La mulți ani, 2021!

 

Aș fi ipocrit să vă urez un an nou mai bun, știind că nu va fi așa! Vin vremuri grele pentru noi toți, și la nivel individual, și pentru noi, ca națiune. Tot ce pot să sper este că vom găsi puterea să trecem peste aceste încercări, să ne regăsim viața de dinainte de criza asta mizerabilă, pretext pentru unii de a ne restrânge drepturi și libertăți, să reducă democrația la o formă fără fond.

La mulți ani, prieteni! Numai bine!

Nașterea unei noi clase sociale.

Revin cu o nouă postare, cu scuze pentru absență. A fost un an nebun, și, fără a fi o scuză, nu a oferit prea multe teme de meditație. Mă rog, așa cred eu.  

Cam de pe la ruperea USL, teza principală a PNL a fost aceea că guvernarea PSD a fost un dezastru pentru România. N-a fost! Așa că, după lovitura de stat din noiembrie 2019(căci asta fost eliminarea PSD de la guvernare) PNL a trebuit să demonstreze dezastrul, pentru că miza pe alegeri anticipate imediat după alegerile prezidențiale din decembrie 2019. Guvernul Orban trebuia să demonstreze dezastrul. Și cea mai simplă demonstrație era ”vai, ce deficit bugetar ne-au lăsat!” Drept pentru care Cîțu s-a pus pe împrumutat. Nu mult, în primă fază. Doar cât să depășească cele 3% din PIB, și să mârâie Comisia Europeană și ăia de la agențiile de rating. În fond, era vorba despre vreo patru luni de zile, după care urma programul anunțat acum, și lucrurile se echilibrau destul de repede, cel mult o jumătate de an.

A venit criza sanitară, și guvernul a intrat în picaj! Cîțu, un individ cu gândire economică primitivă, uni-dimensională, fără experiență în finanțe publice, a accentuat criza economică, subsecventă celei sanitare. A împrumutat ca disperatul, și a dat cadouri fiscale prietenilor și sponsorilor PNL. Orban, și mai tâmpit decât Cîțu, nu cunoaște nimic, dar nimic din ceea ce înseamnă macro-economie, și ca urmare nu a cerut niciun fel de corecții pentru programele aplicate de Cîțu, de de vreo doi miniștri șmecheri, lăsați de capul lor, precum Popescu, de la Energie(acum, înainte la Economie).

La sfârșitul acestui an dezastrul economic și social este o realitate. Pe care nu PSD, ci PNL a creat-o! Iar liberații, în marea lor înțelepciune, conduși cu mână de fier de la Cotroceni, au găsit că soluția ideală pentru a gestiona criza este aceea de a-l numi pe Cîțu premier! Adică pe cel căruia îi datorăm rahatul în care suntem vârâți până peste cap! Și ce face Cîțu? Face criza și mai criză! Cu măsuri pro-ciclice, sau, mai simplu spus, cu tâmpenii, care vor accentua dezechilibrele macroeconomice și vor crește nevoia de împrumuturi, concomitent cu o reducere brutală a consumului, consum fără de care nu se poate vorbi de relansarea creșterii economice. Nu oferta este acum problema, ci scăderea cererii solvabile!

Eu cred că guvernul condus de Cîțu nu va avea viață lungă. De asta nici nu are program de guvernare: nu are de ce! El trebuie să ia măsurile de ”austeritate”, să taie ce poate fi tăiat, să liberalizeze ce-i de liberalizat, să mărite ce mai e de măritat din averea publică, după care, pa! Alegeri anticipate, și pică măgăreața pe alții, care trebuie să înfrunte furia oamenilor. Că nu scăpăm fără ferestre sparte și cucuie! Potențialul de radicalizare și violență socială este uriaș. Și cei mai furioși sunt votanții PNL și ai USR. Scrisoarea lui Boc este primul semn. Ea nu este semnată doar de liberali. Primarii sunt cei mai aproape de realitățile economice și sociale ale României profunde, ca să zic așa. Este, în primul rând, urbanul mare, care s-a obișnuit cu venituri care să-i permită și ceva mai mult decât satisfacerea unor nevoi de bază, în materie de servicii publice. Din ce mai fac ei investiții în ”orașe inteligente” și în alte bazaconii?

Lucrul cel mai grav, asupra căruia am tot atras atenția, este acela că ”emigrația din motive economice” nu mai poate funcționa ca supapă de siguranță, pentru eliminarea tensiunilor sociale. Granițele se închid peste noapte, se vorbește despre ”pașapoarte de sănătate”, vaccinări și altele asemenea. De fapt sunt măsuri pentru protejarea piețelor muncii din țările europene. Or România nu are cum absorbi această forță de muncă, și nici nu e gata să plătească munca decent.

O uriașă, ca mărime, clasă populară, se naște în România. Și ea nu este reprezentată politic de nimeni! Ce facem? Cine vorbește în numele ei în politică? Cine îi apără interesele? Adevăratele belele abia acum încep! Să trăiți bine!

O campanie electorală despre nimic.

 

O campanie electorală despre absolut nimic! Totul se rezumă la demonizarea celuilalt, la acuze inepte, morți ”corupți” dezgropați în dorul lelii, jurnaliști aplicând cu obișnuita lor nesimțire dublul standard, și mulți bani risipiți aiurea de cercurile economice interesate, care au mizat pe PNL și pe USR.

Practic, cu excepția celor în funcție(deși, bizar, peneliștii nu au scos la înaintare primarii cu experiență, gen Boc), mai niciunul dintre candidații care s-ar vrea primari sau consilieri locali sau județeni nu înțelege ce este statul, care sunt funcțiile lui, limitele lui, obligațiile lui, criteriile după care sunt judecate performanțele lui. Îl confundă cu firma(cei mai mulți se laudă cu afacerile lor!), și ca atare oferta lor electorală este mai mult un plan de afaceri!

Această imagine deformată despre stat este la originea eșecului românesc post-decembrist. Pentru că, în ciuda schimbărilor în bine din ultimele trei decenii, bilanțul general arată un eșec. Da, sunt multe reușite individuale, multe povești de succes. Dar, pe ansamblu, am eșuat. Și am eșuat pentru că nu avem conștiința existenței spațiului public. Succesul unei națiuni presupune efort colectiv. Asta nu vrem să acceptăm. Cum să reușesc eu împreună cu ceilalți? Eu, deșteptul, frumosul, minunatul, să lucrez cu niște proști, îngălați, analfabeți, și să fiu recompensat la fel ca ei? Nu! Hotărât nu!

Doar că până și cretina asta criză sanitară, tot mai mult o farsă de prost gust, ne arată că fără un efort colectiv nu se poate realiza nimic. Și cu toate astea am acceptat ca o mână de tembeli să aibă monopol al puterii în materie de decizii, deși experiența colectivităților care au acționat consensual demonstrează că există alternative la arahatismele de doi bani ale guvernării liberale. Dar majoritatea aplaudă guvernarea cu parul. Democrația îi pute!

Cum am tot scris, suntem o societate făcută fărâme. Alegerile astea vor acționa ca un accelerator al fărâmițării. Ca o consecință eșecul va fi și mai dureros, și mai penalizator. Deja plătim prețul iluziei că ne putem întoarce la ceaușism și la partidul unic, ca soluție pentru eșecul nostru de până acum. Cu toate astea nu renunțăm la ea. Problema este că nu mai există alternativa care ne-a întărit credința că putem reuși fără ceilalți: emigrația economică. Granițele se închid, națiunile europene sunt tot mai convinse, din motive de inepții birocratice și totalitare ale Bruxellesului, că salvarea vine din efortul național, din mobilizarea resurselor națiunii, și nu din efortul colectiv al membrilor UE. Ne va lovi și asta cât de repede. Și de aici încolo nu mai există soluții individuale...

Stânga de modă veche.

Sunt un om cu ferme convingeri de stânga. Lucru de ocară în lumea asta de rahat, care a luat-o razna! Stânga înseamnă în primul preocupare pentru echitate socială, înseamnă democrație, drepturi și libertăți egale pentru toți, combaterea oricăror forme de discriminare, pozitivă sau negativă, solidaritate. Înseamnă reprezentarea politică a celor care trăiesc din muncă, apărarea lor în fața asaltului unui capital dement, care distruge totul în calea lui.

De asta nu pot fi ”progresist” Progresismul este o formă fără fond. Expresia unei crize identitare a clasei de mijloc, care se vede scoasă din joc de același capital nemilos, și caută explicații, și soluții, acolo de unde vin doar probleme pentru ea.

Ca om de stânga, nu înțeleg ce este ”neo-marxismul”, de ce este identificat cu stânga, și de ce ne amenință el existența. Pentru Dumnezeu! Marx n-a făcut decât să construiască o grilă de citire a realităților economice și sociale ale anilor 1850! Că o parte a grilei ăleia poate fi folosită și azi e doar semn că natura capitalului, instinctele lui de prădător, nu s-au schimbat prea mult. Și nu e vina lui Marx! E vine atâtor generații care n-au reușit, n-au putut, sau nu au vrut, să schimbe fundamental lucrurile astea. Dar n-a pretins că e Mama Omida, că poate arăta cum va fi viitorul.

Astea fiind zise, rămân ceea ce sunt, și nu mă interesează dezbaterea asta tot mai sterilă, din care lipsesc ideile, dar în care plouă cu etichete! Stânga este despre oameni, și pentru oameni, nu despre cai verzi pe pereți și despre articole cotate în cine știe ce reviste ”de prestigiu”, care dau bine în CV.

Frica mahmură

Prieteni, scuzați prea lunga tăcere pe blog. Bănuiți motivele. Am să postez câteva texte de pe pagina mea de FB. Care, cred eu, spun ceva despre perioada asta ciudată prin care trecem Mulțumesc pentru înțelegere și pentru atenție. 

# 1.

Amânarea măsurilor de relaxare, care se aplicau de la 1 iulie, este o pedeapsă colectivă, și o nouă lecție de dresaj din partea unei puteri care s-a dedulcit la guvernarea de mână forte. În același timp este semn că luptele pentru putere din sânul PNL se apropie de un punct de ruptură.

Ludovic Orban știe ce i se pregătește. Ca și Dragnea, în cazul socialiștilor europeni, Orban nu are prea multe legături la vârful PPE. Nu este, din motive care-mi scapă, agreat acolo. Evident este că Siegfried Mureșan îl sapă la Bruxelles. A ratat de cel puțin două ori funcția de premier, freamătă de nerăbdare s-o aibă, și sigur a făcut promisiuni celor interesați de la vârful PPE. Problema lui s-ar putea să fie rezistența internă din PNL. Banii vin acum de la Orban. Băieții nu sunt siguri că îi vor mai vedea de la Mureșan, care vine cu oamenii lui.

O să vedem mâine ce ar putea fi, judecând după măsurile anunțate de Iohannis și de Orban, privitoare la ”relansare”, pentru că vom putea bănui cine pierde și cine câștigă. Interesul lui Orban este acela de a amâna cât mai mult introducerea Moțiunii de Cenzură. Amânarea relaxării este parte din plan. Mâine Parlamentul ar trebui să intre în vacanță. Nu am auzit să fi cerut Lege de abilitare pentru ordonanțe. Ciolacu zicea despre o Sesiune Extraordinară.

Una peste alta, mizeria asta se va întinde până la alegerile locale. După care sigur ne-o luăm cu valul doi de carcalac. Dacă ați uitat, aici e România!

# 2.

Din panseurile unui prost. Subsemnatul. După victorioasa deschidere a teraselor, urmează și mai victorioasele deschideri ale mallurilor și sălilor de fitness. Plus ceva piscine.

Doar că problemuț. Micuț. Cine și cu ce consumă? Pentru că, vedeți voi, drăguuțe mioare guvernamentale, economia României, aia câtă mai e, nu prea mai are pentru cine produce. Pentru export, nu. Pentru că, peste tot în Europa, consumul se prăbușește. Din aceleași motive ca în România. Pentru piața internă? Dar chiar e pregătită să producă pentru ea? Și dacă s-ar schimba peste noapte, cine să consume, câtă vreme scade puterea de cumpărare a tuturor categoriilor sociale. Deci, cum facem? O dăm pe păcănele? Câștigăm toți la 6/49?

Nu cred că am avut, până acum, o criză în care, concomitent, să fie pe năsălie atât cererea, cât și oferta! Niciuna dintre teoriile(de fapt, modele economice, parțiale și cu evidente limite)economice existente nu au răspunsuri la o astfel de criză. Nu există bani în piață? Haida-de! E bănet, căcălău, Măria Ta! Dar e acolo unde nu e nevoie de bănetul ăsta! Adică e ca și când nu ar fi!

Relansarea prin investiții pare să fie ultima găselniță. Ce investiții, când ai capacități de producție nefolosite, și numărul lor crește vertiginos? În ce să investești, ca efectul să se simtă? În plus, investițiile cer timp, și finanțare. Iar ăia care au bani de investit nu au apetit pentru risc decât când joacă la ruleta cazinoului financiar global! În rest, ciocu mic și târâș pe coate și genunchi!

Deci, ce facem? Încotro apucăm? Că eu nu văd soluții. Dar, cum spuneam, eu sunt prost...

# 3.

 Ieșirea din izolare e chiar mai complicată decât arestul la domiciliu. Și nu cred că doar pentru mine e așa. Acestea fiind spuse, mă învârt în jurul cozii. Și observ. Am în jur o mulțime de terase. Credeți-mă, e delirant! Oamenii ăia, proprietari, sau administratori, din disperare, investesc în toate fanteziile bolnave ale unor birocrați tembeli.

Evident, lucrurile se reflectă în preț. Gândiți-vă că o sticlă de apă minerală, de 330 de ml, este zece lei. Păi, cu zece lei, dintr-un hipermarket, cumperi un pui întreg. Din care o familie poate mânca două zile, dacă gătesc o supă/ciorbă și o mâncare cu ceva, orez, legume, fasole verde, mazăre, de la raionul de congelate. Adică încă zece lei, prețul unei cafele, lângă apa minerală. Și ăștia sunt modești, cu apa și cafeaua. Se gândesc la portofelul consumatorilor.

Datele statistice confirmă prăbușirea consumului în aprilie. În mai o să fie și mai și! Pentru că frica de viitor pune stăpânire pe oameni! Amânarea consumului este prima măsură de protecție, când intervine incertitudinea economică. Acum văd că băieții de la BNR sunt panicați de scăderea masivă a consumului, după ce de ani buni înjură-imbecil, și ideologic!-creșterea economică bazată pe consum. Ce e mai rău abia de acum urmează. Cu sau fără programe de relansare! A dispărut încrederea în viitor, unul dintre motoarele consumului.

Mă amuză-deși e de plâns obsesia asta a ”analiștilor economici”- credința tuturor că relansarea vine prin investiții. Care investiții? De ce să investești, când peste tot în lume scade consumul? Mă uit și nu-mi vine să cred: toate modelele de autoturisme, lansate de la începutul anului ăstuia, sunt modele de lux! N-am văzut un singur model de autoturism care să fie dedicat celor cu bani puțini. Și-or zice că, dacă oamenii vor ține la modelele pe care le au acum, și pe care nu le vor înlocui, măcar să câștige din aceste modele de lux! Știu și eu? O fi suficient pentru o industrie în criză?

Nici producătorii de bunuri de larg consum, inclusiv electronice, nu se prea omoară să mai investească în noi modele. Dacă te uiți la oferta de pe piață, la noi, vezi tot mai puține modele, și mai ales la prețuri mari și foarte mari. O să le cumpere dracu!

Inflația este inevitabilă. Pentru că acum trebuie să câștige din preț, dacă din volum nu se mai poate. Chiar și reducând rata profitului, creșterile de preț sunt inevitabile.

Mi se pare că, în afară de câțiva jucători din cazinoul financiar global, nimeni din economia bunurilor materiale nu știe ce are de făcut, totul a devenit imprevizibil. Iar cei din economia bunurilor simbolice, nu puțini, citesc de zor legislația cu privire la faliment.

PS: dacă a înțeles cineva ceva de la Cîțu, e rugat frumos să-mi spună și mie.

Economia timpului liber în timpuri de criză sanitară.

Nu știu, nu sunt economist. Treaba mea e să-mi folosesc neuronu, din când în când, să văd dacă mai înțeleg pe ce lume trăiesc. Nu dau lecții nimănui, dar nici nu mă omor după lecții servite pe principiul ”Ce știi tu, bă?”

Acestea fiind zise, neuronu îmi spune câteva lucruri care, fără falsă modestie, pot fi considerate de bun simț. S-o luăm cu începutul, anii 1960, când natura muncii începe să se schimbe radical, pe fondul schimbărilor tehnologice. Este o schimbare care nu se rezumă doar la creșterea importanței-și numărului de angajați, creștere pe care o plătim, în mare parte, acum, în criza asta sanitară-sectorului serviciilor, care vine la pachet cu o flexibilizare a muncii, dar și cu o precarizare a ei, ci ei i se adaugă lucrul cel mai important: creșterea bugetului de timp liber de care beneficiază angajații, pe fondul creșterii productivității muncii.

Se naște ceea ce eu numesc ”economia timpului liber”. Explodează turismul, pe fondul democratizării serviciilor de transport aerian, care nu mai este rezervat unor elite economice, politice și sociale. Cresc, calitativ, dar și cantitativ, grație investițiilor publice masive, infrastructurile de transport rutier și feroviar. Se pun bazele sistemelor de transport feroviar de mare viteză. Explodează și industria parcurilor de distracții, care angajează sute de mii de oameni, din cele mai diverse domenii. Apar și se dezvoltă marile circuite de festivaluri culturale: cinema, teatru, operă, balet, muzee, expoziții. Sportul, la modul general, devine, la rândul lui, o industrie. Care, anul trecut a însemnat, numai în SUA, 75 de miliarde de dolari, cifră de afaceri.

Tot acum sectorul audio-video devine cu adevărat o industrie, care depășește industria cinematografică, așa cum se structurase ea în jurul modelului Hollywood. Asta înseamnă, ca nevoi de personal, un salt nu doar cantitativ, ci și calitativ, care implică mari schimbări și în sistemele de educație. Televiziunea cere și mai mult personal calificat, fie tehnic, fie de creație.

Consumul de bunuri ”culturale”, să le spunem așa, crește foarte mult, pe măsură ce apar noi și noi progrese tehnologice. Dar principalul motor al creșterii îl reprezintă creșterea bugetului de timp liber. Care buget devine un soi de adaos la venit. Este o schimbare de fond, pe care abia acum o înțelegem corect.

Ei bine, ridicolul situației actuale este acela că, deși bugetul de timp liber a crescut enorm-la dracu, vreo 2,5 miliarde de speriați stau în casă, și fut timpul!-industria timpului liber NU mai există! Oferta ei este zero! Mi-e greu să vă spun cât făcea, din PIB ul mondial, această industrie. Dar sigur depășește multe sectoare ale producției de bunuri industriale și agricole.

Ei bine, mi-e greu să-mi imaginez cum, și mai ales cât de repede, poate fi repornită industria asta. Și cu ce costuri. Pentru că ea este foarte greu de reconvertit și de restructurat, reconversia forței de muncă nu e deloc simplă, și nimeni nu știe cât poate dura. Așa că schimbările economice structurale sunt cu dus și întors. Asta ne spune impasul în care se află economia timpului liber...

Jocuri de putere.

Prieteni! Statistic vorbind, carcalacul se comportă EXACT la fel peste tot! Curbele alea de le fac statisticienii sunt practic identice, diferă doar momentul de la care încep să se ”întrupeze”, indiferent de măsurile luate! Ceea ce e de mare mirare!

Eu am învățat un lucru: tratezi bolnavul, nu boala! Iar boala nu poate fi la fel, indiferent de bolnavi. Și atunci? Atunci problema este una de transparență, de fiabilitate a datelor. Este capabil cineva să verifice datele publicate, sub control strict al guvernelor? Știu eu cum se face că azi, la noi, numărul de ”îmbolnăviri” face un salt, deși aflăm că, de fapt, capacitatea de testare, și așa redusă, este folosită doar 50%? Când morții sunt raportați pe sărite, după cum o cer ”interesele”?

Vedem, de fapt, o luptă subterană între grupuri de interese, care folosesc un pretext rizibil, până la urmă, pentru a produce o schimbare de sistem politic la scară globală, cu Occidentul ”democratic” drept țintă principală. Și nu, în spatele acestui joc scelerat nu sunt nici China, nici Rusia. Nu-și pun ele problema ”compatibilității de sistem”. Nu ele sunt beneficiarele schimbării. Ci forțe interne din Occidentul ”democratic”, incluzând aici și SUA. Ceva îmi spune că sunt și ele pe lista schimbărilor de sistem.

Mult mai interesant este răspunsul la banala întrebare: de ce? Practic, nici puținii care pot spune că au o relativă autonomie financiară nu sunt la adăpost, nu mai vorbim de faptul că marea majoritate a cetățenilor, la nivel global, sunt într-o stare de precaritate maximă. Iar când ai ”economiile” în acțiuni sau în fonduri de pensii, în depozite bancare, nu e nevoie de mai mult de câteva secunde să lași pe oricine în curul gol, falimentând bordelul, sau confiscând depozitele bancare! Și atunci, ce se joacă? Politicul oricum este la pământ, cum se vede, statele sunt neputincioase, la fel, cum se vede. Solidaritate națională? Zero! Solidaritate socială? Rezistența cetățenilor? Nimic din astea! Guvernare globală? La ce ar folosi? Și atunci?

Sincer, eu nu văd decât un singur lucru: o operațiune cu scopuri precise, pe fundalul unui eveniment sanitar, exacerbat mediatic, ceva de genul ”Colectiv”, operațiune scăpată de sub control, pentru că diverse grupuri de interese au reacționat disproporționat, neînțelegând ce se întâmplă. Iar acum este prea târziu pentru discuții și negocieri. Totul este haotic.

Totul depinde doar de capacitatea unuia dintre grupurile implicate în conflict de a-și păstra cumpătul, de a nu ceda emoțiilor de moment, și de a exercita un control cât de cât coerent asupra haosului apărut din senin. Pentru că printre combatanți sunt o grămadă de oportuniști, care profită de context pentru a promova agende dintre cele mai bizare. Și, apropo de agende bizare: atacul la libertatea religioasă pare mai degrabă o încercare a unuia dintre combatanți de a genera o reacție populară, pentru a strica jocul unor adversari. Acum, dacă e numai povestea cu Străinu-Cercel și opoziția crâncenă a unora din Guvern la ideea testărilor din Capitală, și ipoteza mea se poate dovedi viabilă.

Probabil că această încercare va fi abandonată, acum. S-a întins prea mult, și economic se pierde enorm, deci toți combatanții sunt în budă! Nu-și pot permite să scoată în stradă câteva miliarde de oameni înfometați, care vor distruge totul în calea lor! Așa ceva nu poate ține nimeni sub control. Așa că apare ”relaxarea”, se detensionează puțin situația economică și socială. În fond, Covid 19 poate avea un fiu, Covid 20, la momentul potrivit. Până atunci se face analiza de sistem, se negociază, se clarifică niște lucruri. Acum pare să fi fost mai mult o improvizație. Data următoare dracu ne ia! De tot!

Criza întregului popor.

Iubiții noștri conducători nu au scuza lipsei de informații. Le-au avut. Și de la servicii, și de la organizații internaționale, și de la oameni din sistemul nostru de sănătate. Dar pe ei i-a durut fix în cur! Agenda lor avea un singur punct: alegeri anticipate, pentru a distruge PSD. Pentru că așa vroia pulărăul de la Cotroceni. Căruia ”victoria” de la prezidențiale i-a întunecat mințile. De fapt, până la introducerea stării de urgență, acum vreo două săptămâni nimeni n-a făcut nimic!

Indiferent cât de prost ai fi, când toți urlau ”Testați, testați, testați!”, să nu înțelegi, și să nu cumperi măcar un aparat de testare pentru fiecare județ? Să plimbi probe cu risc maxim de transmitere a bolii de colo-colo? De ce? Nu te duce capul, sau nu-ți pasă de oameni? Când știi că și așa nu ai suficienți medici și nici personal medical, îți permiți să pierzi din ei, prin infectare? Să nu iei măsuri drastice după cazul ”Gerota”?

Ai, Dumnezeu știe cum, câteva capacități de producție, care pot produce echipament de protecție. Nu poți să le faci comenzi de stat pentru ceea ce-ți lipsește? Trebuie să închiriezi avioane de la NATO, ca să aduci materiale din Coreea de Sud? Să nu poți produce suficiente substanțe de dezinfectare?

Capacitatea liberalilor de a guverna se vede în dezastrele sanitare, și acum umanitare, de la Suceava și Arad. Urmează dezastrul din economie. Pentru că singura grijă a liberalilor o reprezintă prosperitatea băncilor. Restul? Să moară! Ai un milion de oameni șomeri! Unii dintre ei, probabil vreo 400.000, nici pentru ajutorul de șomaj nu se califică. Plata de către stat a șomajului tehnic nu rezolvă mai nimic. Cum remarcau economiști serioși, ne confruntăm simultan cu o dublă criză: a cererii, și a ofertei. Și la ce visează vizionarii libertarieni din dotarea guvernării? La austeritate? Adică la adâncirea crizei cererii, urmată instantaneu, practic, de adâncirea crizei ofertei?

Repet: criza asta nu poate fi gestionată doar de liberali, chiar dacă ar fi niște genii, ceea ce nu este cazul! Nu putem continua să luăm decizii doar cu ochii pe urna de vot! Ne amăgim crezând că dictatura salvează România! Că un regim de mână forte este soluția!

Guvernul ăsta trebuie să plece! Trebuia să plece din momentul aprobării moțiunii de cenzură! Nu poți guverna fără susținere parlamentară. Soluția este politică! Întotdeauna soluțiile sunt politice! Acum plătim pentru o soluție care nu este în logica politică, și doar în logica promovării unor interese strict private, care scot din discuție interesul public.

Îi place sau nu lui Iohannis, el este cel care trebuie să construiască soluția politică, și consensul în privința ei. Nu soarta PNL este miza. Miza este soarta României! Viața a vreo 19 milioane de români! Are de ales: liberalii, sau noi. Trebuie să aleagă acum! Pentru a mai avea o șansă cât de mică. Numărăm deja prea mulți morți! Ce mai așteaptă?

Globalizare, pandemie, război hibrid.

Refuz să cred că cineva este atât de nebun încât să declanșeze un război hibrid împotriva Chinei, folosind o armă biologică! Asta în condițiile în care adversarii, chinezii, nu sunt chiar în Epoca de Piatră! Și pot retalia cu asupra de măsură.

Cred mai degrabă că am ajuns la un punct în care ne scapă ceva din mecanismul în care apar mutațiile în acest tip de viruși. Iar acest ceva să nu ducă, până la urmă, la manipularea lor. De atunci încolo apar problemele. Încercând să rezolve criza, oamenii să nu dea peste o armă simplu de obținut, simplu de folosit, care să coste nimic, raportat la costurile cu înarmare ale marilor puteri.

Sigur este un lucru; război hibrid sau nu, cea mai importantă victimă a coronavirusului va fi globalizarea. De asta nu mă îndoiesc. Ca și în cazul ”Colectiv”, cei interesați vor folosi un accident pentru o schimbare radicală de ”regim”, termen generic, deci la noi ”Colectiv” a însemnat, practic, moartea democrației. Putem discuta, dar nu asta este tema acum.

De fapt, pentru Occident revenirea la protecționism este vitală. Când spun Occident mă refer la Europa și la SUA. Nici UE, nici SUA nu pot face față Chinei. Să uităm de PIB pe cap de vacă furajată și alte bălării. Este vorba despre bătălia pentru viitor, într-o economie și societate intensiv intelectuale. Or Occidentul, cu toate Universitățile sale faimoase, nu rezistă concurenței chineze. Nu pare, dar așa este. Chinezii au, pe lângă o bază productivă uriașă, care poate face orice, un sector de cercetare inimaginabil în orice țară din Occident. Fără el saltul făcut în trei decenii nu ar fi putut avea loc. Au furat? Sigur că da! Dar dacă nu aveau oameni care să valorifice furtul de proprietate intelectuală, el era simplă hârtie de șters la cur! Acumularea cantitativă a făcut deja saltul calitativ.

Cum poate fi destabilizată China? Într-un singur fel: tăindu-i accesul la piețe. Schimbând regulile globalizării. Adică revenind la protecționism. Doar că asta este o armă greu de folosit de Occident. Pentru că și-a pierdut mare parte din aparatul productiv, transferat în China, o parte în Europa de Est, și prin alte țări din Asia-Pacific, gen Vietnam sau Indonezia. India iese din discuție, din motive care iarăși merită discutate, dar nu acum.

Este un război pe care, de fapt, nu-l poate câștiga nimeni. Nu schimbi peste noapte ce i construit de milenii. În fond, deschizător de drumuri în materie de ”globalizare” a fost Imperiul Roman. Și de atunci ne tot ”globalizăm”, mai mult sau mai puțin pașnic. Și până la urmă chiar și cei care pierd în procesul ăsta câștigă. Puțin, descurajant de puțin, dar câștigă. China este însă excepția. Putea fi o perdantă. Și este o câștigătoare.Așa ceva e greu de admis. Dar până la urmă va trebui să se revină la rațiune. Și dacă regulile globalizării trebuie rescrise, ele trebuie rescrise de toți actorii procesului. Și nu cu viruși fabricați prin cele laboratoare pot fi rescrise.

Deficitul de omenie.

Lumea se tot întreabă de ce nu mai iese lumea în stradă, ca la începutul lui 2017. Simplu: ieșitul ăla în stradă nu avea nimic în comun cu valori politice și morale, cu ”justiția” și cu alte bălării. Nu! Era refuzul unei minorități fanatizate de a accepta rezultatele alegerilor din decembrie 2016. Sigur, nu atât de fanatizată încât să nu-și vadă de ale porcului, de Sărbători. Dacă nu era OUG 13 oricum erau în stradă. Găseau ei alt pretext pentru a se mobiliza. Și, oricât ar părea de ciudat acum, protestul s-a stins foarte repede, deși s-au făcut uriașe eforturi de a-l ține în viață. În plus cineva le-o fi spus păpușarilor că e de mare porc să dai jos un guvern care are o majoritate atât de puternică, ieșită dintr-un vot popular. Eticheta de lovitură de stat s-ar fi impus de la sine. Ori așa ceva nu dă bine într-o țară membră a UE și a NATO. Dar le-a dat rețeta succesului: destructurarea majorității.

Și, pas cu pas, de data asta, singurul ”pas cu pas” din mandatul lui Iohannis, destructurarea s-a produs. Dacă nu a fost posibilă dărâmarea majorității atunci, în ianuarie-februarie 2017, atunci ideea a fost să facă imposibilă guvernarea. Și așa a apărut, la ordin, Pro România, așa au apărut în guvern tot felul de bizari, cu stele pe umeri, pafariști și tembeli, așa s-a tras de timp, nu s-au luat decizii importante, Dragnea a fost ”virusat”, cu largul lui ajutor, pentru că nu e decât un politician de mahala, despot de provincie păduchioasă, așa i s-au tăiat PSD toate legăturile cu exteriorul, și la Bruxelles, și la PSE, și prin capitale importante, așa SIE a plătit o infamă campanie în presa externă, și tot așa.

Cum în #rezist n-a fost vorba despre valori și principii, mișcarea fiind un vulgar instrument de presiune al ”străzii”, plătit atât de servicii, cât și de cercuri de interese economice, interesate să anuleze efectele politicilor economice centrate pe creșterea veniturilor din muncă, cine să iasă acum în stradă? Câți români își construiesc demersul în spațiul public plecând de la valori și principii, ți români cred în ceva cu adevărat? Să fim serioși! Nu se va întâmpla nimic! Nimănui nu-i pasă! Tot românul este ferm convins, chiar și atunci când leșină de foame pe stradă, că se va ”descurca”. El nu are nevoie de alții. Nu este solidar cu nimeni. Cel mult așteaptă ca alții să-i dea ceva. Dar nici asta nu cere. Pentru că dracu știe ce e în mintea lui! Cel mai probabil nimic!

Toate astea vin din profunda criză de identitate pe care o traversează societatea noastră, făcută bucăți de un cumplit deceniu din ”comunism” și de trei decenii de ”democrație. Cineva trebuie să organizeze solidaritatea, inclusiv manifestarea publică a nemulțumirii. Dar mai există cineva capabil s-o facă, adică să aibă legitimitate și autoritate morală? De asta derbedeii vor face tot ce vor. Iar vocile extrem de puținilor care mai spun câte ceva se pot acoperi rapid, și fără pagube pentru sistem. Scrisoarea lui Palada este exemplul de manual din domeniul ăsta.

Nu vă faceți iluzii: nu mai suntem nici măcar ”mămăligă”, să sperăm că, odată și odată, o să explodăm. Pur și simplu nu mai suntem. Ne-am anulat, ca indivizi, nu mai suntem o națiune. Asta înseamnă, pe scurt, deficitul de omenie. Pe care nu-l putem imputa doar politicului. În primul rând noi suntem bolnavi de asta. Și de aici ni se trag toate. Când vom redeveni oameni, vom avea tot ce credem noi că este ”o țară ca afară”...

Spolierea unei națiuni.

Pe scurt: oricum ne va lua dracu, pentru că nu mai avem niciun control asupra vieții noastre. Dar chiar și așa, dacă nimeni, din politică, din societatea civilă, din presă, nu spune oamenilor care este adevărata miză a celor ce se întâmplă acum, care sunt costurile deciziilor guzganilor de la putere pentru fiecare cetățean, ce mai rămâne, dacă mai rămâne ceva, din drepturile și libertățile noastre, cum vrem ca oamenii să reacționeze? Nu e suficient că publică cineva o hârtie care demonstrează că ministrul Sănătății este în grav conflict de interese. Pentru că mașinăria din spatele lui a și găsit parada la acuzațiile care i se aduc, iar acum un aparat imens de propagandă anulează impactul dezvăluirii, amestecând lucrurile?

Toți își fac micile și jalnicele lor jocuri de putere, fără nicio miză pentru cetățeni și pentru viața lor. Suntem deja sclavi. Primim ce ni se ”dă”, nu ceea ce avem dreptul, conform Constituției, legilor, contribuției noastre la diversele sisteme publice. Pentru că, de fapt, nu statul face banii ăia, noi îi facem, prin munca noastră. Statul trebuie să-i folosească pentru furnizarea de bunuri publice, în sens larg, cu componenta de solidaritate inclusă. Și acum ne trezim că trebuie să plătim de două ori niște servicii pentru care am contribuit, fiind ostatecii unui sistem pervers. Și dacă nu plătim și a doua oară, murim. Punct!

Puteți să-i spuneți cum vreți situației ăsteia. Nu contează numele. Contează esența procesului: spolierea unei națiuni, distrugerea unei societăți, sfărâmarea vieților și destinelor unei largi majorități. Pentru că nu putem avea o democrație funcțională, cetățenii nu pot vota așa cum le-ar cere-o interesele lor, dacă nu știu, practic, cu ce se confruntă. Faptul că unii dintre noi știu, că încercăm să spunem lucrurilor pe nume, efortul nostru are zero efecte. Mașina de propagandă ne calcă în picioare, ne anulează orice efort.

Ne-am întors în timp, în vremea ”dizidenței”. Putem spune lucruri, putem face gesturi, dar nici dacă ne-am da foc în piața publică n-ar schimba nimic. Dizidența era, și este, calmant pentru conștiință. Ca să schimbi lucrurile trebuie să construiești alternative. De genul ”Solidarității” în Polonia anilor 1980. Suntem departe de asta. Așa că nu avem nicio șansă de schimbare.