sâmbătă, 18 februarie 2017

Dezideologizarea dezbaterii despre stat.


Statul român, lovit atât din interior, cât și din exterior, supus unei agresiuni permanente, este o umbră a ceea ce ar trebui să fie. Să nu confundăm statul cu făcătura numită ”Stat de drept”, care înseamnă doar totalitarism cu alte mijloace. Știu că mulți nu vor fi de acord cu viziunea mea despre stat, acum, dar ea are o virtute: răspunde celor mai multe probleme cu care ne confruntăm acum, în calitate de cetățeni, lăsați, practic, la voia întâmplării, să dăm singuri piept cu consecințele amintitelor agresiuni. 

Am ales acest model, al statului ca un mecanism de gestiune colectivă a riscurilor, pentru că are un avantaj: este neutru din punct de vedere ideologic. Dacă am reuşi să impunem aceast model neutru, dezbaterea despre rolul statului în economie ar deveni cu mult mai raţională şi mai aplicată, şi în loc să se concentreze asupra formelor, s-ar focaliza asupra fondului: ce facem atunci când pieţele eşuează?

De fapt, discuţia trebuie să înceapă din alt punct: de ce eşuează pieţele? Este o discuţie care nu se face, pentru că altminteri am putea ajunge la concluzia că în spatele acestor eşecuri sunt oameni şi deciziile lor eronate, lăcomia lor, paranoia lor, geloziile şi complexele lor, gustul lor pentru risc şi pentru aventură, imbecilitatea lor, frivolitatea, egoismul, indiferenţa. Şi asta ne-ar duce la concluzia că pieţele numai libere nu sunt, că totul este o construcţie justificativă, un ecran de fum în spatele căruia se ascund mecanisme care au mai mult de-aface cu jungla, decât cu raţionalitatea unui spaţiu ordonat de cerere şi ofertă.
Fiecare dintre noi, cel puţin în lumea asta complexă în care trăim, avem de-aface cu două mari categorii de riscuri: unele care pot fi gestionate individual, altele care pot fi gestionate numai colectiv. Şi statul, oricât de mare sau de mic ar fi(în sensul puterii de intervenţie şi de număr al domeniilor de intervenţie) este o expresie a colectivismului, nu a individualismului. Statul este un colectivism.

Când este vorba de riscurile pe care le putem gestiona individual, nu avem ce discuta. Fiecare cum îşi aşterne, aşa doarme. Dar, există şi aici un dar: să spunem că ţi-ai asigurat casa în caz de dezastre naturale. În mod natural, te duci la firma de asigurări. Care ridică din umeri şi zice: "Mai vino, bade, pe la noi, peste vreo zece-cinsprezece ani". Exagerez? Evident, nu: sunt şi acum sinistraţi de pe urma uraganului Andrew, care a avut loc în 1992, parcă, dar care zac şi acum prin rulote, aşteptând să fie despăgubiţi. Ăia de la uraganul Katrina pot spera la bani prin 2050!

Deci tu ai luat deciziile corecte, dar piaţa aia a asigurărilor, în care tu ai mare încredere, îţi zice: "Idiotule! Dracu' te-a pus?! Ia hai sictir" Bun: ce-ar fi păţit cotizanţii, de bună credinţă şi corecţi gestionari ai riscurilor individuale, dacă AIG dădea colţul, fără banii publici injectaţi de stat? Ce-au păţit cei de la Enron, care, la fel, au avut încredere în piaţă, şi au pierdut totul, tocmai pentru că au supraestimat virtuţile pieţei?

Cu alte cuvinte, şi atunci când este vorba de riscurile gestionate individual, statul este o prezenţă necesară: să oblige la respectarea regulilor şi să acopere eşecurile pieţelor. De aceea a investi în stat, înţelegând prin asta plata unor taxe şi impozite mai mari, este o poliţă de asigurare, ce-i drept, atipică.

Riscurile care nu pot fi gestionate individual sunt din ce în ce mai importante şi mai periculoase. Schimbările climaterice, criza apei, a energiei, fluxurile migratoare, starea infrastructurilor, demografia, ameninţările asimetrice, proliferarea armelor de distrugere în masă sunt riscuri care nu pot fi gestionate decât în comun.

Vorbim despre drepturi şi libertăţi, despre democraţie. Ele nu-şi au sens decât în cadrul oferit de existenţa unui stat. El este garantul lor, nu indivizii.

Sigur, putem discuta despre rolul statului, despre limitele intervenţiei, despre raportul dintre individ şi societate, despre reguli. Da, această discuţie va fi, firesc, dominată de ideologie. Dar este o prostie să opui statului individul, să absolutizezi individul şi să negi statul. Tot ceea ce obţii este anarhie.

Se afirmă că în criza din 1929-1933 intervenţia statului a fost o prostie, că fără această intervenţi criza ar fi fost mai scurtă şi mai puţin dureroasă. Mă îndoiesc. Citiţi "Obeliscul Negru" şi "Arcul de Triumf" , ale lui Erich Maria Remarque, citiţi "Fructele mâniei", al lui John Steinbeck, sau nuvelele lui Erskine Caldwell.

Ideologia este bună, dar nu poate explica totul. Iar atunci când devine dogmă sau când este luată drept alibi de către fanatici ideologia devine periculoasă. Statul nu este nici de stânga, nici de dreapta. Sunt doar idei, modele şi viziuni de stânga sau de dreapta despre el. Să nu le confundăm, că ajungem la concluzii greşite.

2 comentarii:

vgeorgicas spunea...

Imi vine sa ma reintorc catre bloguri in defavoarea fb-ului!

Ilie Doroftei spunea...

Da, totusi statul trebuie pastrat pana in momentul in care consideram ca nu mai este nevoie de el ! Acest lucru se va intampla peste cateva ... sute ani !