La mulți ani!

De la dictatura proletariatului la dictatura acționariatului.

Cred că se impune o continuare a ”analizei” de ieri, despre 2018 și perspectivele pentru 2019. Dintr-un motiv, pe care l-am evocat doar în trecere ieri. Este vorba despre contextul european și global. Faptul că România nu exercită nicio influență asupra nimănui, că nu mai există, practic, în politica externă, nu înseamnă că și reciproca este valabilă. Cedările de suveranitate, chiar și limitate, au consecințe. Cu atât mai mult cedarea totală de suveranitate, făcută de România, are efecte de-a dreptul dramatice. 

Lumea lui 2019 va sta, mai mult ca niciodată, suspendată între crize identitare și violențe sociale, provocate de inegalități politice, economice și sociale, de schimbarea centrilor globali de putere. România va primi cel mai puternic șoc din partea Uniunii Europene, o Uniune în gravă criză, după cea mai incompetentă și mai lipsită de orizont guvernare a unei Comisii Europene. La sfârșitul acestei guvernări avem o Uniune fără Marea Britanie, cu un cuplu franco-german disfuncțional și fragilizat de problemele celor doi lideri, Macron și Merkel, cu economiile franceză și germană sub presiune. Mă tem că Germania și-a încheiat un ciclu de acumulare de bogăție, via controlul exercitat de Berlin asupra monedei unice. 

Europa este sub presiune și din Partea SUA, care preferă să-și rezolve problemele structurale din economie prin punerea totală în discuție a aranjamentelor comerciale la nivel global și prin apelul la măsuri protecționiste dure, inclusiv prin extinderea jurisdicției americane la nivel global. Războiul comercial cu China este doar începutul, iar reindustrializarea SUA, o poveste pe termen foarte lung. Cu o producție care se adresează aproape exclusiv pieței unice europene, fără piețe de refugiu, cum ar fi cele chineză și rusă, africane sau latino-americane, creșterea economică, generată în special de multinaționale, se poate transforma brusc în dezastru. România va fi variabilă de ajustare în caz de criză, și nimeni nu va plânge de mila noastră. Incapacitatea cronică a noastră, a tuturor, de a dezvolta un capital național, un nou aparat productiv, adaptat nevoilor țării, ne va costa! Enorm!

Europa este sub presiune și din pricina politicilor imigraționiste inepte, promovate de Germania, care vrea să le impună tuturor membrilor UE. Asta generează crize identitare, instabilitate politică, fragilizarea democrației și ascensiunea populismului. A asculta vocea poporului este o obligație. A manipula voința națiunii este cu totul altceva. Populismul manipulatoriu și incapabil de a genera soluții este un pericol. Marea Britanie ne-a arătat drumul. Nu poți pune în discuție toate elementele și valorile constitutive ale unei construcții identitare, fără să te alegi cu un conflict greu de gestionat.

Europa nu are un plan de reformare, ci doar unul de extragere de rente pentru câteva țări din Vest  din exploatarea Estului fost comunist. Se va vedea asta peste nici șase luni, când vom constata cu oroare că Europa nu prea mai poate fi condusă, că instabilitatea politică națională se mută la Bruxelles. Sigur, România este acolo, vacă de muls, cârpă de șters pe picioare, și atât! Noi știm din bătrâni: capul plecat sabia nu-l taie. Iar posibila sciatică este chiar veselă.

Criza ordinii mondiale post-belice, cu instituțiile ei: ONU, FMI, BM, se apropie de apogeu. SUA au pus în discuție, practic, toate aranjamentele pe care s-a bazat această ordine până acum. Fără să propună nimic în loc. Ce poate ieși de aici? O nouă cursă a înarmărilor. Ce va rezolva ea? Nimic! Tot mai amenințată de un NATO agresiv și lipsit de viziune, Rusia își reduce cheltuielile militare la sub 3% din PIB, și reduce concomitent ritmul de dezvoltare a unor anumite categorii de arme. De ce? Ce anume aduce liniștea la Moscova? Poate o nouă categorie de arme, pe noi principii, care, într-un scenariu defensiv, fac inutile armele adversarilor? Nu știu, întreb. 

Un nou Război Rece? Între cine și cine? SUA-China? Care ar fi suportul lui ideologic? Capitalism vs. capitalism? Dar de ce? Hai, opoziția comunism-capitalism a avut un oarecare sens. Dar asta ce sens are? Democrație liberală vs. iliberalism? Ce înseamnă asta? Mai sunt democrațiile funcționale, după trei decenii de hegemonie americană, și implicit neo-liberală? Statul național este elementul de bază, în care are sens democrația. Or fragilizarea extremă a statelor a dus la golirea de conținut a democrației. Și atunci? 

Atunci nimic! O mare putere moare, o altă mare putere se naște, și vrea să ocupe locurile goale lăsate de vechea putere. Jocuri de putere, și atât. Fără valori, fără orizont. Cum spuneam cu puțin timp în urmă, am trecut de la dictatura proletariatului la dictatura acționariatului. Poporul de o parte, elitele politice, economice și intelectuale. Și între ele un hău care tot crește. Vestele galbene din Franța sunt vestitorii noii lupte de clasă. O clasă populară, care a luat locul celor destructurate după căderea comunismului, este în căutarea reprezentării politice, și luptă pentru recâștigarea demnității pierdute. Pe scurt, adevăratul război global este cel între muncă și capital. Restul este decor. Și nu cred că știe cineva, acum, care va fi criteriul după care se va declara victoria. Precedenta luptă de clasă a dus la apariția Statului Providență și la gestiunea colectivă a riscurilor de securitate la nivel global. Ce va naște noua luptă de clasă? Sper că nu vom avea un fascism digital, care să pună lucrurile în ordine, și care să perpetueze dictatura acționariatului. 

În fine, om trăi și om vedea. La mulți ani! 

Un alt an pierdut pentru România.

Nu vă așteptați la un roman fluviu. Și nici la o analiză ”politică”. Este doar un punct de vedere, extrem de subiectiv, despre ce s-a întâmplat în 2018. Și o încercare de a arunca o privire în viitorul foarte apropiat. Că acela mai îndepărtat ne este pur și simplu inaccesibil, de vreme ce totul este imprevizibil în România, deși ai zice că de vreo 15 ani trăim în ”Ziua cârtiței”. Am renunțat la ”obiectivitate”. Ea este o povară, în lumea în care trăim. Și nu cer nimănui să fie de acord cu mine. Știu, veți zice că eram adeptul dialogului. Da, dar dialogul presupune subiecte cât de cât comune. Cum noi am ales să ne spunem fiecare  monologul cu fața la perete, cine sunt eu să schimb ordinea de zi? 

Așadar 2018 este un an pierdut pentru România și pentru români. Unul dintr-un șir care sigur se va lungi. Pentru că și 2019 promite un eșec, și, an electoral fiind, este ca și cum ai turna gaz peste foc. Am tot crezut că, dacă economia merge, e totul OK! Iar dacă politicienii se încaieră, e cu atât mai bine: ocupați cu asta lasă economia în pace și ea zburdă pe câmpii, liberă, profitabilă, iute crescătoare. Ei bine, total greșit! 

Economia a tot crescut, din 2012, nu pentru că politicienii nu și-au vârât deștele în mecanismele de ”piață liberă”(glume de economiști din școala austriacă, ce vreți!), ci pentru că și le-au vârât! Lumea asta în care trăim, complexă și tot mai interdependentă, are un minim de coerență doar pentru mai există și se aplică politici publice. Inclusiv în economie. Economia României a crescut pentru că s-au aplicat două măsuri fundamentale, inevitabile în situația dată. Prima măsură a fost reducerea fiscalității. A doua măsură a fost creșterea salariilor. Pare simplu, dar nu este. Renunțarea la austeritate a fost o măsură salutară. Dar fiecare din cele două măsuri este pe punctul de a-și atinge limitele până la care pot stimula creșterea economică. Și este nevoie ca lor să li se adauge altele, dar cine să le gândească, cine să le aplice? 

Că democrația reprezentativă este în criză, nu mai e o noutate. Doar că în România nu mai are cine fi în criză: nu mai suntem o democrație! ”Lupta împotriva corupției” ne-a adus acolo de unde am plecat: la regimul partidului unic, Partidul Statului Paralel. Bine, Statul Paralel nu există! Dar conduce țara! A distrus autonomia politicului, a distrus orice lider politic cât de cât capabil să dea o direcție, să structureze un demers politic în logica binelui public. A promovat tot felul de nulități șantajabile, bune doar să îndeplinească niște ordine inepte. Nu gândire prospectivă, nu planificare strategică. Doar mica ciupeală! Pentru că statul paralel vrea doar acces la ceva bani publici, și atât! A, și o poliță de asigurare, politicul aservit, care să garanteze imunitate și impunitate pentru făptuitori!

Ca și lupta cu corupția, și lupta cu statul paralel este pe cât de heirupistă, pe atât de lipsită de rezultate. Pentru că, de fapt, cei din fruntea oștilor sunt mărginiți, lipsiți de cultură, unii democratică, ceilalți juridică, și imorali până în măduva oaselor. Iar publicul s-a săturat de circul ăsta ieftin, combatanții ambelor tabere dezertează pe capete, convinși că sunt trași pe sfoară. Și iar ne-am împotmolit în mlaștina conflictelor fără miză!

Așa că nu vă așteptați să dau nume, să mângâi pe frunte sau să dau șuturi în cur. Greșeala noastră fundamentală este aceea că am dus la extrem personificarea în politică. În loc să ne bazăm pe valori și principii, ne-am bazat pe himera personajului providențial, care, călare pe Europa/America, vine să ne salveze din brațele păroase și hrăpărețe ale neo-post comunismului! Ne place unde am ajuns? Atunci, bine! Oricum nu avem tăria să ne recunoaștem, și să ne asumăm, consecințele erorilor noastre. 

Eșecul general vine din această incapacitate de a ne identifica nu cu indivizi, ci cu valori și principii. Suntem oamenii formelor fără fond. Ai imitației facile. Ai oportunismului celui mai jegos cu putință. Nu avem cum ne dezvolta, cum prospera, dacă singura noastră grijă este distrugerea celuilalt! Așa că n-am să fac lista eșecurilor din 2018. Le știți și voi. Poate chiar mai bine ca mine. Sigur, anul Centenarului a fost un dezastru! Dar ni se va părea un imens succes, dacă îl vom compara cu anul Președinției Consiliului UE. Și tot așa! 

Nu sunt singurul care spune că țării ăsteia îi trebuie un făcător de pace, un arbitru onest, un reper. Nu-l avem, pentru că toți visează la gloria războinicului. Doar că în istorie rămân mai degrabă făcătorii de pace. Ghinion! Mai mult, am încercat să introducem în ecuație arbitri străini. Care au venit cu agenda lor, a națiunilor din care provin, și pe care le servesc, și, în loc să facă pace, au întețit și mai tare războiul. Până la limita în care criteriul după care se judecă victoria a ajuns distrugerea totală a celuilalt. Or o națiune, un regim politic democratic, nu pot funcționa așa!

O consecință a acestei stări oribile de lucruri este reducerea la zero a capacității României de a gestiona politica externă, într-un moment extrem de dificil, și de periculos: o UE pe butuci, după Brexit, care nu știe încotro s-o apuce, un proces de globalizare economică contestat de SUA și de alții, pradă războaielor comerciale, conflicte regionale greu de gestionat, crize determinate de imigrație și de schimbările climaterice, și, peste toate, nașterea, de nevoie, a unui multilateralism ce pare să fie și mai greu de digerat decât hegemonia SUA. 

2019 este anul tuturor pericolelor. Și nu suntem în niciun fel pregătiți să le evităm. Politicul este zero, economia, dacă nu este susținută de politici adecvate, va intra, spre fericirea apostolilor Apocalipsei economice, pe un trend descendent, emigrația din motive economice se va accelera din nou. E drept, poți fi învingător și deasupra unui câmp de ruine. Dar la ce ți-ar folosi? Doar că nimeni, în minunata noastră țară, nu gândește așa. Ruina este totul! În rest trăim în cea mai bună dintre lumi, și va fi și mai bine!

Sărbători fericite!

În mintea Raței Mecanice.

Eu n-am înțeles nici acum cum funcționează mintea Raței Mecanice. De funcționat, funcționează, deși unii, răi și pizmași din fire, zic că nu sunt dovezi în acest sens. Probabil că sistemul lui de operare nu suportă să fie deschisă mai mult de o aplicație odată. Acum e deschisă aplicația care își bagă pula în ea de Constituție. Bună și asta. Dar orice minte normală mai face, din când în când, și o analiză costuri/beneficii. Nu de altceva, dar beneficiile sunt mai mult pentru adversarii lui, costurile, pentru el, sunt și nu sunt, că s-a obișnuit lumea cu rahaturile lui, dar restul costurilor, alea care dor, le plătim noi.

Mergând mai departe pe firul ăsta, Puliken încearcă să deschidă o nouă aplicație: ”Să-i fut timpul lu Veorica, să mă duc la ședințele de Guvern! Bine, doar joi, că poate impresionez niște milogi din Parlament, să voteze Moțiunea lui Sică Mandolină, să-mi aducă și mie Moșu guvernul la care visez!”. Știu, te plictisești citind titlul aplicației. Aplicația, în sine, e un fake! Adică nu face nimic! Dar e cel puțin bizar ca Președintele României, care are alte obligații constituționale, să se ducă pe nepusă masă la Guvern, pe post de lobbyst al băncilor și al marelui capital străin, să le apere de hainul Vîlcov și de strângătorul de biruri Teodorovici(hai, mă, glumeam, nu strânge niciun bir!), și oricum imoral, dacă nu cumva și în coliziune cu legea.

Mie îmi este clar cam ce demers adoptă în perspectiva alegerilor de anul viitor. O să facă tot ce face acum: să genereze ură împotriva PSD. Cu orice prilej, cu orice preț. La altceva nu-l duce capul! Pentru că dacă-l ducea, putea să paraziteze succesul guvernării PSD-ALDE, și asta fără nicio greață morală! El ar fi trebuit să fie primul susținător al guvernării! ”Creștere economică? Păi, eu le-am spus ce și cum, eu le-am promovat măsurile!” Președinția UE? Păi, eu i-am sprijinit, i-am lăudat colegilor mei, sciaticii!” Aia? Eu! Ailaltă? Tot eu! Așa, s-a rezumat la ”justiție”, și nimic! Pentru că, vrea, nu vrea, trage de timp, se face că plouă, până la urmă face cum cum vrea guvernarea în materie de reforme. Mai mult, împotrivirea lui devine chiar ridicolă! Nu, rolul de Gică-Contra nici nu-l prinde, nici nu-i aduce mare lucru. Să fidelizezi cu asta o mână de nebuni, care nu aduc voturi în plus, asta înseamnă să fii tembel!

De fapt problema lui de fond vine din faptul că nu este purtătorul niciunui program politic. Omul nostru este zero! Nici măcar politruc. Că și politrucul știa dracului să recite din Marx/Engels/Lenin/Stalin/ Gheorghiu-Dej/Ceaușescu. El din ce recită? Din Brătieni? Mă lași?!Încercând să fie deasupra tuturor, un fel de Zeu civilizator al barbarei Românii, Iohannis a reușit performanța să nu fie! Nu este nimic, politic vorbind. În rest, un om meschin, disprețuind pe toată lumea, complexat de limitele lui politice, un om care nu simte nimic față de ceilalți, și nu primește nimic în afară de dispreț din partea celor pe care-i umilește cu mârlănia lui.

Ce învățăm noi de aici? Păi, noi de aici învățăm că ceea ce pare a fi bun pentru servicii-care l-au inventat și propulsat în fruntea țării, ca pe păduche-nu este bun și pentru România. Până la urmă, cu toate ale ei, democrația este singura sită care cerne oamenii în politică. Să nu uităm asta, totuși.

UE, URSS și o bilaterală scurtă.

Sincer, nu înțeleg ce vrea Marea Britanie, de ce trage de timp cu Brexitul. Crede că obține condiții mai bune pentru ieșire? Păi, și Brexitul a fost tot o încercare de a obține mai mult de la Bruxelles, un șantaj, practic. Londrei nu i-a ieșit pasența. De ce i-ar ieși acum? Mai ales că tartorii de la Bruxelles vor un eșec economic penalizator pentru britanici, eșec care s taie și altora pofta de a ieși din Uniune. 

Adevărul este că UE urmează, punct cu punct, traseul urmat de URSS către destrămare. În cazul URSS frica de un război civil, cu arme nucleare, a făcut ca destrămarea să fie relativ nesângeroasă. Dar din punct de vedere social a fost un cataclism, o tragedie pe care nimeni nu vrea s-o privească în față. Poate se va scrie și istoria deceniului negru, al anilor Elțîn, al raptului economic în fosta URSS. Occidentul are de ce să-i fie rușine. Dar n-o să vezi așa ceva la animalele de pradă!

Sunt destui cei care visează la o ”refondare” a Uniunii, adică la o destrămare controlată și la refacerea structurii, cu un spațiu de liber schimb, comun tuturor(deci și britanicilor, care doar asta vor), și cu diverse grade de integrare în restul domeniilor. Cuplul franco-german fiind hegemonul, inima acestui soi special de Imperiu, în care, așa cum spuneam și altă dată, fondatorii fostei Comunități a Cărbunelui și Oțelului, pe structura căreia s-a dezvoltat CCE, apoi UE,  în care periferiile estice și sudice să fie cel mai puțin integrate, dar maxim exploatate. Ceva de genul Comunității Statelor Independente, succesoarea URSS. Am văzut ce a urmat: trioul Rusia-Ucraina-Belarus a fost incapabil să administreze acest divorț presupus amiabil, fiecare a încercat să obțină mai mult de la ceilalți, iar periferiile, care nu aveau capacitate de a influența deciziile, și-au luat lumea în cap. Așa se va întâmpla și acum. 

Bine că are Iohannis o bilaterală scurtă cu Theresa May. Ca prin minune totul se limpezește. Dacă nu se termină arcul Raței Mecanice înainte de climax...

Macron, între vis și coșmar.

Macron pare să fi câștigat bătălia cu vestele galbene. Dar e o victorie de etapă. Și care oricum nu rezolvă problemele de fond, cele care au generat revolta socială, și care o vor alimenta în continuare. Poate că unele veste galbene, care sigur au, într-un fel sau altul, și un angajament politic, partizan(în sensul că au făcut sau fac și politică de partid) sau nu(în sensul că, totuși, sunt atașați unei ideologii) se vor întoarce către partide. Altele vor rămâne independente. Câteva vor încerca să construiască noi formațiuni politice. Cert este un lucru: activismul rămâne. Cum și nemulțumirile rămân. 

La fel de evident este faptul că societatea franceză nu a prea fost solidară cu ele. Și nu neapărat din cauza violențelor. Este mai degrabă măsura fragmentării sociale, a destrămării mecanismelor de solidaritate, a individualismului dus la extrem. Sprijinul ipocrit din sondaje nu este totuna cu ce se întâmplă în realitatea socială. 

Cu toată victoria lui, Macron iese bine șifonat din povestea asta, și guvernarea lui, fragilizată. Mai mult, nici o remaniere guvernamentală nu ar putea rezolva ceva: tocmai ce a avut loc una! Nu poate convinge pe nimeni cu așa ceva! 

Să nu ne entuziasmăm prea tare nici cu ceea ce au făcut vestele galbene. Deși provocată și de efectele globalizării, nu este o revoltă împotriva globalizării. Nu cred că și-a propus cineva așa ceva. Trebuie să-și clarifice demersul, să facă o listă pertinentă și realistă de revendicări, și să le promoveze public, să construiască un sprijin popular cât mai larg pentru ele. 

Chiar dacă se va pronunța săptămâna viitoare în legătură cu evenimentele din ultima vreme, Macron nu-și va schimba agenda, nu va da înapoi de la ”reformele” sale. Cel mult va propune ceva din categoria ”Nicule, mai dă-le o sută de lei la salar!” Cu așa ceva nu construiești o pace socială stabilă. Când spui că vrei să ”revalorizezi” Smicul cu 1,8% e ca și când le-ai trage o flegmă între ochi beneficiarilor! Asta înseamnă vreo 20 de euro pe lună, adică vreo 60 de eurocenți pe zi! Uriaș, nu! Putere de cumpărare super! 

Macron vrea să fie liderul Europei. Vrea să profite de pe urma greutăților pe care le are Angela Merkel, și odată cu ea, și Germania. Doar că Franța este și mai slăbită decât vecinul german. Iar faptul că a ținut azi în mână mișcarea vestelor galbene nu înseamnă nici că are putere, viziune și instrumentele necesare pentru a guverna Franța, condiție pentru a se afirma drept noul lider al Europei. Înseamnă doar că le este dator forțelor de ordine, armatei și serviciilor secrete. Asta costă. Nu doar primele promise jandarmilor. Costă în termeni de putere, până la urmă. 

Oricum Franța este departe de a fi pacificată, și în orice caz nu Macron va fi pacificatorul. Iar problemele sociale nu cu mai mult neo-liberalism se rezolvă.

Democrație și ”veste galbene”.

Nu-mi mai pasă de ce se va întâmpla în România. Lucrurile sunt oricum fără ieșire. Democrația este moartă, nu doar aici, ci în întreaga lume, Europa inclusă. De fapt, democrația a fost rezultatul cel mai important al luptei claselor. Oricât ar părea de ciudată afirmația, ea este corectă. Prima Revoluție Industrială a născut clasele sociale ale modului de producție capitalist, ca urmare nevoia de reprezentare politică a clasei muncitoare, generic vorbind, dorința ei de emancipare, au dus, în cele din urmă, la apariția instituțiilor democrației reprezentative, cum le cunoaștem azi, deși sunt golite de conținut.

Actuala Revoluție Tehnologică, legată de internet și numeric, nu și-a generat clasele ei specifice. Cum am mai spus, suntem în faza destructurării vechilor clase, și prin urmare, și a vechilor instituții democratice. Democrația reprezentativă nu mai funcționează, câtă vreme voința cetățenilor este ignorată, sau schimbată, de forțe obscure, care nu au nici legitimitatea votului, nici îndreptățirea să conducă statul.

Un astfel de sistem nu poate funcționa. Pentru că, vezi acum Franța, ruptura elitelor de mase generează violențe tot mai puternice. Democrația reprezentativă era și un sistem de solidaritate între clase, imperfect, dar suficient pentru a asigura o relativă pace socială. Mă tem că până când democrație se va reinventa, odată cu apariția noilor clase sociale, vom trece iar prin purgatoriul totalitarismelor, unele mai soft, altele mai hard. Asta va obliga indivizii să-și reevalueze atitudinea față de mecanismele de solidaritate națională și socială, atât de hulite și de urâte acum, din perspectiva unui feroce individualism, care nu duce nicăieri. Ceea ce am creat, în decurs de secole, începând cu Prima Revoluție Industrială, este rezultatul acestei solidarități între clase, în momentele esențiale, chiar dacă, în principiu, aceste clase se aflau în opoziție și, nu de puține ori, în conflict. Un conflict totuși ținut sub control, inclusiv de conștiința responsabilității comune față de ceea ce nu mai putem concepe acum că există: binele public.

Așa zisele ”rețele de socializare” sunt ultimul cui bătut în coșciugul democrației reprezentative. Pentru că ele nu suplinesc mecanismele de solidaritate socială. Mai mult, fragmentează și mai mult mediul politic și social, și duc dezbaterea publică în derizoriu, promovează valori care nu au nimic în comun cu acelea ale unei societăți democratice.

Suntem într-o criză profundă, și pe muchie de cuțit. Cum vom ieși din criză? Eu, unul, nu văd nicio soluție acceptabilă. Și nu sunt singurul ”orb”...

”Vestele galbene” și prețul ocupației americane în Europa.

Lui Macron nu-i vine să creadă că e real ce i se întâmplă. Nu știe de la ce i se trage, și cine i-o trage. Și totuși este atât de simplu! De tras i se trage de la proasta guvernare, de la aerele lui de Ludovic al XIV gerontofil, de la incapacitatea de a intra în dialog cu societatea și de la oastea de strânsură care ține loc de partid prezidențial.

De la cine i se trage iar e simplu de ghicit: de la americani. Din 6 iunie 1944, de când au debarcat în Normandia, americanii ocupă, practic, Europa. Până în 1989 au avut Occidentul și sudul continentului, după aceea, treptat, americanii au cucerit și restul continentului, cu excepția Belarusului și Rusiei. 

Să ne fie clar: practic toate țările UE au pe teritoriul lor trupe americane de ocupație. Care vin cu tot cortegiul lor de servicii de informații. Care cumpără sau constrâng elitele, politice, economice, intelectuale și militare să accepte ocupația, și s-o justifice.  Nici în timpul Războiului Rece nu au fost atâtea trupe americane în Europa ca acum! 

Americanii nu și-au propus să administreze ei direct Europa. Au inventat ceea ce este acum UE, care se ocupă de asta. Reduc costurile, și măresc beneficiile. Problema lor este, acum, că gestionarul, UE, traversează o îngrozitoare criză de credibilitate, și este paralizată, la nivel de decizie. Iar originea crizei este localizată la nivelul cuplului franco-german. Care nu mai poate propune nimic pentru a revitaliza proiectul european. Culmea, acum americanii descoperă cu oroare că ei au generat această criză, neînțelegând specificul societăților europene. Impunând neo-liberalismul țărilor din UE și conducerii de la Bruxelles au distrus modelul social european, care funcționa pe post de calmant în caz de crize.  

Probabil că la Washington cineva are viziuni despre viitorul UE, și găsește de cuviință să schimbe conducerea ”motorului” Uniunii, cuplul franco-german. Prin Brexit SUA au pierdut un instrument de control asupra Uniunii. O felicita Trumpișorul Londra pentru că a ieșit din viesparul bruxellez. Doar că aceia care chiar decid la Washington nu sunt deloc fericiți cu Brexitul. 

Ideea ”armatei europene”, enunțată de Paris și susținută de Bruxelles este un mod de a cere Washingtonului să pună capăt ocupației din Europa, la fel cum modelul Europei cu mai multe viteze lasă la periferie țările cele mai ”pro-americane”, cele din Est, care sunt și periferia nefericită a imperiului interior european.  Iar ideea are și un substrat cât se poate de economic: armată europeană înseamnă și industrie europeană de apărare, adică bătrâna metodă keynesiană de a ieși din rahat prin cheltuieli publice. 

SUA nu cheltuiesc, oricât ar părea de ciudat, cine știe ce pentru a ține sub ocupație Europa. Din 1945 țările europene, învinse și învingătoare în WW II tot plătesc prețul ocupației. Cum l-am plătit și noi, cei din Est, față de URSS. Și cum îl plătim acum americanilor, cu cele două procente din PIB alocate apărării.  Dacă ideea franco-germană ar prinde contur, ei bine, SUA ar trebui să plătească pentru ocupație. Și nu cred că-și permite! Din păcate, nici Europa nu-și permite prețul libertății! 

”Vestele galbene” n-au apărut din neant. Mișcarea a prins pentru că este limitată strict la problemele claselor populare franceze. Dar inițiatorii au atins obiectivele: au zdruncinat grav puterea lui Macron. L-au legat de mâini și de picioare. Pleacă sau nu, visele lui și ale lui Merkel despre viitorul UE s-au spulberat. Merkel se va replia mai repede și cu pagube minime. Macron, nu. Nu e politician crescut, ci făcut. Nu știe ce și cum cu ”politica”. Se vede! 

Sigur este un lucru: gestionarul european al ocupației americane în Europa este pe tobogan. Și nici americanii nu știu ce să facă acum cu el. Ar trebui să le pese, pentru că fără Bruxelles e mult mai rău pentru Washington. E foarte posibil ca apelul la încetarea ocupației să vină din partea națiunilor europene, nu din partea unor lideri politici efemeri. Și aici ne întoarcem la anii 1960, care au multe în comun cu anii ăștia de după 2010. Iar de slăbiciunile europenilor și americanilor profită China și Rusia. Alți hegemoni care abia așteaptă să pună mâna pe putere la nivel global. Și de plătit plătim tot noi.