Nasol moment, mișto colivă...

Din ciclul ”Nasol moment, mișto colivă!”: Iohannis este lăudat pentru reacția sa rapidă, gen plâns pe umărul amărâților cu lacrimi de crocodil, la vestea că opt militari români au fost răniți în Afganistan. Bravo, bă! Pupați-l în cur! Nu mai bine îl lăudați voi când retrage trupele din Afganistan? Că nu mai avem ce căuta pe acolo, bă! Se vor face curând două decenii de când bântuim, agățați de fusta americanilor, prin țara aia, care ne întrece în materie de absurd și primitivism. 

Ce dracu democrație apărăm noi în Afganistan, când aici, acasă, de prin 2004, ea se duce dracului cu program? România este mai democrată de când luptăm cu talibanii? Te pomenești că de aia a ”ocupat” SRI întreaga societate, s-au semnat protocoalele alea scelerate cu tot ce înseamnă justiție, au apărut ”plutoanele de execuție” la ÎCCJ, s-a dat liber la ”paradeală” și la încălcat Constituția celor de la DNA, se ascultă în draci tot ce mișcă, cu mandate măsluite! 

Suntem niște slugi infecte, și atât! Oamenii ăia, soldați profesioniști, răspund la ordin. Ordinul este rezultatul unei decizii politice. La fel s-ar fi întâmplat și dacă n-ar fi fost profesioniști, ci ”luați la oaste”. Nu sunt eroi, n-ar fi nici în cazul în care ar fi făcut armata obligatoriu. Doar că și într-un caz, și în celălalt, nu mai au ce căuta acolo. Nici măcar pentru că am avea ”obligații” față de ”alianță”. Reamintesc, dacă ați uitat: România a fost țara care a făcut din intervenția URSS în Afganistan o afacere strict sovietică, refuzând să accepte și implicarea Tratatului de la Varșovia. 

Cât timp România a fost membru al Tratatului niciun român n-a murit în războaie purtate de țările Tratatului. De fapt Tratatul n-a fost implicat, ca atare, în niciun război. O fi venit vremea să plătim ”datoria” de atunci. Oricum ar fi, lipsa de reacție a societății față de implicarea noastră în această aventură militară a SUA este pe cât de nejustificată, pe atât de vinovată. Este o susținere nemeritată a unei decizii politice care și-a pierdut legitimitatea. Dar cum ne doare în cur de astea, vom mai fi în Afganistan și peste un veac...

PS: pare și mai grav. Din cei opt răniți, cinci ar fi murit. Iar atacul a vizat special convoiul românesc.

Un cretin joc de putere.

Un posibil scenariu, care poate da o explicație bruscului interes pentru biciclit al președintelui Iohannis. El ar fi, în mare, următorul: CCR îl obligă, într-o formă sau alta, să o demită pe Kovesi. Iohannis nu se va supune deciziei CCR.  Oportunitate politică în continuare.

Majoritatea parlamentară(de fapt, toți parlamentarii ar trebui să reacționeze așa!) nu are cum lăsa nesancționată această gravă, și grosolană, încălcare a Constituției. Ea va fi obligată să înceapă procedurile de suspendare. În caz contrar ordinea constituțională este, practic, desființată, și trecem de la republică democratică la tiranie. Fără vorbe mari!

Aici sunt două opțiuni. O remarcă, înainte: CCR nu are cum spune că suspendarea Președintelui  nu este justificată. Deci avizul ei nu poate fi ignorat, și nici desființat, pe motiv că este consultativ. Revenim: ce-și va propune majoritatea? Suspendarea va fi urmată de un Referendum pentru destituire(ce-și doresc cei care au imaginat scenariul, pentru victimizarea lui Iohannis și mobilizarea maselor!), sau nu? Dacă este urmată, înseamnă că ne îndreptăm spre alegeri prezidențiale anticipate. Dacă nu, atunci obiectivul majorității este limitat doar la posibila destituire a Zeiței Anti-corupției. Obiectiv contestabil, și care va fi contestat vehement de tefelimea bolșevică de rit Șora-Stalin-Pauker. 

Probabil că ambele tabere vor fi fericite cu o respingere a destituirii la Referendum. Deși este foarte posibil ca votanții din 2012, carte i-au tras-o lui băsescu, și și-au văzut voturile invalidate de intervenția Hegemonului euro-atlantic, să vrea să se răzbune, și atunci va fi comedie mare!

Majoritatea este într-o situație fără ieșire, alta decât suspendarea. Logica democratică o obligă la o decizie de acest gen. Altminteri își pierde orice credibilitate, și se va duce la vale, indiferent cât de bune ar fi rezultatele guvernării. Vin vremuri interesante. Deși tot circul ăsta nu este pe agenda publică. Starea democrației și funcționarea statului, da, sunt. Doar că vor obține doar un cretin joc pentru putere, în numele unor valori esențiale, dar de care li se rupe tuturor actorilor politici și civici.   

Visând la războiul ce va să vină...

Nu știu dacă SUA vor începe un nou război în Orientul Mijlociu, câtă vreme nimic nu este sigur în ceea ce privește celelalte conflicte din zonă. Evident, Trump nu înțelege cu adevărat angajamentele SUA în regiune. Mă tem că niciun politician american cu putere de decizie nu știe lucrurile astea. Agenda statului paralel, ca peste tot în lume, n-o cunoaște nimeni. Politicienii sunt doar decorul ”democratic” care îi legitimează deciziile. 

Nu știu ce ascunde cu adevărat ”obsesia rusă” a celor care formează statul paralel american, cel care decide cu adevărat, peste capul Casei Albe, oricare ar berbecul care behăie pe holurile ei. Pot spune însă că, acum cel puțin, motivul este alianța formată de Moscova cu Teheranul și Ankara. Deja asta schimbă datele problemei, măcar în ceea ce privește securitatea Israelului. Nu mai e cu distracție și aplauze, când lunetiștii armatei israeliene mai asasinează câte un palestinian care dă cu pietre. Oricât de implicat ar fi Washingtonul în favoarea Israelului, nu cred că este în puterile sale să-l sprijine, în caz de conflict, dacă cele trei țări dau o mână de ajutor adversarilor Israelului.  Și mai este ceva: factorul chinez. Și Rusia, și Iranul, sunt parteneri privilegiați ai Beijingului, esențiali pentru finalizarea proiectelor Chinei pe cele trei ”drumuri ale mătăsii”, de fapt rute alternative de transport, gândite pentru a securiza rutele comerciale, în caz de conflict prin Pacific, așa, în mare. Poate pare greu de crezut, dar China are deja o flotă prin Mediterana. Și nu sunt galere cu vâsle! 

Oricum în Consiliul de Securitate nu se va putea lua o decizie, care să permită intervenția ”occidentului” în Siria. China și Rusia au drept de veto. Întrebarea este dacă SUA și aliații lor, gen Franța și Marea Britanie(Germania e mai reticentă) riscă o intervenție militară fără acordul formal al ONU. Probabil că ar face acest lucru: oricum nu mai pasă nimănui de Organizație. Doar că  va fi un pas înainte spre anarhia totală în relațiile internaționale. Lucru care nu are cum folosi Occidentului, inclusiv SUA. Evident, Siria, ca și Libia, poate fi rasă de pe fața pământului. Cu tot ajutorul Rusiei, Iranului, Chinei, ele nu pot fi parte directă în conflict. Doar că distrugerea Siriei nu are nicio valoare strategică, dacă nu este însoțită de distrugerea Iranului. Iar aici nici Moscova, nici Beijingul nu vor mai fi reticente să intervină direct. Și o vor face cu tot ceea ce au la îndemână. Și au! Pentru că, de data asta se joacă și soarta lor. 

Avem toate datele unui conflict marginal, pe care niște mari puteri, iresponsabile, se străduiesc să-l transforme într-unul generalizat, fără să știe cu adevărat de ce o fac. Va avea ceva de câștigat Israelul? Evident, nu! S-ar putea să iasă-dacă mai iese!-din acest conflict atât de slăbit, încât nu va putea să gestioneze o ipotetică victorie a aliaților săi. Demografia nu joacă pentru el, și nici resursele. Va avea ceva de câștigat Occidentul? A câștigat ceva de pe urma ”primăverilor arabe”? Va putea gestiona fluxul de refugiați, care se va revărsa asupra Europei? Va putea gestiona relațiile refugiaților cu localnicii? Va ști să evite un război civil european, marcat de atentate sângeroase, prăbușirea economiei și a nivelului de trai?  Va putea evita radicalizarea unei mari părți a societății europene? 

Va mai putea revendica Washingtonul poziția de hegemon? Chiar crede că poate câștiga un conflict generalizat, cu adversari de talia Chinei și Rusiei? Cu ce preț? Care va fi reacția societății americane, confruntată direct cu un război pe teritoriul național, cu milioane de victime civile, cu o infrastructură făcută zob, cu pierderea piețelor esențiale pentru economia americană? Un război nu înseamnă doar profituri pentru complexul militar-industrial. Să nu știe decidenții americani asta? 

Nu mai întreb nimic despre România. Vă invit doar să revedeți experiența noastră în WW II. Vom fi carne de tun pentru actualul hegemon, așa cum am fost pentru nemți. Și, probabil, îi vom aștepta cu flori pe învingători, chiar dacă unii vor avea ochii oblici, iar ceilalți vor cânta Kalinka...

Ieșirea din totalitarisme

Corect ar fi, dacă vrem să ne înțelegem istoria, să vorbim despre totalitarismele românești. A ne rezuma doar la perioada comunistă este o gravă greșeală. Pentru că ea nu are nimic excepțional, vine de undeva, și are continuitate, din păcate, acum, în regimul căruia nu cred că i-am găsit încă un nume care să-i reflecte esența.

De la Marea Unire avem doar vreo treizeci de ani de democrație-și aia chinuită!-și șaptezeci de ani de totalitarisme. Este momentul să ne întrebăm serios de ce se întâmplă așa. Nu cred în explicația ”românu e frate cu tiranu!” Nu ține, nu are cum fi validă! Cu atât mai mult acum, când România este deschisă, ca societate, când românii pot trăi experiențe alternative, pot compara și pot face alegeri n cunoștință de cauză.

Înclin să cred că este vorba despre educație. Nu ne-am rupt total de un anumit model despre autoritate, și despre relația noastră cu ea. Avem un mult prea mare dispreț față de tot ce înseamnă decizie colectivă, dialog, consens. Admirăm prea mult ”puterea”, cea care decide discreționar. O admirăm pentru că ni se pare că este mai eficientă. Că deciziile nu trenează, că ”se fac lucruri”. Chiar dacă cele mai multe se fac greșit, chiar dacă sunt pogoane de victime ale acestor decizii greșite, ni se pare că un lucru prost, dar care se face, prin voința ”tiranului”, este mai valoros decât promisiunea unul lucru bun, pierdut prin meandrele unei decizii ezitante, dezlânate, și fără viitor, de cele mai multe ori.

Asta este marca, este pecetea subdezvoltării. Câtă vreme nu va exista o relativă bunăstare, tentația totalitară va fi mai puternică decât nevoia de democrație. Să nu ne amăgim: admirația față de China și Rusia va crește. Pentru că, tirani sau nu, cei doi, Putin și Xi, fac să se întâmple lucruri. Pe când democrația noastră de mucava nu produce decât băltire puturoasă, risipă de resurse, umane și materiale, corupție și dor de dictatură. De acest dor de dictatură au profitat ticăloșii care, din 2005 și până acum, au construit statul paralel, și au condus România cu cătușele. Și i-am acceptat, pentru că s-au întâmplat niște lucruri. Dar care, contrar celor din Rusia și China, n-au adus mai multă prosperitate. Dimpotrivă, au adus mai multă sărăcie. Pentru că ”hegemonul”, acest dictator colectiv, este inept, n-are niciun plan, ci doar justificări pentru eșecuri.

O să mă înjurați, dar societatea românească, pentru a se vindeca, are nevoie de democrație, de dialog, de mecanisme de construire permanentă a consensului, când este vorba de marile proiecte ale națiunii. Ei bine, trebuie să fii total nebun să crezi că personaje sinistre, precum Coldea și Kovesi, pot încarna aceste valori, pe care să ne construim un viitor în afara tentației totalitare.

Dacă ne facem ideologie din ”Jos totalitarismul!” lucrurile ar putea avea un sens. Așa, doar cu ”Jos comunismul!” nu avem decât o minciună, care nu mai folosește nimănui. Deci, cum ieșim din acești șaptezeci de ani de totalitarism? Sau suntem condamnați să fim prizonierii lui pe vecie?