vineri, 24 februarie 2017

Mână invizibilă, caut disperată creier!


„Atunci când preferă să sprijine activitatea indigenă, iar nu pe cea străină, el urmăreşte numai propria lui siguranţă; iar îndrumând acea activitate în aşa fel încât să producă cea mai mare valoare posibilă, el este condus de o mână invizibilă ca să promoveze un scop ce nu face parte din intenţia lui. Urmărindu-şi interesul, el adeseori promovează interesul societăţii mai eficient decât atunci când încearcă să o facă în mod special.”(Adam Smith, "Avuţia Naţiunilor") Această frază, scoasă din contextul epocii în care a trăit filosoful şi economistul scoţian, a devenit, mai ales în contextul războiului ideologic dintre cele două blocuri politico-militare, după cel de-al doilea Război Mondial, principalul argument în favoarea retragerii statelor din reglementarea economiilor, atât la nivel naţional, cât şi la nivel global. 

Faptul că blocul socialist avea performanţe inferioare „Lumii Libere” era pus pe seama „mâinii grele” a statului, care intervenea prea mult şi prea profund în economie, în timp ce „mâna invizibilă” se dovedea mai inteligentă decât statul. Dacă ar trăi, cred că Adam Smith, om inteligent şi profund, nu ar avea nici-o reţinere să-şi re-formuleze principiul, dacă asta a vrut să fie fraza cu pricina. În fond, lucrurile sunt mult mai complexe acum, decât în urmă cu două sute şi mai bine de ani. Poate că atunci, singură, „mâna invizibilă” reuşea să-şi facă „datoria”. Erau vremuri în care în ecuaţia economiei erau puţine variabile, şi dezechilibrele se reglau, într-un fel sau altul, de la sine. Dar dacă îl citim pe Dickens, avem mari îndoieli că lucrurile funcţionau satisfăcător în epocă. 

Mai poate fi invocată „mâna invizibilă” în zilele noastre? Bunul simt ne-ar obliga la oarece reţineri sau dubii justificate. Iar aceste dubii ar trebui să fie mai ferm exprimate tocmai în lumea anglo-saxonă. Pentru că, în contextul crizei financiare actuale, se evocă tot mai des Marea Depresie din 1929-1933, nu ar fi lipsit de interes să reamintim faptul că Marea Britanie şi-a pierdut statutul de mare putere globală fix în acei ani, când, în loc să urmeze exemplul New Deal, aplicat de verii lor de peste ocean, şi să-l citească pe John Maynard Keynes, un englez, totuşi! au preferat să aştepte ca „mâna invizibilă” să facă treaba pe care era obligat s-o facă statul. Keynes a diagnosticat incompetenţa fundamentală a economiei de piaţă de a-şi garanta o dezvoltare stabilă. În Statele Unite ale Americii, în dezbaterea din campania electorală se aud tot mai multe voci care cer un nou New Deal şi pun problemele pe care le are economia americană pe seama destrămării consensului creat de F.D. Roosevelt în anii 30-40 ai secolului 20 în legătură cu necesitatea şi legitimitatea intervenţiei statului în reglementarea economiei, inclusiv în domeniul cel mai sensibil al momentului, cel bancar. Ideea era: statul va salva băncile folosind bani publici doar cu condiţia obligatorie a respectării normelor de risc impuse de stat. Normal, pot fi cazuri de forţă majoră, altminteri se ajunge la naţionalizarea pierderilor din sistemul privat. 

Monetarismul şi politicile neo-liberale promovare de Administraţiile Ronald Reagan şi George Bush, dar şi multe dintre deciziile Administraţiei Clinton au erodat moştenirea New Deal. Una câte una, măsurile de securitate impuse de stat în domeniul bancar, financiar şi bursier au fost anulate, sau dacă nu, s-a admis constituirea unui sistem financiar paralel cu cel reglementat, cel care se află, de altminteri, în centrul actualei crize. Despre capacitatea „mâinii invizibile” de a gestiona complexitatea economiei globalizate se întreabă şi unul dintre cei mai cunoscuţi bancheri ai lumii, Jean Peyrelevade în „Capitalismul total”, o carte apărută în 2007 la PUF, în condiţiile în care capitalismul s-a impus ca model unic de organizare a vieţii economice mondiale. „Este un motiv în plus să privim cu atenţie dacă legile proprii ale economiei de piaţă sunt compatibile, chiar spontan coerente, cu interesul general al societăţii sau dacă, dimpotrivă, rămân contrare prin natura lor. În alte cuvinte, un anume optim social poate fi atins prin intermediul funcţionării naturale a aparatului capitalist, afirmării regulilor sale de guvernanţă şi comportamentului actorilor săi(acţionari, consilii de administraţie şi mandatari sociali)? Sau, dimpotrivă, divergenţa obiectivelor, ca să nu spunem destinelor, între partea cea mai evoluată a aparatului productiv şi ansamblul colectivităţii cetăţenilor cere ca reacţie o reglementare puternică, externă, suverană, a economiei de către factorul politic?... Niciodată nu am avut atâta nevoie de reglementare pentru a asigura echilibrul politic, etic, ecologic al dezvoltării planetei.” 

Asta o spune un mare bancher care joacă la nivel global! Bizar este că nici democraţii, nici republicanii nu se prea omoară să aducă subiectul reintroducerii unor reguli mai dure de reglementare a sistemului financiar. Consilierul economic al candidatului republican McCain este Kewin Hassett, coautorul unei cărţi, „Dow 36.000” în care se argumenta, extrem de serios, de ce indicele bursier Dow Jones trebuie să ajungă la 36.000 de puncte. Era în vremea bulei speculative a Dot.Comurilor, în anii 90. Când s-a spart bula( care, în paranteză fie spus, n-a dus indicele mai sus de 12-13.000 de puncte!), s-a ajuns pe la vreo 8000 de puncte! Şi acum se mai aud hohote de râs! Nici la democraţi nu se vede prea mult zel reglementator în domeniu: şi ei primesc bani de campanie, iar în schimbul lor trebuie să dea ceva, sau să nu facă ceea ce trebuie! Ca să rezumăm: crizele financiare cu repetiţie, care se răspândesc din ce în ce mai repede la nivel global, spun un singur lucru, care sună a anunţ publicitar: „Mână invizibilă, caut disperată creier!”

PS: din martie 2008, când a fost scris acest articol, nu s-a schimbat nimic. Chiar nimic! Nici măcar Dow Jones n-a ajuns la 36.000. Nevoia de New Deal e la fel de mare. Dar Trump nu e F. D. Roosevelt. Măcar ăla a avut un plan. Trump nu are niciun plan. Tot ce vom obține va fi creșterea resentimentelor și a frustrărilor. Până la explozia socială. Pe care ne-o facem cu mâna invizibilă, care nu-și găsește un creier.

Niciun comentariu: