Eșecul, ca proiect de țară.

Cred că suntem bine duși cu capul! Ne-am dorit cu ardoare să eșuăm! Am înjurat creșterea economică: e prea mare, este peste PIB ul potențial(o tâmpenie sinistră, din punctul meu de vedere, pentru că cel puțin 25% din economie nu este prinsă în statistici, dar are efecte asupra tuturor aspectelor economice: consum, producție, economisire, deficit de cont extern, prin consum, investiții, etc), este cu deficit bugetar(n-a fost), este cu deficit extern(da, dar deficitul este finanțat, inclusiv prin investiții străine), că statul se împrumută prea mult(da de unde, datoria publică a scăzut!), statul nu face și nu drege, nu investește, nu construiește autostrăzi(acum, pe bune, de ce într-o țară în care sectorul public abia mai face 6%-7% din PIB, statul să fie principalul investitor, că nu înțeleg?) și, mai ales, plătește prea mult munca.

Ne-am dorit o recesiune, ceva, pentru a dovedi că Ciuma Roșie este un dezastru pentru România, că nu știe să guverneze. Am făcut tot ce am putut pentru a împiedica orice investiție publică. Să nu poți ca în zece ani să pornești construcția spitalelor regionale, pentru că niște tembeli se încaieră sau denunță la DNA, doar pentru a le face rău adversarilor politici? Să nu poți cumpăra un autobuz în București, pentru că licitațiile sunt contestate la foc automat? Să nu cumperi o singură ambulanță pentru că, tot așa, niște unii vor să i-o tragă lui Arafat? Când vrei să faci ceva, mereu se găsește un mecanism care să anuleze intenția!

Analiștii neamului sunt indignați că se mărește deficitul extern la capitolul alimente. Și acuză Guvernul că nu face și nu drege. Iar Iohannis, în marea lui înțelepciune, NU vrea să promulge legea care acordă stimulente crescătorilor de porci și de pui, pentru că așa ar câștiga și fiul lui Dragnea, acționar la o crescătorie de porci. Să moară capra tuturor, dacă asta trebuie pentru a muri 

capra lui Dragnea! Întrebare: asta n-ar fi fost o investiție a statului? Investiție înseamnă doar autostradă? N-ar fi contribuit la creșterea PIB? La reducerea deficitelor externe? De ce să gândim? Noi înjurăm, și asta este suficient!

Pe scurt: mi-e silă! Nu am crezut niciodată că PSD este un geniu al politicii, și merită Nobelul pentru economie. Dar a găsit o cale de a stimula creșterea economică. Și în loc să profităm de un moment economic bun, din prostie, am făcut tot ce am putut pentru a fute și ce am făcut bine! Pentru că singura politică a unora este ”Cu cât mai rău, cu atât mai bine!” Și după rău, ce urmează?

Incapacitatea noastră de a lucra împreună, de a fi o națiune, de a avea un proiect de viitor, devine cea mai mare amenințare la adresa existenței, ca stat, a României. Bucurii meschine, și lașitatea de a nu asuma consecințele deciziilor și faptelor noastre. Ei bine, da, noi suntem români! Ăsta este adevăratul nostru chim: meschini, invidioși, lipsiți de respect pentru orice fel de valoare, cu o imensă capacitate de a urî și de a ne bucura de răul altuia. Să nu ne mai mințim, să acceptăm că așa suntem, și, dacă mai avem ceva minte, să încercăm să ne schimbăm. Dacă putem. Dar nu cred: noi ne-am făcut din eșec proiect de țară. 

Fronda împotriva Bruxellesului se extinde.

Fronda împotriva Bruxellesului se extinde! La Roma Mișcarea 5 Stele și Liga Nordului, formațiuni politice notoriu eurosceptice, au găsit soluții pentru un acord de guvernare, și se duc la Quirinal cu o propunere de premier. Asta după Polonia, Ungaria, Austria, și mai nou România. Cehii nu sunt nici ei mai plini de iubire față de ”Europa”.

Proiectul european a luat-o la vale, și nimic nu mai poate schimba lucrurile, atâta vreme cât ”motorul” franco-german funcționează doar pentru un soi de imperiu interior, care înțelege să-și exploateze periferiile, și atât.

Deficitul democratic la nivelul UE se adâncește. Democrația nu are sens în afara suveranității unui stat. Pentru că și o federație este, până la urmă, tot o entitate statală suverană. Unde a eșuat Bruxellesul? Răspunsul este simplu, dar nu simplist. A redus construcția europeană doar la un spațiu de liber schimb, iar administrarea întregului Uniunii la cedări succesive de suveranitate din partea statelor membre. O suveranitate pe care, pe lângă că o gestionează prost, o și folosesc împotriva celor care au cedat-o.

Acum vine decontul. Ce întreabă tot mai multe state membre ale UE? Simplu: ”Ce faceți cu suveranitatea noastră? Nu trebuie să dați socoteală pentru felul cum o administrați? Pentru că, în ultimă instanță, suveranitatea este cel mai valoros bun/activ al unei națiuni!” Sigur, am putea spune că Brexitul este gestul extrem, în materie de nemulțumire în privința administrării suveranității statului britanic. Dar ar fi o abordare simplistă și forțată. Brexitul este mai mult un răspuns greșit la întrebarea de mai sus. Și ar fi o eroare să credem că este singurul răspuns posibil.

UE are urgentă nevoie de o reformare a raportului statelor naționale cu administrația centrală de la Bruxelles, care acum este total decuplată de realitățile statelor membre. Ultima dovadă de imbecilitate arogantă este intenția de a pedepsi, prin tăierea accesului la fondurile de dezvoltare regională, a membrilor care nu respectă ”statul de drept”. ”Stat de drept” care nu înseamnă nimic, într-o organizație în care justiția nu generează acquis comunitar, și unde totul va fi de un arbitrar generator de reacții violente de respingere.

Reformă poate însemna fie retrocedarea unor părți din suveranitatea cedată către Bruxelles de statele membre, reducerea domeniilor de intervenție ale Bruxellesului și reducerea în consecință a puterilor-oricum discreționare!-ale birocrației de la Bruxelles. Sau, celălalt fie, formarea Statelor Unite ale Europei, cu alegeri la nivel federal, cu un Parlament și un Guvern federale, cu un buget în consecință, cu o funcție redistributivă accentuată, în care să apară și o a doua cameră a PE, una a națiunilor, reprezentate, printre alții, de șefii de stat și de guvern, Cameră care să poată opune veto în cazuri bine precizate, conducerii federației. Cum este acum Consiliul European, avem o instituție total opacă, nedemocratică, imposibil de cenzurat, care ia decizii peste capul cetățenilor și națiunilor europene.

Indiferent cum se va termina acest proces de restructurare a Uniunii, el trebuie să înceapă cu maximă urgență. Situația actuală nu poate produce decât un singur rezultat: eșecul UE. Și acest eșec, în contextul internațional actual, ar avea un preț enorm, pe care nimeni din UE nu-l poate plăti.

Flux și reflux în geopolitica imperiilor.

Întotdeauna va exista o lume de ocupat, deși acum suntem ușor cam prea înghesuiți. Toate modurile de producție au fost extensive. Lumea a fost mereu în căutare de mai multe resurse, mai ales energetice, după Prima Revoluție Industrială, de mai multă forță de muncă, fie că a fost vorba de sclavagism, sau de capitalism, de noi piețe de desfacere, noi rute de transport. Imperiul rus a ajuns să ocupe două continente și vreo nouă fuse orare pentru că obsesia rușilor a fost să găsească un port care să nu fie închis iarna de ghețuri. Dacă Petru I și compania aveau spărgătorul atomic de gheață ”Lenin”, se potoleau, se mulțumeau cu partea europeană a actualei Rusii. Romanii, la rândul lor, au fost mereu în căutare de sclavi și de resurse. Și imperiul lor s-a extins pe măsură ce au creat linii de comunicații, care au făcut ca regula celor 60 de zile să nu le limiteze prea mult mișcările. Cu ceea ce știau/aveau/puteau atunci nu aveau cum călători mai mult de 60 de zile pe mare. Și erau, în felul lor, un imperiu maritim.

Învingerea limitărilor impuse de pomenita regulă au făcut din Spania un imperiu în America Latină, din Anglia un imperiu în Indii. Acum spațiile find, în principu, ocupate, doar mișcări de flux și reflux din partea noilor vechi imperii mai determină schimbări, dar nu fundamentale, până la urmă. Fosta URSS a avut o mișcare de avans în anii celui de-al Doilea Război Mondial, și-a extins zona de influență spre Vest, după care s-a retras, și chiar a pierdut ceva la periferii, gen țările Baltice, Ucraina, Belarus. Dar asta nu înseamnă nimic, din perspectiva timpului istoric. Refluxul post-comunist va fi urmat de un nou flux, pe măsură ce Imperiul American își va fi erodat puterea(ca și fosta URSS, nimic nou!) și își va raționaliza periferiile. UE și-a atins limitele, iar proiectul european, prin Brexit(și alte exituri, cât se poate de posibile!) este și el într-o fază de reflux, după expansiunea post-comunistă. 

China, prin puzderia de ”Drumuri ale Mătăsii”, este în expansiune. Nu doar în zona ei, ci și(sau mai ales!) în zona periferiilor părăsite de alții, gen Africa, America Latină, Orientul Mijlociu. Motivele ei sunt sunt, cum spuneam, simple și vechi de când lumea: resurse și piețe. Evident, aceste mișcări nu pot, nu au cum fi, totalmente pașnice. Dimpotrivă! Este o permanentă confruntare. Care nu de puține ori va lua aspecte violente. Războaiele au făurit Imperiile. Să nu fim naivi: mai devreme sau mai târziu vom avea parte de un nou război de tip mondial. Va fi primul al epocii digitale, cum WW I a fost primul al epocii industriale(deși Războiul de Secesiune din SUA a dat tonul noului tip de război, în care puterea industrială a unei părți, Nordul, a fost decisivă pentru victorie). 

Noi, ca periferie, nici nu mai contează cui suntem arondați acum. Când elefanții încep să tropăie, sigur ne vor călca în picioare, indiferent ai cui am fi. Tot ce putem spera este să rămână și cioburi care mai pot fi lipite. Dar ghinioniști cum suntem, slabe speranțe.