"Te fut în gură, SĂRACULE!"

Am ezitat să scriu despre acest incident aseară, când s-a petrecut, pentru că era la cald, şi aveam nevoie de un timp de gândire. Era în jurul orei 20, când, din motive pe care chiar nu le-am înţeles, circulaţia se blocase definitiv. Am făcut de la statuia Aviatorilor până la hotel Bucureşti, cale de vreo doi kilometri, mai bine de o oră şi douăzeci de minute. Intru de pe Luterană pe străduţa pe care se află intrarea în bloc, bloc care are la parter câteva magazine de fiţe. Este o stradă cu sens unic, cu maşini parcate pe stânga şi pe dreapta. Paralel cu şirul din dreapta este parcată o Toyota Land Crusader, o dihanie de vreo cinci metri şi trei tone.

Peste drum de ea, un loc de parcare. Unde nu pot intra, pentru că Loganul meu are o rază de bracare ca a unui pachebot şi pentru că nesimţitul parcase în aşa fel încât nu se putea manevra. Cum nu venea nimeni din spate, aştept să plece nesimţitul, care se învârtea alene în jurul dihaniei. Nici vorbă să plece. Aştepta o fufă, care făcea cumpărături. Apare o vânzătoare, cu mâinile ocupate de pungi. Se duce şi chipandelul pe post de şofer să mai ia. Apare şi o a doua vânzătoare, tot cu pachete şi pacheţele.

Între timp, în spatele dihaniei se opresc două maşini, tot de lux, care încep să claxsoneze şi să dea semnale cu farurile. Eu, blocat, ei, din cauza dihaniei, cred că nu se pot mişca din cauza mea, neştiind că nici eu nu pot pleca până nu se mişcă Toyota.

În sfârşit, apare fufa, îmbrăcată fru-fru, cu un umăr gol, care lăsa să se vadă bareta sutienului, pe tocuri de 10 centrimeti. Se mişcă de parcă ar fi pe catwalk, cu încetinitorul, unduitor, printre gropile din asfaltul proaspăt turnat şi săpat. Chipandelul din dotare îi deschide uşa din dreapta spate cu stil, în sunetul furios al claxoanelor, ocoleşte maşina aşa cum a învăţat el la şcoala de majordomi şi bune maniere şi, alene, urneşte hurdubaia treizeci de metri mai încolo, pentru că nu se poate înscrie în şarpele de maşini, încremenit pe Calea Victoriei.

Profit şi parchez şi eu în câteva secunde. Pe lângă mine trece, într-un dric asemănător, o limuzină Audi, unul dintre deştepţii care nu scoseseră un cuvânt despre nesimţirea fufei cu vapor la scară, şi-mi aruncă în faţă, cu ură: "te fut în gură, SĂRACULE!"

Era o tânără speranţă a politicii portocalii, putred de bogat, care nu avea cum să atace pe cineva din clasa lui. Dar pe săraci îi fute în gură cu plăcere, că ei nu ripostează: nu au imunitate, nu pot plăti avocaţi, nu pot sparge mii şi mii de euro într-o noapte la Bamboo. Ei fac afaceri, conduc România, banul le dă senzaţia că toţi ceilalţi sunt nişte târâtoare care fac umbră pământului degeaba.

Boul uită un lucru, în ura lui faţă de săraci: că sunt mai mulţi. Şi că, la un caz de Doamne, Doamne, banii ăia nu-l pun la adăpost, şi nu-l fac nemuritor. Acum a avut şansa să nu-l aud decât eu şi un trecător căruia nu-i păsa. Dar poate face asta în faţa alegătorilor lui, că sigur va mai vrea un mandat, doar v-am spus, e o tânără speranţă politică portocalie.

Acestea sunt elitele României. Când se pişă în capul nostru Patapievici, e metaforă. Când ne fute în gură un dobitoc, al cărui unic merit este că s-a îmbogăţit peste noapte, ce mai e? Acum înţelegeţi cum s-a născut lupta de clasă? Sau trebuie să fiu mai explicit?

Mintea românului?

De ce, după ce Mugur Isărescu respingea, ca şi Tăriceanu, ideea garantării depozitelor populaţiei până la limita de 50.000 de euro, cum s-a stabilit în majoritatea ţărilor membre ale UE, argumentând că limita de 20.000 de euro e suficientă, şi oricum nu au de unde da banii ăştia, în caz de Doamne fereşte! azi au dat-o la întors? Simplu. Băieţii deştepţi începuseră să-şi mute conturile din băncile româneşti în Germania, ţară care garantează depozitele fără limită de sumă. Este o mişcare inteligentă din partea nemţilor: pe fondul isteriei generale, pot să-şi recapitalizeze băncile fără să folosească prea mulţi bani publici. Ceea ce dovedeşte că politicienii nemţi încă mai au idee de ce înseamnă servirea interesului public.

La noi nimeni nu gândeşte mai departe de un milimetru de vârful nasului. Asta dacă gândeşte! Iar când o face, mai bine lipsă...

Noua ordine mondială

Va reuşi această criză să facă ceea ce n-a reuşit prăbuşirea comunismului: anume să genereze o nouă ordine mondială? Şi dacă da, vor supravieţui instituţiile far ale vechii ordini: ONU, FMI, BM, evident, reformate şi aduse la zi, sau vom ajunge la concluzia că trebuie să inventăm altele? Şi dacă inventăm altele, de la ce pornim? Care va fi misiunea lor, care vor fi limitele acţiunii lor, şi mai ales cărei realităţi se vor adresa ele: unei lumi care vrea să ducă mai departe procesul de globalizare, sau uneia care vede în procesul de globalizare sursa actualelor şi viitoarelor crize de natură politică, economică, socială şi identitară?

În principiu, pentru cei mai mulţi soluţia raţională pare să fie păstrarea vechilor instituţii, reformate şi dotate cu instrumentele necesare atingerii obiectivelor propuse. Spre exemplu, se aud tot mai multe voci care cer un nou Bretton Woods, care să redefinească rolul FMI, să poată gestiona asemenea crize împreună cu guvernele ţărilor afectate şi cu băncile centrale. Acum se pare că nimeni nu se mai află la cârma economiei mondiale.

Alţii încearcă să se folosească de structuri ad-hoc, aflate în afara sistemului ordinii mondiale definite după cel de-al Doilea Război Mondial, precum G-7, care, aşa cum crede Robert Zoellick, nu funcţionează în caz de criză şi ar trebui extins cu încă şapte ţări, pentru a forma G-14. Numai că în şapte sau în paisprezece, Grupul se va dovedi şi în continuare nefuncţional, pentru că va fi perceput ca ilegitim de restul lumii, ceea ce şi este. Pentru că la origine G-7 a apărut ca o structură alternativă a lumii dezvoltate la Consiliul de Securitate al ONU, care facilita concertarea acţiunilor ţărilor membre atunci când tabăra cealaltă exercita dreptul de veto.

Plus că G-7 are un cusur esenţial: este dominat de SUA, care se află într-o criză gravă de model şi de autoritate. Şi G-14 tot de SUA ar fi dominat, ceea ce nu ajută cu nimic structurarea unei noi ordini mondiale, ieşită de sub dominaţia momentului unipolar american. Numai că nimeni nu avansează un plan coerent de structurare a unei noi ordini mondiale, care să poată pune un globalizarea pe un nou drum, şi care să prevină crize de acest gen.

La originea celor două războaie mondiale s-au aflat crize economice şi sociale, pe care guvernele ţărilor afectate le-au scos în exterior. Fiecare dintre cele două războaie a generat, la rândul lui, o nouă ordine mondială. Se repetă ciclul şi tiparul, sau avem inteligenţa de a nu ne lăsa târâţi într-o nouă aventură războinică?

Efectul pervers al planului de salvare

Probabil că planul de salvare conceput de americani era necesar, dar se dovedeşte nu doar insuficient pentru a opri scăderea dramatică a Burselor, unde panica este cuvântul de ordine, ci şi pervers. De ce pervers? Nu pentru că a introdus statul în ecuaţia economică, drept arbitru pe piaţă, ci mai ales pentru că intervenţia lui le-a dat unor derbedei idei, şi profită de ocazie pentru a drena banii publici în buzunare private. Pentru ei ORICE criză este o oportunitate.

Acum aproape că nu mai există guvern în Europa, care, după model american, să nu anunţe planuri de salvare, de zeci şi sute de miliarde de dolari, euro sau lire. Planuri care, în loc să liniştească Bursele, le agită şi mai tare. De ce? Greu de spus. Poate pentru că intrăm în necunoscut.

Să fie doar efectul de turmă? Prea simplu, şi ca atare puţin plauzibil. Ce se întâmplă, de fapt? Nu cumva pierderi care puteau fi acoperite de entităţile private în condiţii normale sunt acum acoperite din bani publici, prin supralicitarea pericolului? Nu cumva acum guvernele au ajuns prizonierele acestor rechini ai lumii finanţelor, care profită de teama firească a cetăţenilor de prăbuşire sistemului bancar, pentru a le lua banii?

Sigur, probabil că este nevoie de o acţiune conjugată şi complexă de salvare a sistemului financiar global, chiar şi cu bani publici. Sigur că trebuie să punem capăt panicii. Sigur că băncile trebuie recapitalizate. Dar ce garanţii avem noi, cei care dăm banii pentru a corecta eşecurile pieţei, că banii investiţi în salvarea sistemului financiar nu sunt bani aruncaţi pe apa Sâmbetei?

Trebuie să introducem în aceste scheme de salvare la nivel global şi China, care are rezerve de devize de peste 1.800 de miliarde de dolari, şi dacă da, ce condiţii va pune şi ce condiţii sunt pregătiţi să accepte occidentalii? Va accepta China să investească 500 de miliarde de dolari în planul american de salvare, şi asta fără să profite de pe urma slăbiciunilor economiei americane? Slăbiciuni care sunt potenţial periculoase şi pot genera instabilitate politică şi socială. Şi, nu fără consecinţe: sunt compatibile capitalismul american cu acela chinez?

Ce va fi, vom mai vedea. Dar ceva nu se potriveşte în poza asta, şi vom afla cât de curând şi ce anume nu se potriveşte. Inclusiv preţul.

PS: luaţi aminte la harta asta şi meditaţi la semnificaţia ei.

Capitalismul de cumetrie şi banul public

Sub acest titlu publicam, ce coincidenţă!, în 7 octombrie 1998, deci cu fix zece ani în urmă, un editorial în "Jurnalul Naţional", ziar de care mă leagă multe amintiri, plăcute, dar mai ales neplăcute. Mai ales din cauza lui Cosmin Guşă, şi a laşităţii unora dintre şefii ziarului, care nu au ştiut să-şi apere oamenii de abuzurile unui idiot care a eşuat peste tot pe unde a trecut. Mă rog, acum lucrurile s-au consumat, şi nu mai existăm unii pentru alţii. E mai bine aşa.

" Nemaivăzut, nemaiauzit! Rezerva Federală Americană, celebra FED, s-a grăbit să organizeze, la 23 septembrie salvarea fondului de arbitraj speculativ(cunoscut sub denumirea engleză de Hedge Funds, fond închis, în traducere liberă) LTCM(Long Term Capital Management). Motivul oficial al acestei acţiuni fulgerătoare: sistemul bancar mondial a trecut la mustaţă pe lângă o "criză sistemică", adică, mai pe româneşte, pe lângă o prăbuşire în lanţ.

Mecanismul contagiunii este relativ simplu. Lichidarea LTCM, fond cu peste 4,8 miliarde de dolari subscrişi de bănci şi de investitori privaţi foarte bogaţi, şi care specula până la nivelul de 200 de miliarde de dolari, ar fi antrenat vânzarea imediată şi masivă a activelor sale financiare. Pieţele financiare şi ratele dodânzilor ar fi cunoscut mişcări violente şi extreme. La limită, nu s-ar fi găsit cumpărători pentru activele LTCM. Pericolul era real, fără îndoială.

Nemaivăzutul şi nemaiauzitul acum încep. De ce autorităţile monetare ale statlui celui mai liberal, care explică foarte serios tuturor că trebuie să accepte falimentele bancare, pentru a înlătura "merele putrede", se amestecă atât de grăbit într-o afacere privată, angajând în asta, printre altele, şi bani publici?

Alan Greenspan, preşedintele FED, n-a prezentat în faţa Congresului decât o parte din adevăr. "Financial Times" a avut curiozitatea să privească mai atent ce se ascunde sub motivaţia "interesului general" şi prezintă sub semnătura lui John Plender anatomia "capitalismului de cumetrie", în varianta sa occidentală.

Înainte de a continua, vrem să explicăm un termen: cronysmul este tradus literar "favoritism". După cum stau lucrurile, ni s-a părut mai adecvată folosirea cuvântului "cumetrie", pentru că face trimitere la obiceiurile autohtone, pe care nu le vom ocoli în acest articol.

Iată "cumetria": în Consiliul de Administraţie al LTCM se află David Mullius, fostul adjunct al lui Greenspan la FED, responsabil cu anchetarea firmei Salomon Brother's pentru un scandal financiar financiar din 1991. Responsabil de scandalul "bonurilor de tezaur" este găsit John Meriwether, vicepreşedinte al SB şi, surpriză! actualul garant al LTCM! Unde îl are în subordine pe Mullius, alături de doi laureaţi aui Premiului Nobel pentru economie, Robert Merton şi Myron Scholes, doi teorerticieni ai produselor financiare derivate. La acţiunea de salvare participă şi banca Merill Lynch. De ce? Simplu! Şeful ei, David Komansky, are investiţi 800.000 de dolari în fond, iar toţi directorii executivi peste 20 de milioane.

În scenă intră şi două bănci europene, UBS din Elveţia şi..Banca Italiei! Iarăşi cumetrii, atâta vreme cât specialiştii lor în produse financiare derivate provin cam din aceleaşi locuri cu administratorii LTCM, care arbitrează în Italia pe piaţa bonurilor de tezaur. În aceste afaceri cu risc ridicat s-au angajat bani publici, alături de fonduri private. Imprudenţa administratorilor, care dispun de sume uriaşe, pe care le folosesc fără niciun fel de control din partea autorităţilor monetare - asta fiind prin definiţie structura hedge funds - a dus la grave perturbţii pe pieţele financiare.

Problema are şi un aspect moral. Aceste fonduri închise sunt la originea crizelor din Asia şi din Rusia, unde au speculat cu neruşinare, prăbuşind monedele şi distrugând în câteva luni munca de peste 45 de ani a popoarelor din Asia. Calcule de ultimă oră arată că ţările din Asia au pierdut peste 2.000 de miliarde de dolari în ultimul an. O parte din aceşti bani se găsesc în portofoliul acestor fonduri, sau aşa ar trebui.

Pieţele nu au sancţionat comportamentul lor iresponsabil, pentru că acest "capitalism de cumetrie", în care fiecare se cunoaşte cu fiecare, domină şi controlează aceste pieţe. În schimb state precum România sunt sancţionate pentru deficite publice de ordinul câtorva sute de milioane de dolari, hai, unul, două miliarde, bani cheltuiţi pentru a atenua efectele sărăciei şi pentru a accelera dezvoltarea.

Ele suportă sancţiuni sub forma măririi dobânzilor la împrumuturile şi aşa oneroase de pe pieţele de capitaluri, unde fonduri precum LTCM speculează fără cea mai mică ruşine, dar şi fără controlul instituţiilor monetare.

Faptul că unii administratori ai acestor fonduri sălbatice şi fără niciun Dumnezeu, precum Soros, lansează semnale de genul "Opriţi-ne, până nu ucidem din nou!"este pură ipocrizie, atâta vreme cât tot ei resping orice fel de de mecanisme de control al fluxurilor de capitaluri speculative de genul taxei Tobin. Orice încercare a statelor de a se apăra împotriva acestor speculaţii iresponsabile este taxată dur de organizaţii precum FMI şi OMC. Care fac curat în urma lor, cu bani publici, pentru că banii FMI sunt bani publici.

"Capitalismul de cumetrie" cuprinde şi România. BNR cheltuieşte peste 1.500 de miliarde de lei pentru salvarea băncilor Dacia Felix şi Credit Bank, bani publici, dar refuză să mai subvenţioneze agricultura, cu rezultatele cunoscute. Guvernul taie de la cheltuielile sociale 7.500 de miliarde de lei, măreşte taxe şi impozite, sub pretextul menţinerii sub control a deficitului bugetar, în detrimentul păstrării coeziunii sociale, în schimb banul public este folosit de SRTv pentru răfuielile domnului Liiceanu şi ale doamnei Alina Mungiu Pippidi cu doamna Hossu-Longin. Iar Raportul Curţii de Conturi privitor la fraudele uriaşe din televiziunea publică a fost îngropat alături de cel al afacerii "Ţigareta 2", din motive obscure, dar nu foarte greu de ghicit. Să mai amintim de "cadourile fiscale" oferite de stat unor particulari de "partid", în detrimentul cetăţeanului plătitor de impozite?

Antidotul la "capitalismul de cumetrie" nu poate fi decât "statul responsabil", statul care reglementează acţiunea haotică a pieţelor şi să tempereze excesele lor. Banul public să fie cheltuit pentru creşterea bunăstării generale, nu pentru acoperirea iresponsabilităţii unor speculatori lacomi şi dispreţuitori."

Alchimiştii epocii digitale

Nu vreau să decontez eu mizeria morală şi lăcomia celor care au crezut că pot face orice în economie. Această criză nu este una a producţiei de bunuri şi servicii, nici una a cercetării dezvoltării, nici una a forţei de muncă, nici măcat una a creditării. Nu este o criză a economiei reale. Nu, este criza economiei virtuale, a bancherilor care şi-au uitat misiunea de bază şi au intrat în jocul periculos al produselor derivate, decuplate de realităţile de zi cu zi ale celor care muncesc şi gândesc în lumea reală.

Pisicile obeze de pe Wall Street s-au amăgit că joacă în aceeaşi ligă cu Cel de Sus, că sunt un fel de zei, care nu au nevoie decât de calculator şi de formule matematice pentru a produce bani. Într-un fel pot fi consideraţi alchimiştii secolului 21. La fel ca alchimiştii Evului Mediu, au eşuat lamentabil: bitul nu s-a transformat în bani, aşa cum plumbul nu s-a transformat în aur. Şi la fel ca înaintaşii lor, au irosit banii celor care au crezut în ei, principi sau simpli naivi, dornici de îmbogăţire rapidă.

Există şi o mare, esenţială deosebire: alchimiştii Evului Mediu nu au pus în pericol economia, în ansamblul ei, aşa cum fac acum finanţiştii secolului 21. Atunci economia nu era globalizată, iar alchimiştii nu erau în centrul ei, cum sunt acum băncile şi fondurile de investiţii.

Băncile trebuie să se întoarcă la misiunea lor de bază. Am spus şi repet acest lucru. Sigur este că băncile au nevoie de mai mulţi bani. Dar nu prin instrumente financiare exotice, nu prin "alchimie" financiară vor face rost de ei.

Principala problemă rămâne gradul extrem de redus de economisire internă în principalele ţări dezvoltate ale lumii. Fără economisire internă, băncile nu vor avea de unde credita economia reală. Iar economisirea internă nu va creşte dacă nu vor creşte veniturile celor care trăiesc din muncă.

Întrebarea este: ce putem face pentru a creşte veniturile din muncă? Simplu, în esenţă: reducerea ratei profitului din capital, care a ajuns la un nivel nesustenabil din simpla activitate în spaţiul economiei reale, unde există limite fizice şi tehnologice ale creşterii productivităţii şi intensităţii muncii.

Oamenii trebuie să fie mai bine plătiţi pentru munca lor. Salarii mai mari, economisire mai mare, costuri mai mici ale finanţării creşterii economice, în final profituri în creştere, dar pe baze sănătoase, nu pe aer, ca acum.

Este adevărat că risc mai mare poate însemna câştig mai mare. Dar unde este limita dintre risc şi nebunie, dintre asumare şi iresponsabilitate? Riscul nu poate fi eliminat din viaţa noastră, prin urmare din economie. Dar există căi şi instrumente de minimizare a riscului. Iar unul este frica. Ceea ce trăim astăzi este rezultatul dispariţiei fricii în sistemul financiar. Poate că acum, când sistemul se prăbuşeşte, vom re-învăţa frica, şi vom fi mult mai reticenţi atunci când vom fi puşi să alegem între risc mare, profit mare, dar nesigur şi risc mic, profit mic, dar sigur. Poate...

PS: nu strică să meditaţi şi asupra celor scrise în acest articol din WSJ. Unele afirmaţii sunt corecte, altele mai puţin. Dar este o dovadă de luciditate, ceea ce nu-i deloc puţin lucru, în panica generalizată din lumea finanţelor. "Soon enough, America's financial crisis will wind down -- maybe in a month, maybe in a year. Yet regardless of when, this crisis marks the beginning of a new era for the U.S. For more than six decades, from the end of World War II in 1945 until now, the U.S. was the hub of global capital and capitalism. In the years to come, it will remain a vital center, but not the center."

Şi dacă aveţi timp şi chef de explicaţii despre crize, citiţi şi asta.

Nu-mi daţi salariu mai mare!

Că lumea e plină de gugumani, nu-i o noutate. Că demagogia este arma de predilecţie a politicienilor, chiar şi a celor oneşti, iar nu vă spun un secret. Dar să citeşti pe un blog, de la un individ care nici politician nu e, şi nici guguman nu pare, aşa ceva: "sunt cadru didactic, trăiesc ca milogu', dar fugiţi cu mărirea de salarii de aici, parlamentari ticăloşi, că se duce dracului Bugetul!" este deja prea mult!

Este ipocrizie în stare pură, şi un mod de a face politică la fel de blamabil ca şi al celor împotriva cărora îndrepţi degetul acuzator. Iar asta nu cred că serveşte cuiva. Credeam că măcar în spaţiul ăsta putem fi sinceri şi ne putem desprinde de convenţii şi de clişee. Se pare că nu.

Nu pledez pentru transformarea blogului într-un soi de divan, de pe care ne putem exhiba frustrările şi obsesiile. O minimă cenzură a bunului simţ trebuie să funcţioneze şi aici. Ce speram era o mai mare onestitate a opiniilor şi o mai mare deschidere, mai puţină încrâncenare şi partizanat.

Revenind la chestia cu "fugiţi cu banii de aici!" Aceste măriri de salarii se impuneau, şi nu doar în educaţie. Se tot vorbeşte despre faptul că salariile bugetarilor au depăşit salariile din sistemul privat. Statistic, aşa este, în anumite domenii. De ce? Pentru că în sectorul privat, cu toată cota unică de impozitare, se plătesc încă prea multe salarii cu sacoşa. Cunosc oameni care şi-au făcut apartamente, şi-au cumpărat maşini, pleacă în vacanţe de zeci şi de sute de mii de euro, dar ei au pe hârtie salarii cu puţin peste salariul minim pe economie. De ce?

Pentru că nu vor să împartă nimic din ceea ce au cu societatea. Sensul este unic: de la societate către el. Şi-a făcut studiile în sectorul public, sănătatea şi-o îngrijeşte pe bani publici, în spitale publice, circulă pe şosele publice, dar nu vrea să contribuie cu nimic la asta. Şi-a găsit şi o scuză comodă pentru conştiinţă: el nu dă bani statului, că statul este hoţ! Dar e acelaşi stat cu care are contracte de milioane de euro, şi fără de care afacerile lui n-ar valora nici cât o ceapă degerată!

Şi toţi ăştia îţi dau lecţii de capitalism, şi îţi demonstrează cât e de nociv să măreşti salariile, că uite ce criză e în lume! Dar ei au înţeles originea şi esenţa acestei crize?

Este criza egoismului. Dacă n-a mai existat ameninţarera comunismului, deţinătorii de capital n-au mai vrut să împartă bogăţia cu aceia care trăiesc din muncă, nu din capital. Dar au vrut să-i păstreze pe aceştia din urmă sclavii consumerismului. De mai bine de două decenii, salariile în Occident stagnează sau scad, în timp ce volumul comerţul cu amănuntul creşte necontenit. De ce? Pentru că s-a injectat putere de cumpărare suplimentară prin credite, altfel profitul firmelor nu ar fi fost din ce în ce mai mare. Acum schema asta a intrat în faliment, pentru că cei care s-au împrumutat nu mai au de unde plăti, pentru că veniturile din muncă au scăzut.

Ecuaţia este simplă: ori cresc veniturile celor mulţi, prin mărirea salariilor, deci prin împărţirea mai echitabilă a fructelor creşterii economice, ori pierdem toţi, pentru că unii sunt prea lacomi. Avem de ales. Dar cum am mai spus, avem noi un talent de a face alegeri proaste, ceva de speriat!

PS: un capitalist deştept, Henry Ford, a înţeles cum stă treaba, şi şi-a plătit muncitorii cu cinci dolari pe zi, ca să aibă cine-i cumpăra fieroteniile din curte!

Războiul la ora privatizării

Doi cretini...

Doi cretini comentează snooker pe EuroSport. Şi despre ce vorbesc ei? Despre şobolanii din Parlament, care şi-au mărit pensiile pe şestache, şi despre cât de mult trebuie să muncească ei, să le plătească pensiile parlamentarilor! Unul dintre cretini mai comentează şi ciclism, dar tot politică face! Pe când comentarii politice la filmele porno?

CNA nu are nimic de zis? Sau membrii lui sunt ocupaţi să interzică reclame, pe motive de râsul curului?

Ziua în care nu s-a întâmplat nimic

Azi e una dintre acele zile în care nu s-a întâmplat nimic. Veţi zice că sunt nebun. Păi, cum nu s-a întâmplat nimic? Că numai ce a făcut Tăriceanu minişedinţă de Guvern, în urma căreia a decis să atace la Curtea Constituţională Legea care măreşte salariile celor din educaţie, şi Andon zice că are şanse de reuşită, iar Varujan se ia în colţi cu suava doamnă Andronescu pe aceeaşi temă, timp în care trupele reunite ale pedeliştilor şi peremiştilor trag în Guvern cu toţi demagogii din dotare. Sindicaliştii din Educaţie răspund şi ei cu aceeaşi monedă, şi dau în judecată Guvernul, mai precis pe Tăriceanu şi pe Vosganian, iar grefierii şi arhivarii ameninţă cu greva.

Tot azi Fecioara din Pleşcoi îi dă cu andrelele lecţii de curaj politic lui Ion Iliescu, din spatele munţilor de sarmale cu care îşi va cumpăra un loc în Parlament, Boc, după ce a devenit doctor în drept lăudând virtuţile parlamentului bicameral vrea acum să desfiinţeze Senatul, în timp ce colegul lui de partid, Valeriu Stoica, vrea republică prezidenţială, deşi nu de mult pleda pentru revenirea la monarhie.

Traian Băsescu a plecat în Spania la vânătoare de voturi pentru PD-L şi ţine să ne liniştească: o face pe bani publici. Scopul este nobil, şi merită fiece bănuţ cheltuit: vrea să facă din asociaţiile românilor din diaspora "un organism la nivel european pentru a se constitui într-un puternic partener de dialog pentru Comisia Europeană". Era treaz când a spus tâmpenia asta?

Nici compatrioţii noştri de etnie maghiară nu au de ce se plictisi: reprezentanta comunităţii italiene din România pune la îndoială puritatea etnică a lui Marko Bela, care nu e urmaşul lui Attila, nu s-a hrănit cu carne fezandată sub şaua calului(dacă respectiva şa nu şi-a schimbat proprietarul, odată cu calul, la trecerea prin geografia complicată a spaţiului carpato-danubiano-pontic), ci cu spaghete şi pizza, ca demn urmaş al lui Romulus şi Remus. Iar tinerii maghiari cinstesc, pe bani publici, memoria înaintaşilor, chiar dacă trecutul unuia dintre ei este de criminal de război. Dar ce contează câţiva români morţi pe lângă măreţia faptelor lui Wass Albert?

Trăgând linie şi adunând, vi se pare că s-a întâmplat ceva azi? Ceva care să schimbe în bine viaţa voastră? S-a pus în discuţie vreun proiect de viitor pentru o naţiune totuşi europeană? S-a mai făcut ceva pentru a nu mai muri oameni pe şosele? S-a mai inugurat vreo şcoală în satele româneşti? Vreo piaţă, vreun spital, vreun cinematograf? Şi atunci?

Ghiveci de crize

Am găsit în memoria calculatorului acest text, scris prin 2007. Îl republic, pentru că, pe fond, este valabil şi acum. Tocmai ne-am pricopsit cu o nouă criză: cea a pensiilor parlamentarilor. Cele câteva mii de lei noi în plus pe care le vor câştiga vreo două-trei duzini de foşti parlamentari ieşiţi la pensie sunt cel mai mare pericol la adresa Bugetului de Stat. Asta în ţara în care orice investiţie publică costă de cel puţin două-trei ori mai mult decât se planifică, şi despre care se ştie doar când începe, dar niciodată când se termină.

Ne plac crizele. Suntem dependenţi de crize. Nu mai putem trăi fără ele. Viaţa noastră ni s-ar părea fără sens dacă jurnaliştii nu ar mai avea ce crize pune pe prima pagină a ziarelor, sau despre care să trăncănească nişte tembeli de ambe sexe prin tocşouri. Dar ştiţi ce-i mai naşpa în toată această afacere? Suntem cei mai proşti gestionari de crize!

Aşa că serviţi o porţie de ghiveci de crize. Cum spuneam, e mai vechi, dar e în termenul de garanţie şi se poate consuma.

România este, mai nou, ţara crizelor. O ducem din criză în criză. Criza locurilor în grădiniţe. Criza medicamentelor. Criza apei potabile. Criza sistemelor de irigaţii. Dar „mama tuturor crizelor”, criza supremă, „Criza” cu majusculă este, evident, criza politică. Un marţian care ar face regretabila eroare să aleagă România pentru a înţelege cum funcţionează un stat de pe a Treia Planetă de la Soare ar putea trage eronata concluzie că pentru pământeni criza este starea naturală a sistemului şi instrumentul predilect de gestionare a treburilor publice. Dacă va avea timp şi nervi suficienţi de tari, extraterestrul nostru nu foarte ipotetic, de vreme ce inevitabilii cercetători britanici profeţesc că ne vom întâlni cu ei peste vreo zece ani, va realiza care este deosebirea între o criză reală şi una fabricată şi va înţelege şi riscurile conducerii prin crize. Totul este ca el să nu ne fie oaspete pentru că pe planeta lui tocmai se consumă o criză şi el a plecat hai-hui prin galaxie, în ... Congo! Lăsând gluma la o parte, Traian Băsescu s-a transformat într-un soi de Diogene care caută, de când a ajuns - nechemat! - în politică, adică de ani buni, crizele cu lumânarea. Iar când nu le găseşte, le inventează. Aşa cum alţii colecţionează fluturi(nici-o aluzie, deşi Traian Băsescu are un Flutur în „insectarul” lui politic!) domnia sa colecţionează crize. Îi plac la nebunie! Atât de mult le iubeşte, încât a făcut din ele instrumentul exclusiv de care se foloseşte pentru a guverna. S-a creat o întreagă mitologie în acest sens: Traian Băsescu, magistralul producător şi gestionar al crizelor, marele „dresor” de crize, cel care le îmblânzeşte cu vorba şi cu fapta. Dar este cu adevărat Traian Băsescu „stăpânul crizelor”? Şi dacă da, noi ce avem de câştigat de pe urma acestor crize? Spuneam, nu de mult, că guvernarea prin crize are prea puţine avantaje şi prea multe costuri, de natură politică, economică şi socială. Odată declanşată, o criză nu este o bucurie pentru nimeni, pentru că ea indică existenţa unor disfuncţionalităţi de sistem, care au permis apariţia ei. Asta în cazul crizelor „naturale”, ca să zicem aşa. De fapt, stat, guvern, administraţii centrală şi locale sunt tot atâtea mecanisme de gestionare, pe diverse paliere, a crizelor „naturale”. Din aceste crize se învaţă, ele generează schimbări în sistem, noi reguli şi mecanisme de gestionare. Crizele „induse”, artificiale, sunt, din punctul de vedere al mecanismelor de gestionare, un non - sens. Pompierii nu există pentru a provoca incendii, după care să le stingă, pentru a-şi dovedi utilitatea. Ei au ca principală sarcină prevenirea crizei, adică a incendiului, şi abia apoi gestionarea ei, adică stingerea incendiului. Traian Băsescu, ca şef al statului, prin rolul constituţional de mediator între stat şi cetăţean, în sensul larg al termenilor, are drept principală atribuţie „de serviciu” prevenirea crizelor. Asta intră în conflict cu modul său de a concepe acţiunea politică: adică atingerea obiectivelor prin generarea artificială de crize, indiferent de costuri. Dacă analizăm cariera sa politică şi modul său de acţiune, vedem că este un mediocru gestionar de crize. Din criza pe care a provocat-o în timpul guvernării CDR, PD, partidul său, a ieşit extrem de şifonat, scorul său electoral fiind doar de circa 7%, iar Petre Roman a obţinut la alegerile prezidenţiale doar circa 3%. Asta în condiţiile în care Traian Băsescu era Primar General al Capitalei şi vedetă mediatică! Crizele, de fapt confruntările cu Consiliul General, dominat de PSD, şi cu guvernul condus de Adrian Năstase, pe care le-a provocat şi le-a alimentat permanent cât a fost Primar General au dus la blocarea celor mai multe dintre proiectele pe bucureştenii le cereau şi le socoteau prioritare. Performanţa lui a fost la fel de nesemnificativă şi după ce alegătorii i-au dat ceea ce a cerut: primarii de sectoare şi Consiliul General. Ca urmare a acestor crize, pe care le-a gestionat catastrofal, bilanţul său ca Primar General este unul practic nul. Pentru noi. Pentru domnia sa, bilanţul este pozitiv: nu doar i-au „ crescut” peste noapte două vile, dar şi conturile familiei s-au rotunjit binişor. Iar ca bonus a primit Cotrocenii! Primul lucru pe care l-a făcut atunci când a ajuns şef al statului a fost să provoace o criză, invalidând practic rezultatul alegerilor parlamentare şi numindu-l pe acum mult hulitul Călin Popescu Tăriceanu în funcţia de premier, ignorând faptul că PSD ar fi fost îndreptăţit să formeze guvernul. A urmat un val de crize, de la evocarea alegerilor anticipate la nici zece zile de la formarea Guvernului, considerarea PC „soluţie imorală”, la presiunile pentru schimbarea şefilor celor două Camere ale Parlamentului şi aşa mai departe. Totul a culminat cu încercările de-a dreptul disperate de a-l îndepărta pe Tăriceanu din fruntea guvernului. Şeful statului a intrat într-o logică a confruntării cu orice preţ, ca atunci când era la Primărie, doar că acum lucrurile sunt cu mult mai grave şi mai periculoase, pentru că se schimbă scara la care se repercutează consecinţele crizei. Acum întreaga naţiune, nu doar bucureştenii, sau cei din PNŢ-CD, are de plătit preţul nechibzuinţei prezidenţiale. Traian Băsescu provoacă permanent crize pentru un motiv cât se poate de simplu: nu are nici capacitatea, nici instrumentele adecvate pentru a le gestiona eficient. De fiecare dată când una dintre crizele pe care le-a provocat scapă de sub control sau riscă să-l penalizeze, în termeni de imagine în rândul opiniei publice, inventează una nouă, pe care, dacă nu o mai poate gestiona, o înlocuieşte cu alta. Sistemul acesta de escaladare a crizelor nu poate funcţiona la nesfârşit. De fapt, Traian Băsescu a ajuns la capătul liniei. Singura criză pe care o mai poate provoca ar fi o lovitură de stat, care să ducă la suspendarea Constituţiei, dizolvarea Parlamentului, a garanţiilor privitoare la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, etc. Cea mai bună dovadă că în actualul cadru constituţional nu mai are ce crize provoca este eşecul răsunător al consultărilor politice convocate de el vineri, 8 iunie 2007, la Cotroceni. „După consultările cu partidele politice, din data de 28 mai a.c., am constatat că majoritatea acestora refuză soluţia democratică garantată prin organizarea de alegeri anticipate. În aceste condiţii, vă supun atenţiei propunerea de a identifica împreună un Premier care să prezinte Parlamentului o echipă guvernamentală axată pe reprezentanţi ai PNL-PD-PLD. Viitorului Prim-ministru îi va reveni obligaţia de a negocia o majoritate parlamentară clar asumată.” Acest paragraf din invitaţia adresată partidelor politice este mai mult decât suficient pentru a justifica o nouă suspendare şi un nou Referendum pentru destituirea sa! România are deja un premier care, până când nu va fi revocat prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, este perfect legal şi legitim! Traian Băsescu nu poate schimba premieri ori de câte ori i se năzare lui, iar Guvernul este controlat de Parlament şi nu şeful statului. Preşedintele României nu poate construi majorităţi parlamentare pe hârtie, ignorând realităţile din Parlament. Pentru oricine este clar că soluţia PNL-PD-PLD este o utopie! Cele trei partide se urăsc sincer şi temeinic, graţie domnului Traian Băsescu, făcătorul de scandal prin excelenţă! Ar rezulta tot un guvern minoritar, care nu va avea sprijinul celorlalte partide, pentru că Traian Băsescu a reuşit să încaiere pe toată lumea cu toată lumea! Dar şi mai grav, oamenii pe care i-ar promova Traian Băsescu sunt de departe un contra-exemplu de „reformare” a clasei politice. Că doar nu or fi cine ştie ce „prospături” Stolojan, Berceanu, Blaga, Flutur şi compania! Demagogia domnului Băsescu devine de-a dreptul indecentă şi chiar ajungem să ne simţim jigniţi, pentru că suntem luaţi de proşti, ceea ce nu e cazul! Pe de altă parte, nu am înţeles ce au căutat la Cotroceni partidele care au votat suspendarea lui Traian Băsescu pentru încălcări ale Constituţiei. Că partidele din aşa-zisa „coaliţie anti – prezidenţială” nu au reuşit să explice românilor de o manieră coerentă şi convingătoare motivele lor e una. Faptul că Referendumul a invalidat suspendarea nu înseamnă că lucrurile s-au rezolvat şi că Traian Băsescu a reuşit să convingă populaţia că este un exemplu de respect faţă de Constituţie! Nu, pur şi simplu ne-am întors de unde am plecat când s-a evocat posibilitatea suspendării şefului statului: fiecare o ţine pe a lui. Să te faci complice la încălcarea Constituţiei este la fel de grav ca şi încălcarea ei. Să te duci la Cotroceni ca să ai de unde veni, legitimând astfel un act anti-constituţional, este un mod stupid de a demonstra, cum declara domnul Titus Corlăţean, secretarul general al PSD, „respect şi curtoazie” faţă de o instituţie. Clasa politică s-a lăsat târâtă în acest ghiveci de crize politice dintr-o teamă de-a dreptul iraţională de a intra în competiţie cu Traian Băsescu. Nici acum nimeni nu îndrăzneşte să-i spună, serios şi argumentat, şefului statului că tot ce-i prea mult strică. Glumiţele infantile ale premierului, gen învăţăturile lui Tăriceanu către „plodul” de la Cotroceni sunt hormonale, nu raţionale. Traian Băsescu nu este nici trimisul lui Dumnezeu pe Pământ, nici un Superman. Este un politician la fel de mediocru şi de lipsit de orizont ca marea majoritate a politicienilor români. Doar că el are o firmă de PR mai bună. Dacă asta e problema adversarilor lui, să-şi schimbe firma de PR şi să comunice mai bine cu cetăţenii. Dar acest circ nu mai poate continua! Traian Băsescu a reuşit să creeze o criză care nu are soluţie în sistemul constituţional actual. Este, trebuie să recunoaştem, o mare performanţă, poate unică în istoria post-decembristă. Dar nu va reuşi performanţa de a o rezolva. Soluţiile nu mai au cum veni de la Cotroceni. Traian Băsescu a aflat şi el acest lucru, iar asta îl face extrem de nervos şi de incoerent în ceea ce inteprinde. Cum nimeni nu doreşte alegeri anticipate, Moţiunea de Cenzură depusă de PD nu va trece la vot. Iar cum PSD este, la rândul lui, într-o criză de proiect în acest caz, ca de altfel în cele mai multe cazuri în ultimii doi ani, criză generată acum de dorinţa mafiei politice de la Cluj de a scoate castanele din foc cu mâna partidului în folosul prietenilor din PD, am paria că nu va depune o Moţiune de Cenzură, nici în următoarele zile, nici la toamnă. Paradoxal, PD şi PLD au cel mai mult de pierdut, deşi se dovedesc extrem de virulente ca partide aflate în Opoziţie. Sunt prea legate de Traian Băsescu şi eşecurile sale sunt şi eşecurile lor. Faptul că nu a reuşit să-l dea jos pe Tăriceanu este o mare bilă neagră pentru Traian Băsescu. Nici PSD nu va sta prea pe roze. PD şi PLD vor face din el ţinta lor preferată, iar presa aservită lui Traian Băsescu îl va toca mărunt. Astea se vor adăuga subminării din interior a partidului de către cei din „Grupul de la Cluj”, ceea ce va duce la creştea presiunea asupra lui Mircea Geoană, fie pentru demisie, fie pentru înlocuirea lui în cadrul unui nou Congres extraordinar. Toată lumea pierde de pe urma modului discreţionar şi anti-constituţional în care Traian Băsescu îşi exercită mandatul de şef al statului. Dacă el şi Călin Popescu Tăriceanu chiar sunt patrioţi şi chiar le pasă de interesul naţional, de poporul pe care îl tot invocă şi în numele căruia pretind că vorbesc, atunci demisionează simultan şi se retrag pentru o vreme din viaţa politică. Este singura ieşire din acest ghiveci de crize, de care ne puteam lipsi bucuroşi. Dar nu avem noi norocul ăsta!

Cabotinul de la Finanţe

Cel mai poet dintre contabili şi cel mai contabil dintre poeţi, Varujan Vosganian, ne-a demonstrat astăzi şi cât de prost actor este. Că în calitate de ministru al finanţelor este un caz fără speranţe! Ştim că Parlamentul i-a pus în braţe un rahat cât casa, prin adoptarea a două acte legislative care măresc cu 50% salariile celor din învăţământ şi măresc pensiile celor care au fost încadraţi în grupele I şi II de muncă. De aici până la punerea dramatică în scenă la care am asistat este cale lungă! Convocarea celor două Camere ale Parlamentului în sesiune specială, şedinţă a CSAT, aviz de la Curtea Constituţională. Mai lipseşte doar Sfântul Sinod, ca lucrurile să fie rotunde!

Populismul se răzbună. Dar mai ales lipsa de inteligenţă. Populismul, pentru că liberalii au acceptat să amâne aceste decizii pentru ultimele două luni de guvernare, ca să nu uite bizonul cine a dar cu banii în el! Lipsa de inteligenţă, pentru că o ieşire atât de dramatică nu joacă în favoarea liberalilor, dimpotrivă, le aduce un grav deserviciu. Lipsa de inteligenţă şi pentru că trebuia să aibă un plan B, în condiţiile în care era evident că presiunile pentru măriri de salarii cresc de obicei în lunile care preced alegerile generale şi locale. Nu e acum prima oară când se întâmplă.

Acum se vede cât de falsă este teoria liberalilor: întâi producem bogăţia, şi abia apoi o împărţim. Dacă făceau un plan de creştere graduală a salariilor bugetarilor, uniform repartizată în toţi cei patru ani, şi îl negociau cu sindicatele, dar mai ales dacă elaborau şi adoptau legea salarizării bugetarilor, nu se mai găseau puşi la colţ.

Dar ce mă deranjează cel mai tare este următoarea afirmaţie a cabotinului de la Finanţe: " actuala situaţie poate pune în discuţie chiar legitimitatea calităţii de stat membru al Uniunii Europene, prin prisma deteriorării deficitului bugetar." Să ne înţelegem bine: după mintea lui Vosganian, cam juma' de UE este nelegitimă, pentru că ţările membre au avut şi au probleme cu deficitul bugetar, care este doar un criteriu din cele cinci de convergenţă pentru a adera la zona euro. Franţa, Germania, Italia, Ungaria, Polonia sunt deja în culpă. Mai iau o amendă, mai o urecheală verbală, îşi mai iau un angajament pe cuvânt de pionier, dar nimeni nu le pune la îndoială legitimitatea apartenenţei la UE, care este rezultatul voinţei populare.

De ce am ajuns la momentul ăsta de criză? Pentru că noi nu mai avem sindicate demne de acest nume, ci doar câţiva aşa-zişi lideri, persoane mai degrabă dubioase, adevăraţi patroni, care stau pe sute de milioane de euro şi fac scandal o dată pe an, când se negociază contractul ăla colectiv de muncă, în care-şi bagă apoi toţi picioarele.

Nu mai avem nici CES, deşi el există, fizic. Dialogul social nu mai există decât în denumirea GDS, şi în general suntem un paradis al haosului instituţional.

Dar mai ales avem ideea tembelă că orice cheltuială socială este o pomană. Şi pomanagii nu au nume bun. Dacă tot sunt trataţi drept pomanagii, cei care solicită ca munca lor să fie recunoscută ca atare au decis că e cazul să se comporte ca atare. Şi nu pot să nu le dau dreptate.

Zvon cu parfum de kk

Dan Andronic lansează pe blogul lui zvonul că Mircea Geoană negociază cu Traian Băsescu(sau invers, că nu ne spune a cui a fost iniţiativa). Zvonul este cât se paote de neverosimil. Traian Băsescu nu negociază de felul lui, el are slugi sau subordonaţi, nu parteneri. Nu respectă pe nimeni, nu se ţine de cuvânt, şi în general îl doare fix în cur de Mircea Geoană.

Pentru Traian Băsescu NU EXISTĂ decât o singură variantă câştigătoare, în perspectiva alegerilor prezidenţiale din 2009: guvern cu premier PD-L. De ce? Simplu: a umilit pe toată lumea, ca urmare nici Geoană, şi cu atât mai puţin Tăriceanu, nu-i vor ierta măgăriile. Mai mult, cred că Tăriceanu este şi mai urzicat decât Geoană, între el şi Băsescu toate punţile fiind rupte.

Iar deocamdată Geoană nu are ce negocia. PSD NU a câştigat alegerile. Ar vinde pielea ursului din pădure. Mai mult, dacă ar face aşa ceva şi-ar reduce capacitatea de negociere a viitoarei alianţe de guvernare, pentru că despre aşa ceva va fi vorba după 30 noiembrie.

De fapt, Dan Andronic se achită de o sarcină de servicu. Şi PSD, şi PNL, al cărui consilier este, au declarat că celălalt este adevăratul competitor în campania care urmează. Şi atunci începe un război de imagine, de diabolizare a celuilalt, de acuze de pactizare cu "duşmanul" comun, pentru a se poziţiona cât mai bine în negocierile de formare a guvernului, după alegeri. Un scandal în PSD, o încăierare între aripi şi aripioare, o punere în discuţie a loialităţii lui Geoană faţă de aranjamentele existente între cele două partide nu strică, ba chiar ajută. Dan Andronic cunoaşte bine catacombele din PSD, are antene acolo, şi asta îi dă credibilitate.

Uită sau subestimează un lucru: pofta celor din PSD de a ajunge la guvernare. Şi convingerea lor că un târg cu Băsescu mai mult i-ar încurca, decât i-ar ajuta. Că pe sub masă unii şi alţii din PSD, ca de altfel şi din PNL, discută cu pedeliştii, da, este o realitate. De care trebuie să ţinem cont. Dar PD-L nu este un partid autonom. Este doar o extensie a voinţei lui Traian Băsescu, Până acum voinţa lui Băsescu a fost aceea de a împiedica, indiferent cum, accesul PSD la guvernare. Şi nimic nu lasă de înţeles că această voinţă nu mai există.

Un alt element cu parfum de manipulare din zvonul lui Andronic este posibila candidatură a lui Cristian Diaconescu la alegerile din 2009. Pe Năstase l-a întrebat cineva ce planuri de viitor are? Traian Băsescu îi poate face multe zile fripte lui Năstase, de aceea AN rămâne cel mai motivat candidat al PSD pentru 2009.

Şi mai există o variantă: dacă Traian Băsescu schimbă şi de data asta rezultatele alegerilor şi îşi impune premierul pe care îl doreşte, se va alege cu cel mai îngrozitor coşmar al vieţii lui. O alianţă antiprezidenţială, care îşi va desemna un candidat cu reale şanse de a învinge. Un candidat de tipul Sorin Oprescu, minus limbajul colorat. Caz în care aranjamentele de acum ale lui Geoană, chiar reale, ar fi apă de ploaie.

Ca s-o scurtăm: este un viral. Dintr-o serie lungă, aflată abia la început. Vom avea cea mai isterică şi mai penibilă, mai murdară şi mai ineptă, mai lipsită de sens şi de măsură campanie electorală. să ne dorim nervi tari şi un puternic simţ al umorului. Şi o provizie consistentă de Rudotel...

Războiul Capitalismelor

Senatul SUA a aprobat planul Paulson de salvare a sistemului financiar american, plan controversat, şi pe bună dreptate. Lăsăm la o parte faptul că se folosesc bani publici, şi nu puţini, pentru a scoate castanele aruncate în foc de pisicile obeze de pe Wall Street. Pisici care nu mai ştiu să prindă şoareci, cu alte cuvinte nu mai ştiu să facă bani în economia reală, şi inventează tot felul de scheme obscure de stors bani de la fraieri, scheme care, invariabil, eşuează, provocând dezastre de genul celui despre care s-a tot vorbit în ultima vreme.

Sunt destui cei care spun că nu e nimic nou în criza asta, că ne emoţionăm degeaba, că criza(cacofonia se impunea!) este pentru capitalism al doilea său nume, şi că orice criză este un pas înainte pe drumul luminos spre nicăieri, de vreme ce ni se spune că am ajuns la capătul liniei cu evoluţia sistemului economic şi social. Suntem fericiţii care au apucat să vadă sfârşitul istoriei, şi nu o dată, ci de două ori, că până nu cu mult timp în urmă ni se spunea că şi comunismul şi dictatura proletariatului, nu doar capitalismul şi democraţia, reprezintă sfârşitul istoriei.

Acum vedem că nu e tocmai sfârşitul istoriei, ci doar începutul unor noi belele. Până una-alta, capitalismul este aici şi nu are de gând să dea colţul, deşi nu se simte deloc, dar deloc, bine. A-i injecta direct în vene mii de miliarde de dolari şi de euro, bani-gheaţă, e ca şi când i-ai face beţivului perfuzie cu votcă!

Dacă vrem să-l salvăm, trebuie să-l trimitem la dezalcoolizare. Cu alte cuvinte, vremea banilor câştigaţi uşor, ca la o ruletă la care toate numere sunt câştigătoare, s-a dus. Şi nu se mai întoarce. Bineînţeles că prima fază a dezalcoolizării trebuie să fie recunoaşterea problemei. Sistemul capitalist trebuie să recunoască şi să accepte faptul că are o gravă problemă, pe care nu o poate rezolva cu o duşcă de 700 de miliarde, şi nici cu una dublă.

După care trebuie să treacă prin faza de sevraj, care înseamnă o recesiune, fără doar şi poate. Cât de întinsă şi cât de penalizatoare pentru economia globală, rămâne s-o simţim pe pielea noastră. După care urmează terapia de grup, cu alte cuvinte, acceptarea existenţei mai multor capitalisme, care se completează şi se susţin reciproc.

Nu va fi simplu. Capitalismul de tip anglo-saxon şi-a atins limitele. Atunci când ar fi trebuit să se reformeze, adică la începutul anilor 80, în timpul Administraţiei Reagan, nu a vrut să o facă, pentru că şi atunci a plouat cu bani, vezi ISD( Iniţiativa pentru Apărarea Strategică, sau "Războiul Stelelor"), după care prăbuşirea comunismului a părut să facă inutilă reforma.

Mai mult, triumful SUA în "Războiul Rece" i-a permis să-şi distrugă şi celălat rival, cu care până atunci se aflase în aceeaşi tabără, anume capitalismul renan. Numai că, aşa cum scriam şi eu nu de mult, dar şi alţii, de aici încolo vom vorbi despre capitalisme. Şi despre concurenţa între ele.

Cine va stabili regulile noii competiţii? Se va limita competiţia la una între modele de dezvoltare, sau va fi una de genul celeia care a fost caracteristică "Războiului Rece"? Al doilea "Război Rece" nu va mai fi între socialism şi capitalism, ci între capitalismul de tip anglo-saxon şi un nou model de capitalism, ceva de genul unei sinteze între capitalismul de tip renan şi cel de tip asiatic?

Cu cât capitalismul de tip anglo-saxon admite mai repede că are o problemă care cere drept soluţie o amplă reformă, reformă care trebuie să înceapă cu o curăţenie radicală în sistemul financiar, cu atât mai bine. Şi pentru SUA, şi pentru noi, ceilalţi. Doar în acest context are sens planul de salvare aprobat aseară de Senatul american.

Dacă însă după salvare nu va urma nimic, sau doar se vor cosmetiza lucrurile, atunci aldoilea "Război Rece", războiul capitalismelor, va fi inevitabil. Şi la fel de costisitor şi de periculos ca şi primul.

Sezonul pomenilor electorale?

Jale mare prin mediile de informare: a început sezonul pomenilor electorale, a venit Moş Crăciun mai devreme, şi dă criza economică peste noi, cam astea sunt titlurile din ziare şi de pe burtierele televiziunilor de ştiri. Tocşouri animate de jurnalişti furios-isterici, care prevăd apocalipsa economică şi înfierează cu mânie proletar-capitalistă iresponsabilitatea guvernanţilor şi deputaţilor, care au aprobat o serie de măriri de salarii, pensii şi ajutoare sociale.

De fapt, şi aici stă ticăloşia acestui demers, cu excepţia măririi, aparent şocantă, cu circa 50% a salariilor profesorilor, celelalte măriri sunt obligatorii, şi deloc conjucturale, fiind cuprinse în corpul unor legi care nu au fost votate peste noapte, sau fac parte din Contractul Colectiv de Muncă la nivel naţional(de asta se gândesc PD-Liştii să-l desfiinţeze), precum salariul minim.

De pe vremea când s-a inventat mecanismul de indexare cu inflaţia a pensiilor şi salariilor, după mineriada care l-a costat fotoliul de premier pe Petre Roman, aceste indexări se fac de două ori pe an: la începutul primăverii şi la începutul toamnei. Nu trebuie să vă spun şi de ce aşa şi nu altcumva.

Doar în timpul guvernării CDR s-a renunţat la mecanismul de indexare, ceea ce a dus la prăbuşirea dramatică a puterii de cumpărare, mai ales a pensiilor. Şi i-a costat guvernarea, iar pe ţărănişti ieşirea definitivă din Parlament.

Ceea ce nu întrebă nimeni în schimb este altceva: cum se face că în România, cu raportul ei defavorabil între persoanele ocupate şi pensionari, bugetul asigurărilor sociale are excedent? Pentru simplul motiv că pensiile sunt de mizerie! Faptul că doi-trei, cinci, zece, o sută de oameni au pensii cu adevărat mari, de genul trei sute de milioane de lei vechi pe lună, nu înseamnă nimic pentru sistem. Covârşitoarea majoritate are între 5 şi 7 milioane de lei vechi.

Desfiinţarea plafonului pentru farmacii este o măsură anti-corupţie, în primul rând. Dacă nu dădeai şpagă, tu, farmacist pe cont propriu, primeai un plafon de tot rahatul, şi mai devreme sau mai târziu te desfiinţa sau te înghiţea un lanţ de farmacii, care avea plafon şi elibera tot timpul medicamente pe reţete gratuite şi compensate. Asta nu costă NIMIC în plus, pentru că limitări tot există, prin listele de medicamente.

De fapt, dacă e ceva de discutat este mărirea salariilor celor din educaţie. Şi aici venim la o veche datorie şi a Guvernelor, şi a Parlamentelor din ultimii zece ani şi mai bine. Este vorba de o Lege a Salarizării personalului bugetar, echitabilă şi funcţională, care să nu mai permită privilegiile uriaşe ale unor funcţionari publici de lux. Mă gândesc la cei din Justiţie, care consumă mai mult decât profesorii, la cei de pe la Curtea de Conturi, unde salarii de două sute şi mai bine de milioane sunt regula, la cei de pe la Agenţiile guvernamentale şi de prin alte locuri ferite de ochii lumii.

Traian Băsescu va aproba Legea, deşi are poate cel mai bun motiv s-o respingă şi să ceară o nouă lege a salarizării funcţionarilor publici. Dar, aprobată sau nu, mărirea salariilor profesorilor are şi o parte bună, legislativ vorbind: va forţa adoptarea legii salarizării. Altminteri va fi jale, după ce toţi funcţionarii publici vor cere măriri similare. Ori nu e cazul!

Criza finanţelor americane, care a debarcat şi în Europa, nu poate fi folosită pe post de sperietoare şi de alibi pentru a nu face măriri de salarii şi pensii. Iar în sistem buba este altundeva: criteriul după care se cheltuiesc banii publici. Ce ar fi dacă am decide că singurul criteriu de eligibilitate a unei cheltuieli publice trebuie să fie maximizarea efectului social al investiţiilor din bani publici?

Nu avem nevoie de servicii publice de educaţie, de sănătate, infrastructuri de transport de calitate? Ba da. Dar totul pleacă de la calitatea forţei de muncă, în care nu se investeşte, pentru că şi un salariu decent este tot o investiţie în calitate.

Mai grav este că acum ar fi trebuit să existe în Parlament Proiectul Bugetului de Stat pe anul 2009. Abia aşa am fi putut vedea cine are dreptate şi cine face demagogie.

Şi mai e ceva: după ce se va stinge criza din SUA, nimeni nu va mai putea ocoli discuţia despre creşterea impozitelor. Este evident că nu putem satisface cererea crescândă pentru cheltuieli sociale şi investiţii publice în infrastructuri şi în acelaşi timp micşora taxele şi impozitele. Scăderea impozitelor nu a produs decât accentuarea polarizării sociale. Nu a adus, pentru cea mai mare parte a cetăţenilor, nici mai multă putere de cumpărare, nici mai multă bunăstare, nici servicii sociale mai bune.

Jale în buzunare!

Ziua Dezvoltării

Vreau s-o felicit pe Corina Creţu pentru determinarea şi tenacitatea cu care s-a bătut la Bruxelles pentru organizarea, mâine, la Bucureşti, a Zilei Socialiste a Dezvoltării. PSE organizează de multă vreme astfel de manifestări, dar acum este prima de acest gen găzduită de o ţară din Estul Europei.

La dezbaterile care vor avea loc la Palatul Parlamentului vor participa personalităţi ale vieţii politice europene, printre care Josep Borrell Fontelles, preşedintele Comisiei pentru Dezvoltare a Parlamentului European, Miguel Angel Martinez, vicepreşedintele Parlamentului European, europarlamentarii Marie-Arlette Carlotti, Alain Hutchinson, Pierre Schapira si Alessandro Battilocchio, precum şi liderii Partidului Social Democrat - Ion Iliescu, Mircea Geoana, Nicolae Vacaroiu, Adrian Nastase - şi reprezentanţii unor importante instituţii internationale, organizaţii non-guvernamentale şi institute de cercetare.

Principalele teme puse în discuţie sunt: noile state membre şi dezvoltarea durabilă, obiectivele Mileniului Dezvoltării, guvernanţă locală, eficienţa ajutorului pentru dezvoltare.

România are nevoie de proiecte de dezvoltare, şi, la rândul ei, ca membru al UE şi în conformitate cu angajamentele asumate în cadrul ONU, trebuie să contribuie la programe de dezvoltarea ţărilor din aşa zisa Lume a Treia. Avem nevoi de dezvoltare, primim fonduri de la alţii, dar în logica solidarităţii trebuie să contribuim, la rândul nostru, la dezvoltarea celor mai nevoiaşi ca noi. Şi în plus, noi avem de rezolvat o altă problemă: cum să ieşim din situaţia de creştere economică fără dezvoltare, în care ne-a adus guvernarea de dreapta. Guvernare care nu se reduce la ultimul an şi jumătate, de când a ieşit de la guvernare PD-L.

Nu avem însă o cultură a solidarităţii. Nu dovedim solidaritate nici pentru dezvoltarea propriei noastre ţări, şi cu atât mai puţin nu ne omorâm să-i ajutăm pe alţii. dar altminteri suntem europeni, nevoie mare!

Dincolo de alte consideraţii, dezbaterea de mâine ar trebui să fie o lecţie despre solidaritate într-o lume al cărui model economic şi social se află în criză profundă, este pus la îndoială tocmai pentru că nu mai produce dezvoltare.

Succes, Corina!

Acum la vânzare!

Via matusalem

Pentru cine vrea să ştie mai multe despre criză, o dezbatere la Princeton, cu economişti serioşi, care ştiu despre ce vorbesc.

Participanţi:

Hyun Shin, Professor of Economics and associate chair of the Department of Economics;- Markus Brunnermeier, Professor of Economics;- Harrison Hong, Professor in Finance;- Paul Krugman, professor of economics and international affairs; - Alan Blinder, Professor of Economics and Public Affairs and co‐director of the Center for Economic Policy Studies.

Şi dacă nu v-au cedat încă nervii la auzul cuvântului "criză", vă semnalez şi acest articol din 1929(nu e nicio greşeală de datare!), apărut în "The Economist". Merită de văzut cum se raportau oamenii la criza de pe Wall Street la începutul ei.