Ceața războiului

Ca mai mereu în ultima vreme, ceea ce McNamara numea ”ceața războiului” ne împiedică să vedem ceea ce este, cu adevărat, criza ”refugiaților emigranți”. Se suprapun atâtea crize în fenomenul ăsta bizar, încât nu mai știi cum să separi adevărul de minciună.

Cert este că sute de mii de oameni dau năvală, precum barbarii la porțile Romei, nu pentru a distruge Europa, ci pentru a trăi un soi de ”vis european”, pentru a fi ca europenii. Și nu suntem pregătiți să le facem față. Pentru că, oroare! și Europa își duce propriul ei război civil, un război între nordul bogat și sudul și estul sărace.

Acum bogații sunt atacați pe două fronturi: de estici, care fug de sărăcia de acasă, deși se presupune că proiectul european avea menirea să micșoreze decalajele de dezvoltare din sânul UE, și de refugiați, pe care, din imbecilitate arogantă, aceeași bogați din nordul Europei, împreună cu partenerii americani, i-au alungat de la ei de acasă prin intervenții militare inepte, în numele ”democrației”.

Ăsta nu e un război pe care să-l câștige cineva. Nimeni n-ar avea curajul să definească-indiferent de care parte aflată în conflict ar fi vorba-criteriile după care s-ar considera că a învins. Toată lumea are de pierdut, și uman, și material, și în termeni de imagine. Demagogia și populismul se răzbună, ca și inacțiunea. Ca să nu mai vorbim despre dogmatismul ”austerității”, care a distrus bazele prosperității pentru cei mai mulți europeni, și a distrus modelul social european. Barbarii ne bat la porți tocmai pentru că sunt atrași de acel model. Și vor avea deziluzia vieții lor: modelul nu mai există! E mort și îngropat!

Europa, ca proiect, trebuie reconstruită. Luându-i în calcul și pe amărâții care mor la granițele ei, crezând că aici e Raiul. Nu e. E doar un Iad cu presă și imagine încă bune...

O criză prea mult.

O criză prea mult. Pentru capitalismul financiar și sistemul politic asociat lui, criza care vine s-ar putea să fie una prea mult, care să ducă la prăbușirea lui. Jocul ăsta de-a bulele, care lasă în urma lui tot mai multe victime, a radicalizat deja o mare parte a populației, și în nordul bogat, și în sudul sărac. Centrul politic aproape că nu mai există, chiar și partidele care încă adoptă poziții centriste trag cu ochiul spre extreme, acolo unde se duce ele electoratul lor.

Să nu ne amăgim: oricum schimbarea începuse, acum doar se accelerează și capătă accente violente. Iar ca lucrurile să fie și mai complicate, golirea de conținut a democrației a scos din circuit singurul mecanism care ar fi putut gestiona o tranziție cât de cât normală spre altceva. Alegerile nu mai rezolvă nimic. România, prin Referendumul eșuat din 2012, dar mai ales Grecia, după alt Referendum eșuat, au deschis calea eșecurilor democratice. România a avut neașteptata șansă a USL și a victoriei sale în alegerile organizate foarte repede după Referendum. Grecia, unde vor fi alegeri la fel de rapid, nu va avea aceeași șansă. Iar pretenția unora de a-l îndepărta pe Ponta agravează situația politică din România. Ce nu s-a decontat în iulie 2012 se va deconta acum, dacă la refuzul promulgării Codului Fiscal se adaugă refuzul acceptării unor măriri de salarii-care nu s-au mai făcut de opt ani în sectorul public-și mai ales îndepărtarea lui Ponta cu mâna DNA-SRI.

Situația este complicată în toată Europa, în SUA și încep problemele și în China, și în Rusia. Nu le poți lua banii oamenilor, după care să le râzi în nas și să le spui că așa e piața, chiar dacă riști, de câștigat câștigă doar cei aleși de sistem.

Așa că explicații de genul tabloid: ”Cinci motive pentru care v-am fraierit!” nu țin loc de calmant social. Nu, doar toarnă gaz peste foc. Și ce va urma nu va fi deloc tandru. De obicei astfel de crize erau rezolvate, la limită, cu un război sănătos. Doar că acum nici războiul nu pare a fi chiar la îndemână. O să râdeți: din lipsă de combatanți! Armatele profesioniste sunt bune pe timp de pace, sau în acțiuni de mică intensitate. Uitându-ne la ce se întâmplă în Ucraina, unde fuge lumea ca dracu de tămâie de conscripție, nu cred că vor fi prea mulți amatori să moară pentru ca bogaților să le fie și mai bine.

Cum se va termina? Dracu știe! Cert este că bine nu se va termina. Dar certitudinea asta o tot avem...

Tirania banului.

Raționalitatea pieței, și jocul liber al cererii și al ofertei. În speță, prețul petrolului. Poate spune cineva de ce, în plină criză economică, pe fondul scăderii cererii, petrolul ajunsese la 160 de dolari barilul? De ce acum, după ce multe economii semnificative s-au relansat, prețul petrolului scade spre 40 de dolari barilul? 

Nu cumva prețul de 160 de dolari barilul a fost creat artificial, pentru a face ”rentabile” energiile alternative, o afacere care a făcut peste noapte miliardari, pe spinarea consumatorilor, obligați să suporte certificatele verzi din buzunarul lor? Deja în România se scot din uz 27 de MW, putere instalată, dintr-un parc eolian. În siajul ”energiilor verzi” au fost rentabilizate și gazele de șist. 

Acum, la un preț al petrolului de 40 de dolari barilul, se duc dracului toate tehnologiile alternative, și cu ele și o altă industrie, cea a vehiculelor electrice. Musk apreciază! Ăia cu gazele de șist sunt și ei foarte, foarte, fericiți la prețul ăsta. 

Ce urmează? Păi, nimic din ce nu știm. Prețul de 40 de dolari barilul, și chiar mai mic, nu convine nimănui. Petroliștilor, nu, pentru că micșorează prea mult profitul, și-i belesc acționarii. Deja, pentru a menține profitul sus, s-au anulat investiții în deschiderea de noi câmpuri de exploatare și pentru descoperirea de noi rezerve de circa 27 de miliarde de dolari, dacă am reținut corect cifra. Exportatorilor, nu. Saudiții și-au tras singuri un glonț în picior, când au lăsat prețul petrolului să scadă, pentru a le-o trage rușilor, la cererea americanilor. După vreo 25 de ani, saudiții se împrumută pe piețele externe, nu le mai ajung banii. Toți cei care mizau pe prețul mare al petrolului pentru a promova energii alternative, dar și cei din industria auto, care trebuiau să răspundă unor norme de mediu și de consum tot mai strânse, o lasă mai moale. Alți bani care nu mai vin în investiții. 

Din păcate consumatorii nu prea simt ieftinirea petrolului, chiar dacă prețurile la pompă au scăzut. De pildă prețurile biletelor de avion nu scad, iar în SUA e scandal mare pe această temă, plus o investigație a Justiției la cei ”cinci mari”, principalele companii de transport aerian. 

Cum toată lumea pierde, chiar și cei care câștigă, cum ar fi China, vor uita de regulile pieței(dacă au știut vreodată de ele!) și vor găsi un preț de echilibru, care să împace toate caprele cu toate verzele. Credeți că nu se poate? Eu cred că se poate! Și probabil că un 60 de dolari barilul ar fi exact ce-ar vrea toți. Și vor ajunge acolo cu prețul. Că va fi mai repede, sau mai încet, e deja altă poveste. Depinde de decizia politică. 

În primul rând e vorba de alegerile din SUA. Democrații, dacă vor să rămână la Casa Albă, trebuie să aibă realizări în economie: salarii, creștere economică, noi locuri de muncă, bani pentru programe sociale, dar și realizări în plan ecologic. Seceta din California nu va fi uitată ușor. În al doilea rând, legat tot de alegeri, este acordul cu Iranul în privința programului lor nuclear. Iranul a fost prezent pe piața petrolului. Nu are cum schimba prea mult datele problemei. Mai degrabă criza din Libia și ISIS ul în Irak și Siria ar putea influența semnificativ piața. 

Am lăsat la urmă Rusia. Care a fost punctul de plecare al problemelor de pe piața petrolului. Sigur, rușii nu sunt fericiți cu un preț mic al petrolului. Dar nici nu se dau cu fundul de pământ. Au contracte care le asigură un preț rezonabil, pe termen mediu și lung. Și, spre deosebire de ce cred ceilalți despre ei, economia s-a diversificat, și poate suplini o parte din veniturile lipsă, ca urmare a scăderii prețului petrolului. Devalorizarea rublei încurajează exporturile, iar un preț mic al petrolului le crește rentabilitatea. 

Să ne liniștim, deci. Economia de piață există doar în manuale. Prețurile nu se formează chiar după regulile cererii și ale ofertei, pe piață, câtă vreme prețul energiei este puternic deformat de intervenția statelor și unor grupuri de interese. Prețul de 160 de dolari este la fel de arbitrar fixat ca și cel actual, de 40 de dolari. Iar cel de 60, pe unde cred eu că se va ajunge, va fi la fel de arbitrar. De fapt, nu vom ști niciodată care este ”prețul just”. Pentru niciun produs. Și nici aia cu ”prețul e ăla pe care-l recunoaște piața”, de vreme ce piața recunoaște orice preț. Depinde de cumpărător dacă poate plăti prețul. În rest s-a cumpărat petrol la 160 de dolari, se cumpără la 40, se va cumpăra la 60, sau la 30, sau la 90.

Cum spuneam, de tirania oamenilor putem scăpa. De tirania banilor, niciodată. Ce vedem acum este consecința tiraniei banului. De asta ne temeam, la asta am ajuns...  

Scene de familie. Cu legionari și alte alea.

V-am mai povestit despre bunicul dinspre partea mamei, artificier și aprig muntean, de undeva de pe lângă Câmpulung Muscel. N-a fost nici comunist, nici țărănist, nici liberal. Cred sincer că-i ura pe toți politicienii în egală măsură. S-ar fi potrivit de minune în peisajul social din ziua de azi. Avea familie mare de ținut: cinci fete și cinci băieți! Nu existau televiziuni de știri, se vede treaba!

Ca artificier își risca viața de câteva ori pe zi. Totul era de un primitivism incredibil. Singura măsură de protecție a muncii era Biblia. O rugăciune bine spusă la vremea ei făcea toți banii! Evident-da, evident!-crâșma ținea loc de divanul psihiatrului. Și de loc de spovedanie. Bine, ce s-o mai lungim: era consumator fruntaș. Dar cu măsură!

Și prin anii de apogeu ai mișcării legionare, cred că nu cu multe luni înainte de intrarea legionarilor la guvernare, un vecin al bunicilor, curelar pe la București, s-a întors în sat, unde a înființat un cuib. Mândru de uniforma lui cu diagonală, și de pistolul atârnat la cingătoare, individul se învârtea în jurul uneia dintre surorile mai mari ale maică-mii. Ăl bătrân să nici n-audă!

Într-o seară, după o primă tură pe la crâșma din sat, se cinstea cu un țoi de țuică la masă, în curte. O masă din aia mică, rotundă, la vreo două-trei palme de pământ. Apare individul la gard, și-o strigă pe Mărioara. Nu-l văzuse pe ăl bătrân, ascuns fiind de niște tufe de crizanteme, undeva mai jos de casă, curtea fiind în pantă bine.

Ăl bătrân răstoarnă masa, urlă la Mărioara, c-o omoară dacă iese din casă, și se repede la gâtul amorezului. Îl salută scurt cu un ”Fu tu ți Dum nă ză ii mă tii!” spus din toată inima, și mai să-l strângă de gât! Ăla scoate pistolul. Mă îndoiesc că l-a impresionat prea tare pe bunicu, care, altminteri, avea și el armă, o pușcă de vânătoare. Cu care își zburase vreo două degete de la picioare. Nu s-a aflat niciodată ce și cum...

Bunica, săraca, a sărit să-i despartă. Putea să și-o ia, agățată, cum era, de țeava pistolului ăluia. După plânsete, înjurături, istericale, chirăituri și încurajări ale vecinilor, atrași de panaramă, cei doi se despart, nu înainte ca legionarul să-i promită bunicului că-l aranjează el. N-a fost să fie. A avut grijă Antonescu să-l aranjeze, după rebeliune. Asta e, ghinion, cum ar zice un clasic în viață. De huzur. Se pune că bunică-meu a fost anti-fascist? Că a suferit de pe urma dictaturii legionare?

Bun. Începe războiul. Cel mai mare din cei cinci frați ai mamei este chemat în cizmele statului și trimis la dracu în praznic, prin stepele Rusiei. Se întoarce într-o permisie. Era înainte de Stalingrad, pe la sfârșitul verii lui 42. Discuție între tată și fiu, la pomenita masă rotundă și scundă, în spatele aceluiași tufiș de tufănici. Cu țuica în nas, că, de, nu discuți politică pe stomacul gol.

Fiul, impresionat de forța armatei germane, de tehnica militară, de disciplina nemților. Acum, era explicabil, pentru unul care făcea războiul echipat ca vai de el, într-o armată în care căruța cu cai era culmea rafinamentului tehnologic în materie de transport. Tatăl, mai sceptic, din motive numai de el cunoscute. Oricum, bunicul paria pe ruși, fiu-său, pe nemți. Discuția se anima, la asta contribuind, evident, și trăscăul. La un moment dat, în chip de concluzie, ăl bătrân ia sticla, i-o sparge de scăfârlie admiratorului lui Hitler, și-i zice: ”Bagă la cap! Rușii câștigă! Și-o să-i vedem și p-aici!”

Unchiu-meu a supraviețuit celor patru ani de război, la fix să vadă că profeția lui taică-său s-a împlinit. Se pune că bunică-meu a fost comunist? Că s-a dat cu rușii? N-aș zice! Mai degrabă avea sensul istoriei. Și o doză foarte mare de bun-simț în judecarea realității. În fond n-a fost decât un om obligat să ia greutățile vieții în piept, și să nu se bizuie decât pe sine și pe puterea sa de a îndura. Ceea ce nu e puțin lucru.

Și-a petrecut ultimii ani ai vieții îngrijind livada ceapeului, veșnic cu cuțitul de altoit în buzunar. Livada aia este semnul trecerii lui prin viață. Supraviețuiește și azi, deși nimănui nu-i mai pasă de ea, agățându-se cu încăpățânare de solul stâncos al locului. Îi seamănă bunicului. Mi-e dor de cireșul amar de lângă pârleazul ce dă în ulița pe care se află casa lor, pus de el. Cred că bate suta de ani...

Cele patru dezertări ale lui Ponta

Domnule prim ministru, 

Voi fi scurt. Din motive pe care aș fi extrem de curios să le aflu, în ultimul an ați dezertat de la datorie în câteva momente extrem de importante pentru noi, idioții care am avut nefericita ideea de a crede în dumneavoastră și de a vă sprijini. 

Prima dezertare a fost imediat după acceptarea fără comentarii a unei înfrângeri pe care nimeni cu capul pe umeri nu o consideră nici acum reală. Că nu ne-ați explicat despre ce este vorba e o realitate. Dar mai dureroasă pentru noi a fost nepăsarea cu care ați plecat să vă distrați în Dubai, cu dubiosul vostru prieten, Ghiță. Pare să găsiți firesc obiceiul unora de a schimba verdictul urnelor după bunul lor plac și după interese care oricum ar fi, nu sunt ale noastre, ale cetățenilor obișnuiți. Credeți sau nu, fuga aia lașă a fost o lovitură pentru foarte mulți români. 

A doua dezertare a fost imediat după chemarea voastră la DNA, într-un dosar bizar. În loc să explicați ce și cum, ați ales să plecați să vă operați, operație a cărei nevoie nu o contest. Dar momentul ales pentru a o face da, poate fi pus în discuție. Pentru că ați făcut din generalul Oprea, prin această absență, un personaj politic supradimensionat, și deschis unor aranjamente cel puțin dubioase. Jocul său dublu este cu atât mai reprobabil, cu cât și-l justifică prin ”servirea interesului național”. 

A treia dezertare este cea din fruntea PSD, fără să preveniți pe nimeni, fără să vă consultați cu nimeni. Ați deschis calea preluării partidului de către un personaj dubios, care are multe să-și reproșeze. Ați slăbit partidul într-un moment extrem de periculos pentru viitorul guvernării, și, iarăși, ați întărit poziția generalului Oprea, ceea ce este, până la urmă, o insultă pentru cei care au crezut-și mai fac prostia-să creadă în PSD și în stânga reprezentată-tot mai palid-de el. 

A patra dezertare o reprezintă plecarea în concediu, în SUA, în momentul în care se trag tot felul de sfori pentru a nu se aplica prevederile noului Cod Fiscal. Practic, anulați astfel tot ce ați făcut-mai bine sau mai rău, dar ați făcut-pentru relansarea economiei, dând o umbră de speranță românilor. 

Sper ca la întoarcerea din concediu să nu ne serviți și a cincea dezertare, demisia din fruntea guvernului. În fond, puteați face asta imediat după pierderea alegerilor din noiembrie 2014. Ați intrat în cursa aia electorală din pură vanitate, prost sfătuit de indivizi precum Dragnea. Aveați alternative: să-l sprijiniți pe Tăriceanu. Nu murea PSD dacă nu avea candidat la președinție. Oricum, din 2004 nu a mai trimis pe nimeni la Cotroceni. Important pentru partid era să demonstreze că nu și-a pierdut abilitatea de a guverna. Pe asta trebuia să se concentreze. Nesăbuința celor care l-au condus și în conduc nu îi lovește doar pe ei. Ne lovește pe noi toți, cei care am susținut atât PSD, cât și USL, de fapt, pe toți românii, care, dincolo de convingerile lor politice, au nevoie de o țară bine guvernată. 

Mă tem că v-ați epuizat cariera politică înainte de a însemna, totuși, ceva. Păcat. Nu cred că vă va mai acorda cineva o a doua șansă. Ca în sport, și în politică ocaziile ratate se răzbună. 

Altminteri vă urez vacanță plăcută și numai bine!

CGh 

Puțin optimism

Puțin optimism nu are cum să ne strice. În timpul ocupației sovietice, în anii 50, nimic nu mișca în ministerele și în instituțiile românești fără aprobarea consilierilor sovietici. Acum grecii încearcă deliciile acestui stalinism 2.0. Toate ministerele și instituțiile sunt supervizate de ”comisarii” creditorilor, și dacă ăia spun ”nu”, apoi ”nu” rămâne!

Cum se vede, proastele obiceiuri nu pier. Doar se adaptează contextului. Esența lor totalitară nu se schimbă, fie că vin de la răsărit, fie că vin de la apus. Grecia este terminată, ca națiune suverană. E sub ocupație, indiferent ce-ar încerca unii sau alții să facă. N-au scăpare. De fapt, nicio națiune care nu face parte din nucleul dur al UE nu are scăpare. Fie că se luptă, precum grecii, fie că se predau înainte de a începe lupta, ca noi, deznodământul este același: anihilarea, supunerea totală. Rușii n-au avut curajul, sau nu au au putut, să meargă până la capăt cu supunerea națiunilor din lagărul socialist. Noii staliniști nu au scrupule, și nici limite. URSS trebuia să păstreze aparențele, era lupta între cele două sisteme. Actualii ocupanți nu sunt legați de nicio limită, de nicio obligație. Lor nu mai are cine să li se opună.

Nu pot spune că știu ce va urma. Dar simt că lucrurile nu au cum să se termine bine. De obicei urmează crize de identitate, instabilitate politică și socială, schimbări violente, naționalism și extremism cât cuprinde, confruntări între centrul sistemului și periferii. Avem modelul destrămării URSS. UE nu este un nou URSS, veți zice. Poate nu, sau poate da. Dar între UE și URSS există multe similarități. Ne putem gândi că lucrurile se pot dezvolta azi similar cu cele întâmplate în URSS, în anii 80.

O certitudine: UE, așa cum este ea acum, nu va prinde anul 2020. Procesele centrifuge, instabilitatea instituțională, conflictele interne se amplifică. Există doar două evoluții posibile: destrămarea, sau refondarea. Niciuna dintre ele simplă, și oricum s-ar dezvolta lucrurile, fie către refondare, fie către destrămare, nimeni nu câștigă. Nici măcar cămătarii care au preluat conducerea Uniunii. De fapt, ei vor fi marii perdanți. Ceea ce n-ar fi tocmai rău, dacă destrămarea UE nu ar aduce cu ea și mai multă suferință socială, și mai multă violență.

Ce n-a reușit Războiul Rece reușește acum reunificarea Germaniei. Opoziția francezilor și englezilor față de reunificare se dovedește corectă, și profetică. Dar e prea târziu să se mai facă ceva. Lucrurile vor merge din rău în mai rău. Pentru toți.