Democrația, noul internaționalism proletar

Circoteca din Hong-Kong este un avertisment dat de americani Beijingului. Mă tem că Washingtonul a pierdut definitiv legătura cu realitatea. China nu e Siria, sau Libia, sau Sudanul. E cea mai mare țară din lume, ca populație. Este o putere nucleară. Nu încerci să destabilizezi o astfel de țară, sub pretextul ”democratizării”. O astfel de criză nu poate fi gestionată. China de acum nu mai este China ”războiului Opiumului”. Poate face multe pagube intereselor americane, acasă la americani, și în zona Pacificului. Prin politica tălâmbă a ”schimbărilor de regim”, SUA forțează formarea unei alianța India-China-Rusia, care îi poate scoate pe americani din Pacific. 

Realmente nu îi înțeleg pe americani. Ei chiar cred că tinerii ruși, chinezi, și alții ca ei, chiar sunt morți după ”democrație” și după ”visul american”? Că pot fi manipulați prin intermediul internetului și al rețelelor de socializare? Păi, și rușii, și chinezii au învățat la fel de bine ca și americanii să le folosească, pentru a crea reacții la acțiunile manipulatoare ale Washingtonului. Uitați-vă la reacția naționalistă a tinerilor din cele două țări. Uitați-vă la cine conduce acum India: un politician naționalist. 

Cele câteva mii de protestatari de pe străzile Hong-Kongului nu înseamnă nimic. Din păcate pentru americani, creșterea economică a generat în China o clasă de mijloc deloc dispusă să se lase antrenată în aventuri politice, care ar putea să-i aducă pierderea statutului. Schimbarea politică în China se va produce atunci când clasa aia de mijloc va crede că e nevoie de așa ceva. ȘI se va produce în condițiile impuse de ea, nu de americani. La fel și în Rusia. La fel și în India. 

”Democrația”, ca ideologie globalizantă, este la fel de ineptă ca și ”internaționalismul proletar”. Ambele produc suferințe și lasă lucrurile mai proaste decât le găsesc. Așa cum n-a înțeles Moscova comunistă mecanismele și motivațiile schimbării în lume, așa nu le înțelege acum Washingtonul. Nicio societate nu se schimbă, dacă schimbarea nu este rezultatul unei nevoi reale, și dacă nu există o masă critică necesară schimbării. Dar e greu să spui asta unor lideri care se cred Dumnezeu, și cărora puterea le-a luat mințile. Iar puterea SUA este, de fapt, slăbiciune. De asta este agresivă puterea americană: agresivitatea este semn de slăbiciune și de nesiguranță. 

Am spus, mă repet: SUA nu au cum conduce lumea, cu forța sau cu vorba bună. Nu putem fi toți la fel. Nu avem aceleași valori, aceleași interese, aceeași istorie. Suntem diferiți. O lume diversă nu poate fi condusă ca și cum ar fu una uniformă, omogeni. Pur și simplu nu se poate.

SUA ar scuti miliarde de oameni de suferințe, de violență și de sărăcie, dacă ar renunța la ideea că Dumnezeu le-a hărăzit americanilor să conducă lumea. Nu, Dumnezeu i-a făcut pe americani niște unii printre cei mulți. Pentru orgoliul lor e dureros, dar trebuie să se obișnuiască, totuși, cu gândul... 

Nimic despre Turcescu

Nu scriam astea, dacă în urmă cu câteva minute nu dispărea și de pe HotNews,  care îl prelua, și de pe DW, un comentariu legat de recenta intervenție a lui MRU, legată de băsescu și de ”ofițerii acoperiți”. DW califica spusele lui MRU drept o ”amenințare” adresată lui băsescu. Ceea ce și era. 

Asta mă face să cred că lucrurile sunt mai grave decât credem. Prima întrebare, firească: ce i-a venit lui MRU, altminteri ”admirator”(de fapt, un lingău oportunist) al președintelui, și un pilon de bază al băsismului? Păi, i-a venit un aer rece de pușcărie. Pentru că, zic eu, de la SIE au plecat, cel mai probabil și cu știința/încuviințarea lui MRU, informațiile pe care a construit băsescu scandalul ”ofițerul acoperit”. Răspunderea e și a lui, nu doar a lui băsescu.

Mesajul este clar: ”dacă picăm, picăm amândoi, așa că lasă dracului prostiile!”  Numai că lucrurile nu s-ar opri aici, dacă cineva are chef să caute prin rahatul serviciilor. Să zicem, că tot veni vorba despre SIE, că ar trebui să aflăm cum e cu ascensiunea Monicăi Macovei la Bruxelles, cine a ajutat-o să pătrundă în acele structuri care l-au ajutat pe băsescu în 2012, la Referendum, cu prețul afectării grave a interesului național, prin intermediul MCV. Sau de ce nu ”reușim” să îndeplinim condițiile de aderare la Schengen, dar dăm purcoaie de bani firmelor occidentale, pentru a îndeplini condițiile de ”admisie”. 

Ar mai fi și relația pe care o are băsescu la PPE. Care costă, nu puțin. De unde au venit banii? De la ”mogulii de bine”? Sunt cumva bani negri, proveniți din evaziune fiscală și din alte afaceri necurate? Cine i-a dus? Cui au fost dați banii?  În această relație au fost folosiți bani publici, sau unor firme occidentale li s-au creat condiții care îi discriminează pe agenții economici români? Este folosit DNA împotriva capitalului românesc, în același scop?

Sunt și alte, multe, întrebări. Inclusiv aceea referitoare la dispariția pomenitului comentariu, publicat de DW și reluat de HotNews. Sau de spusele lui Meleșcanu. Dar cine să le pună? Dar dacă vă întrebați ce anume ascund scandalurile astea cu repetiție, o parte a răspunsului o găsiți aici.

PS: repet, nu am, în afara unui imens dispreț față de rolul mizerabil jucat de servicii în ascensiunea și funcționarea băsismului, nicio legătură cu serviciile de informații. Dar Dumnezeu, când ne-a dat minte, presupun că a făcut-o cu un scop: s-o folosim. Ceea ce fac. 

Separatismul, ultima supapă socială?

Prieteni! Pacea socială, în sens larg, costă. Mișcările separatiste din Europa au putut fi gestionate câtă vreme statul și-a luat în serios funcția de redistribuire a bogăției națiunii, și inegalitățile de venit și de statut social au fost suportabile. După 1989, când s-a destructurat sistemul socialist în Estul Europei, bogații au decis că e momentul revanșei, și recuperării ”pierderilor”. Așa că au capturat direct și fără menajamente statul, i-au redus funcțiile și mijloacele, au dus la extrem polarizarea economică și socială, individualismul și egoismele de tot felul. Rezultatul îl vedem. Paramponul social e abia la început. Secesionismul este una dintre manifestările nemulțumirii sociale. Iar dacă nici secesiunea nu rezolvă problemele, atunci va fi jale.

Sunt destui care ar fi fericiți ca scoțienii să spună ”Da!”. Ei speră că astfel va funcționa o supapă socială, care le va da timp. Dar nu știu pentru ce. Secesiunea, dincolo de cortegiul de probleme cu care vine, nu rezolvă problemele de fond decât în măsura în care repune statul în funcțiile sale sociale, reduce drastic inegalitățile și ”cumpără” astfel pacea socială. Dacă noua Scoție perpetuează situația lăsată moștenire de Thatcher, și consolidată de Blair, degeaba s-au rupt de Marea Britanie. același lucru și în Catalunia, Țara Bascilor, Bretania, Sicilia, și mai știu eu pe unde, inclusiv în Hovedia lui Tokes. Iar dacă Scoția și Catalunia ar avea datele necesare pentru a reuși ca state independente, alte entități secesioniste nu au aceste date.

De fapt, ceea ce se întâmplă este consecința ultimă a golirii de conținut a democrației, ruperii contractului social, a disprețului elitelor politice și intelectuale. Cetățenii au sentimentul că nu mai contează. Și spun asta într-un mod radical. Din păcate nici acum, pe marginea prăpastiei, nu-i ascultă nimeni...

Nu știu ce va fi diseară, după numărătoarea voturilor. Dar fie că va fi ”Da”, fie că va fi ”Nu”, problemele rămân. Și va fi greu de rezolvat, cum va fi greu de pus frână elanului secesionist din Europa. Care, pe fondul creșterii inegalităților, scoate capul și în SUA, și în China, Rusia sau India. De fapt, cred că de acum încolo lumea va sta sub semnul mișcărilor separatiste, al crizelor identitare, al respingerii consecințelor globalizării neo-liberale, care nu tolerează diferențele și vrea să facă, precum comunismul, tot o apă și-un pământ. 

Intrăm într-o perioadă de grave turbulențe, legate de trecerea la o lume multipolară, pe de o parte, și pe de altă parte, de acest elan separatist. Din păcate, răspunsul actorilor celor două procese, statele, este ca și inexistent. Dogmele care le conduc le paralizează gândirea și acțiunea. Mai rău nici că se poate.

Vânt de nebunie în Europa

În Europa bate vântul nebuniei revizioniste. Totul a început cu reunificarea Germaniei, care, departe de a fi fost un fapt izolat, a pus în discuție granițele europene, consfințite prin pacea de la Paris, de după cel de-al Doilea Război Mondial și întărite la Conferința de la Helsinki, din 1975. Bune, rele, acele prevederi au contribuit la menținerea păcii pe continent. După 1989 a început să bată vânt de nebunie revizionistă, cu Ungaria(ce surpriză!) pe post de primadonă. Să nu uităm rolul jucat de Budapesta în destrămarea tragică și sângeroasă a Iugoslaviei, braț la braț cu RFG. 

În nebunia revizionistă de pe continent și-a vârât obielele și Washingtonul, care avea vedenii ”umanitare”. Și așa s-a creat precedentul ”Kosovo”, pe care îl invocă acum și rușii, cu Crimeea, dar și Ungaria, cu Ținutul Secuiesc. Iar ăsta este doar începutul în Europa.

Mișcări separatiste au tot existat pe continent, indiferent de gradul de autonomie oferit diverselor regiuni separatiste de statele naționale, vezi Catalunia și Țara Bascilor. Mai mult, Uniunea Europeană, din dorința de a slăbi statele naționale, în favoarea birocrației de la Bruxelles, le-a încurajat, prin politicile de ”regionalizare”.  Dezvoltarea regională e una, și, dacă suntem sinceri, acest domeniu, și cel al politicilor agricole, sunt cele care înseamnă cu adevărat ceva în UE, au impact direct asupra vieții europenilor. Regionalizarea administrativă este o fragmentare periculoasă și irațională a puterii, și, până la urmă, un obstacol în calea integrării europene.

Un moment de cotitură va fi secesiunea Scoției. Mă tem că nimeni-oricum nimeni care contează în arhitectura de putere europeană-nu a luat în serios pericolul desprinderii Scoției de Marea Britanie. Din perspectivă europeană, acesta este evenimentul cu impact asupra viitorului, și nu conflictul din Ucraina. Este de urmărit cum vor gestiona evenimentul atât Londra, cât și Bruxellesul. Cert este un lucru: vom avea o avalanșă de astfel de cereri de secesiune, prima fiind cea a Cataluniei.  Faptul că separatiștii sunt cetățeni europeni, că nu-i discriminează nimeni în niciun fel, că-și pot afirma și dezvolta identitățile, că se auto-guvernează, nu pare să conteze. Li s-a pus pata, și gata. 

Revin cu o întrebare: ce vom face noi, dacă cei din Ținutul Secuiesc cer secesiunea? Cum răspundem? Cât de departe putem merge cu acceptarea cererilor celor din Ținutul Secuiesc? Mister. Pentru că, de fapt, ocupați cu supraviețuirea, cei mai mulți, și restul, marii noștri lideri, cu smântânirea banului public, această problemă nu există pentru români. De fapt, cam așa se petrec lucrurile peste tot în Europa. Individualismul, egoismul, lipsa de solidaritate sunt aliații revizionismului și separatismului. Încă o victorie a capitalismului, până la urmă.