşte transformarea torturii în instrumentul central al luptei antiteroriste dusă de SUA, cu încălcarea tuturor legilor americane, a Constituţiei, a Tratatelor internaţionale şi a legilor morale, în ultimă instanţă, şi asta prin voinţa şi determinarea câtorva bărbaţi şi câtorva femei de la vârful statului american.

În această carte este citat un fragment dintr-un Raport secret al Crucii Roşii Internaţionale, care dă se înţeles că oficialii americani care au aprobat folosirea torturii pot fi urmăriţi pentru crime de război.
Ce legătură este între cele două cărţi? Brandul de ţară, ca să zic aşa. Imaginea SUA s-a degradat accelerat în aceşti opt ani ai Administraţiilor conduse de George W. Bush. Din campioana drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, promotoarea unui sistem de valori morale care trebuia să fie un soi de standard la nivel global, America a devenit o hiperputere iresponsabilă şi egoistă, imorală, care acceptă încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, mai mult, ridică aceste încălcări la rang de politică de stat. Şi atunci, ce am crezut noi că ar fi SUA nu este decât un produs de marketing, un ambalaj care ascunde un nou stat de tip totalitar, pe care nici măcar uzina de vise de la Hollywood nu-l mai poate vinde?
Nimic nu e ce pare a fi, şi poate că, în sfârşit, ne vom vindeca de iluzii şi ne vom construi mecanisme mai efective pentru a rezista la manipulare. Poate...

vineri, 1 august 2008

Cutia cu vechituri
Ceva nu se leagă
Într-un arţăgos articol dedicat realităţilor Rusiei şi complicatelor ei relaţii cu Occidentul, în general, şi cu Marea Britanie în special, apărut în numărul de astăzi al publicaţiei IHT, m-a frapat această frază: "There were reports, too, that Russia planned to renationalize part of its huge grain exports, raising concerns that Moscow would add food to its armory of economic and diplomatic weapons alongside state-dominated gas, oil and arms exports."
Pardon! Uriaşele sale exporturi de cereale? Păi nu au trecut nici două decenii de când Gorbaciov se milogea în genunchi în faţa lui Bush senior, pentru nişte grâu pe datorie, că mor ciolovecii de foame, cu vacile din dotare, cu tot! Şi acum Rusia face exporturi uriaşe de cereale? După ce URSS s-a dus pe apa sâmbetei, după ce Rusia elţîniană a fost jefuită de cine a vrut şi de cine n-a vrut? Putin ăsta e un soi de vrăjitor?
Bizar. Auzeam pe unii şi pe alţii că nici colhozurile n-au prea fost desfiinţate, nici nu s-a inventat o lege de retrocedare a pământului boierilor care-l deţinuseră până în 1917. Şi nici nu l-au clonat pe Miciurin, să zici c-a altoit ăla porumbul pe spicul de grâu! Şi atunci, de unde atâtea recolte bogate? Că slavă Domnului, votca n-a fost raţionalizată, să zici că s-a făcut economie!
Să ajungă Rusia să folosească şi arma alimentară, după arma energetică, în lupta pentru influenţă la nivel global? Visăm, sau ăsta e noul coşmat al Occidentului? Să poţi juca simultan şi cu albele, şi cu negrele, numai ruşii puteau imagina aşa ceva!
Asta dovedeşte şi altceva: noi, românii, habar nu mai avem ce se întâmplă în Rusia. Băgăm textul cu Stalin, urmaşul lui Putin, sau invers, şi ne ducem liniştiţi la culcare!
Am o teorie. Sunt paranoic?
Nu sunt adeptul teoriilor conspiraţioniste. Dar când vezi ce se întâmplă, îndoiala începe să-şi arate colţii. Aşa că, să vedem despre ce este vorba în micul meu acces de paranoia.
M-am distrat copios, în toţi aceşti ani în care Radovan Karadjic şi Ratko Mladic au fost căutaţi cu intenţia fermă de a nu fi găsiţi! Degeaba făcea spume la Belgrad şi în alte capitale ale Europei Carla Del Ponte, fostul procuror şef al TPI pentru fosta Iugoslavie, nimeni nu părea prea convins că prinderea celor doi e o prioritate. Nici chiar sârbii, care, în paranteză fie spus, n-au să câştige nimic din predarea lui Karadjic Tribunalului de la Haga. Acordul semnat cu UE nu va intra în vigoare decât mai la toamnă, dacă va intra. Dar mă rog, e treaba lor...
Totuşi, de ce, după atâta amar de vreme, omul nostru e scos din bârlog în lumina reflectoarelor? Că a venit la Belgrad un guvern pro-european? Haida-de! Că sârbii vor să le mulţumească europenilor şi americanilor pentru că i-au lăsat fără Kosovo, după ce i-au rupt de Muntenegru? Proşti, proşti, dar nici aşa!
De fapt, acum e nevoie de Radovan Karadjic la Haga! De ce? În calitate de armă anti-Obama! Să mă explic. În prima şedinţă a TPI judecătorul trebuia să-i citească acuzaţiile şi să-l întrebe cum pledează(sistemul anglo-saxon!). Karadjic cere o lună de gândire pentru a da răspunsul, în schimb începe să pomenească de înţelegerea secretă pe care a avut-o cu guvernul american, reprezentat de ambasadorul Richard Holbrooke. Înţelegerea privea acordarea imunităţii lui Karadjic şi lui Mladic, în schimbul unui acord de pace în Bosnia Herţegovina, care a şi fost semnat la Dayton, în 1995. "În 1996, în numele Statelor Unite, Holbrooke le-a făcut o ofertă miniştrilor şi oamenilor de stat care erau reprezentanţii mei autorizaţi, promiţând în numele SUA că nu voi fi judecat în faţa acestui tribunal", a spus Karadjic.
Or, Richard Holbrooke a lucrat pentru ambele administraţii democrate Clinton. Aşa încât dezgroparea morţilor poate fi de mare folos candidatului republican la preşedinţia SUA, McCain, în lupta lui cu Barack Obama. Asta explică brusca arestare a lui Karadjic, dar şi cele trei zile scurse între momentul arestării şi momentul anunţării oficiale a evenimentului. Omului i s-au pus în faţă diverse alternative, cu final fericit, sau dimpotrivă. Cele cu final fericit(dacă pârnaia de la Haga, chiar de lux, este o fericire!) presupun un anume comportament în timpul procesului, mai ales ce trebuie şi ce nu trebuie spus.
Sunt chiar paranoic, sau mai am şanse de vindecare?
Poate are, poate nu are legătură cu micul meu acces de paranoia, dar iată un soi de explicaţie, mai degrabă o interpretare psihanalitică a acţiunilor lui Radovan Karadjic, "Complexul poetico-militar", aparţinând lui Slavoj Zizek, sloven, deci în oarece cunoştinţă de cauză în materie de nevroze naţionaliste în fosta Iugoslavie.
UPDATE: Aici găsiţi textul complet al intervenţiei lui Radovan Karadjic.
Mai uşor cu maimuţa pe scara evoluţiei!
Am râs cu lacrimi citind asta la Turambar pe blog! Drăguţii noştri doctoranzi, elitele intelectuale ale minunatei patrii, exponenţii viitorului luminos al naţiunii, în zbor spre capitalismul multilateral dezvoltat, ce credeţi că răspund ei la două întrebări nevinovate despre viaţă?
Cine credeţi că explică cel mai bine apariţia universului şi a omului? Teoria creaţionistă: 52%- Teoria evoluţionistă: 27%- Alta / NS / NR: 21%
Ce credeţi...?
Omul a fost creat de Dumnezeu (teoria creationista)52%- Omul provine din maimuţă (teoria evoluşionistă) 25%- Alta / NS / NR: 23%
Acum, rezultatele puteau fi şi mai bune, dacă nenea ăia de la Ministerul adormitului Adomniţei reuşeau interzicerea predării teoriei evoluţioniste în şcoală! Să o fi înlocuit cu "intelligent design", că tot ne-am americanizat noi de nu se mai poate!
Studiul în care apar aceste drăguţe concepţii despre muncă şi viaţă mai are şi alte date interesante. Ca de exemplu, de unde provin doctoranzii. Cei mai mulţi, 77,3% din oraşe cu peste 200.000 de locuitori, iar din sate şi comune, deci din mediul rural, doar 2%. Bine, asta nu explică răspunsurile de mai sus, dar spune ceva despre conformismul românilor. Acum e la modă Dumnezeu, cu El înainte! Jos Darwin!

Fără ură, dar cu îngrijorare, despre viitor.

  Văd că și Elveția dă târcoale NATO. Cică îi tremură anumite părți ale anatomiei de frica rușilor. Măi, să fie! Când dracu au dat năvală ru...