Spolierea unei națiuni.

Pe scurt: oricum ne va lua dracu, pentru că nu mai avem niciun control asupra vieții noastre. Dar chiar și așa, dacă nimeni, din politică, din societatea civilă, din presă, nu spune oamenilor care este adevărata miză a celor ce se întâmplă acum, care sunt costurile deciziilor guzganilor de la putere pentru fiecare cetățean, ce mai rămâne, dacă mai rămâne ceva, din drepturile și libertățile noastre, cum vrem ca oamenii să reacționeze? Nu e suficient că publică cineva o hârtie care demonstrează că ministrul Sănătății este în grav conflict de interese. Pentru că mașinăria din spatele lui a și găsit parada la acuzațiile care i se aduc, iar acum un aparat imens de propagandă anulează impactul dezvăluirii, amestecând lucrurile?

Toți își fac micile și jalnicele lor jocuri de putere, fără nicio miză pentru cetățeni și pentru viața lor. Suntem deja sclavi. Primim ce ni se ”dă”, nu ceea ce avem dreptul, conform Constituției, legilor, contribuției noastre la diversele sisteme publice. Pentru că, de fapt, nu statul face banii ăia, noi îi facem, prin munca noastră. Statul trebuie să-i folosească pentru furnizarea de bunuri publice, în sens larg, cu componenta de solidaritate inclusă. Și acum ne trezim că trebuie să plătim de două ori niște servicii pentru care am contribuit, fiind ostatecii unui sistem pervers. Și dacă nu plătim și a doua oară, murim. Punct!

Puteți să-i spuneți cum vreți situației ăsteia. Nu contează numele. Contează esența procesului: spolierea unei națiuni, distrugerea unei societăți, sfărâmarea vieților și destinelor unei largi majorități. Pentru că nu putem avea o democrație funcțională, cetățenii nu pot vota așa cum le-ar cere-o interesele lor, dacă nu știu, practic, cu ce se confruntă. Faptul că unii dintre noi știu, că încercăm să spunem lucrurilor pe nume, efortul nostru are zero efecte. Mașina de propagandă ne calcă în picioare, ne anulează orice efort.

Ne-am întors în timp, în vremea ”dizidenței”. Putem spune lucruri, putem face gesturi, dar nici dacă ne-am da foc în piața publică n-ar schimba nimic. Dizidența era, și este, calmant pentru conștiință. Ca să schimbi lucrurile trebuie să construiești alternative. De genul ”Solidarității” în Polonia anilor 1980. Suntem departe de asta. Așa că nu avem nicio șansă de schimbare.