Cosmin
Gușă este un gunoi securist, o făcătură a serviciilor secrete, plasată de
acestea pe unde au avut nevoie: presă, partide politice, universități.
Principala lui calitate: amoralitatea totală. Omul nostru nu are mamă, nu are
tată, nu are patrie adorată. Are doar interese, și, ca orice ”director de
conștiințe” care se respectă, dublu control: dosarul penal, pe care zace
cunoscutul cur lulutzian, și ofițerul de dirijare, că Securitatea a învățat
bine lecția keghebismului. Apropo: nu interesează pe nimeni faptul că, în
supravegherea teritoriului României, Securitatea s-a organizat ca și când ar fi
fost un serviciu de informații care acționează în teritorii străine?
Și,
în dorința lui de a ieși iarăși în față(mai mult ca sigur la ordin), dar și
pentru a prelungi agonia iRealității, Gușă comite un grețos exercițiu de pupat
în cur Iohannis, cum, înainte de asta, l-a pupat în cur pe Năstase, apoi pe
băsescu, s-a întors în PSD și, plantat pe lângă Geoană, l-a pupat și p-ăsta
încur, a cochetat și cu Ponta. Acum investește în Supremul Cur vremelnic, că
dacă nu curge, ceva tot pică.
A. Să
militeze pentru integrarea euroatlantică, garant subînţeles al dezideratelor
enumerate mai sus.
B. Negocierea unei cote cât mai mari şi profitabile
pentru capitalul naţional în ansamblul economiei româneşti, în condiţiile în
care „statutul de ţară învinsă", menţionat mai sus, reclamă cedări
materiale, precum şi de suveranitate, în avantajul şi beneficiul
reprezentanţilor învingătorilor din Războiul Rece.
C. Fructificarea capitalului geopolitic românesc,
potenţat putemic dupe 1989 prin proaspătul statut de graniţă la lumea
postsovietică.
Totul
pleacă de la afirmația, total falsă, că România a fost țară învinsă în Războiul
Rece, și trebuia să plătească prețul pentru că s-a aflat de partea proastă a
istoriei. Este o ticăloșie! Războiul rece nu s-a încheiat cu învinși și învingători,
este doar o teză menită să justifice felul în care se comportă ACUM unele
puteri, în primul rând SUA, în raport cu România. Ordinea post-Război Rece este
operă colectivă. În care s-a ținut cont, până la un punct, de interesele
tuturor părților. Reamintesc faptul că un proiect precum Europa Unită nu ar fi
fost posibil în logica învinși-învingător. Post-comunismul nu poate fi judecat
cu închipuiți ”geo-politicieni”.
Un episod
cu adevărat periculos în perioada post-Război Rece este ceea ce numim ”momentul
unipolar al Americii”, care a făcut din SUA parte a problemelor cu care se
confruntă comunitatea internațională. Dar asta este o altă discuție, deși
”analiza” lui Gușă pleacă de la ipoteza că SUA sunt hegemonul, totul începe și
se termină cu ele, că întreaga lume trebuie să se supună voinței și intereselor
ei.
Mă
interesează mai puțin ce crede Gușă despre Emil Constantinescu, traian băsescu
și Klaus Iohannis. Pentru că România este în NATO și în UE ca urmare a
demersurilor și a politicilor promovate
de Ion Iliescu, Adrian Năstase și ale guvernelor și majorităților parlamentare
ale mult-hulitei ”stângi” românești. De aici și ticăloșia lui Gușă, în analiza
lui, cu atât mai mult cu cât la momentul jigodia era secretar general al PSD!
Nu poate să nege asta!
Ce spune
Gușă despre Ion Iliescu?
”A. În
mod clar, președintele suspectat și parțial dovedit ca „suferind de kaghebism”
nu a militat pentru euroatlantism, el respectându-și sarcina primită în 1989 de
la blocul de intelligence ce-a coordonat lovitura de stat din decembrie (ce nu
negociase cu Moscova integrarea euratlantică pentru România!).
B. Nu a fost cazul pentru Ion Iliescu, acesta fiind preocupat doar de
status quo: l-a interesat exclusiv remanența la conducerea întreprinderilor
românești a tehnocraților statului totalitar, respectiv a agenților acoperiți
ai serviciilor secrete comuniste, mulți incompetenți și cu iz puternic de
agenți dubli, cu a doua comandă fixată în Răsărit.
C. Nicio preocupare pentru negocierea capitalului geopolitic.”
Care este realitatea?
Să pornim de la Comunicatul Consiliului Frontului
Salvării Naționale, din noaptea de 22 decembrie 1989, unde găsim liniile
directoare ale revenirii la democrație:
” 1. Abandonarea rolului conducator al unui singur partid si
statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernamânt.
2. Organizarea de alegeri libere in cursul lunii aprilie.
3. Separarea puterilor legislativa, executiva si
judecatoreasca in stat si alegerea tuturor conducatorilor politici pentru unu
sau, cel mult, doua mandate. Nimeni nu mai poate pretinde puterea pe viata.
Consiliul Frontului
Salvarii Nationale propune ca tara sa se numeasca in viitor Romania. Un
comitet de redactare a noii Constitutii va incepe sa functioneze imediat.
4. Restructurarea
intregii economii nationale pe baza criteriilor rentabilitatii si eficientei.
Eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economica
centralizata si promovarea liberei initiative si a competentei in conducerea
tuturor sectoarelor economice...
9. Întreaga
politica externa a tarii sa servească promovării bunei vecinătăți, prieteniei și păcii în lume, integrându-se în procesul de construire a unei Europe unite,
casa comuna a tuturor popoarelor continentului...
Primul pas: aderarea la Consiliul Europei, care
devine fapt împlinit ca urmare a deciziei de la
4 octombrie 1993, formulată prin rezoluţia nr. 37/1993 a Comitetului de
Miniştri al CE, privind invitarea ţării noastre de a deveni membru al
Consiliului Europei. La data de 7 octombrie 1993, România a semnat documente
statutare şi Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale
Omului, cu ocazia primului Summit al CE (Viena).
Cronologia aderării
·
29 ianuarie 1991 - Primul ministru al României, Petre
ROMAN, s-a adresat Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE)
(Strasbourg);
·
1 februarie 1991 - România a obţinut statutul de invitat
special la APCE (Innsbruck) Au participat Primul Ministru Petre Roman și
ministrul afacerilor externe, Adrian Nastase;
·
16 decembrie 1991 - Guvernul român a transmis cererea
oficială de aderare la CE, printr-o scrisoare oficială adresată Secretarului
General al CE, doamna Catherine Lalumiere;
·
8 ianuarie 1992 - cerere de aviz privind admiterea
României în Consiliul Europei este adresată APCE, de către Comitetul de
Miniştri al CE;
·
Noiembrie 1992 - o delegatie a APCE participă la
observarea alegerilor generale şi prezidenţiale din România;
·
28 septembrie 1993 - APCE adoptă Avizul 176 privind
cererea României de aderare la CE;
·
4 octombrie 1993 - Comitetului de Miniştri adoptă
Rezolutia nr. 37/1993 privind decizia de invitare a României să devină membru
al Consiliului Europei;
·
7 octombrie 1993 - România este primită în
Organizaţie, cu ocazia semnării documentelor statutare şi a Convenţiei Europene
a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, cu ocazia primului
Summit al CE (Viena);
Uniunea Europeană:
România a fost prima
țară din Europa centrală și de est care a avut relații oficiale cu
Comunitatea Europeană. În ianuarie 1974, o înțelegere a inclus România în Sistemul Generalizat de
Preferințe al Comunității, după care a semnat o serie de acorduri cu CEE pentru
facilitarea schimburilor comerciale. În 1980, România a procedat la recunoașterea de facto a Comunității Economice Europene, prin semnarea
Acordului privind crearea Comisiei mixte România - CEE, concomitent, fiind
semnat și Acordul asupra Produselor Industriale.
Relațiile
diplomatice ale României cu Uniunea Europeană datează din 1990, urmând ca în 1991 să fie semnat un Acord de Comerț și Cooperare. Acordul
european a intrat în funcțiune în februarie 1995. Prevederile comerciale au fost puse în aplicare începând
din 1993 printr-un "Acord Interimar". România a trimis
solicitarea de a deveni membru pe 22 iunie 1995, împreună cu Declarația de la Snagov, un document
semnat de toate cele paisprezece partide politice importante ale României, în
care acestea își exprimau sprijin deplin pentru integrarea europeană. Găsiți aici detalii despre politica europeană și euroatlantică a României în timpul
primului mandat al lui Ion Iliescu.
NATO:
1.În mandatul lui
Ion Iliescu România a semnat dizolvarea Tratatului de la Varșovia. Asta și ca
răspuns la presupusul lui ”kaghebism”.
2.”Romania a fost prima tara care a semnat Documentul-cadru (26 ianuarie 1994) de aderare
la Programul Parteneriat pentru Pace. La vremea respectiva, unele tari
candidate la admiterea în Alianta au îmbrățișat formula propusa de Bruxelles
(este si cazul Romaniei), iar altele (tarile din grupul de la Visegrad) au avut
o atitudine critica, susținând ca Parteneriatul este, de fapt, un surogat prin
care Alianta întârzie extinderea cu noi membri. Dincolo de aceste curente,
Romania și armata sa s-au afirmat ca unul dintre cei mai interesați și activi participanți la PfP. Dacă in 1994 armata si-a trimis emisari la 70 de activitati,
un an mai tarziu "contabiliza" aproximativ 240 activități. Numărul activităților a crescut de la an la an (580 activitati in 1997), pentru ca,
dupa neadmiterea României in NATO, la summit-ul de la Madrid, ritmul sa încetinească putin (546 de activități NATO/PfP în 1998).
Romania a participat si la Parteneriatul pentru
Pace Intensificat, lansat de Alianta dupa summit-ul de la Washington, dar
prezenta militara romaneasca s-a redus considerabil in ultimii ani,
ajungandu-se la 193 de activitati in 2001.
România a participat pentru prima data, cu trupe,
la un exercitiu in cadrul Parteneriatului pentru Pace, in septembrie 1994, la
"Cooperative Bridge". La exercitiul care s-a desfasurat in Polonia au
luat parte 650 de militari din 13 tari membre NATO si PfP. Scopul exercitiului -
schimbul de experienta in domeniul operatiunilor de mentinere a pacii si
imbunatatirea capacitatii miliatre a tarilor NATO si partenere de a actiona
impreuna. In septembrie 1995, la Sibiu, s-a desfasurat "Cooperative
Determination", prima mare aplicatie multinationala cu trupe terestre la
care au venit 438 de militari din Bulgaria, Germania, Ungaria, Luxemburg,
Olanda, Slovacia, Turcia, SUA si, bineinteles, din Romania.”
3. România a fost prima țară din cele foste
socialiste, aspirante la NATO, care a numit un ministru civil la Apărare și a
pus SRI sub control parlamentar.
5. În cel de-al doilea mandat al lui Ion Iliescu
s-a negociat și stabilit funcționarea bazei militare a SUA de la Kogălniceanu.
Tot în mandatele lui s-au procurat fregatele de la englezi și avioanele
Hercules de la americani.
6. În primul mandat al lui Ion Iliescu a avut loc
la București întâlnirea Arafat-Peres. Asta apropo de faptul că nu s-a negociat
poziția ”geo-strategică a țării”. Cooperarea Economică la Marea Neagră unde
intră? La ignorarea poziției României?
7. Gușă rescrie istoria, ignorând aceste
evoluții. Place sau nu unora ca el, marea realizare a lui Ion Iliescu este
integrarea europeană și euro-atlantică. Singurul proiect strategic al României,
și singura ei realizare în cei 27 de ani post-comuniști. Se tot spune că astea
au fost făcute împotriva voinței lui, care dorea să meargă cu Moscova. Este o tâmpenie.
Toate deciziile au fost luate în CSAT, șef Ion Iliescu, în Guvern și în
Parlament, unde actualul PSD avea majoritate, și, da, pe Ion Iliescu șef. Chiar
credeți că, dacă se împotrivea, împotrivirea nu se vedea? România a avut relații
corecte, și pe un trend ascendent, cu toate țările din Occidentul european și
cu SUA. Pentru că a avut politică externă independentă, și un serviciu
diplomatic încă profesionist.
8. La începutul anilor 90 economia românească a
suferit cu adevărat o terapie de șoc, odată cu celebra ”privatizare”. FPS și
FPP urile nu au fost o idee rea, doar că ”Jos comunismul!” a făcut să se aleagă
praful de tot. Începând cu celebrele PSAL 1 și PSAL 2, instrumentele
dezindustrializării sălbatice a României, programe gestionate de, ați ghicit! traian
băsescu, în mandatul lui Emil Constantinescu. Poate n-ar strica revederea imaginilor
cu porcii de la Comtim, lăsați să moară de foame, pe vremea când premier era
Ciorbea.
Cum vedeți, lucrurile
stau altfel decât le prezintă Gușă, altminteri unul dintre cei care se
întrebuințează și pentru reabilitarea Securității. E bine și cu pupatul în cur.
Este condiția firească a ”intelectualului” român, care nu trăiește decât din
astfel de expediente, din pomana puternicilor zilei. Rămâne doar realitatea
celei mai scumpe conferințe de presă a unui președinte al României: 3,9
miliarde de dolari, în achiziții de armament și anihilarea
totală a suveranității naționale.