Democrația moare pentru că nu mai poate administra eficient statul. Motivul ineficienței este simplu: fragmentarea puterii dincolo de o limită rezonabilă, fragmentare care blochează administrația, că-i locală, că-i centrală, risipește resurse și înlocuiește cu agende private agenda agenda publică.
Un sistem cu putere fragmentată presupune, pentru a funcționa cât de cât coerent, existența unei culturi a căutării și construirii consensului. Lucru posibil doar în societățile în care numărul deținătorilor de putere este mic, funcționează transparent, și au sensul servirii binelui public.
În România nu mai există nimic din toate astea. Ion Iliescu a fost printre puținii care au înțeles importanța funcționării consensuale a societății. A fost călcat în picioare, înjurat, etichetat drept comunist odios, bolșevic, și mai știu eu cum. În orice societate există conflicte. Ele pot fi calmate dacă toți actorii sunt raționali, și au disponibilitate pentru dialog. Fără ”Consensul de la Snagov” nu poate spune nimeni care ar fi fost soarta procesului de aderare la UE. El, consensul, a fost posibil în condițiile în care era vie amintirea mineriadelor și a Pieței Universității.
Da, și Câmpeanu, și Coposu, și Cunescu, Manolescu, Emil Constantinescu, și cine mai era atunci prin Opoziție, au fost raționali. Au pus interesul națiunii deasupra intereselor lor și ale partidelor lor. I-a mers rău României? Acel consens a permis societății românești să traverseze deșertul catastrofalei guvernări CDR, și să reziste ultimei mineriade, mult mai periculoasă decât precedentele, pentru că avea potențialul de a se transforma în război civil. Atunci PDSR a fost actorul rațional, în Opoziție fiind.
După ce aderarea la NATO s-a realizat, și aderarea la UE era practic finalizată, a început un straniu proces de dezmembrare a consensului euroatlantic, și o cursă febrilă de fragmentare a puterii. Fiecare dorea o bucățică din ea, sub forma dominării unor instituții ale statului, eliminării adversarilor din partid și din viața publică, dominării marilor entități economice cu capital public, și, mai ales, prin concubinajul cu serviciile secrete, transformarea lor, alături de Justiție, în arbitri în războiul pentru putere. băsescu a moșit ”sistemul ticăloșit”, pentru a controla tot ce mișcă, dar mai ales pentru a-și distruge adversarii și pentru a avea acces nelimitat la resurse.
Un factor agravant al stării sociale, și al capacității administrative a politicului, îl reprezintă afirmarea în forță a ”societății civile”, un conglomerat de organizații cvasi-politice, cu funcție de firmă de lobby, cel mai adesea, care complică până la imposibilitate construirea până și a celui mai mic consens, în probleme marginale ale societății. În privința marilor probleme, cu caracter strategic, de care depinde viitorul României nici nu mai poate fi vorba de consens, dacă nu ne putem înțelege unde să amplasăm un amărât de WC public într-o comună uitată de lume!
Cultura confruntării s-a consolidat, și consecințele sunt dramatice. În România nu mai există subiect care să facă posibil consensul. Anul Centenarului este un eșec rușinos. Guvernarea este sabotată atât din interior, cât și din afara ei, de Președinte, de partidele din opoziție, de serviciile secrete, actori în războiul politic, de Justiție, alt actor politic ”netradițional”, de interesele diverșilor ”parteneri strategici”.
Mulți ar crede că dispariția PSD ar fi momentul care ar pune capăt războiului româno-român. Este o iluzie tembelă. Acest război nu are nimic în comun cu existența ”stângii” sau ”dreptei”. A rezolvat ceva dispariția PNȚ-CD? Imediat va începe lupta pe cadavrul puterii deținute de PSD. Și instantaneu un alt partid cât de cât articulat va deveni țintă, pe motiv de ”Ciumă Galbenă”, sau albastră, sau portocalie. Adevăratul scop este desființarea regimului democratic, și nu mai buna guvernare. Orice rezistență la totalitarism trebuie desființată, și asta se face plecând de la demonizarea consensului. De asta este atacat atât de furibund ”mitingul PSD”. Pentru că nu a fost al PSD. PSD a oferit doar un pretext pentru exprimarea consensului existent la nivelul unei mari părți a societății asupra necesității umplerii de conținut a democrației, punerea ei în prim-planul gestionării țării.
Așa ceva era greu de închipuit. Or fi fost și activiștii PSD și ALDE în piață. Dar cei mai mulți erau oameni pentru care democrația are sens, și venise momentul să spună asta. Nu din dragoste de Dragnea au venit, ci din nevoia de normalitate. Și această nevoie va crește. Nu contează ce soartă va avea Dragnea. Pentru ei contează ce soartă va avea România, dacă renunță la democrație. Și uite așa a construit statul paralel un consens în societate: fără statul paralel. Ironii ale istoriei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu