duminică, 8 ianuarie 2017

Pixelul ucide, sau despre risc în vreme de dependență de tehnologii.


Prieteni! Oricât am mitiza noi trecutul-sau l-am urî!-trebuie să ne reamintim că, în vremuri precum cele de acum-la vreme mă refer!-de bază era tot statul în casă! Ieșeai afară dacă aveai ceva animale sau orătănii de hrănit și adăpat, mai spărgeai un lemn-două, mai făceai o potecuță sau o vizită în RFG. În est soba din casă era de bază! Sobă în buza căreia clocotea mereu o oală cu ceva ”zamă”: mai o ciorbă de fasole, mai una de cartofi cu zeamă de varză, mai una de ”șir”, că doar ce tocmai fusese asasinat porcul. Cine legumea avea și o țuiculiță sau un vinișor fierte, și, în mod cu totul și cu totul excepțional, un ceai de buruieni, cu zahăr candel.
SMURD? Bine! Baba Safta, moașa din vecini, dacă aveai noroc, sau felcerul, dacă era o comună mai răsărită, mai aproape de vreun oraș, și avea în dotare așa ceva. De obicei se termina cu ”Așa i-a fost norocul, Dumnezeu să-l ierte!” Câte o dată, cu sania, vârât bine în fân, și cu multe pături pe el, bolnavul ajungea pe la cine știe ce spital amărât, unde tot norocul era de bază. Mai încoace, prin anii 60 și 70, când ”produceam” mai mulți medici, și statul cel hain îi trimitea la sat, să-și facă stagiul, țăranul avea ceva mai multe șanse de supraviețuire în caz de Doamne-Doamne.
La oraș era cam același lucru, mai ales până când nu ne-a lovit civilizația cu copita, iar ”mersul la serviciu” a devenit dependent de un transport în comun întotdeauna subdimensionat, și afectat de intemperii. Nu mai vorbesc despre ”plăcerile” întreruperii alimentării cu apă, electricitate, alimente. Viscolele au paralizat întotdeauna zonele pe care le-au măturat.
Am supraviețuit pentru că, mental vorbind, eram pregătiți să înfruntăm condițiile astea, cu pagube cât mai mici. Nu eram atât de dependenți de tehnologie. Cum a crescut dependența de ea, cum am trăit mai dramatic neplăcerile vremii. Pentru că nu aveam alternative. Mulți au încercat, la sfârșitul anilor 80, tot felul de soluții pentru a se încălzi-ilumina, când nu erau gaze și electricitate. Să fim serioși: n-am reușit nimic! De unde lemne/cărbuni? De unde apă, dacă se sparge conducta, pentru că a înghețat?
Spectacolul oferit zilele astea de aceia care au rămas(de cele mai multe ori din vina lor) prin nămeți este jalnic. Pentru că nimeni nu învață nimic din lecțiile pe care i le dă viața, și nici din suferința celorlalți. Sigur, nici ”autoritățile” nu sunt exemplu de eficiență și de lucru bine făcut. Dar și ele sunt dependente, și limitate, de tehnologii.
Analiza riscului este un lucru complicat, când este vorba despre decizii medicale, sau financiare, spre pildă. Nu cred că ”analiza” de risc este prea complicată în cazul în care pleci ca boul, cu mașina, pe un drum unde vizibilitatea e aproape de zero, din cauza viscolului, unde se formează troiene, și unde nu e țipenie de așezare locuită, pentru că trebuie să fii neapărat la o băută cu băieții sau la o pomana porcului. Nu, SMURD ul, sau ISU, sau Armata, oricât de dotate ar fi ele, sunt, de fapt, limitate de fix aceleași condiții care ar fi trebuit să te facă pe tine să stai dracului acasă. Nimeni nu are obligația să-și pună viața în pericol pentru a te salva pe tine, care faci un drum ce putea fi amânat sau întârziat.
Nu mai putem face diferența dintre real și virtual? Credem că ”statul”(pe care îl înjurăm și-l tratăm ca pe dușmanul nostru!) are obligația să te scoată pe tine din căcat, indiferent de costuri și de riscuri? Că pot muri oameni doar pentru a ajunge tu la bairam?
Solidaritatea este o datorie pentru toți, nu este cu sens unic. Și, de ce să nu spunem și asta, are și ea costuri, și limite. Costurile și limitele ar fi cu mult mai mici dacă ne-am trezi și am începe să trăim cât de mult posibil în realitate. Lumea pixelilor o fi mai atrăgătoare, dar și mai plină de primejdii. Să zicem că ”pixelul ucide!” și să acționăm ca atare. Dacă ne pasă de viața noastră, și dacă vrem să avem un viitor.

Niciun comentariu: