La mulți ani!

Un an confuz, un viitor furtunos

2017 a fost un an confuz. Dominat, în plan intern, de luptele la vedere pentru putere la nivelul statului formal, cât și, sau mai ales, de luptele subterane de la nivelul statului paralel. În plan extern anul 2017 a fost dominat de noile priorități ale Administrației Trump, aflată la început de drum, care a deschis pre multe fronturi, în politica internă americană, cât și la nivel global. Toate astea pe fondul unei profunde crize de identitate, la nivel individual, național, european și global. Vechea ordine, cea a Războiului Rece, remanentă, își trăiește ultimele clipe. Și nimeni nu știe ce monstru se naște și-i va lua locul. 

Bilanțul ăsta de sfârșit de an este mai mult o numărătoare de cadavre, după o bătălie. Nu doar în România. Să nu uităm ce rezultate au avut alegerile, mai ales în țările membre NATO. Să nu uităm fronda esticilor(minus căcăcioasa națiune română, care a uitat, dacă a știut vreodată, ce este demnitatea națională și la ce folosește ea), tensiunile crescute între conducerea Uniunii, de la Bruxelles, și membrii ei, mai mari sau mai mici. Definitoriu pentru starea de spirit din Uniune este Brexitul, produs al ipocriziei tuturor, inclusiv al ipocriziei bravului popor insular, care vrea și untul pe pâine, și banii de unt în buzunar. Asta, dacă se găsește unt, că mâna invizibilă a pieței a mai pus de-o criză. 

Răspunsul la criză în UE este agitatul parului către cei care ies din front, gen Polonia sau Ungaria. Care, cu guverne inteligente și determinate, și-au construit un spațiu de manevră, la nivelul UE, au aliați, mai ales după alegerile din Austria, dar și prin alte capitale care contează, gen Washington, și fac ce făcea România lui Ceaușescu în CAER și în Tratatul de la Varșovia. Noi băltim, și scoatem capul din balta puturoasă doar pentru a forma ”alianțe” ridicole cu Grecia, Bulgaria și Serbia. Alianțe în care nici nu credem, și pe care nici nu ne putem baza, la nevoie. Ciumații între ei!

Motorul franco-german dă rateuri. Pentru că acum Franța, cu Macron în ascensiune, și Merkel șubrezită după alegeri, lucru vizibil și în incapacitatea ei de a forma un nou guvern, la aproape patru luni de la alegeri, vrea să dea direcția Uniunii. Doar că nici Parisul nu știe încotro s-o apuce! Mai bine nici că se poate!  Și, colac pe colivă, crizele identitare nasc pe bandă rulantă partide radicale și extremiste, care complică jocul politic intern, dar și politicile ansamblului Uniunii.  Practic, vechea ordine politică din fiecare dintre țările membre a fost aneantizată, făcută pulbere, și locul partidelor tradiționale este luat de tot felul de încropeli, mai mult gloate coagulate de stări de spirit, nu cetățeni mânați de convingeri ideologice și de valori politice ferme. Democrația este tot mai mult o formă fără conținut. Și locul ei este luat de hibrizi, în care gena totalitară devine dominantă. 

Locul liderilor politici cu viziune este luat de tot felul de indivizi ”digitali”, propulsați în prim-planul politicii cu ajutorul unor organizații incredibil de puternice, de opace și de periculoase, prin capacitatea lor de a manipula opinia publică, și de a vinde  pomeniții lideri digitali, împreună cu proiectele lor ”impresioniste” , ieșite din mintea ”progresistă” a unor indivizi avizi de putere, care și-au făcut din ”fascismul civic” batalioane de asalt împotriva ordinii democratice. Alegerile devin formale, ce contează este voința străzii, dominată de #rezist sau #ocupy, mișcări deloc spontane, sponsorizate de pomeniții pescuitori în ape tulburi, în cârdășie cu giganți ai economiei digitale, gen Google, FB și Twitter. Acum Silicon Valley  este epicentrul ”fascismului civic”, locul de unde radiază utopiile tehnologice totalitare.

Statele Unite ale Americii sunt mai slăbite decât ne putem închipui. Măcinate de lupte politice interne, angrenate în toate conflictele militare posibile, cu finanțele publice în rapidă, și periculoasă, degradare,  cu deficite bugetare tot mai mari, și cu cheltuieli militare în creștere, cu o polarizare economică și socială fără precedent în istoria lor, cu o clasă de mijloc tot mai redusă, ceea ce duce la creșterea instabilității interne și naște conflicte, nu-și mai pot îndeplini rolul pe care și l-au asumat, de lider al lumii ”libere”. China este adversarul său strategic, aflat în plină ascensiune, cu mijloace fără limită, practic, în acțiunea ei de a-și construi, cu alte mijloace, economice, nu militare, un Imperiu. Inclusiv pe ruinele Imperiului Occidental, generic spus. Iar cu Rusia sursă de energie și arsenal, China nu poate fi oprită. 

Globalizarea este acum la ora Beijingului, nu a Washingtonului, sau a Bruxellesului. Probabil noua lume unipolară, cea chineză, care va lua locul celei americane, poate trece-sau nu-printr-o fază multipolară. Vedem asta din felul în care se va rezolva criza nord-coreeană. Dacă SUA vor folosi forța armată, va fi semn că etapa multipolară nu va mai exista, și că schimbarea de leadership se va face conflictual, violent. Probabil că această criză va domina politica externă în 2018. 

Revenind la România, lucrurile sunt mai simple decât par. A rezumat situația Dragnea: ”Am câștigat alegerile, nu puterea”. Da, ceea ce s-a întâmplat-și dezvăluit!- în 2017, cu scandalurile politice și cu violența ”civică” în prim plan, arată clar că puterea este în altă parte, nu acolo unde trebuie să fie, constituțional vorbind. Statul paralel există, și, chiar dacă și-a pierdut niște pioni, este mai decis ca oricând să uzeze de puterea de care dispune. Deja numele celor care fac puterea lui nu mai contează. C-o fi Kovesi, c-o fi altcineva în fruntea DNA, abuzurile vor continua. Judecătorii șantajați de SRI vor da tot ce sentințe v”trebuie”. Iar ocupanții României, cei care ”gestionează” acum suveranitatea poporului român, vor continua să-și impună agenda, și protejații, pe post de executanți, în România. 

Ce avem în plus? Un partid extremist, USR, care va continua să genereze violență și în 2018. Restul partidelor vor continua procesul de descompunere, de trecere în irelevanță, pe drumul spre un nou totalitarism. Anul Centenarului Marii Uniri va fi și anul eșecului democratic al României. Sună alarmist, dar nu e decât realist. 

Cultura conflictului ne-a pus cu spatele la zid. Nu văd cine ar putea pacifica societatea, câtă vreme toată lumea toarnă gaz peste foc. Nu cred că am avut, în istoria noastră recentă, un moment mai nenorocit. Poate anii 1939-1940, când am pierdut teritorii, să fi fost la fel de grei.

Nu există motive de optimism. Din păcate 2018 va fi un an oribil. Un an de cumpănă pentru națiuni, cetățeni, valori și democrație. Cine scapă neșifonat va face, peste un an, același lucru: va număra victimele și le va aprinde o lumânare, ca și acum. Urarea de La Mulți Ani sună mai sinistru, și mai cinic, ca oricând... 

Ceaușescu și Zuckerberg: o paralelă incorectă politic

Am vorbit acum vreo câteva ore cu o prietenă. De una, de alta. Și, nu știu cum dracu se face că, de la papa bun-prăjitura din care ronțăi acum ea a comis-o!-am ajuns la FB. Unde pontăm amândoi, ea și cu soțul din dotare. Și am ajuns toți trei la concluzia că s-a dus dracului feisbuceala, că atmosfera a ajuns irespirabilă. Și chiar e irespirabilă. 

Nu prea m-a interesat FB, pe vremea când trudeam din greu pe blog. Am făcut cont doar pentru că oferea o mai mare libertate de a comunica, de a schimba opinii, era mai direct și mai rapid. După care lucrurile au degenerat. Și am încercat să înțeleg de ce. 

Aș face o paralelă cu România, de la plenara CC al PMR, din aprilie 1964, până la ceaușismul sinistru de la sfârșitul anilor 1980. Evoluția este simplă: liberalizarea din anii 1960, începutul anilor 1970, care a dat atâtea speranțe românilor, a evoluat spre un model care presupunea și mai multă libertate, și mai multă autonomie și diversitate ideologică. Adică putea presiune pe modelul partidului unic. Acceptarea evoluției modelului diversității ideologice a fost brutal stopată de intervenția URSS împotriva ”Primăverii de la Praga”. Ce a urmat în România? De teamă, Ceaușescu a revenit la ortodoxia ideologică din vremea stalinismului. 

Ceva de genul ăsta a pățit și Țucămberg. A lăsat lucrurile libere pe FB. Lucru care a convenit de minune nu doar utilizatorilor, ci și guvernelor, care au folosit platforma în experimentul scelerat al ”schimărilor de regim”, ”revoluțiilor colorate” și al ”primăverii arabe”. 

FB a căpătat o puere și o influență care au deranjat guvernele multor țări, care aveau destule probleme și fără capacitatea de mobilizare a rețelei. Și au făcut presiuni uriașe pentru a schimba lucrurile. Țucămberg, care tocmai ce băgase FB pe Bursă, și zăcea pe un munte de bani, ce nu contenea să crească, a dat, ca și Ceaușescu, milităria jos din pod. Puritate ideologică, tovarăși! Îi belim pe toți cei care îndrăznesc să nu respecte ”standardele comunității”! Nu contează consecințele. Câtă vreme proștii deschid conturi, e bine. Eliminăm vocile critice. Așa cum a făcut și Ceaușescu: PCR avea 4 milioane de utilizatori, pardon, membri! Propagandă, cât cuprinde. Învățământul ideologic pe FB este în floare. Cenzura, așișderea. 

Vocile critice și nonconformiste blocate, cenzurate, obligate să se ”exileze” pe alte platforme sociale. Cei rămași, lipsiți de liantul dat de lideri de opinie, sunt fie indiferenți, fie se retrag și ei, devin tot mai puțin prezenți pe rețea. Pozele cu pisici sunt echivalentul celor două ore la televizor din ultimii ani ai lui Ceaușescu. În schimb activiștii ”sistemului” sunt foarte vioi, pe ei nu-i deranjează nimeni pe FB. Dar nici nu mai interesează pe prea mulți. Ajung chiar să fie urâți, precum apologeții lui Ceaușescu din presa vremii. 

Cu ceaușismul știm cum s-a terminat. De ce nu s-ar termina în același fel și cu FB? Nu cu Țucămperg la zidul catodic de la vreun Târgoviște american, ci cu un mare crah bursier.re, din punctul de vedere al consecințelor, cam tot aia e. Puritatea ideologică este apanajul fanaticilor. Ceușescu a fost un fanatic. Pentru el nu exista compromis. Țucămberg, departe de a fi un fanatic natural, devine fanatic de nevoie. Și nu mai poate fi rațional. 

De fapt, este o poveste despre putere, modul de folosință, și despre decizii, asumarea costurilor lor și despre răspunderea față de o națiune/comunitate. Și nu toate poveștile au final fericit.