România în UE: mizele unui an electoral

 

Nu cred că am dat suficientă atenție problemelor generate de deschiderea pieței muncii din Marea Britanie pentru cetățenii români, cu începere de la 1 ianuarie 2014. De fapt, felul în care a fost abordat acest subiect în Marea Britanie, dar și în Germania, care și ea și-a deschis piața muncii pentru români tot de la 1 ianuarie, este doar o parte, un simptom al unei probleme mult mai profunde, care privește construcția europeană, și viitorul ei.

Mi se pare absurd ca, pe de o parte, procesul de extindere a Uniunii către Est să fie o politică centrală a Uniunii Europene, iar pe de altă parte, să asistăm, din partea unor state-cu sprijinul tacit al unor instituții unionale-la construcția unei adevărate mașinării de excludere, de discriminare și de diabolizare a statelor din Est și a cetățenilor lor, pe motiv de mobilitate a forței de muncă. Vrem o Europă extinsă, vrem să primin noi state ca membri ai ei, dar în același timp unii se ocupă să imagineze tot felul de obstacole, de Cortine de Sărăcie între Est și Vest, care să ia locul Cortinei de Fier. Este la fel de absurd, din punct de vedere economic-deși analiza aceasta trebuie să înceapă, de fapt, de la valorile fondatoare ale Uniunii-să extinzi piețele interne ale Uniunii, și, în același timp, să limitezi libertatea celei mai importante dintre ele, piața muncii, să o fragmentezi, să pui condiții absurde și care aduc atingere demnității umane celor care aleg să muncească într-o altă țară membră a UE. O astfel de abordare este ilogică.

Cetățenii europeni, iar românii, ca și alții ca ei, provenind din țări membre ale UE, nu pot fi considerați emigranți, au drepturi, libertăți și obligații egale cu toți ceilalți. Probleme legate de integrarea într-o nouă societate nu au doar românii care vin în Marea Britanie. În egală măsură au același tip de probleme și britanicii, germanii, francezii, italienii, spaniolii și oricine din UE, care vine în România. E doar o problemă de scară. Soluția la problemele-reale-generate de migrația forței de muncă în interiorul UE, este aceea de a reduce decalajele istorice de dezvoltare dintre Estul și Vestul Europei. Iar o UE care-și va propune acest lucru va rezolva, în mare parte, și problema revenirii la o creștere economică durabilă și sustenabilă.

Să nu se aștepte nimeni la reducerea migrației din motive economice atâta vreme cât diferențele de venit, între țările din Est și din Vest, pentru aceeași muncă depusă, sunt insuportabile. România are un salariu minim undeva sub 200 de euro pe lună, pe când în medie, el este circa 800-1000 euro, în țările în care el există la nivel național. Dacă suntem onești, același român, plătit cu 200 de Euro în România, este la fel de productiv aici, ca și în Marea Britanie! Mai mult, în țările din Vest, unde reglementările sociale sunt mai dure și statul mai puternic, intensitatea muncii este mai mică decât în România! Sunt realități care trebuie luate în calcul. 

Câtă vreme Estul este văzut doar ca un rezervor de forță de muncă ieftină, care permite profituri imposibil de gândit în Vest, românii, și nu doar ei, își vor căuta de lucru în țări în care munca este plătită decent. Acesta este adevărul. Și de aici trebuie să plecăm. Iar alegerile europene trebuie să fie prilej nu pentru demagogie și populism xenofob, ci pentru soluții raționale la problemele care generează migrație din motive economice, începând cu introducerea unui set minim de prestații sociale la nivelul UE.

Criza economică nu este o scuză pentru a nu discuta acest aspect și pentru a nu acționa în consecință. Criza nu a făcut decât să accentueze polarizarea economică și socială, prin precarizarea muncii, prin creșterea intensității ei, prin scăderea veniturilor din muncă. Nu cred că mai putem continua așa, pentru că sărăcia nu-i lovește doar pe cei din Est, a devenit o problemă gravă și în Vest. Pe de altă parte trebuie să înțelegem că un ansamblu de 28 de țări, care dorește să se extindă, nu are cum funcționa coerent dacă va acționa discriminatoriu față de unii dintre membrii lui, dacă va acționa în logica egoismelor națioale, exclusivist, dacă va da glas naționalismelor agresive și xenofobe. 

Putem discuta despre noi cedări de suveranitate față de Bruxelles, sau dacă e nevoie de o pauză în acest proces. Dar fie că e vorba de noi cedări, fie că este vorba de actualele cedări, ele sunt egale pentru toți, și nimeni nu poate avea pretenția de a ceda mai puțin, și de a cere altora cedări mai mari. Nu putem fi de acord cu soluții de felul Europei cu mai multe viteze, cu nucleu dur sau altele de acest gen. UE nu este un Imperiu, iar țările din Est și din Sud periferiile ei. Dacă cineva gândește așa-și din păcate avem destui care o fac-a găsit calea cea mai scurtă care duce la eșecul proiectului european.

Rezumând, noi, românii, și România, ca țară membră a UE, dorim un singur lucru: un tratament egal cu al celorlalți cetățeni și membri ai UE, care să nu aducă atingere demnității naționale și umane. Restul problemelor se poate rezolva prin dialog, bi și multilateral, prin construirea consensului, în cadrul oferit de Tratatele Uniunii.

Înțelegem problemele specifice Marii Britanii, și am dovedit dorința de a le rezolva împreună. Ceea ce nu înțeleg, personal, este cum o țară care are o experiență de sute de ani în gestionarea diferențelor, și mă refer explicit atât la perioada Imperiului Britanic, cât la aceea care a urmat dispariției lui, își pierde brusc această abilitate, când este vorba despre câteva mii de cetățeni români mai degrabă marginali, care generează asemenea probleme și în alte țări, fără ca acolo să dea naștere unor adevărate drame, cel puțin în presă.

Cred sincer că aceste probleme se pot rezolva foarte ușor, cu o condiție: să nu creăm realități paralele. Știm toți care sunt problemele. Dacă în alte țări soluțiile la care au ajuns autoritățile de acolo și cele de la București funcționează, cred că vor funcționa și în Marea Britanie, și în Germania. Avem nevoie unii de alții. Și cred că în asta stă viitorul proiectului european.