Unde-i căutăm pe terorişti? Summitul NATO de la Bucureşti are pe agendă subiecte unul mai important ca altul: reforma Alianţei(care tinde să se eternizeze, ca subiect, orice lărgire fiind inevitabil însoţită de evocarea necesităţii unor noi „reforme”), războiul din Afganistan şi, evident, problema scutului anti-rachetă, din care decurge impasul în care se află relaţiile Alianţei cu Rusia. Putem discuta mult pe marginea acestor subiecte, cu atât mai mult cu cât este evident că Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord trece printr-o prelungă criză de identitate. Sub presiunea Statelor Unite ale Americii NATO se vede obligat să evolueze de la o organizaţie regională de apărare colectivă, produs al Războiului Rece, către un soi de jandarm mondial, cu responsabilităţi globale. Primul pas către această evoluţie a fost făcut în 2002, la Praga, când membrii NATO au decis să acţioneze „acolo unde este nevoie”. Cum nu se defineşte „nevoia”, NATO a asistat cu mâinile în sân la genocidul din Darfur, spre exemplu, îndemnând China să acţioneze, în schimb aleargă după „terorişti” prin Afganistan, unde, graţie politicii „înţelepte” a conducerii de la Kabul, supervizată de democraţiile occidentale, macul a devenit cea mai populară cultură, şi drogurile singurul produs de export. Asta poate pentru a putea declara victoria în războiul anti-terorist şi pentru a începe imediat unul împotriva narco-traficanţilor, ca în Columbia! Klaus Naumann, Henk van den Breemen, Peter Inge, Jacques Lanxade şi John M. Shalikashvili au elaborat un „Nou concept strategic pentru NATO”, care, rezumat, nu diferă cu nimic de metafora „poterei” din Vestul sălbatec. Cu alte cuvinte, alianţe ad-hoc, funcţie de împrejurări, alianţe cu geometrie variabilă, în funcţie de misiuni, eventual cu acordul ONU, pentru impresie artistică. „Strategia pe care o propunem, argumentează autorii, este globală, în perspectiva ei. Ea caută să prevină conflictele, eliminându-le cauzele. Sigur, aceasta trebuie să se facă în primul rând cu mijloace ne-militare de o manieră pro-activă, şi nu reactivă. Această strategie utilizează escalada şi des-escalada puterii de o manieră flexibilă şi îşi oferă toate instrumentele politice şi de forţă pentru a avea capacitatea de a influenţa evenimentele şi mijloacele militare necesare pentru asta. Ea nu implică recursul la forţă decât în ultimă instanţă, ceea ce nu înseamnă neapărat în ultimul moment. Prin natură strategia pe care o propunem este defensivă. Ea urmăreşte să-i protejeze pe membrii organizaţiei.” Cu alte cuvinte, nimic nou: de când se joacă fotbal, se ştie că cea mai bună apărare este atacul! Problema este că europenii nu mai vor să joace în atac. Nu că le-ar lipsi atacanţii, ci pentru că le-au ajuns două războaie mondiale. Revenim astfel la o mai veche discuţie: aceea a cheltuielilor militare ale membrilor NATO. Europenii sunt din ce în ce mai reticenţi în a investi în sisteme extravagante de arme, gen „scutul anti - rachetă”, pe care îl găsesc inutil, şi nici nu-şi propun să proiecteze forţă la nivel global, pentru a avea nevoie de portavioane sau de avioane gigant de transport. Ei sunt dispuşi să cheltuiască pentru a-şi asigura suficienţa apărării, ceea ce fac cu brio. În plus, europenii nu văd de ce i-ar căuta pe terorişti unde şi-a înţărcat Dracul copilul, când experienţa le arată că, decât să tragi cu tunul după vrăbii, mai bine îţi construieşti sisteme de culegere de informaţii cu adevărat performante, şi poliţii pe măsură. Este ridicol să vezi cum SUA au un buget militar de 600 de miliarde de dolari pentru exerciţiul fiscal 2009! Nimic nu justifică această sumă, care nu cuprinde cheltuielile pentru cele două războaie: cel din Irak şi cel din Afganistan. Dar ceea ce va lipsi de pe masa decidenţilor din ţările NATO este un raport despre „teroriştii” din subsolurile băncilor de pe Wall Street şi din alte centre financiare, care sunt capabili să facă pierdute dintr-un simplu click sute şi mii de miliarde de dolari. Şi care pot da ţările occidentale pe mâna „duşmanilor” democraţiei mai repede decât ne-am închipui şi fără să se tragă un foc! Este interesant în acest sens scenariul publicat în ultimul număr din „Le Figaro Magazine” de Jacques Attali. Care nu este un novice în materie de finanţe internaţionale, fiind primul preşedinte al BERD. În mare, scenariul este următorul: la întrunirea sa din aprilie, acest an, evident, FMI găseşte că, deşi sistemul financiar internaţional a fost fragilizat de ultimele evoluţii din criza subprime, el nu este totuşi în pericol, pentru că expunerea băncilor la riscul care derivă din CSD(Credit Default Swaps) nu este decât de 1% din totalul valorii totale teoretice a acestor contracte. În acest tip de contracte cumpărătorul plăteşte o primă, în funcţie de valoarea teoretică a activului, în timp ce vânzătorul se obligă să acopere eventualele pierderi. Acel 1% este mărimea totală a diferenţei dintre valoarea prevăzută şi valoarea reală, şi nu înseamnă decât circa 25% din totalul riscurilor pe care le are de acoperit o bancă la împrumuturile pe care le acordă. Toţi consideră că acest 25% poate fi gestionat, resursele băncilor centrale fiind de peste 7 000 de miliarde de dolari şi cresc cu 150 de miliarde pe lună. Numai Banca Centrală a Chinei are rezerve de 1600 de miliarde de dolari. Numai că a doua zi după aceste declaraţii liniştitoare, cea mai mare bancă din zonă, USBank descoperă că pierderile pe contractele CSD nu sunt de 0,1%, cât se credea, nici de 1%, cât se putea acoperi, ci mai mult de 2%, adică de trei mii de miliarde de dolari, de două ori mai mare decât totalul activelor sale bancare. Are trei soluţii de ieşire din criză: faliment, naţionalizare sau cumpărare de către un fond suveran. Preşedintele Bush anunţă în mai soluţia aleasă: naţionalizarea şi instituirea unei taxe de solidaritate, pentru a acoperi pierderile. Întreaga ideologie pe care se fondează lumea liberă este pusă între paranteze. De aici, prin efectul bulgărelui de zăpadă: panică bursieră, inflaţie, scăderea consumului, şomaj, care fragilizează şi mai mult sistemul financiar al SUA. Chiar dacă, obligată de situaţie, FED aduce dobânda de referinţă la zero, asta la jumătatea lui iunie, măsura nu are niciun efect asupra creşterii economice. Mai mult, apar zvonuri că expunerea băncilor este mai mare decât se ştia, că au făcut şi alte speculaţii hazardate. În disperare de cauză, guvernul american îngheaţă în iulie piaţa de opţiuni pentru şase luni, interzicând orice vânzări şi cumpărări de obligaţiuni, pentru a putea face curăţenie în bănci. Practic, lumea se întoarce în anii 60, când aceste instrumente financiare nu existau. Asta alimentează panica, teama că se instalează recesiunea în SUA şi apoi în China. În noiembrie 2008 noul preşedinte american anunţă un alt New Deal, pentru ieşirea din criză: propune Chinei, Rusiei şi ţărilor petroliere să finanţeze mari proiecte de infrastructuri în ţările din Sud, încredinţând execuţia acestora inteprinderilor americane. Dacă ar fi acceptat, acest nou New Deal ar permite reluarea creşterii economice în doi ani. Dar sistemul financiar internaţional va fi dominat de acum înainte de China. E un scenariu, dar nu trebuie luat în derâdere. Poate că noi îi căutăm pe terorişti în Tora Bora şi ei se află pe Wall Street. Poate că imaginăm strategii false, pentru că ne definim prost adversarii şi ameninţările. Poate că tot armamentul pe care îl avem nu ne este cu nimic de folos, când ameninţările vin din imaginaţia unor bancheri veroşi şi lacomi. Cine ştie, poate că asistăm la un nou summit inutil...

Dezaxaţi în NATO

Dacă ştie cineva poziţia pe care o va exprima România faţă de principalele subiecte de pe agenda summitului NATO de la Bucureşti, excepţie făcând stupida scrisoare de susţinere a includerii în MAP a Ucrainei şi Georgiei, e rugat să ne spună şi nouă! De ce am ajuns în situaţia de nu mai avea o politică externă creatoare, care să se adreseze unor spaţii multiple, spaţii care cunosc o dinamică relevantă pentru viitoarea configurare a raporturilor de forţe la nivel regional şi global? Simplu: pentru că actuala guvernare nu a avut un proiect de politică externă care să integreze constrângerile şi oportunităţile derivate din apartenenţa la UE şi la NATO. Începutul mandatului prezidenţial al lui Traian Băsescu a marcat, în politica externă, impunerea conceptului Axei Washington – Londra - Bucureşti, care, timpul a dovedit-o, nu a fost decât o formă de a masca lipsa unui veritabil program de politică externă, cu agendă, obiective şi priorităţi bine definite. Ca şi Emil Constantinescu, şi Traian Băsescu are de făcut faţă lipsei unei expertize proprii în domeniu. Nu a ştiut să acumuleze astfel de competenţe nici în perioada cât a fost Primar General al Capitalei, nici cât a fost preşedintele unui partid afiliat la Internaţionala Socialistă. Oricât ar fi de ciudat pentru un preşedinte-jucător, cum se defineşte domnia sa, rolul său în politica externă românească este mai degrabă unul de arbitru, pentru că în ecuaţia conceptualizării, definirii obiectivelor şi mijloacelor de promovare ale interesului naţional, în relaţie cu celelalte naţiuni, intră mai mulţi actori instituţionali şi informali. El poate cel mult să tranşeze, atunci când nu se poate degaja un consens într-o anumită problemă, dar nu-şi poate aroga monopolul deciziei în domeniu. Actorii instituţionali în domeniu sunt, alături de Preşedinţie, Guvernul, Ministerul Afacerilor Externe, Parlamentul, şi chiar comunităţile locale, iar actorii informali cei mai importanţi sunt reprezentaţi de diversele grupuri de reflecţie, publice sau academice. Diversitatea actorilor determină diversitatea viziunilor în privinţa unuia şi aceluiaşi subiect. Traian Băsescu nu poate fi şi jucător privilegiat, şi arbitru, pentru că nu mai este credibil. Până acum am văzut un Traian Băsescu jucător nu doar privilegiat, ci şi, sau mai ales, aproape exclusiv. Primul său ministr de externe, Mihai - Răzvan Ungureanu, a fost, în ciuda aparenţelor, un jucător mai slab şi cu o expertiză limitată în domeniu, care nu a avut, la rândul lui, o viziune puternică despre obiectivele şi priorităţile politicii externe. I-a urmat, după un scandal politic între Palate, care a ajuns la Curtea Constituţională, Adrian Cioroianu, un istoric care va rămâne in istorie pentru gafele sale cu repetiţie. Când ai de gestionat procese complexe, nu deschizi simultan mai multe şantiere ale schimbării, care să se refere atât la politica de personal, la de-politizarea funcţiilor de ambasador, la schimbarea priorităţilor şi a instrumentelor de politică externă. La rândul lui, primul ministru nu se poate baza pe o experienţă proprie de acest tip , în condiţiile în care, la rândul lui, este chemat să arbitreze în domeniul politicii externe. Mai mult, aflat în conflict cu Traian Băsescu, premierul a generat o serie de dispute pe teme de politică externă, ca în cazul retragerii trupelor din Irak sau a participării la misiunea de menţinere a păcii în Ciad. În aceste condiţii, şi pe fondul ignorării totale a dimensiunii parlamentare a diplomaţiei, ca şi a expertizei celor mai mulţi dintre actorii informali, Traian Băsescu a ales să-şi impună viziunea proprie despre obiectivele politicii externe româneşti, viziune dominată de formaţia sa de militar. A ales să fie necondiţionat în tabăra americană, dintr-o socoteală simplă: este bine să fii alături de cel care are bâta mai mare! Sigur că această “protecţie” are şi costurile ei, dar, cel puţin după socoteala lui Traian Băsescu, beneficiile justifică pe deplin costurile. Folosind o analogie cu filmele western, în momentul de faţă lucrurile stau în felul următor: există un şerif global, Statele Unite ale Americii, care şi-au asumat păstrarea ordinii, alături de nişte ajutoare, fie că este vorba de anumite ţări din NATO, fie că este vorba de naţiuni puternice, cu care au relaţii privilegiate: Israel, Marea Britanie. În cazul în care este nevoie de urmărirea răufăcătorului, cetăţenii cu conştiinţă civică din vestul sălbatec formau potere, astăzi alianţe. În poteră fiecare intra când dorea şi aducea tot ce avea sau ce putea: care calul, care carabina, care cafeaua sau pastrama, şi ieşea din poteră când obosea, îi murea calul sau nu mai avea pastramă. Alianţele construite de SUA după primul război din Golf sunt determinate, ca structură şi obiective, de misiune. Este o schimbare de fond, pentru că în cazul primului război, cel din 1991, alianţa determinase misiunea, ceea ce a lăsat nerezolvată problema modificării naturii regimului politic de la Bagdad. Schimbarea a devenit necesară după episodul intervenţiei umanitare în Somalia, soldată cu un grav eşec pentru ONU, sub mandatul căreia se desfăşura, şi s-a evidenţiat în cazul conflictelor din Balcani, în Afganistan, dar mai ales în Irak. Principiul “Misiunea determină Alianţa” permite SUA să-şi păstreze autonomia de decizie în sânul alianţei şi libertatea de mişcare în teren. Este evidentă atracţia pe care acest model, care privilegiază forţa, în detrimentul dialogului şi negocierilor, o exercită asupra lui Traian Băsescu. Lucrurile sunt simple, maniheismul domină în exprimarea opţiunilor: noi suntem băieţii buni, pentru că suntem de partea celui mai tare, care are întotdeauna dreptate, de vreme ce este cel mai tare. Axa Washington – Londra - Bucureşti este structurată şi ea ca o poteră din vestul sălbatic: şeriful, ajutorul de şerif şi oastea de strânsură. Legături cu adevărat structurate, formalizate, de pe poziţii aproape egale, sunt doar între şerif şi ajutorul său. Cel din oastea de strânsură este acceptat câtă vreme oferă ceva poterei, şi nu o încurcă prea mult. Vizitele făcute de Traian Băsescu la Washington şi Londra nu s-au soldat cu definirea unei noi identităţi a relaţiilor între componenţii Axei, alta decât cea descrisă de metafora poterei. Nici în NATO, nici în UE, astfel de construcţii între membri nu-şi au rostul şi nu au o finalitate care poate fi explicată raţional, câtă vreme ele sunt organisme multilaterale. Cuplul franco-german este structurat într-o altă logică, cea a reconcilierii istorice, şi îşi asumă un anumit rol în construcţia europeană, prin concertarea poziţiilor în probleme majore, dar el este permanent sub controlul celorlalţi membri ai UE, prin regula consensului. Trebuie să vedem mai degrabă care sunt misiunile poteraşului, în cazul nostru România. Metafora poterei funcţiona şi până în 2005, cu o mare deosebire: contribuţia României la acţiunile poterei era multidimensională, nu exclusiv militară, şi lua în calcul mai multe variabile decât până acum, în special relaţia cu Uniunea Europeană, relaţie care traversase deja o criză în cazul exceptării SUA de la rigorile TPI. Traian Băsescu nu a mai luat în considerare relaţia cu UE când a inclus România într-o construcţie ad-hoc cu SUA şi cu Marea Britanie, ale cărei obiective pot fi şi în afara ariei de interese ale NATO şi ale UE. Mutarea accentului politicii europene a României de pe Europa Centrală, ca zonă de articulare spre Occident, pe Europa de Est, ca zonă de articulare spre Caucaz, Marea Neagră şi Orientul Apropiat derivă din obiectivele şi interesele proprii SUA în regiune, care nu au fost convenite şi puse de acord cu toţi aliaţii din NATO şi care intră în conflict atât cu interesele Rusiei, cât şi cu acelea ale UE în zonă. Este vorba, în principal, de controlul rutelor de transport al purtătorilor de energie din Caucaz către vestul Europei şi către facilităţile militare americane din zonă. Ţări precum Germania s-au opus şi se opun vehement tendinţei americane de a le forţa să se situeze pe poziţii de forţă faţă de Rusia, prin acceptarea includerii Ucrainei şi Georgiei în MAP. Un obiectiv al acestei decizii este, în viziunea americanilor, şubrezirea poziţiei de negociere a noului preşedinte rus Dmitri Medvedev. Ideea este aceea de a ameninţa Rusia cu procese de instabilitate internă, prin încurajarea proceselor centrifuge de la graniţele sale. Ceea ce denotă un grad ridicat de inconştienţă, pentru că reacţia Moscovei poate fi foarte dură, şi nu neapărat cea cu care ne-am obişnuit deja. Ideologic, implicarea SUA în aria de interes a Rusiei este motivată de necesitatea unui al doilea val de democratizare în ţările desprinse din fosta URSS. Practic, implicarea urmăreşte înlocuirea actualelor echipe aflate la conducerea ţărilor vizate, considerate prea favorabile Moscovei, cu altele, favorabile Statelor Unite ale Americii. Este o viziune care derivă din teoria îndiguirii, caracteristică Războiului Rece. Nu am înţeles nici insistenţa României de a intra într-o schemă de „scut anti-rachetă”. Aşa ceva nu rezolvă nimic, pentru că cea mai simplă metodă de a depăşi un astfel de scut este saturarea lui de către adversar. Să nu-şi închipuie cineva că, în cazul recurgerii la arme nucleare, va fi vorba de un război nuclear limitat. Va fi cu siguranţă unul generalizat. Cu sau fără scut, vom relua procesul de evoluţie de la început, dacă avem noroc şi maimuţele supravieţuiesc! Practic, insistenţa americanilor în a instala elemente ale scutului anti-rachetă în Europa vizează împiedicarea normalizării relaţiilor Rusiei cu UE. Americanii nici nu înţeleg prea bine pacifismul de acum al europenilor(deşi au participat la ambele măceluri mondiale de pe continent, deci ar trebui să ştie de ce!) şi nici nu-l aprobă. Tot încearcă să aloce misiuni europenilor, să-i determine să investească în sisteme de arme ofensive, de proiecţie a forţei la mare distanţă. Intenţia americanilor este aceea de lăsa europenilor controlul rutelor marine în Mediterana şi în Atlantic, pentru a se putea concentra asupra Pacificului. Aşadar, un NATO aflat la un soi de răscruce, care se extinde nu în funcţie de ameninţările concrete, ci în funcţie de interesele exclusive ale SUA, are de înfruntat la Bucureşti diviziuni tot mai profunde. Criza de acum este similară cu aceea traversată de Tratatul de la Varşovia după invazia sovietică din Afganistan. Pentru a-i introduce pe aliaţii săi din Tratat în Afganistan, URSS a propus aderarea Vietnamului, ceea ce schimba radical logica şi misiunile organizaţiei. Atunci România s-a opus, spre uşurarea americanilor. Iar în ceea ce priveşte războiul purtat de NATO în Afganistan, el este iarăşi un lucru absurd, dincolo de statutul organizaţiei. România, care are capacităţi limitate de a proiecta forţă peste graniţe, va trimite noi soldaţi în sud, unde sunt cele mai mari probleme. Numai că războiul din Afganistan nu poate fi câştigat, pentru că este unul prin intermediari. Altele sunt forţele cu care se confruntă, de fapt, NATO, nu talibanii. Să zicem China şi Pakistanul, pentru început. Dezaxaţi în NATO, rupţi de curentul principal din Europa, noi, românii, nu mai avem, cum spuneam, acea creativitate care să ne permită să nu ne situăm pe poziţii definitive, din care să nu mai putem ieşi. Cineva spunea că SUA are obligaţia de a-i face fericiţi pe „caii de povară” de genul României. Întrebarea este: ştim măcar ce ne-ar face fericiţi? Că organizarea summitului sigur nu e o fericire!

Dileme pesediste

PSD se află în evidentă încurcătură, candidatura lui Marian Vanghelie stânjenind vizibil conducerea partidului şi născând cele mai neverosimile apropieri, precum cea a grupului de la Cluj de Ion Iliescu. Totul a început în momentul în care Mircea Geoană şi l-a asumat fără echivoc pe Vanghelie drept candidat. Toată lumea se obişnuise, ce-i drept, cu ideea că Vanghelie va emite pretenţii la candidatură şi ştia că are toate mijloacele să tragă spuza pe turta lui în organizaţia de Bucureşti, cu bani, şantaje, ameninţări, presiuni. Dar nimeni nu-şi închipuia că Geoană va face tot ce-i zice Vanghelie! A început un frenetic concurs de-a „cine ştie pe unde scoatem acum cămaşa?” Nimeni nu-i atât de inconştient să nu-şi dea seama de pericolul care pândeşte partidul dacă bagă pe gâtul bucureştenilor un candidat de „calibrul” lui Vanghelie. Dar nici candidatura lui Sorin Oprescu nu stârneşte prea mult entuziasm. De aici ideea celei de-a treia candidaturi. Care ar fi soluţiile de scos cămaşa şi care ar fi consecinţele lor? Să lase decizia în seama Biroului Executiv Central? Ce treabă au şefii de organizaţii judeţene cu problemele interne ale organizaţiei de Bucureşti? Un veto al lor în privinţa lui Vanghelie ar deschide o cutie a Pandorei. Dacă vrea şi Vanghelie un alt candidat la Cluj şi pune de-un scandal? Să readucă problema la nivelul organizaţiei de Bucureşti? E un final cunoscut: umilirea lui Sorin Oprescu şi o nouă unanimitate pentru Vanghelie. Ar mai fi o cale: un proces democratic de dezbatere a proiectelor eventualilor pretendenţi, urmat de un vot al membrilor de partid din Bucureşti, sub supravegherea centrului. Timp ar mai fi. Aşa scapă toată lumea cu faţa curată, şi află şi bucureştenii, odată cu pesediştii, oferta celor doi(trei?) competitori. În fond, democraţia nu strică, mai ales social-democraţilor!

Voi pentru ce cale aţi opta?

Bucureşti, coşmarul nostru eşti! Cine a văzut serialul de ţigăneală televizată, în care protagonişti au fost, două săptămâni la rând, Mihai Tatulici, avocatul „Caritasului”, cel care a ştiut întotdeauna să-şi valorifice poziţia în media, şi nevroticul primar de Voluntari, Costel Pandele, nu a înţeles prea multe dintre mizele unui joc ce părea mai degrabă local. Doar că aparenţele înşeală. Ceea ce au văzut telespectatorii era doar un episod dintr-un război mult mai mare, din care fac parte şi alegerile pentru Primăria Generală a Bucureştilor, şi încăierările din interiorul partidelor pentru nominalizarea candidaţilor, şi deciziile surprinzătoare ale unor decidenţi locali sau guvernamentali. Atrăgeam atenţia într-un articol mai vechi asupra deplasării interesului politicienilor cu lipici la banul public de la posturi în Capitală, la centru, către posturi, alese sau numite, în administraţiile locale. Şi eu am crezut că un motiv, poate cel mai important al acestei mişcări, este accesul la banii europeni, care vin mai ales pentru dezvoltarea comunităţilor locale. Doar că episodul ţiganiadei regizată de „maestrul” Tatulici a deschis o cu totul altă perspectivă în analiza motivelor deplasării intereselor politicienilor spre gestiunea comunităţilor locale. Este vorba de necesitatea structurării zonelor metropolitane în jurul unor mari oraşe, precum Bucureşti, Cluj, Timişoara, Ploieşti, Braşov. „E clar că, într-o astfel de dezvoltare, rolul politicului e foarte important. La fel şi interesele politicienilor“, spunea analistul imobiliar Radu Zilişteanu. De ce am citat un analist imobiliar? Pentru că motorul exclusiv al acestui proces de formare şi de dezvoltare a zonelor metropolitane este, cel puţin până în acest moment, cel al afacerilor imobiliare. În loc să se ia în calcul toate interesele cetăţenilor unei comunităţi, în momentul în care se proiectează o astfel de zonă, interese mult mai diverse şi mai complexe, de natură socială şi de bună locuire, de confort urban, de protecţie a mediului, etc, primează doar interesul dezvoltatorilor imobiliari. Aceştia au cumpărat masiv terenuri în extravilan şi vor să-şi maximizeze profitul, rapid, prin introducerea acestor terenuri în intravilan. Sunt încurajaţi de evoluţiile din cele trei zone deja existente, Constanţa, Iaşi, Oradea, unde preţurile terenurilor au urcat vertiginos. Problema Bucureştilor este una particulară. Poate că aici crearea unei zone metropolitane s-ar justifica cel mai mult. Este evident că oraşul nu se mai poate dezvolta în limitele sale actuale. Problema este însă una de decizie politică, şi aici interesele economice aflate în spatele diverşilor actori politici au reuşit până în acest moment să se neutralizeze atât de bine, încât orice decizie a fost practic imposibilă. Şi oraşul s-a dezvoltat haotic. A fost de tot hazul iniţiativa unor proprietari de vile de lux din Pipera, care, depăşiţi de situaţie şi cu nasul mutat din loc de mirosul excrementelor scoase din fosele sanitare „ecologice” de inundaţii şi de apele freatice, au înfiinţat un sindicat, pentru a cere urgentarea introducerii canalizării pe câmpia unde se aflau casele lor. Iar Silviu Prigoană, cel care cochetează cu ideea candidaturii la Primăria Generală s-a auto-exilat din Pipera din fix aceleaşi motive. Acum marea nebunie priveşte terenurile dintre actuala centură şi noua centură de ocolire a oraşului în regim de autostradă, care ar putea crea probleme nou relocatelor unităţi industriale, alungate afară din oraş de dezvoltatorii industriali. Dacă se vor extinde până acolo limitele oraşului, unii dintre producători iar vor porni în bejanie. Toţi cei care au migrat fie spre nordul Capitalei, fie spre alte zone de dezvoltare imobiliară de la periferie, fie spre comune mai îndepărtate din Ilfov, Prahova sau Giurgiu, au o serie de probleme comune: transportul la şi de la domiciliu, accesul la sisteme publice sau private de sănătate şi educaţie, de protecţie a bunurilor şi vieţii, la sisteme de comunicaţii, la unităţi comerciale. Dezvoltatorul imobiliar i-a pus în braţe o casă, eventual legată la canalizare, apă curentă şi gaze. Restul? Ei bine, restul e după buget, adică fiecare se descurcă aşa cum îl duce punga sau capul. Această situaţie nu mai poate dura, pentru că nu îi afectează doar pe locuitorii noilor cartiere, ci întreg oraşul. Toate reţelele de utilităţi sunt sub-dimensionate. Dacă noii proprietari din Pipera exagerează cu consumul de energie electrică, rămân fără curent şi cei din Băneasa, şi cei din Aurel Vlaicu, şi cei din Primăverii. Când se blochează intrările şi ieşirile din oraş, suferă toţi, etc, etc. Care dintre posibilii candidaţi la funcţia de Primar General are capacitatea de a promova un proiect coerent pentru integrarea în ţesutul oraşului a tuturor acestor excrescenţe, fruct al investiţiilor făcute la întâmplare, asigurându-i în acelaşi timp spaţiul necesar dezvoltării viitoare? Care dintre ei va avea inteligenţa şi carisma necesare pentru a „vinde” bucureştenilor şi guvernanţilor proiectul zonei metropolitane? Se pare că nimeni, cel puţin până acum. Este de înţeles de ce în PD-L se ezită atât în nominalizarea unui candidat. Cei opt ani în care au gestionat Bucureştii au lăsat amintiri deloc plăcute despre capacitatea partidului de a genera şi altceva decât gâlceavă politică. Iar Videanu a fost, prin aroganţă, nesimţire şi paralelism cu realitatea, bomboana pe colivă! Vasile Blaga va fi, dacă va fi, candidatul lui :”dacă-i ordin, cu plăcere!” Un astfel de candidat este purtător de ţucal, nu de proiect edilitar! PSD este victima neputinţei de a mai genera lideri politici. Din motive de jocuri de putere în sânul partidului, de multă vreme organizaţia PSD de Bucureşti a devenit un stat în stat. Aşa au „reuşit” cei de la Bucureşti să-l ducă la înfrângere pe Sorin Oprescu în bătăliile cu Lis şi Băsescu. Aşa se pregătesc să rateze acum, prin promovarea candidaturii lui Marian Vanghelie, cea mai mare şansă de a câştiga bătălia pentru Capitală. Să fim lucizi: pentru PSD este prea târziu să mai scoată din joben un al treilea candidat. Nu spun că Sorin Oprescu este candidatul ideal. Dar a avut cel mai structurat, inteligent şi realist proiect pentru Bucureşti. Adus la zi, acel program ar da un nou dinamism dezvoltării oraşului, dar mai ales o logică şi o dimensiune socială. Altminteri fie vom avea primar un „negustor”, Vanghelie, fie un populist gălăgios, protagonist al divorţurilor cu repetiţie şi al şourilor cu „mondeni”, Prigoană, pregătit de PD-L drept soluţie de avarie. Adică vom experimenta cu toţii coşmarul Bucureşti în varianta sa extremă! Conducerea PSD are acum o foarte bună ocazie să demonstreze bucureştenilor că a înţeles motivele supărării lor şi să le ofere un candidat valabil, purtător al unui proiect veritabil social-democrat pentru oraşul care produce 49% din cifra de afaceri a României, dar care nu reuşeşte să cheltuiască resursele în interesul tuturor bucureştenilor. Sper că va avea inteligenţa să nu jignească oraşul cu o candidatură „exotică”.

Mână invizibilă, caut disperată creier!

„Atunci când preferă să sprijine activitatea indigenă, iar nu pe cea străină, el urmăreşte numai propria lui siguranţă; iar îndrumând acea activitate în aşa fel încât să producă cea mai mare valoare posibilă, el este condus de o mână invizibilă ca să promoveze un scop ce nu face parte din intenţia lui. Urmărindu-şi interesul, el adeseori promovează interesul societăţii mai eficient decât atunci când încearcă să o facă în mod special.”(Adam Smith, "Avuţia Naţiunilor") Această frază, scoasă din contextul epocii în care a trăit filosoful şi economistul scoţian, a devenit, mai ales în contextul războiului ideologic dintre cele două blocuri politico-militare, după cel de-al doilea Război Mondial, principalul argument în favoarea retragerii statelor din reglementarea economiilor, atât la nivel naţional, cât şi la nivel global. Faptul că blocul socialist avea performanţe inferioare „Lumii Libere” era pus pe seama „mâinii grele” a statului, care intervenea prea mult şi prea profund în economie, în timp ce „mâna invizibilă” se dovedea mai inteligentă decât statul. Dacă ar trăi, cred că Adam Smith, om inteligent şi profund, nu ar avea nici-o reţinere să-şi re-formuleze principiul, dacă asta a vrut să fie fraza cu pricina. În fond, lucrurile sunt mult mai complexe acum, decât în urmă cu două sute şi mai bine de ani. Poate că atunci, singură, „mâna invizibilă” reuşea să-şi facă „datoria”. Erau vremuri în care în ecuaţia economiei erau puţine variabile, şi dezechilibrele se reglau, într-un fel sau altul, de la sine. Dar dacă îl citim pe Dickens, avem mari îndoieli că lucrurile funcţionau satisfăcător în epocă. Mai poate fi invocată „mâna invizibilă” în zilele noastre? Bunul simt ne-ar obliga la oarece reţineri sau dubii justificate. Iar aceste dubii ar trebui să fie mai ferm exprimate tocmai în lumea anglo-saxonă. Pentru că, în contextul crizei financiare actuale, se evocă tot mai des Marea Depresie din 1929-1933, nu ar fi lipsit de interes să reamintim faptul că Marea Britanie şi-a pierdut statutul de mare putere globală fix în acei ani, când, în loc să urmeze exemplul New Deal, aplicat de verii lor de peste ocean, şi să-l citească pe John Maynard Keynes, un englez, totuşi! au preferat să aştepte ca „mâna invizibilă” să facă treaba pe care era obligat s-o facă statul. Keynes a diagnosticat incompetenţa fundamentală a economiei de piaţă de a-şi garanta o dezvoltare stabilă. În Statele Unite ale Americii, în dezbaterea din campania electorală se aud tot mai multe voci care cer un nou New Deal şi pun problemele pe care le are economia americană pe seama destrămării consensului creat de F.D. Roosevelt în anii 30-40 ai secolului 20 în legătură cu necesitatea şi legitimitatea intervenţiei statului în reglementarea economiei, inclusiv în domeniul cel mai sensibil al momentului, cel bancar. Ideea era: statul va salva băncile folosind bani publici doar cu condiţia obligatorie a respectării normelor de risc impuse de stat. Normal, pot fi cazuri de forţă majoră, altminteri se ajunge la naţionalizarea pierderilor din sistemul privat. Monetarismul şi politicile neo-liberale promovare de Administraţiile Ronald Reagan şi George Bush, dar şi multe dintre deciziile Administraţiei Clinton au erodat moştenirea New Deal. Una câte una, măsurile de securitate impuse de stat în domeniul bancar, financiar şi bursier au fost anulate, sau dacă nu, s-a admis constituirea unui sistem financiar paralel cu cel reglementat, cel care se află, de altminteri, în centrul actualei crize. Despre capacitatea „mâinii invizibile” de a gestiona complexitatea economiei globalizate se întreabă şi unul dintre cei mai cunoscuţi bancheri ai lumii, Jean Peyrelevade în „Capitalismul total”, o carte apărută în 2007 la PUF, în condiţiile în care capitalismul s-a impus ca model unic de organizare a vieţii economice mondiale. „Este un motiv în plus să privim cu atenţie dacă legile proprii ale economiei de piaţă sunt compatibile, chiar spontan coerente, cu interesul general al societăţii sau dacă, dimpotrivă, rămân contrare prin natura lor. În alte cuvinte, un anume optim social poate fi atins prin intermediul funcţionării naturale a aparatului capitalist, afirmării regulilor sale de guvernanţă şi comportamentului actorilor săi(acţionari, consilii de administraţie şi mandatari sociali)? Sau, dimpotrivă, divergenţa obiectivelor, ca să nu spunem destinelor, între partea cea mai evoluată a aparatului productiv şi ansamblul colectivităţii cetăţenilor cere ca reacţie o reglementare puternică, externă, suverană, a economiei de către factorul politic?... Niciodată nu am avut atâta nevoie de reglementare pentru a asigura echilibrul politic, etic, ecologic al dezvoltării planetei.” Asta o spune un mare bancher care joacă la nivel global! Bizar este că nici democraţii, nici republicanii nu se prea omoară să aducă subiectul reintroducerii unor reguli mai dure de reglementare a sistemului financiar. Consilierul economic al candidatului republican McCain este Kewin Hassett, coautorul unei cărţi, „Dow 36.000” în care se argumenta, extrem de serios, de ce indicele bursier Dow Jones trebuie să ajungă la 36.000 de puncte. Era în vremea bulei speculative a Dot.Comurilor, în anii 90. Când s-a spart bula( care, în paranteză fie spus, n-a dus indicele mai sus de 12-13.000 de puncte!), s-a ajuns pe la vreo 8000 de puncte! Şi acum se mai aud hohote de râs! Nici la democraţi nu se vede prea mult zel reglementator în domeniu: şi ei primesc bani de campanie, iar în schimbul lor trebuie să dea ceva, sau să nu facă ceea ce trebuie! Ca să rezumăm: crizele financiare cu repetiţie, care se răspândesc din ce în ce mai repede la nivel global, spun un singur lucru, care sună a anunţ publicitar: „Mână invizibilă, caut disperată creier!”

caricatură apărută în Los Angeles Times Cadouri de Paşte

Drepturi, libertăţi şi mofturi Acest articol a fost scris în vara anului trecut şi a fost publicat de săptămânalul Prezent. Îl postez, pentru că doresc să dau, la rândul meu, o leapşă. Ştiu că mulţi dintre voi sunteţi tineri, oricum nu aţi prins evenimentele de la sfârşitul anilor 60, care au influenţat istoria, într-un mod mult mai profund decât ne închipuim. „Summer of love”, Martin Luther King şi Robert Kennedy(se împlinesc 40 de ani de la asasinarea lor) revoltele studenţeşti de la Paris, din mai 1968, invazia sovietică şi a celorlalţi aliaţi ai Moscovei, fără România, în R.S Cehoslovacia, în august 1968, discursul lui Ceauşescu din Piaţa Palatului, apoi aselenizarea şi festivalul de la Woodstock, în 1969. Sunt convins că, într-un fel sau altul, ecouri ale evenimentelor de care vorbesc au ajuns până la voi. Aşadar, cum le vedeţi voi? Se împlinesc patruzeci de ani de la un eveniment care nu spune prea multe românilor, dar care are legătură cu penibilul „marş” al homosexualilor şi lesbienelor. Este vorba de „Summer of Love”, un festival al muzicii folk, desfăşurat la San Francisco, care a avut un impact profund asupra vieţii americanilor. Dar nu numai asupra lor. Melodia lui Scott McKenzie, "San Francisco (Be Sure to Wear Flowers in Your Hair)" a fost adoptată şi în Estul Europei, fiind un soi de imn al străzii în timpul “primăverii de la Praga” şi un cântec de protest după invazia trupelor Tratatului de la Varşovia. Mişcarea hippie, apărută în anii 60 ai secolului XX se afirma ca un curent contra-cultural, protestatar, care, alături de alte mişcări, a generat, pe fondul războiului din Vietnam şi al luptei pentru drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, o presiune pentru schimbare în societatea americană. Pe acest fond de re-evaluare a valorilor morale şi politice a fost posibilă afirmarea drepturilor şi libertăţilor homosexualilor şi lesbienelor. Am amintit aceste lucruri pentru a sublinia artificialitatea absolută şi penibilul unora dintre manifestările „societăţii civile” de pe malul Dâmboviţei, care intră în categoria „formelor fără fond”. Admitem că mişcarea gay este o contra-cultură, care îşi are justificarea ei. Dar ce mesaj vrea să ne transmită? E nevoie de noi drepturi şi libertăţi în România? Membrii comunităţii gay sunt discriminaţi prin Constituţie şi legi? Ce schimbări ar putea induce această contra-cultură în societate? Sunt întrebări care nu au primit răspuns nici cu ocazia „marşului”, nici după, în dezbaterea publică. De ce? Simplu. Marşul a fost doar o provocare, menită să demonstreze „intoleranţa” poporului român, „fundamentalismul” Bisericii Ortodoxe şi „nevoia” de a „investi” în organizaţiile care apără drepturile comunităţii gay. Formula este cunoscută şi „patentată”. Demonstrăm că România este „coruptă absolut” şi curg banii către ONG specializate pe „lupta anti-corupţie”. Demonstrăm că „justiţia” nu funcţionează, creşte finanţarea pentru ONG care se ocupă de „resurse juridice şi reforma sistemului.” Cu alte cuvinte, „funcţia” creează „organul” şi suge banul! Asta e, altă rimă n-am găsit! Acest tip de demers este bun pentru democraţie? Sincer vorbind, ne aflăm într-o fază de involuţie democratică, în care nu se mai pune , din păcate, problema unei extensii a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, ci doar a obţinerii de privilegii pentru o serie de minorităţi extrem de vocale şi de influente, cum este, la nivel global, mişcarea gay. Într-unele dintre eseurile reunite în volumul ”Viitorul democraţiei”, Norberto Bobbio, jurist şi filozof italian, abordează subiectul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti din perspectiva evoluţiei lor în timp. „Din punct de vedere teoretic, drepturile omului, oricât de fundamentale ar fi considerate ele, sunt drepturi istorice, adică născute gradual după bunul plac al circumstanţelor, marcate de luptele pentru apărarea noilor libertăţi de vechile puteri. Ele nu s-au născut toate odată, nici odată pentru totdeauna.” În viziunea sa, prima generaţie de drepturi şi libertăţi le cuprinde pe cele religioase, civile, politice şi sociale. A doua generaţie o reprezintă drepturile sociale, protecţia contra şomajului, accesul la educaţie, la sisteme de sănătate şi de pensii, etc. Lor li se adaugă acum o a treia, mult mai vagă şi mai eterogenă pentru a înţelege cu exactitate despre ce este vorba, din care cel mai cunoscut este dreptul de a trăi într-un mediu nepoluat, revendicat de ecologişti. Eventualele consecinţe ale manipulărilor genetice au născut deja cereri pentru drepturi de a patra generaţie, vezi dezbaterile legate de embrionii umani şi de celulele-matrice. Aceste cereri sunt adesea contrare: unele privesc ceea ce nu trebuie să facă puterile publice, statul, în general, celelalte privesc intervenţia şi protecţia statului, mai ales în domeniul social. Mai mult, spune Bobbio, „am pus în evidenţă proliferarea, pe care unii o consideră excesivă, a cererilor pentru noi recunoaşteri şi noi protecţii pe măsură ce luăm în considerare nu omul abstract, ci omul în diversele faze ale existenţei sale, şi în diversele sale stări…A vorbi de drepturi naturale, sau fundamentale, sau inalienabile, sau inviolabile, înseamnă să foloseşti formule retorice, care pot avea o funcţie practică într-un text politic, pentru a da un plus de forţă unei exigenţe, dar care nu au nici-o valoare teoretică şi sunt chiar complet deplasate într-o discuţie de teoria dreptului.” Cam pe aici se află comunitatea gay de la noi. Cere drepturi pe care nimeni nu le-a interzis, amestecă sfera publică şi pe cea privată într-un soi de ghiveci din care nimeni nu mai înţelege nimic. Şi mai este un lucru: de obicei se spune că dreptul meu încetează acolo unde începe dreptul tău. Din punctul meu de vedere, este o abordare falsă: dreptul meu începe acolo unde încep drepturile tuturor şi se opreşte acolo unde se opresc ale celorlalţi. Dacă sunt categorii care necesită o protecţie suplimentară, de acord cu acordarea ei. Dar pentru cei care confundă dreptul cu moftul nu există decât apelul la reţinere şi o revenire la bunul simţ comun.

Cum am petrecut sfârşitul liberalismului

Am primit o leapşă de la Mordechai. Ca novice în ale regulilor de comportament în materie, înţeleg să răspund astfel. Cu o amintire. Care are, veţi vedea, legătură cu proletcultismul!

Trebuie să mărturisesc că, până la Marea Revoluţie Capitalistă din Decembrie, am fost un cinefil fanatic. N-am scăpat nimic din ceea ce merita văzut, indiferent ce a trebuit să fac pentru asta, inclusiv falsificarea biletelor pentru Cinemateca improvizată într-o sală din subsolul Palatului CFR, unde mergeam cu "detaşamentul vesel de femei", prietenele mele, însoţitoare de zbor la Tarom. Nu mai pomenesc de sala supra-aglomerată de la Muzeul Colecţiilor, care stătea să se prăbuşească peste noi!

De unde mi s-a tras "microbul"? La Piteşti, unde m-am născut şi am locuit până prin 1968, casa noastră era peste drum de un cinematograf de modă veche, cu scaune din lemn, în care filmele rulau în buclă şi unde lumina se apridea doar de două ori: la deschidere, şi noaptea, la închidere, şi de grădina de vară, unde vedeam filmele, cocoţaţi în copaci, vara, în miros şi fum de grătare şi de mititei, şi cu o cacofonie de şlagăre italieneşti la modă, toate produse de grădina de vară a restaurantului "Argeş" , şi împuşcături de Colt 45!

Aşa cum vă puteţi închipui, am început cu neo-realismul, adică "Hoţii de biciclete", "Roma, oraş deschis" şi cum maică-mea era fan Anthony Quinn, inevitabil, "La strada", cu Giulietta Masina. Am văzut, în cinematograful puchinos, care mirosea a dezinfectant, brandolină parcă îi zicea, toate filmele lui Fellini produse în anii 60, cu excepţia lui Satyricon, din motive pe care le ghiciţi. De departe "La dolce vita" a fost cel mai vizionat, iarăşi cred că bănuiţi de ce!

Să nu-l uit pe Antonioni, cu Eclipsa, cu Deşertul roşu, pe care le-am înţeles mai târziu, dar mai ales cu Blowup, film care m-a făcut, dincolo de orice, să devin şi fan al muzicii rock. Bine, la asta a mai contribuit şi faptul că eram vecin cu Cornel Chiriac!

De fapt, generaţia mea a prins valul liberalizării regimului, care a fost începută de Dej şi întreruptă brutal de Ceauşescu.

Şi acum, la subiect: eram la Bucureşti, în aprilie 1971, vacanţa de primăvară, faza pe ţară a olimpiadei de matematică. Probele se ţineau la liceul Mihai Viteazu, un loc sinistru, rece, pentru mine, care învăţam într-o clădire nouă, cu ferestre foarte mari, cu o curte imensă, din care se vedea viitorul cenuşiu al industrializării socialiste!

Cred că stăteam la un soi de internat, şi, între probe, eram pe Bulevardul filmelor. Am văzut în zilele acelea "Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?" şi "Butch Cassidy and The Sundance Kid". Devenisem fan Redford, după ce-l văzusem în "Desculţ în parc", deşi, mărturisesc, asta pentru că eram îndrăgostit de Jane Fonda!

Spre surprinderea mea, care făceam matematică în divizia"amatori", fără să mă omor prea tare, am fost oprit la Bucureşti, pentru baraj. După baraj se stabilea echipa României pentru olimpiadele internaţionale. Drept pentru care am hotărât să sărbătoresc, evident, pe Bulevardul filmului! M-am dus glonţ să revăd şi Caii, şi Butch. Spre disperarea mea, am aflat că au fost scoase din reţea. De ce? Tocmai se întorsese Ceauşescu din Coreea de Nord şi lansase "Tezele din aprilie", preambul la "Tezele din iulie", de la Neptun, cred.

Acel gest de cenzură a fost momentul divorţului meu de tot ce însemna PCR. La terminarea liceului, după banchet, am aruncat carnetul de membru al UTC, şi de atunci am evitat cu obstinaţie să fac parte din orice:UASCR, ODUS, sindicat, etc. A fost felul meu de a protesta. Şi da, am continuat să merg la cinematograf...

Pe scurt, aşa am petrecut eu sfârşitul liberalismului comunist. Şi aşa a început drumul meu spre ceea ce sunt acum: un liberal de stânga.

Dimensiunea geo-strategică a blatului

Statele Unite ale Americii au dezvoltat cu Iranul o relaţie ură(faţă de regimul ayattolahilor, egalată doar de ura pe care le-o purta ayatollahul Khomeini, cel care a condus Revoluţia islamică şi l-a dat jos pe Şah, aliat fidel al SUA) şi de iubire(de bani, ambele părţi iubind numărul lor şi având o lungă cultură a ingorării mirosului asociat). Afacerea Iran-Contras (fonduri secrete alocate de Washington gherilelor anticomuniste din Nicaragua, care proveneau din vânzarea de arme către adversarul principal din Orientul Mijlociu - Teheranul), reprezintă una dintre multele afaceri necurate ale administraţiei Reagan şi o lovitură dată credibilităţii Statelor Unite. Să nu uităm că fostul preşedinte Carter a pierdut alegerile în faţa lui Reagan pe fondul crizei ostaticilor de la Ambasada americană de la Teheran. O criză care s-a prelungit convenabil, după eşecul operaţiunii de salvare autorizată de Carter, fix până după depunerea jurământui de către Reagan!

Nu facem acum inventarul tuturor "hârjonelilor" iraniano-americane din ultimii ani, dar după cât de mult se "iubesc" cei doi protagonişti, parcă n-ai zice că o astfel de ştire(http://blog.foreignpolicy.com/node/8471) ar fi posibilă. Şi totuşi...Departamentul de Stat făcând blatul pentru Iran? De ce nu, dacă iese banul şi rezolvă o parte a obsesiei anti-ruseşti a actualei administraţii de la Washington? Iar drăguţa de Condi, poate ea să rămână departe de mirosul afrosidiac al banilor, petrolului şi gazelor naturale?

Să se transforme Nabucco dintr-o poveste din 1001 de nopţi în realitate? Ar fi prea frumos să fie adevărat!

Vai de mama lui de partid!

Marian Vanghelie, candidatul PSD la funcţia de Primar General al Capitalei! Un nou coşmar pentru un partid care nu mai ştie pe ce lume se află! Un aranjament în plus al lui Mircea Geoană, care se agaţă cu disperare de scaunul de preşedinte al PSD, după ce timp de mai bine de trei ani nu a făcut nimic pentru partid, ocupat fiind cu eliminarea tuturor celor care i-ar fi putut pune probleme. I-a dezamăgit până acum pe toţi aceia care şi-au pus speranţe în el la Congresul PSD din aprilie 2005. Acum îi dezamăgeşte, prin confirmarea candidaturii lui Marian Vanghelie, şi pe bucureştenii care, fără a avea neapărat sensibilităţi de stânga, ar fi votat un candidat al stângii, după 18 ani de proastă guvernare a primarilor propuşi de dreapta. S-a spus, nu fără temei, că bucureştenii sunt altfel decât ceilalţi români, că ei votează altfel. Acum, rămâne să vedem, concret, ce înseamnă acest „altfel”. Explicaţia cea mai comună ar fi aceea că bucureştenii sunt anti - comunişti, că pentru ei a vota cu stânga ar fi un sacrilegiu. Şi se evocă baricada din 21 decembrie 1989 din Piaţa Universităţii, fenomenul Piaţa Universităţii, efectele mineriadelor, etc. Poate fi acceptată această explicaţie? Ea ar fi fost valabilă poate pentru anul 1992, hai, 1996. Dar nici pentru alegerile locale din 2000, nici pentru cele din 2004 explicaţia nu s-ar mai justifica. Nu cred că bucureştenii sunt masochişti, şi cu toate astea ei i-au ales şi pe Crin Halaicu, şi pe Victor Ciorbea, şi pe Viorel Lis, şi pe Traian Băsescu, de două ori chiar, şi pe Adriean Videanu. Un lung şir de alegeri nefericite, una mai proastă decât alta, care se constituie într-o istorie a jafului din bani publici. Nu Adriean Videanu a inventat schimbarea permanentă a bordurilor, ci Crin Halaicu. Videanu a perfecţionat-o şi o face ştiinţific, ca să zic aşa. Bucureştenii au însă o caracteristică: sunt lipsiţi de spirit critic şi aproape fără apărare în faţa manipulărilor mediatice. Ei sunt puşi pe făcut bani. Bucureştii sunt o altă lume, nu mai reprezintă de mult, cam de un deceniu, România. Iar lumea Bucureştilor este o lume a indiferenţei, nepăsării, egoismului, violenţei, individualismului, rapacităţii, segregării, o lume rasistă, exclusivistă şi lipsită în cel mai înalt grad de solidaritate. În această lume este greu să vii cu mesaje de stânga. Nu pentru că oamenii ar fi duşmanii stângii, ci pentru că pentru ei nu au sens aceste mesaje. Ca să faci bani, nu trebuie să te loveşti de un stat puternic, de instituţii care funcţionează, de funcţionari publici cu caracter, profesionişti şi imuni la corupţie. Nu, bucureştenii au inventat statul fără stat. Goana asta neruşinată după bani, etalarea sfidătoare a bogăţiei, distrugerea solidarităţii sociale, transformarea Primăriei Generale şi a primăriilor de sector în adevărate maşini de spoliat cetăţenii şi de risipit banii publici au îndepărtat pe cetăţeni de politică şi de spaţiul public. De exemplu, participarea la vot în 2005, când a fost ales Adriean Videanu, a fost de doar 27,83% din totalul celor cu drept de vot din Bucureşti, adică doar circa 220.000 de mii de bucureşteni l-au votat pe acela care era alesul lui Zeus! În fond, ne aflăm într-o situaţie în care dezamăgirea a generat un soi de sistem censitar. Votează doar cei mai motivaţi, cei care au ceva de câştigat de pe urma unui primar. Restul, cei mai mulţi, cei care sunt ignoraţi de puterea locală, nu mai vin de mult la vot, pentru că în 18 ani de dominaţie a dreptei au învăţat un lucru: nu au ce aştepta de la Primăria Generală şi de la primarul Bucureştilor. PSD trebuia să ţină cont de această situaţie şi să vină cu un candidat care să semnifice ruptura cu sistemul ticăloşit de la Bucureşti, inaugurat de Crin Halaicu şi dus la perfecţiune de Traian Băsescu şi de Adriean Videanu. Poate fi Marian Vanghelie omul rupturii de sistemul ticăloşit? Se poate el identifica, în ciuda originii sale modeste, cu clasele populare, cu foştii muncitori industriali, cu toţii perdanţii tranziţiei? Din păcate, nu! Şi nici nu are cum să fie omul rupturii de sistem, pentru că, dincolo de meciurile sale cu gramatica limbii române, de apartenenţa sa la o anume etnie( care într-o ţară normală nu ar fi o problemă, dar în România, unde democraţia este o dulce utopie, lucrurile stau cu totul altfel ), de faptul că a concurat cu Videanu şi a pierdut fără drept de apel, în turul unu, Vanghelie este şi el parte a sistemului ticăloşit din Capitală. De fapt, asta e adevărata lui problemă. Sigur că nici contracandidaţii săi, cei pe care îi ştim sau doar îi bănuim, nu sunt uşi de biserică, sunt elemente de bază ale sistemului ticăloşit. Doar că Vanghelie este demonizat cum nu sunt nici unul dintre contracandidaţii săi. Dovadă este modul tendenţios în care o televiziune a prezentat spectacolul organizat zilele trecute în onoarea cadrelor didactice din Bucureşti. Poate că un nou eşec al lui Vanghelie nu ar fi o mare nenorocire, dacă ar fi candidat oriunde în altă parte, dar nu la Bucureşti. Şi asta în condiţiile în care este un vot atipic, în care nu contează nici motivaţiile ideologice, nici cele sociale, nici interesele individuale, ci doar dorinţa unei minorităţi de a păstra „cuceririle” sistemului ticăloşit, care i-a îmbogăţit pe mulţi, inclusiv pe Marian Vanghelie. Cred că acceptând această candidatură, Mircea Geoană îşi joacă viitorul politic, dacă a avut vreodată cu adevărat aşa ceva. Mai rău este că joacă şi viitorul PSD, iar acest lucru nu poate rămâne fără urmări. O nouă înfrângere a PSD în alegerile locale de la Bucureşti, în condiţiile în care partidul nu are resursele prezenţei la guvernare pentru a recupera în alegerile parlamentare, ar fi o catastrofă, mai ales dacă se va petrece din primul tur. Şi cum în discursul şi în comportamentul lui Marian Vanghelie nu s-a schimbat nimic de la ultima înfrângere, cea din 2005, şansele de câştig sunt ca şi nule. Iar cum nimeni nu a negat întâlnirea lui Vanghelie cu Blaga, e clar că Vanghelie funcţionează pe post de „iepure” pentru PD-L. Scandalul mediatic al candidaturii sale va face uitate „performanţele” lui Videanu. Nu e pace în PSD! Şi după cum se dezvoltă evenimentele, este foarte posibil ca Sorin Oprescu să candideze ca independent, având deja sprijinul multora dintre greii partidului, conştienţi de capcana în care a căzut Mircea Geoană prin acceptarea candidaturii lui Vanghelie. Totul conduce logic la un deznodământ care se numeşte Congres Extraordinar, sinonim cu debarcarea lui Geoană. Prea târziu, şi prea puţin pentru a câştiga alegerile parlamentare. Aşa e când îţi legi soarta de oameni precum Vanghelie.

Caţavencu şi dilemele neo-liberalismului

Cu turcii la porţile Bizanţului, basileii din cetatea Constantinopolului erau mai degrabă amatori de discuţii despre sexul îngerilor, decât despre felul în care ar putea să gestioneze crizele care, inevitabil, au dus la dispariţia lor. Era vorba de fatalism din partea basileilor, de conştiinţa faptului că nu puteau face nimic pentru a îndepărta pericolul, sau se ghidau după principiul „dacă o criză nu se rezolvă de la sine în trei zile, înseamnă că nu se poate rezolva?”. Mă rog, principiul din urmă este invenţie modernă, şi este cunoscut şi sub numele de „laissez-faire”, atât de drag monetariştilor şi neo-liberalilor care domină gândirea economică la nivel global. Acum, cu o criză financiară la porţile României, criză care ameninţă să fie de o magnitudine comparabilă cu Marea Depresie dintre 1929-1933, oricum cea mai puternică pe care o cunoaşte economia mondială după cel de-al Doilea Război Mondial, „elitele” intelectuale, politice, economice şi mediatice ale iubitei noastre patrii, Republica Absurdă România, sunt ocupate cu o dezbatere de tipul „sexul îngerilor”, în varianta sa carpato – danubiano - pontică. Evident, ca de mai bine de 12 ani, de când Traian Băsescu s-a afirmat pe scena politică drept întâiul „Gică-contra” al patriei mult-iubite, temele acestor discuţii rupte de adevăratele probleme ale României sunt creaţia sa. Ultima piatră lansată în apă, după care s-au aruncat s-o scoată batalioane de analişti, politicieni şi jurnalişti, este legată de „tonomatele” din presă, care funcţionează cu teancurile de euro ale mogulilor, atacând josnic trei inefabile fiinţe fără apărare, trei doamne din dotarea familiei prezidenţiale. Ai zice că este totuşi o discuţie, cam frivolă, despre drepturi şi libertăţi fundamentale într-o democraţie: libertatea presei, libertatea de exprimare, dreptul la opinie, dar şi la imagine, la un proces echitabil, etc. Nimic mai fals! Cel mult este o discuţie despre hachiţele unui politician iresponsabil, care se crede Zeus şi se comportă ca atare, dar şi despre slăbiciunile omeneşti! Discuţia despre drepturi şi libertăţi, despre calitatea, stabilitatea şi funcţionalitatea democraţiei româneşti este una care trebuie făcută, dar nu se află pe lista de urgenţe ale agendei publice. În ciuda statisticilor optimiste, pe care nu le punem sub semnul întrebării, starea economiei româneşti este mult mai puţin roză decât arată. Din anul 2001 am avut o fereastră de oportunitate extraordinară pentru a face reformele structurale necesare unei economii care, după o tranziţie dureroasă şi aproape haotică, în anii 1990, se pregătea să se integreze în economia europeană şi globală într-o măsură fără precedent în istoria sa. Din păcate, în locul unei acţiuni guvernamentale viguroase, care să determine sensul schimbării şi să creeze politici publice de stimulare a unei dezvoltări echilibrate a economiei, s-a preferat să se aplice principiul crizei care nu se rezolvă de la sine în trei zile. Cu alte cuvinte, orice sector economic care nu se adaptează singur la rigorile concurenţei înseamnă că trebuie să dispară. Şi aşa au dispărut o serie de sectoare economice şi industriale importante, aşa s-a desprins agricultura de ansamblul economiei, iar dezindustrializarea şi dezurbanizarea au devenit fenomenele dominante ale tranziţiei. Dintr-un anumit punct de vedere, efectele aplicării dogmatice a principiilor economice neo-liberale au fost la fel de penalizatoare pentru indivizi şi pentru mediul înconjurător precum cele ale economiei socialiste rigid planificate. Dar ceea ce este şi mai grav în faptul că am ratat această fereastră de oportunitate pentru restructurarea economiei şi pentru refacerea aparatului productiv al ţării este că nici economia, nici statul, nici decidenţii politici nu sunt pregătiţi pentru a face faţă triplului şoc care se abate asupra economiei mondiale. Este vorba, aşa cum arată Eric Le Boucher în „Le Monde”, de trei fenomene care vor reconstrui în profunzime sistemul economic mondial. Primul şoc, spune el, îl reprezintă bascularea lumii de la Vest la Est. Motorul economic unic american s-a epuizat, Asia, în general, China, în special, preluând ştafeta. Cel de-al doilea şoc este consecinţa celui dintâi: foamea de resurse energetice şi de materii prime a economiei chineze face să explodeze preţurile şi provoacă re-întoarcerea inflaţiei, care se stabilizase la niveluri nesemnificative în ultimii treizeci de ani. Cel de-al treilea şoc îl reprezintă criza financiară care se prelungeşte, şi care va avea drept consecinţă sfârşitul epocii creditelor ieftine, adesea prea ieftine. Primul şoc nu are echivalent, nici chiar în bascularea de la supremaţia Europei la aceea a Americii, după Primul Război Mondial. Cel de-al doilea şoc poate fi asemuit cu „criza petrolului” din anii 1970, cu menţiunea că atunci criza nu s-a reflectat atât de dramatic la nivelul tuturor materiilor prime şi al alimentelor. Cel de-al treilea şoc are toate şansele să semene cu Marea Depresie din 1929-1933, cu menţiunea că atunci ţări precum URSS nu au cunoscut astfel de probleme, lucru care a creat mitul echivalenţei, dacă nu chiar al superiorităţii, economiei planificate cu economia concurenţială de piaţă. Am auzit în aceste zile voci care spun că România se află relativ la adăpost de aceste şocuri, pentru că este mai puţin integrată în economia europeană şi în cea globală, că este mai puţin expusă crizei imobiliarului, spre exemplu. Nimic mai greşit! Cea mai prosperă industrie locală este cea a retrocedărilor de terenuri, care a antrenat într-o spirală infernală a preţurilor sectorul imobiliar. În rest, toată industria şi mare parte din agricultura României sunt dominate de multinaţionale, şi dacă ele sunt antrenate în turbulenţele crizelor, nici nouă nu ne va fi bine! Iar ca lucrurile să fie şi mai grave, avem un guvern liberal, care a dus la absurd principul „laissez-faire”. Practic, România nu are politici publice economice, industriale şi agricole. Dacă gândeşte cineva prin Guvern despre rolul statului în economie, o face în maniera care a dus America în pragul unei crize fără precedent, vezi afirmaţiile lui Alain Greenspan: „Este important, chiar crucial, ca oricare ar fi reformele ce vor veni, şi oricare vor fi ajustările care se vor impune, structura pieţelor şi reglementarea lor să nu inhibe cele mai fiabile şi mai efective mecanisme de protecţie împotriva eşecurilor economice cumulative: flexibilitatea pieţelor şi libera competiţie”. Caţavencu gol: „ Să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimic!” Replica a venit din partea lui Paul Krugman, care spune că falsa credinţă a decidenţilor politici şi a celor de la FED în capacitatea pieţelor de a gestiona eficient problemele cu care se confruntă, dar şi la fel de falsa credinţă că intervenţia statului este un lucru rău au condus la o epidemie de împrumuturi ne-performante, pentru că aşa-zisele mecanisme de auto-reglare, inclusiv agenţiile de notare, au eşuat în a detecta problemele la timp şi a le rezolva. Rezultatul acestor false credinţe? Pierderi de mii de miliarde de dolari, prăbuşirea unor instituţii de credit imobiliar, bănci de investiţii, hedge funds şi altele. Şi aceasta este doar o parte a crizei, pentru că nu se ia în calcul preţul războaielor din Irak şi din Afganistan, care se apropie de trei mii de miliarde de dolari. După inevitabila cădere a sistemului financiar actual, bazat pe fanteziile unor matematicieni nebuni, care au crezut, precum alchimiştii din Evul Mediu, care visau să transforme plumbul în aur, că au găsit formula excluderii riscului din ecuaţia investiţiilor speculative, cineva trebuie să facă ordine şi să strângă gunoiul. La fel de inevitabil, acel cineva trebuie să fie statul, iar banii, evident, vor fi bani publici. Tot noi vom plăti fanteziile celor care credeau că au inventat un perpetuum mobile perfect în materie de pieţe financiare. Nu ar fi cazul ca aceia care au provocat acest dezastru economic să plătească din propria lor avere prostia de a crede că piaţa este răspunsul pentru orice problemă economică? Nu ne aşteptăm ca vreun decident politic din România să pună în discuţie astfel de teme. E mult mai simplu să adopţi poziţia struţului, când e vorba de probleme serioase...

Altă voce a Marelui Licurici

Mircea Geoană a fost la Bruxelles, dar nu pentru a-l enerva pe Călin Popescu Tăriceanu, căruia, la cât este de supărat pe viaţă, nu-i trebuie prea mult să facă o criză de nervi, nici pentru a participa la concordia palatelor, şi cu atât mai puţin pentru a separa armenii buni de armeanul Vosganian. Domnia sa a participat la lucrările Forumului de la Bruxelles, organizat sub egida The German Marshall Fund of the United States, alături de personalităţi politice, decidenţi economici, jurnalişti, intelectuali şi Alina Mungiu Pippidi, de pe ambele maluri ale Atlanticului. Calitatea în care a participat este aceea de preşedinte al Comisiei de Politică Externă a Senatului României. Ţin să fac această precizare încă de la început, pentru că vom pune în discuţie unele dintre afirmaţiile domnului Mircea Geoană, făcute în cadrul panelului care a fost dedicat paradigmei extinderii, „Rethinking the Enlargement Paradigme”, la care au mai intervenit, printre alţii, Carl Bildt, ministrul suedez de externe, ambasadorul Marc Grossman, de la GMF, şi inevitabila doamnă Pippidi. Poziţiile exprimate acolo de participanţi sunt, din păcate, tributare ideii că occidentul este şi trebuie să rămână „buricul lumii”, că, indiferent de ceea ce se întâmplă în lume, modelul occidental este unicul posibil şi trebuie impus la scara întregii planete. În subsidiar, nu de puţine ori unii dintre participanţi au considerat extinderea, fie că este vorba de aceea a UE, fie că este vorba de aceea a NATO, drept instrumentul esenţial al dominaţiei modelului occidental. În acest proces de extindere un obstacol major este considerat a fi Rusia. Or, cum spune şi un text explicativ al panelului „Rethinking the Enlargement Paradigme”, Rusia s-a schimbat. „În anii 1990 Rusia era un stat slab, dar aproape democratic, care căuta să devină o parte a unei comunităţi occidentale democratice lărgite. Astăzi Moscova este mai puternică şi mai puţin democratică. Nu mai vrea să devină o parte a Vestului democratic, ci să-l sfideze, să-l concureze. Opoziţia Moscovei la viitoarea lărgire până la graniţele ei este de bănuit că va fi mult mai mare decât în trecut. Mulţi în Vest se vor gândi de două ori înainte de a continua lărgirea, puşi în faţa unei Rusii mai puternice, hotărâtă să folosească resursele energetice ca pe o armă politică. Împotriva acestui nou climat strategic, politica Vestului nu mai poate continua să navigheze în regim de croazieră, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat” Participanţilor la panel li s-a cerut să răspundă în principal la trei mari întrebări: „Trebuie re-gândită strategia occidentală a lărgirii? Dacă da, cum?” ; „Care sunt sursele oboselii manifestate de procesul de lărgire şi cum poate fi ea depăşită?” ; „Are nevoie Vestul de o nouă strategie care să se adreseze temerilor şi opoziţiei Rusiei faţă de viitoarea lărgire?” Este demn de remarcat un lucru. Se foloseşte termenul de lărgire a Vestului, termen care poate însemna orice: lărgirea UE, lărgirea NATO, cele două la un loc, sau, cine ştie, un concept mai larg, care nouă, muritorilor de rând, nu ni s-a revelat! Cert este că Rusia a devenit un soi de obsesie pentru mulţi decidenţi politici şi militari de pe ambele maluri ale Atlanticului, care au o dublă agendă în ceea ce priveşte relaţiile cu Federaţia Rusă. Iar când ai agende ascunse, este greu să fii coerent şi să generezi politici consistente, indiferent de domeniu, şi cu atât mai puţin când este vorba de procese care pot duce la confruntări pe spaţii geo – strategice uriaşe, cum este Eurasia. Ca unul care s-a format la curtea Marelui Licurici, Mircea Geoană nu putea gândi relaţiile cu Rusia decât prin prisma intereselor americane în zonă. Ceea ce oferă el drept soluţii pentru a trece peste împotrivirile legitime ale Rusiei la extinderea NATO în spaţiul său strategic de apărare este clasicul cuplaj dintre baston şi morcov. Ca să înţelegem de ce gândesc cum gândesc ruşii în ceea ce priveşte extinderea NATO până la graniţele Federaţiei trebuie să nu uităm un lucru: greşeala strategică făcută de Stalin prin semnarea pactului Ribbentrop - Molotov a costat URSS peste 20 de milioane de morţi. Este un traumatism colectiv care va marca naţiunea rusă multă vreme de aici înainte. Şi să nu fim naivi: cel de-al Doilea Război Mondial nu a fost la originea sa o luptă între comunism şi fascism, cum se prezintă acum lucrurile, ci o încercare a Germaniei de a cuceri „spaţiu vital” în Est, cu acordul tacit al „democraţiilor” occidentale, care doreau astfel să ofere ceva compensaţii germanilor pentru umilinţele suferite după înfrângerea lor din Primul Război Mondial. Că Hitler a fost imprevizibil şi şi-a început marşul împotriva ruşilor cu o defilare pe Champs Elysees e o altă poveste! Ei bine, nimeni şi nimic nu-i vor convinge pe ruşi că nu se repetă povestea cu „spaţiul vital”, de această dată sub pretextul „democratizării” Estului. Şi ce răspunsuri dă Mircea Geoană temerilor legitime ale ruşilor? „NATO are multe de oferit Rusiei. Nu e vorba de mici bucăţi de teritoriu, ici şi colo, ci de o strategie globală. Angajamentul cu A mare despre care vorbea secretarul general ( De Hoop Scheffer, secretar general al NATO, n.m.) trebuie să fie despre neproliferare, apărare antirachetă şi multe alte chestiuni comune pe care trebuie să le rezolvăm în secolul 21", spune Geoană în intervenţia sa, uitând că Rusia a fost practic obligată să acţioneze într-un anume sens tocmai de politica unilaterală promovată de SUA în domeniile enunţate. Şi adaugă:” I-aş încuraja pe prietenii ruşi să nu se auto-iluzioneze că extinderea NATO nu va continua, pentru că va continua, pentru că acesta este sensul istoriei(sic!). Transnistria va fi mai interesantă decât Osetia şi Abhazia, din acest punct de vedere". Mărturisesc că aici logica domnului Geoană m-a pierdut pe drum! Deci, care este sensul istoriei? Extinderea unei organizaţii militare a occidentului în zone pentru care nu a fost gândită şi căreia i se conferă misiuni în afara cadrului ei de acţiune obişnuit, o organizaţie văzută de mulţi ca fiind braţul înarmat al civilizaţiei occidentale, în cruciada sa împotriva altor civilizaţii? Şi de unde până unde sensul istoriei trece mai degrabă prin Transnistria şi de ce? NATO este deja în Afganistan, unde lucrurile se complică: Acolo este un război uitat de noi, de care ne aducem aminte doar când sunt răniţi militari români sau atunci când le organizăm funerarii militare celor căzuţi la datorie. Nimeni nu se întreabă ce caută NATO în Afganistan, dincolo mult de zona sa de interes, dar mai ales de ce nu poate face faţă „talibanilor”. Cum au reuşit aceştia să renască, să recruteze noi militanţi, cum şi unde i-au antrenat, cu ce arme luptă? Care este rolul Pakistanului în revenirea talibanilor în Afganistan? Dar cel al Chinei, care, alături de Rusia, este sincer îngrijorată de prezenţa NATO în aria sa de interese? În aceste condiţii, este înţelept să declari aşa ceva: „Şi le-aş spune (ruşilor, n.m.) că, dacă supralicitează cartea energetică, poate că vor vedea Azerbaidjanul ca membru NATO mai repede decât se aşteaptă"? Pentru alţii, poate că nu. Pentru Mircea Geoană, căzut şi el în damblaua discursului anti - rus, în care excelează Traian Băsescu, nu se pune problema. Asta ne face să ne întrebăm: de fapt, a cui voce a fost Mircea Geoană: a Parlamentului României, adică a interesului naţional, sau a americanilor? Cum ne îndoim că a avut mandat din partea Comisiei de Politică Externă a Senatului să declare ceea ce a declarat la Bruxelles, cum nu ne aducem aminte să fi avut loc o discuţie pe această temă în Comisie, este evident că prin vocea lui Mircea Geoană a vorbit interesul Marelui Licurici. Şi iată cum americanii au lansat pe piaţă duetul Băsescu - Geoană, un soi de Simon şi Garfunkel al politicii externe dâmboviţene. În duetul pomenit, Simon era compozitorul, Garfunkel un soi de greiere cârlionţat şi blond. În acest duet dâmboviţean cine este compozitorul? Sau amândoi improvizează şi interpretează după ureche? Vai de mama ei de politică externă românească!

O plimbare cu vaca prin noua economie univers Aşa zisa boicotare a procesatorilor de lapte, în special a celor care aparţin unor multinaţionale implantate în România, de către producătorii doritori de preţuri de achiziţie mai mari, este un gest pe cât de inutil, pe atât de simptomatic pentru criza de imaginaţie a celor care ar trebui să genereze politici publice în România. Am urmărit, la fel de nedumerit precum viţelul adus de proprietarul lui în studioul unei televiziuni de ştiri, discuţia dezlânată şi lipsită de obiect, până la urmă, discuţie care a ocolit cu încăpăţânare să abordeze sursa răului: distrugerea agriculturii de tip industrial, cu întreaga sa infrastructură, care, ne place sau nu, nu avea nimic ideologic în ea. Ideologică a fost decizia de destructurare a mecanismului, în numele „reparaţiei” datorate ţăranilor pentru abuzurile din timpul comunismului. Rezultatul unui „bine” făcut cu forţa îl avem acum pe rafturile magazinelor care vând produse alimentare, acolo unde se pun etichetele pe care se scriu preţurile. Dar cel mai elocvent şi mai penalizant rezultat al desfiinţării agriculturii de tip industrial îl avem în satele româneşti, în care, cu excepţia celor din jurul câtorva mari oraşe, ce beneficiază de pe urma bulei speculative din sectorul imobiliar, sărăcia este la ea acasă şi se extinde pe zi ce trece. În asemenea condiţii, nu poate să nu te şocheze intervenţia reprezentantului unei multinaţionale procesatoare de lapte, de un cinism care i-a lăsat practic fără replică pe toţi cei prezenţi în studio. Pentru el soarta a circa 900.000 de familii de mici producători agricoli, care deţin fiecare circa trei vaci, nu contează. Nu e treaba lui. Treaba lui este să asigure creşterea profitului, şi dacă pentru asta cele 900.000 de familii de mici producători trebuie să moară de foame, pagubă în ciuperci! De aia s-au inventat „pomenile electorale”, adică ajutoarele sociale! De aia există statul! Dacă nici statul nu mai are de unde, să se ducă la capul podului, la cerşit! Iar dacă nu mai găseşte lapte în România, aduce din celelalte ţări membre ale UE, că spaţiul economic european este o realitate de care noi nu ţinem cont încă în suficientă măsură. Atunci m-am simţit ca şi cum cineva m-ar fi obligat la o plimbare cu vaca de lanţ pe marginea şanţului noii economii univers, pe unde se mai găseşte câte ceva de păscut şi pentru tot mai scheletica noastră agricultură. Din păcate, asta e situaţia. Şi nu trebuie să ne mire că am ajuns aici. De vină este incapacitatea noastră de a înţelege ce se întâmplă în jurul nostru. De aproape patru ani de zile ne pierdem vremea căscând gura la bâlciul ieftin oferit de doi inconştienţi, unul Preşedintele României, celălalt Primul ei Ministru, care au transformat orgoliile şi conflictele lor personale în politică de stat. În timp ce noi suntem frământaţi de misterul fugii lui Hayssam, printre berbeci, sau ajutat de „berbeci”, alţii sunt frământaţi de felul în care pot răspunde problemelor pe care le pune naşterea unei noi economii univers. „Criza societăţii industriale în ţările bogate se găseşte într-un paralelism uimitor cu ruptura, la fel de revoluţionară, care se observă la nivel planetar. Înfruntarea Est - Vest, care încarna - după spusele lui Raymond Aron – doi versanţi posibili ai societăţii industriale, a lăsat loc cu brutalitate, în intervalul scurt de timp care separă moartea lui Mao de căderea Zidului Berlinului, opoziţiei Nord – Sud. Această schimbare este marcată de sosirea la masa capitalismului mondial a unor mari blocuri de populaţii, din China, India şi din fostul bloc sovietic. Cum să gândim această formidabilă concomitenţă cu transformarea internă a capitalismului? Este întâmplătoare, are o logică?...” Am citat din ce-a de-a doua lecţie din cel trei despre societatea post-industrială ale economistului francez Daniel Cohen. Teza sa de bază este că noua economie univers generează o nouă diviziune internaţională a muncii. „Concepţia în amonte şi ordinul de comandă în aval devin inima activităţii economice a ţărilor bogate. Etapa de mijloc, aceea a fabricaţiei bunurilor, devine ne-esenţială şi poate fi externalizată. În noua diviziune internaţională a muncii, bogaţii tind să vândă bunuri imateriale(bunurile simbolice despre care vorbeam într-un recent articol) şi să cumpere bunuri materiale...În limbajul noilor teorii ale comerţului mondial, ţările bogate acaparează segmentul productiv în care randamentele de scară sunt cele mai mari posibil.” Nicolas Baverez, istoric şi economist francez, adaugă o nouă faţetă acestui proces de emergenţă a unei noi economii univers. „Tensiunile care se exercită asupra capitalismului se situează la punctul de intersecţie al trei evoluţii. Prima o reprezintă regimul care rezultă din constituirea noii economii univers, cu internaţionalizarea fluxurilor, trecerea peste voinţa puterilor publice naţionale, revoluţia tehnologică. El implică sfârşitul monopolului Occidentului asupra reglementării schimburilor şi plăţilor mondiale, ca şi coabitarea capitalismului cu sisteme de valori şi norme eterogene. Urmează şocul crizei financiare, care relevă creşterea necontrolată a riscurilor...În fine, anumite ţări dezvoltate, precum SUA, cunosc dificultăţi speciale...” România, aderând la UE, a intrat, fără ca nimic să o califice pentru asta, în rândul ţărilor dezvoltate, care, în noua diviziune internaţională a muncii, produc bunuri imateriale, din sfera creaţiei, concepţiei ştiinţifice şi tehnice, se lipsesc de acele sectoare productive cu marje operaţionale mici şi le externalizează, în schimb importă bunuri materiale. Deocamdată avem noroc pentru că şi la nivelul UE se dezvoltă procese asemănătoare, şi externalizarea unor sectoare productive ale ţărilor dezvoltate din vestul Europei nu se face direct în China, India sau Rusia, ci cu un popas în România, Bulgaria sau Slovacia. Dar această „favoare” nu va ţine la nesfârşit. Avem de ales: profităm de acest răgaz şi ne definim un profil de economie în acord cu aceste evoluţii, ori vom continua să ne plimbăm cu vaca pe şanţul noii economii univers, plătind cât nu face pe bunuri gândite de unii şi fabricate de alţii, nu de noi.

Teoria labei peste bot În editorialul său de luni, 10 martie, publicat în The New York Times, Paul Krugman, profesor de economie la Princeton University şi editorialist al ziarului de aproape zece ani vorbeşte despre „teoria palmei peste faţă”, cu referire la criza economică în care se afundă tot mai mult economia americană şi, odată cu ea, şi economia globală. Ideea este următoarea: dacă nu avem de-aface decât cu un soi de criză isterică, adică este vorba doar de aspecte să le spunem psihologice, dar bazele economiei sunt fundamental solide, o palmă peste faţă, aplicată la timpul potrivit, poate opri criza de isterie şi readuce „istericul” la realitate. În cazul economiei americane, FED a aplicat deja două palme, nu una, peste faţă economiei americane, injectând lichidităţi şi reducând dobânzile, fără rezultate notabile. mai mult, după criza imobiliarului se anunţă o criză a obligaţiilor emise de municipalităţi, care, dacă ne gândim doar la New York şi la Los Angeles, ne dă fiori până şi nouă, darămite americanilor! Dacă stăm bine să ne gândim, teoria asta s-ar putea aplica cu bune rezultate şi în analiza spaţiului politic românesc, care, de ce să nu o recunoaştem, este mai cuprins de isterie ca niciodată. Să fim oneşti şi să recunoaştem că nici măcar în 1990 şi 1991 n-am avut parte de atâta isterie politică, deşi n-am putea spune că am trăit vremuri liniştite. dar cel puţin atunci era clar cine ce era şi ce dorea, rea clară miza jocului, actorii aveau legitimitate şi autoritate, credeau în ceea ce fac şi-şi asumau răspunderi. Numai că în cazul nostru teoria suportă o schimbare de nume, şi se va numi „teoria labei peste bot”, pentru că numai de eleganţă nu e vorba în viaţa politică românească, şi, cu din ce în ce mai rare excepţii, actorii politici se comportă ca nişte băieţi de cartier, cu „maniere” în consecinţă. Sistemul politic românesc este profund traumatizat. Este o realitate indubitabilă, de la care trebuie să plecăm. El a plecat la drum cu cel puţin două handicapuri majore. Primul handicap este permanenta lui comparare atât cu trecutul comunist, cât şi cu sistemele politice din ţări cu democraţii mature şi stabile. Cel de-al doilea handicap îl reprezintă concurenţa ne-loială a unor pseudo - organizaţii ale societăţii civile, în fapt actori politici ne-declaraţi, care au transformat sistemul politic în ţap ispăşitor pentru toate eşecurile de natură economică şi socială ale tranziţiei. Sistemul politic românesc nu a avut timp să se aşeze, să se maturizeze, să se definească, să-şi găsească o voce distinctă. De fapt, nici nu a fost lăsat să se aşeze, pentru că în cazul în care a r fi reuşit s-o facă, ar fi stricat jocurile celor care prosperă de pe urma mediului politic şi economic instabil. După victoria PSD în alegerile din noiembrie 2000 se conturau premizele unei stabilizări a sistemului politic românesc. Stânga îşi găsise, în sfârşit, un vector politic unic, puternic şi eficient, iar dreptei i se oferea şansa unei reconstrucţii, după eşecul guvernării CDR. Condiţiile normalizării erau întrunite: pace socială, creştere economică, integrare europeană şi euroatlantică. Din păcate, reconstrucţia dreptei nu a fost un program al forţelor respective, ci unul exterior lor. Cei care au „programat” Alianţa „Dreptate şi Adevăr” sunt, la modul propriu, nişte anarhişti, prin simplitatea şi radicalitatea proiectelor şi acţiunilor lor. Maniheismul dăunează grav sănătăţii politicii. Era firesc ca nişte vajnici activişti anti-sistem să-şi caute un vector politic pe măsură. Aşa a fost inventat Traian Băsescu drept lider al noului proiect de dreapta, trecându-se peste amănuntul, cel puţin stânjenitor, că acesta era liderul unui partid de stânga, membru al Internaţionalei Socialiste. Traian Băsescu poate patenta „teoria labei peste bot”. A elaborat-o şi a verificat-o în timpul guvernării CDR, a perfecţionat-o în luptele sale de gherilă cu guvernul lui Adrian Năstase şi adus-o la perfecţiune în campania electorală din 2004. Atunci valuri de isterie au cuprins România, culminând cu acuzele de fraudare a alegerilor. Alegerea sa ca Preşedinte al României a fost „palma peste bot” dată clasei politice, care, pe moment, a potolit valul de isterie şi a dus la invalidarea voinţei populare, prin impunerea altei formule de guvernare decât cea ieşită din urnele de vot. A urmat un alt val de isterii: răpirea jurnaliştilor în Irak, lupta anticorupţie, alegerile anticipate, votul uninominal, refuzul de a numi miniştrii propuşi de guvern, destrămarea Alianţei DA, Referendumurile, suspendarea sa. De fiecare dată toată lumea aştepta ca pe o salvare „laba peste botul clasei politice” dată de Traian Băsescu, direct sau prin intermediari, a se citi DNA. Numai că de fiecare dată forţa de lovire a lui Traian Băsescu era tot mai mică, pentru că autoritatea morală sa a ajuns la cele mai joase cote posibile. De aceea ultima „labă peste bot” pe care a încercat s-o aplice Traian Băsescu, prin reîncălzirea „ciorbei” numită „fuga lui Hayssam”, clasei politice a căzut în gol. Nici măcar oficioasele(unele dintre ele aflate în grave crize de management, de resurse şi de credibilitate) nu s-au mai isterizat. Un motiv al nepăsării lor s-ar putea să fie atacul cel mai brutal la adresa jurnaliştilor şi trusturilor de presă conţinut de intervenţia lui Traian Băsescu în faţa procurorilor. Nimănui din presă nu-i surâde o vizită la Parchet doar pentru că lui „Zeus” i s-a pus pata pe el! S-ar părea că „laba peste bot” şi-a făcut efectul, dar nu după cum spera Traian Băsescu, ci după de-acum clasicul principiu „unde dai şi unde crapă”. Cea mai mare parte a clasei politice pare să se fi vindecat de isterie şi începe să gândească raţional. Se conturează alianţe politice interesante, cum este cea dintre PSD şi PNL, care, mie, cel puţin, mi se pare cea mai logică şi mai adecvată condiţiilor actuale ale României şi imperativelor continuării creşterii economice şi reducerii sărăciei şi subdezvoltării. Cred că un prim pas spre construirea unei alternative politice ne-isterice la partidul prezidenţial, PD-L, născut isteric, ar putea fi numirea unui candidat comun pentru Primăria Generală a Capitalei, altul decât Ludovic Orban, Sorin Oprescu sau Marian Vanghelie. S-ar putea să fie o idee greu de digerat pentru cei doi actori, dar este posibil ca proiectului unei candidaturi comune celor două partide să se ralieze şi alte partide mai mici. Oricum, din punctul de vedere al votanţilor, isteria nu rimează cu exigenţele bunei guvernări. Şi nici cu labe peste bot nu mai poţi schimba ceva în ţara asta.

Când te prinde Fiscul la curve

Guvernatorul statului New York, Eliot Spitzer, a fost prins la curve, de lux, ce-i drept, nu de nevastă, ci de inspectorii de la Fisc, care au fost sesizaţi de bancherii guvernatorului despre mişcări suspecte de fonduri.

Citiţi toată povestea aici: http://www.nytimes.com/2008/03/11/nyregion/11inquire.html?hp.

La noi curvele de lux sunt pe prima pagină a ziarelor, lăudându-se cu maşinile de zeci şi sute de mii de euro, primite pentru "prestaţiile" lor, dar Fiscul se face că nu vede. Sunt analfabeţi, sau citesc doar "Idei în dialog"?

Anticomunismul de hipermarket.

Dacă nu aş fi împotriva etichetelor, în general, rândurile care urmează se pot încadra la capitolul „Ce-mi plac idioţii de serviciu!”. De ce? Nu e greu de înţeles. Criza hipermarketurilor şi mai ales activismul, neobişnuit pentru România, al patronatelor din industria alimentară, a pus în dificultate marile lanţuri de retail, care nu de patronate se tem, ci de o criză de imagine. Pentru că pagubele de acolo vin, din scăderea încrederii consumatorilor în capacitatea lor de a fi negustori cinstiţi. Şi până acum hipermarketurile au făcut tot ce au putut pentru a nu ieşi în presă nicio informaţie compromiţătoare despre practicile lor şi mai ales despre neregulile descoperite de diferitele organisme de control ale statului, care, nu se ştie de ce, le cam ocolesc, în schimb se înverşunează asupra amărâţilor de buticari, care au parte de spectacole televizate ori de câte ori se descoperă vreo conservă expirată. 

Nu că asta nu ar fi grav, dar prea sunt unii sfinţi şi alţii diavoli, funcţie de mărimea şpăgii şi de destinaţia ei! Şi cum se prefigurează cea mai gravă criză de imagine pentru hipermarketuri, şi-au zis că nu strică să atace, că atacul este cea mai bună apărare. Cineva, băiat deştept, i-a sfătuit să joace pe cartea anti-comunismului. Rezultatul e de tot hazul! Cităm din articolul publicat în „Cotidianul” de sâmbătă, 8 martie 2008, sub semnătura lui Lucian Davidescu, nu înainte de a face o precizare. „Cotidianul” este prins într-un ghem de interese publicitare greu de descâlcit pentru cititorul obişnuit. Deşi pare o opinie inocentă, nu e. Şi nu e pentru că în alte publicaţii ale caţavencilor apare reclamă din gros pentru hipermarketuri, ca să nu mai vorbim despre faptul că au şi agenţie de publicitate, deci sunt într-un perfect conflict de interese! „Acum doi ani cereau taxe vamale la import, ca să nu fie concuraţi de marfa ieftină. Acum patru ani cereau ştergeri de datorii, pentru că nu reuşiseră să îşi plătească impozitul la stat. 

Acum opt ani câştigau licitaţii pentru spitale la preţ triplu, din care jumătate era spaga. Acum 16 ani deveneau proprietarii de drept ai unor fabrici unde în comunism fuseseră doar stăpâni. Acum 32 de ani îşi începeau cariera de gestionari, politruci sau securişti. I-aţi recunoscut? Ei sunt proprietarii fostelor ferme şi făbricuţe de stat, care nu prea au ştiut niciodată să facă afaceri, dar s-au priceput de minune să facă bani. Să rezolve orice cu jumătatea de porc sau baxul de vin bine plasate în portbagajul prim-secretarului pe judeţ. Ei bine, dacă astăzi îi auziţi pe câte unii care se plâng despre cât de năpăstuiţi sunt pentru că trebuie să-şi vândă marfa ieftin prin magazine, uitaţi-vă bine: ei sunt! S-au strâns intr-un fel de sindicate ale patronilor.” Puteţi citi continuarea la http://www.cotidianul.ro/index.php?id=18375&art=44283&cHash=778a7ac117 

După ce trecem peste demascarea stalinistă, rămân câteva întrebări. În primul rând, în industria alimentară a României domină marile grupuri europene şi fondurile de investiţii americane. Asta se întâmplă şi la carne, şi la lactate, şi la ulei, şi la zahăr, şi la pâine. Nu dăm nume, că nu-şi au rostul aici, dar cine vrea se poate informa. Or fi ăia „comunişti sau securişti”? Nici vorbă! Sunt tot capitalişti! Şi vor să obţină o felie mai mare din tortul creşterii preţurilor alimentare, din care hipermarketurile se înfruptă singure şi cu neruşinare. Să mizezi pe anti - comunism în lupta dintre nişte capitalişti care se încaieră pe profit, iată ceva ce doar în Românie se putea imagina!

UPDATE: În apărarea hipermarketurilor intervine şi Sorin Ioniţă, director la SAR, într-un editorial din "Evenimentul Zilei" de astăzi, 11 martie, pe care îl puteţi citi aici http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/795152/SENATUL-EVZ-Mestecati-bine-inainte-de-a-inghiti/. Omul nostru e, ca tot românul, imparţial, de genul: "toţi sunt de vină, de fapt nimeni nu-i de vină, resemnaţi-vă cu situaţia, aşa-i în capitalism!"

Totuşi aş vrea să discut un pasaj din editorial. Spune Sorin Ioniţă: " Nu-mi fac, de asemenea, iluzia că publicul majoritar ar putea înţelege principiul economic elementar, dar contraintuitiv, că preţul final pe piaţa concurenţială nu e decis de producători şi costurile lor, ci de puterea de cumpărare a consumatorilor. Dacă noi am fi dispuşi să plătim mai mult, de mâine preţurile ar sălta instantaneu, în ciuda lacrimilor de crocodil vărsate în conferinţe de presă. Ce vedem de fapt este o bătălie între cele trei categorii - producători, procesatori, vânzători - pentru a împărţi între ei un anumit profit fix generat pe piaţă. Indiferent cine câştigă această luptă, fiţi siguri că preţul la consumator nu se va schimba."

Să vedem ce este fals în această afirmaţie. Plecăm de la realitatea că, de exemplu, în România preţul la lapte, pe raft, este dublu decât în RFG. Să înţelegem, în prostia noastră contraintuitivă, că atât suntem dispuşi să plătim, iar nemţii, cu venituri medii de cel puţin cinci ori mai mari decât media românilor, sunt dispuşi să plătească doar jumătate? Deci vinovaţi pentru preţuri suntem noi, că plătim, nu băieţii deştepţi, care se prevalează de poziţia lor dominantă pe piaţă? Fain e să te facă academician madam Pippidi! Mai răsfiraţi, băieţi, mai răsfiraţi!

Măciuca lui Geoană

Vă mai amintiţi ce scriam nu de mult despre poliţa de asigurare pe care şi-a făcut-o Mircea Geoană, acceptând revenirea lui Adrian Năstase în prim-planul acţiunii politice a PSD? Ei bine, ceea ce s-a întâmplat la acest sfârşit de săptămână a confirmat cele scrise, pentru care mulţi mi-au bătut obrazul. Marian Vanghelie a ieşit astăzi într-o conferinţă de presă, în care a lansat un atac virulent la adresa lui Adriean Videanu. De fapt, sub pretextul nevoii de a face lumină în afacerea „Bordei”( ce glumă bună, cu Daniel Morar şef la DNA!) Vanghelie a dezvăluit, candid, că Ion Iliescu , împreună cu Adrian Năstase s-ar fi întâlnit vineri cu premierul Tăriceanu. Ştirea, în sine, nu ar avea nimic senzaţional, cu atât mai mult cu cât Vanghelie a spus că cei doi au avut mandat de la conducerea PSD. Numai că lucrurile nu sunt atât de inocente pe cât par. După ce joi noaptea s-a întâlnit cu Ion Cristoiu, vineri la prânz Vanghelie a avut două întâlniri, care pun în altă lumină informaţia oferită presei, mai bine zis motivele dezvăluirii. Una a fost întâlnirea cu Vasile Blaga. Da, acel Vasile Blaga! Căruia i-a spus clar că el nu va candida, pentru că în sondaje are doar 5% din intenţiile de vot ale bucureştenilor. Dar că poate da o mână de ajutor PD-L, în sensul aşteptărilor lui Băsescu: eliminarea lui Iliescu şi a lui Năstase din PSD. Planul lui este simplu: formal, va sprijini candidatura lui Sorin Oprescu, având grijă să rezulte clar că doctorul este candidatul celor doi. După care îi va torpila candidatura, astfel încât Oprescu să obţină un rezultat catastrofal, care să-i dea lui motiv să ceară măsuri radicale împotriva celor doi. Iar organizaţia de Bucureşti nu dă în clocot de dragul lui Sorin Oprescu. Dacă planul lui Vanghelie va funcţiona, şi avem motive să afirmăm că va funcţiona, el va deschide drumul unei înţelegeri între PD-L şi PSD, aripa Geoană, un Geoană care-şi doreşte cu ardoare un post în viitorul Guvern. De altminteri, Geoană i-a oferit deja lui Vanghelie echipa lui de consilieri englezi, mari „cunoscători” ai realităţilor dâmboviţene! Eşecul este garantat! Vă mai amintiţi ce spunea Vanghelie, citez aproximativ: „Staţi liniştiţi, PSD va pierde alegerile locale. Totul este să le pierdem onorabil!” Se vede clar că înfrângerea este premeditată. A doua întâlnire a avut loc tot vineri, coincidenţă! în cârciuma în care Michy Şpagă îşi serba aniversarea. Interlocutor, Cristian Pârvulescu. Motivul? Acelaşi sondaj de opinie. Vanghelie vrea să candideze în continuare la sectorul cinci. Numai că are o problemă de imagine. În sondaj, primul lucru care i se reproşează este acela că ar fi analfabet. De aceea, după principiul „intelectualii Romavia”, care l-a făcut pe Traian Băsescu răsfăţatul jet setului „intelectual”, şi-a zis că nu ar strica să-şi cumpere şi el un intelectual de marcă. I-a propus lui Pârvulescu să fie, şi de formă, şeful echipei lui de campanie electorală. Şi nu degeaba, ci pe o sumă extrem de atrăgătoare. A fost tratat cu refuz, nu pentru că Pârvulescu ar avea doar principii, nu şi nevoi, ci pentru că nu poate risca să păţească ce a păţit Dan Pavel după aventura lui cu Jiji! Cine îşi închipuia că la PSD lucrurile s-au liniştit, înseamnă că nu-l cunoaşte pe Geoană! Şi la aşa stăpân, aşa slugă. Vanghelie, măciuca lui Geoană! Idioate vremuri trăim!