23 august

Iar se bat câmpii pe marginea actului de la 23 august 1944. Ca de obicei, să fim oneşti. Bun, lăsând la o parte anecdotica legată de eveniment, şi interpretările partizane, inclusiv cremvuştii pe care îi visează "istoricul" Stoenescu, am o singură întrebare: cu sau fără întoarcerea armelor, soarta României PUTEA FI ALTA decât cea pe care o ştim? Eu zic că nu. Voi ce credeţi?

PS: poate că trebuie să mă explic. România nu putea avea altă soartă după război pentru că lucrurile fuseseră deja decise. Ieşirea din alianţa cu Germania nu a contat decât în măsura în care a evitat distrugeri masive pe teritoriul său. Soarta Germaniei nu s-a jucat în România. Direcţiile principale de atac ale aliaţilor, sovietici, americani şi britanici, nu aveau nimic în comun cu România. Pentru sovietici zona asta era marginală, iar germanii ar fi abandonat rapid poziţiile de aici, pentru a nu fi încercuiţi. Nici n-ar fi câştigat cine ştie ce timp, spre exemplu, pentru a schimba soarta războiului cu noile arme. Pur şi simplu nu mai aveau ci cine şi cu ce să le construiască, şi nici oameni antrenaţi să le folosească. Atacurile cu V 1 şi V 2, după debarcarea aliaţilor în Franţa, nu au avut impactul scontat. Nu erau arme defensive, şi nici nu puteau suplini pierderile masive de oameni de pe frontul de Est.

Mult mai important pentru România ar fi fost să fi avut o clasă muncitoare mai mare, numeric vorbind, cu o solidă tradiţie democrată, cu un partid de stânga, comunist sau social democrat puternic, precum cehii, polonezii şi germanii, care să se constituie în aliat al sovieticilor şi să obţină de la ei un regim mai blând de ocupaţie şi un spaţiu mai larg de manevră. Aşa sovieticii au impus pe cine au vrut ei, ştiind că nu au ce aparenţe păstra. Ne place sau nu, am "dormit" în comunism cum ne-am "aşternut" în democraţia ai schioapă şi chioară din anii interbelici.

Am învăţat ceva de atunci? Sigur nu, altminteri nu am avea aceleaşi probleme ca pe vremea lui Carol al II lea. Şi atunci, de ce dracu' ne tot plângem? Asta am vrut, asta avem!

Maiestatea Sa poligamă

Flăcăul pe care îl vedeţi în fotografia de mai sus este monarhul absolut al unei ţărişoare africane, Swaziland, monarh care are nişte pasiuni nevinovate: femeile şi maşinile de lux. Acum, dacă îţi plac femeile, nu e obligatoriu să te căsătoreşti cu toate. Şi dacă o faci, nu e bine să fie simultan! Ei bine, omul nostru e poligam, şi cum nevestele lui se cam plictisesc, le trimite la cumpărături. Ultimul raid de shoping a costat bugetul statului(nu vă miraţi, statul chiar are buget!) circa 4 milioane de lire. Şi la raid n-au participat decât cinci dintre cele 13 pupeze! Cât despre maşini, şi-a cumpărat 20 de Merţane, la 150.000 de lire sterline bucata! Evident, blindate, că-l iubesc supuşii!

Vedeţi la ce e bună civilizaţia occidentală? Pagubele provocate de nevestele disperate sunt bine planificate în timp, iar fraierul este jumulit pană cu pană, nu de tot penajul odată! Are şi el demnitatea lui, nu-i aşa?

PS:omului nostru să i se întâmple asta pentru că ştiinţa a rezolvat problema?

PPS: parcă ni se părea că limba română este foarte versatilă când e vorba de exprimat tot felul de porcărioare. Ei bine, ia citiţi ce poate limba franceză când este vorba de "disfuncţia erectilă", sau mai pe româneşte impotenţă: "mourir au cul de la princesse" , "s'endormir sur le rôti", "rester en affront", "attraper les mouches", "lever le siège", "faire flanelle", "faire Charlemagne", "rester court", "remettre son bonnet", "perdre haleine", "manquer de voix", "être froid de l'article", "mettre les chaussettes à la fenêtre", "marquer six heures", "tricoter", "avoir le pousse-mou", "… l'oreille basse…", " ...la limace…", "la mort dans le dos".

Oameni şi locuri

Primarul din San Franscisco şi jurnalistul din Românica

Dacă nu cumva aţi uitat, criza asta economică a avut originea şi s-a manifestat în modul cel mai violent în SUA. Firi pragmatice, americanii şi-au văzut de ale lor, şi, când s-a putut, au continuat să investească. N-au pus mâinile pe piept, aşteptând să pogoare Sfântul Duh, să-i scoată din căcat. Şi nici nu s-au apucat ziariştii să întocmească bugetele primăriilor şi ministerelor, să decidă ei ce investiţie trebuie făcută şi când. Dacă un primar din România făcea ce a făcut cel din San Frascisco din celebra Lombard Street, adică o zonă de joacă pentru copii, care arată minunat, cum puteţi vedea din fotografia de mai sus, era linşat pe loc. Aşa că vă invit să faceţi o plimbărică prin Bucureştiul nostru iubit, printre căcaţi de câini, cadavre de animale, moloz, gunoaie care dospesc la soare, fericiţi că vigilenţa jurnaliştilor a salvat oraşul de la cheltuieli inutile. Să trăiţi bine, că meritaţi!

Traian Băsescu pe rotisor

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când privesc maşina de tocat Băsescul, cred sincer că şansele Iubitului Conducător de a mai pupa un mandat la Cotroceni se apropie de zero. Şi ăla barat! Aşa se întâmplă când îşi dau mâna know-how ul american în materie de campanie electorală negativă(nu murdară, să ne înţelegem bine!) cu nesimţirea tipic românească. Am aşa o bănuială că abia anul ăsta consultanţii americani îşi vor câştiga pe merit banii.

Traian Băsescu este acum pe rotisor. Cum n-a fost niciodată în întreaga lui carieră de politician. Mai mult, cred că acum este mai urât decât era Adrian Năstase în 2004, şi ura este naturală, nu indusă, ca în cazul fostului premier. La Năstase faptele erau bănuite, şi pe aceste bănuieli se broda o întregă poveste, amplificată de mediile de informare. Timp de cinci ani niciuna dintre enormităţile spuse despre Năstase nu s-a dovedit adevărată. În ceea ce-l priveşte pe Băsescu, faptele sunt cât se poate de concrete şi de reale, dovedite. Şi el, şi oamenii din jurul lui au fost prinşi cu raţa'n gură, în flagrant. Nu mai e loc de întors, c'o fi, c'o păţi!

Şi mai am o presimţire: povestea cu fratele său, Mircea, vârât în firma de intermedieri pentru afaceri cu armament, e doar un (bun) început pentru o serie de scandaluri cu repetiţie, care au în comun corupţia. Va fi un crescendo, bine dozat, se va lăsa timp ca oamenilor să li se fixeze bine în memorie, prin repetiţie, fiecare caz, fiecare detaliu, fiecare nume. Va fi o lucrătură de profesionişti, ca să fim clari. Şi nu ştiu dacă Lăzăroiu şi compania vor reuşi să contracareze această avalanşă de atacuri.

Băsescu a fost până acum permanent în ofensivă, mai ales în 2004. Atunci Adrian Năstase era în defensivă, postură care nu i-a convenit prea mult. Acum Traian Băsescu a intrat în defensivă, şi este o tactică pe care nu o stăpâneşte. Problema este că nu mai are timp să-şi construiască o strategie câştigătoare, plecând de la starea de defensivă. Ce i-ar mai rămâne de făcut? Să-şi aresteze contracandidaţii? Îi victimizează! Să le însceneze dosare de corupţie la DNA? Prea târziu, şi prea grosier. În rest, greu de ştiut ce-ar mai putea face, spectaculos, pentru a prelua conducerea ostilităţilor. Cu atât mai mult cu cât bilanţul mandatului său nu pledează în favoarea sa, dimpotrivă!

Cred că cea mai inteligentă decizie, care i-ar permite să rămână pe scena politică(dacă are, totuşi, ceva de propus naţiunii ăsteia) ar fi să nu mai candideze. Dar nu-l cred în stare de un astfel de gest, pentru că nu este pregătit să urce Golgota pe care a urcat-o şi o urcă încă Adrian Năstase. Ca o paranteză: o ironie a sorţii face ca destinul politic al celor doi să se împletească într-un mod în care nici unul dintre ei nu şi-a dorit şi nici imaginat!

Cum spuneam, Traian Băsescu e pe rotisor, şi ăsta e doar începutul. Sfârşitul nu are cum fi unul fericit...

PS: interesantă şi postarea asta a fostului premier Adrian Năstase

Desfiinţaţi echipa Dinamo!

Mă uitam la Campionatele Mondiale de Atletism, unde Bolt mai bate un record mondial, cel de la 200 m plat, când, într-o pauză publicitară, dau pe Antena 1. Unde văd un spectacol incredibil: cretinii ce-şi zic "suporteri" rup gardul şi invadează cu sutele terenul, făcând un "real" serviciu României şi sportului românesc. Bineînţeles că meciul s-a întrerupt şi Dinamo a pierdut cu 3 la 0. Dacă mai au un pic de minte şi de demnitate, ăia de-şi zic patroni ai clubului Dinamo desfiinţează echipa. Dacă nu, e obligaţia Federaţiei s-o retrogradeze în ce divizie mai mizerabilă există: cartier, mahala, orice!

În curând România nu va mai exista în sportul internaţional, nici măcar în fotbal. Tot felul de proşti se bucurau că DNA a făcut ordine în fotbal. A făcut o laie! Bine, nici nu-i treaba lui asta, ce-i drept, dar ce mai spectacol au dat ţuluşii cu guguştucii ăia de la Piteşti!

Trăim din amintiri şi în sport, ca şi în educaţie, în cultură, în economie, în agricultură. Toate ţările foste socialiste au evoluat după prăbuşirea comunismului, pentru că au vrut să-şi facă alt viitor. Numai noi ne-am făcut din întoarcerea în trecut viitor. Ei bine, ce ne-am dorit, avem! Să trăiţi bine!

Revenirea în forţă a lui Marx

Spre enervarea unora, trebuie să semnalez un nou grupaj de articole, de data asta din Le Nouvel Obs, dedicat revenirii lui Marx în prim planul atenţiei şi dezbaterii publice despre capitalism şi despre viitorul său. Îl găsiţi aici.

Câteva fragmente din grupaj, o selecţie foarte subiectivă:

"Mais quel est donc le Marx encensé par ces chevilles ouvrières du marché mondialisé ? Une boîte à outils intellectuelle indispensable pour comprendre les crises récurrentes du capitalisme, ainsi que l'a également affirmé à plusieurs occasions Pascal Lamy patron de l'OMC. Le premier penseur à avoir compris le rôle paradoxalement «révolutionnaire» du capital, détruisant sur son passage les frontières, renversant toutes les hiérarchies millénaires et les croyances héritées. Un phénomène auquel un Attali applaudit sans réserve, tandis que Marx en était l'observateur prophétique effaré.Un Marx amputé de la «question sociale» quoi qu'il en soit, désinfecté de sa part la plus vive : la révolte devant l'injustice et la haine de l'argent, ce veau d'or qui «détourne les âmes les plus belles vers tout ce qu'il y a de honteux et de funeste à l'homme», écrivait-il en citant l'«Antigone» de Sophocle. Certainement pas le Marx admirateur de la Commune en tout cas, ni l'âpre penseur de la lutte des classes. Pas davantage celui qui décrivait en 1867 son «Capital» comme «le plus terrible missile qui ait jamais été lancé à la face des bourgeois». Mais n'est-ce pas finalement le destin des grands que de connaître des disciples de tout métal ?

"La victoire de Sarkozy ne m'a pas surpris comme un coup de tonnerre dans un ciel serein. Moi, je montre comment la lutte des classes en France a créé les circonstances qui ont permis à ce personnage de faire figure de héraut du parti de l'ordre et, tout à la fois, de possible recours aux yeux d'une fraction des couches populaires. Aux yeux de ceux que les gouvernements de la drôle de gauche avaient abandonnés, spoliés, mis en état de piège. A force d'avoir promis (comme l'avait fait Louis Bonaparte, alors socialiste et carbonaro) l'extinction du paupérisme après 10 heures du soir, la fausse gauche a fait le lit de ceux qui renouent, dans un monde de crise ininterrompue, avec les deux valeurs suprêmes du règne de Napoléon le Petit : le libéralisme et l'autoritarisme.Cela veut dire que, tandis que c'était l'ensemble de la bourgeoisie qui, depuis de Gaulle, avait régné au nom de la nation tout entière, c'est désormais une partie restreinte de la bourgeoisie qui estime avoir obtenu mandat pour régner au nom du veau d'or. Pour tenter d'en finir une bonne fois avec les conquêtes sociales et le mouvement ouvrier français. Le pays réel gronde de colère et de mépris. Utopistes à la triste figure, gageons que la suite de votre voyage ne sera pas de tout repos !"

"Il y a vingt-cinq ans, Marx était traité comme un chien crevé dans le meilleur des mondes libéraux possibles. Son spectre souriant est aujourd'hui de retour. Son actualité est tout simplement celle du capital mondialisé.A l'époque de la mondialisation victorienne, «l'énorme entassement de marchandises» en était encore à ses débuts. Marx ne s'est pas contenté d'explorer la grande pyramide. Sa critique de l'économie politique visait à en percer le secret, à en déchiffrer les hiéroglyphes, à en démonter la logique. Pour dépasser ses propres limites, le capital est contraint d'élargir sans cesse le cercle de son accumulation et d'accélérer le cycle de ses rotations. Faisant marchandise de tout, il dévore l'espace et endiablé le temps.La crise de la mondialisation capitaliste révèle la tendance triplement destructrice du capital - de la nature, de la société, de l'humain. En réduisant toute richesse à du temps de travail cristallisé, la loi de la valeur prétend quantifier l'inquantifiable et attribuer à toute chose une valeur monétaire, comme si le temps long de l'écologie était réductible aux instantanés des fluctuations boursières. Là où les économistes vulgaires assistent bouche bée au spectacle de la crise, Marx saisit à l'état naissant les contradictions mortifères d'une société schizophrène où «l'argent crie son désir», tout comme «le cerf brame sa soif d'eau fraîche». "

"Alors, que reste-t-il de Marx ? «Il a bien vu l'ambivalence du capitalisme, son aptitude à développer les forces productives, sa souplesse et sa capacité d'innovation permettant au système de s'autotransformer», explique Philippe Herzog, rappelant l'hommage de Schumpeter à un homme qui «a posé toutes les bonnes questions». Vrai aussi, «le Capital» reconnaît la puissance productive du capitalisme, formidable progrès par rapport aux formes antérieures d'exploitation qui lui donne un «droit historique à la vie». Vrai enfin, Marx célèbre la globalisation-universalisation qui marque «l'entrée de tous les peuples dans le réseau du marché mondial». Mais l'immense mérite du penseur de Trèves reste d'avoir montré que l'économie politique n'est pas une science abstraite. Qu'elle a d'abord un contenu social. Et que l'injustice est au coeur du capitalisme. Il a intégré le poids des rapports sociaux dans la réflexion sur l'économie. D'ailleurs, parmi les économistes sérieux, les seuls disciples (lointains) de Marx - ils sont français ! -, c'est l'école de la régulation (Michel Aglietta, Robert Boyer, Alain Lipietz...). Ils s'intéressent à l'interaction entre le marché et les «institutions» (les formes de la concurrence, de l'Etat, du rapport salarial...). Rappelant sa phrase terrible - «La bourgeoisie a noyé dans les eaux glacées du calcul les valeurs héroïques» -, Daniel Cohen reconnaît à Karl Marx l'immense mérite d'avoir fait entrer la classe ouvrière dans les livres d'économie.Reste que, pour l'écrasante majorité des économistes progressistes, le théoricien révo lutionnaire, celui qui peut se comparer à Darwin ou à Freud, celui pour lequel il y a un avant et un après, ce n'est pas Marx, c'est Keynes. Paul Krugman, lui aussi prix Nobel, comparant l'un et l'autre, après avoir salué le génie de l'économiste britannique, disait du second : «Karl Marx a autant apporté à l'histoire de la pensée économique que Zeppo Marx à l'histoire de la comédie» ! Sans doute exagérait-il pour le plaisir du bon mot. Quoi qu'il en soit, il y a un point sur lequel tout le monde s'accorde : si Marx n'a pas été majeur comme économiste, il a été, comme analyste de la société et comme philosophe, l'homme d'une rupture considérable avec toute l'histoire de la pensée en Occident. Et les économistes en ont, eux aussi, tiré un profit intellectuel."

Ca să nu ne învârtim prea mult în jurul cozii: n-o mai fi Marx în acest moment ceea ce era în urmă cu decenii pentru stânga, dar rămâne un gânditor politic, economic şi social esenţial pentru înţelegerea capitalismului, ca sistem. Aşa că, vrem, nu vrem, va trebui să punem mâna să-l citim, pentru că altminteri lipseşte ceva esenţial din peisaj. despre asta este vorba, nu despre anti-comunism sau alte tâmpenii atât de dragi dreptei noastre fascistoide.

Culmea capitalismului!

Externalizarea crimei din raţiuni de stat este, indiferent de unde ai privi lucrurile, o culme a capitalismului. Cu alte cuvinte, eu, statul "X", consider că un individ, prin ceea ce face, aduce grave atingeri interesului naţional. Şi atunci decid, în condiţiile legii(ei bine, da, în condiţiile legii, chiar dacă legea aia nu va fi publicată în vecii vecilor în Monitorul Oficial!), altminteri e belea, eliminarea pericolului. Asta însemnând orice: de la răpirea individului, aflat pe teritoriul altei ţări, şi aducerea lui în faţa justiţiei naţionale(vezi Israelul în cazul criminalilor de război nazişti şi în cazul teroriştilor arabi, SUA în cazul lui Fidel Castro, printre altele), până la lichidarea lui fizică.

Serviciile secrete ale statului respectiv sunt însărcinate cu executarea acestor misiuni murdare. Doar că abuzul în materie a dus la apariţia unei legislaţii restrictive în ceea ce priveşte "crimele în interesul statului". Şi atunci, ce şi-au zis băieţii? Hai să externalizăm afacerea. Recent, NYTimes a dezvăluit o astfel de coţcărie între CIA şi celebra firmă de mercenari Blackwater. În teorie cei de la Blackwater urmau să-i înveţe meserie pe băieţii de la CIA, care, nu-i aşa, ei nu ştiu să ucidă decât pe calculator, cu şobolanul! Nu vi se pare că în logica asta ne putem aştepta la orice? Mişto capitalismul ăsta, nu?

Am venit să vă fut muma-n cur!

Asta a fost atitudinea Elenei Udrea în faţa Comisiei parlamentare de anchetă: pur şi simplu a venit să-i sfideze, şi a plecat fără să răspundă la întrebări. " "Din respect faţă de instituţia Parlamentului, m-am prezentat în faţa dumneavoastră. Nu accept însă ca din comisia parlamentară să facă parte oameni care s-au decredibilizat într-o înregistrare apărută în mass-media. Cred că ar trebui să vă daţi demisia din comisie şi din Parlamentul României. Acţionaţi ilegal, abuziv şi încercaţi să fabricaţi un dosar penal unui ministru, folosind metode ale fostei Securităţi. Am venit să vă privesc în ochi şi vă spun că atât timp cât veţi face parte din această comisie, nu voi putea să cred în imparţialitatea ei. Mă voi întoarce atunci când partidele din care faceţi parte vă vor înlocui."

Cu alte cuvinte,"Demisionaţi, mai vin! Nu, hai, pa!" Tupeul acestei japiţe întrece orice măsură. Şi iese din sfera normalului, chiar şi într-o ţară precum România, unde este principalul instrument de afirmare în spaţiul public. Chiar nu are nimeni ac de cojocul Fecioarei din Pleşcoi? Care, mai nou, se dă virgină, umblând peste tot cu zarzavatu'n braţe!

Care-i şpilul?

Nu ştiu prin ce minune a reuşit Elena Udrea să-i convingă pe cei din PDL că, apărând-o, îl apără pe Băsescu. Am să fiu foarte direct: chiar dacă relaţiile dintre cei doi au mers prea departe, mă îndoiesc că, şi dacă ar exista dovezi directe ale preacurviei Iubitului Conducător, Elena Udrea ar îndrăzni să-l şantajeze cu ele. E vorba, totuşi, de Preşedintele României, care dispune de tot felul de pârghii ale puterii, cu care poate face şi mult rău.

Dacă există afaceri necurate, intermediate de Elena Udrea şi facilitate de Băsescu, prin poziţia ocupată, şi ele riscă să fie devoalate de comisia de anchetă(lucru de care mă îndoiesc), ar fi de-a dreptul sinucigaş pentru PDL să facă zid de apărare în jurul Duduii. Nimeni şi nimic nu ar putea pune capăt scandalului public!

Şi atunci, care este logica încăpăţânării şefilor PDL în a o sprijini pe Udrea? Pe Băsescu nu-l apără şi nici un mare bine nu-i fac, întărind imaginea legăturii neprincipiale dintre cei doi, care nu mai este una principal instituţională, cu aspecte galante, ca pe vremea când cei doi lucrau împreună la Cotroceni. Atunci avea o noimă, acum, nu. Partidului sigur nu-i fac un bine. Şi nici o dovadă de solidaritate nu e, moral vorbind.

Ce apără atunci PDL? Un sponsor important? Mă îndoiesc. Nu cred că afacerile inteprinderii Udrea-Cocoş mai sunt atât de profitabile, pentru a fi generoşi cu PDL. Un simbol? Ce fel de simbol poate fi madam Udrea? Al parvenitismului, lăcomiei, nesimţirii? Vi se pare că PDL ştie ce face în cazul Udrea, riscând, practic, izolarea pe scena politică? Sau sunt eu nebun, de vreme ce caut logica acolo unde nu se află, adică în lumea politică?

O poziţie de bun simţ

Remarc intervenţia lui Alin Fumurescu pe marginea dezbaterii legate de "legile educaţiei". Este o poziţie de mult bun simţ, care vine de la un om care funcţionează, profesional, şi trăieşte, personal, în societatea pe care noi o idealizăm şi o absolutizăm: societatea americană. O găsiţi aici. Eu îmi permit să citez un fragment, pe care îl consider relevant:

"De cateva zile dezbaterea despre Educatie a capatat o noua coloratura: batalia nu se mai da intre proiectul Andronescu si proiectul Miclea, ci intre partizanii statului si inamicii acestuia. S-a ajuns sa se vorbeasca despre stalinism, stat maximalist, Ceausescu si inviorarea obligatorie de dimineata, etc

Tare mi-e teama ca astfel formulata, intreaga dezbatere intra pe o panta total gresita, de unde se poate cu usurinta transforma intr-o avalansa periculoasa. Obsedati cum suntem cu o dreapta “de manual”, am ajuns sa-i cerem statului sa-si ia labele de pe Educatie, ca si cum asa ceva ar fi macar posibil. E aceeasi greseala pe care o fac partizanii “pietei libere”, a “mainii invizibile” a pietii. (A propos, intru aducere a-minte, scopul final al comunismului era tocmai disparitia statului.)

Sa ne intelegem: asa ceva nu exista. Adam Smith – creatorul “mainii invizibile” nu si-a impins niciodata metafora atat de departe pe cat o fac libertarienii de astazi (cu tot riscul de a-mi irita o puzderie de amici, libertarienii sunt un soi de comunisti intorsi pe dos:). Daca vreti, pentru Smith, “mana invizibila” e miscata de un corp cat se poate de vizibil – cel al statului: el stabileste tarife de import si export, legi anti-monopol, impozit pe profit, etc.

In cazul educatiei, lucrurile stau asemanator, insa la o miza muuult mai mare. In acest domeniu “a nu face nimic” e tot o politica de stat. Mai mult, un stat care nu are ca punct principal pe agenda sa educatia propriilor cetateni nici nu merita numit stat (vezi grecii). Problema nu e asadar “cat stat” ci “ce fel”? De implicat intr-un fel sau altul statul se implica – si e normal sa o faca (dupa cum e normal sa se implice in domeniul sanitar, politie, armata, posta, pompieri, drumuri, etc) “Cum”, nu “daca”, statul educa cetatenii ar trebui sa fie intrebarea in jurul careia sa se invarta, cu rost, dezbaterea."

Ingenuul Băsescu

Poliţiştii sunt în stradă, şi cer plata unor drepturi băneşti care li se cuvin, unele dintre ele esenţiale pentru bugetul familiilor lor, cum sunt compensaţiile pentru chirii. O fac nu de ieri, de azi, ci de la începutul anului. E o veche poveste, aceasta a drepturilor băneşti care există mai mult pe hârtie: ele au rol de "calmante" sociale. Când e cotoioasă, guvernanţii, indiferent care sunt ei, mai inventează un astfel de "spor" salarial, îl plătesc două-trei luni, după care încep să ridice din umeri şi să le arate păcăliţilor elefantul cu trompa roz!

Deci, nimic nou, până azi dimineaţă, când în piaţa din faţa Guvernului, unde protestează poliţiştii, poposeşte mimoza de la Cotroceni. "Cum, băieţi, hainul ăla de Dan Nica nu vă dă bani? Aţi vorbit cu el? Şi, nimic? Ia veniţi voi duminică la Cotroceni, că tot n-au televiziunile de ştiri ce da!"

Deci Măreţul şi Înţeleptul Conducător nu e şeful CSAT, în CSAT nu s-a discutat Bugetul Internelor, Boc nu e sluga lui, nu se uită la televizor, în ipoteza că serviciile nu l-au informat că poliţiştii sunt furioşi, şi, în general, trăieşte în altă Românie? Aşa s-ar zice, după ingenuitatea demersului său.

Ăsta chiar ne crede proşti pe toţi? Sondajele arată tot mai prost pentru Băse, de recurge la trucuri atât de joase? Sau practică vechea lui tactică: toţi e proşti, hoţi, tâlhari, numai eu sunt maica Tereza a securismului?

O nouă labă tristă

Asta a fost şezătoarea de la Palatul Parlamentului, convocată de Miss Camera Deputaţilor, cu unicul scop de a vinde "Reforma Miclea" drept a opta minune a lumii: o nouă labă tristă! Ca atâtea altelea în ultima vreme, când o clasă politică debusolată trebuie să ofere soluţii problemelor unei societăţi şi mai debusolate.

Situaţia sistemului educaţiei publice(pentru că în principal despre asta este vorba) generează nemulţumiri dintr-un punct de vedere care, paradoxal, nu-i poate fi imputat: anume că între educaţie şi poziţie socială, succes economic şi recunoaştere din partea celorlalţi NU mai există nicio legătură. Oricât ar părea de ciudat, dar perioada comunistă a făcut mai mult în această direcţie decât toate celelalte regimuri politice ale României moderne.

Frustrările tinerilor care vin pe piaţa muncii după ce au terminat o formă de educaţie: liceu, facultate, şcoală de arte şi meserii sau cum s-o mai numi acum, şi li se dă cu flit de către angajatori, sunt de înţeles, cum sunt de înţeles şi frustrările angajatorilor, care nu găsesc oamenii de care au nevoie printre absolvenţi. Nu mai vorbim de frustrările părinţilor, care plătesc preţul acestui tip de eşec.

Toţi au dreptate şi toţi greşesc. Au dreptate, pentru că fenomenul este real. Greşesc crezând că sistemul educaţiei este de vină. Sistemul nu are nicio vină, pentru că el şi-a demonstrat capacitatea de a răspunde nevoilor sociale. Acum problema este că societatea nu ştie ce să-i ceară, pentru simplul motiv că nu ştie de ce anume are nevoie.

Să mă explic: Occidentul a luat, în urmă cu circa patru decenii, din motive conjuncturale, care privesc cele două şocuri petroliere din anii '70, decizii care acum îi slăbesc influenţa în lume şi-l pun în stare de inferioritate, decizii care accelerează declinul său în toate domeniile vieţii materiale şi spirituale. Rezumate, aceste decizii înseamnă dezindustrializare.

Şcoala românească a avut performanţe şi sens social doar în perioada industrializării, singura care permitea planificarea şi avea predictibilitate. Uităm că un inginer, sau un medic, sau un orice alt specialist este un "produs" cu ciclu lung de fabricaţie. Şi în Occident existau multe forme de planificare, chiar dacă aici piaţa juca un rol infinit mai important ca în comunism.

Pentru a răspunde nevoilor lumii industriale, şcoala s-a organizat astfel încât să dea elevilor un număr de cunoştinţe, care să le permită integrarea rapidă în structurile inteprinderii lumii industriale, sau, după caz, continuarea studiilor în institute de învăţământ superior foarte bine ancorate în realităţile economiei. Şi mai e ceva: acea şcoală îi forma ca piese ale unei structuri sociale proprii doar lumii industriale.

Renunţând la industrie, Occidentul a făcut inutilă şcoala în forma performantă a lumii industriale. Şi când spun performantă mă refer la calitatea marii majorităţi a produselor sale. Occidentul a decis că are nevoie doar de o mână de produse de elită, care să conducă entităţile financiare, cu care a încercat să domine în continuare lumea(şi am văzut ce a ieşit şi cum au condus-o, dar mai ales unde!). În rest, şcoala a ajuns un fel de sistem de protecţie socială, menit să ridice cât mai mult vârsta la care tinerii intră pe o piaţă a muncii extrem de comprimată, pentru că incompletă, lipsind din ea domeniile cele mai importante, cele ale producţiei de bunuri. Iar serviciile cu valoare adăugată mare, care cer calificări speciale, sunt fatalmente limitate ca posibilităţi de angajare. În rest, ca să înfigi cârnatul în chiflă nu trebuie să ai un MBA, deşi mulţi cu MBA ajung şi la asta, în lipsă de altceva.

Eu cred că Occidentul s-a lăsat păcălit de o viziune extrem de atrăgătoare: aceea a societăţii cunoaşterii, cea care urma să rezulte din trecerea la post-industrializare. Aşa ceva nu există, chiar dacă orice tâmpit poate avea acum un calculator şi o conexiune la Internet. Nu trebuie să fii un geniu să vezi că sociatăţile noastre sunt orice, numai unele ale cunoaşterii, nu! Înţelegând prin cunoaştere creativitatea, nu pălăvrăgeala pe net!

Muncitorul cognitiv, aşa cum îl vedea Peter Drucker, nu există. Şi mă tem că nu are să apară prea curând. Mai mult, mari inteprinderi, pe care lumea le vedea drept deschizătoarele de drum ale Noi Economii, economia cunoaşterii, nu sunt decât adaptări ale inteprinderii fordiste la producţia de bunuri simbolice în mediul digital. Cei care le-au fondat şi le conduc sunt produsele vechii şcoli, aparţinând lumii industriale. Asta explică de ce la începutul anilor 90 mulţi români cu studii superioare, tehnice în special, şi-au găsit repede un post la Microsoft, spre pildă. Este vorba de compatibilitate de cunoştinţe şi de atitudini, adică de similitudini, dacă nu identităţi, în modul în care au fost pregătiţi.

Asia a început procesul de recuperare a rămânerii în urmă, de dezvoltare accelerată, copiind modelul şcolii occidentale, a celei publice, pentru că despre asta vorbim, în principal, care este o şcoală de masă, şi perfecţionându-l, ducându-l până la limită. Noi am renunţat la model, crezând că este anacronic. Asiaticii, nu, mai mult, au făcut din el cheia succesului lor economic de-a dreptul insolent. Practic, suntem bătuţi cu armele noastre!

Revenind la oile noastre, vom înţelege mai bine de ce discuţiile pe legile educaţiei se cantonează în domenii care nu au legătură cu esenţa problemei: pentru ce fel de economie şi societate pregătim elevii şi studenţii? De aceea ne interesează cine îi numeşte pe directori, dacă să fie sau nu membri de partid, cine să dea banii, când să se dea examen, zece sau treisprezece clase, şi altele ca astea. Faptul că avem trei viziuni despre "reformă" nu înseamnă nimic: oricum ele nu au legătură cu realitatea socială, pentru că realitatea nu este deloc clară.

De fapt, economicul vrea din partea şcolii produse tipice societăţii industriale, pe care ea nu mai ştie cum să le producă, năucită de reforme ale căror principal crez a fost: oricum, numai ca înainte nu!

Aşa se face că' ei au nevoie de oameni cu abilităţi tehnice, cel mai adesea, care să se integreze în sisteme ierarhice, care să vină la timp la lucru, să respecte o anumită disciplină tehnologică şi ierarhiile, să lucreze în echipă, să aibă, între nişte limite, iniţiative, responsabili, altruişti, chiar. Şi ce primesc? Cel mai adesea nişte anarhişti care nu respectă pe nimeni şi nimic, care nu pot lucra în echipă, iresponsabili, mulţi semianalfabeţi funcţionali, fără iniţiative, leneşi şi obraznici.

Din păcate, nu mai avem instrumente nici pentru planificare economică, nici pentru construcţie socială. Deciziile economice se iau în afara ţării, deci sistemului educaţiei naţionale îi este greu să anticipeze cerinţele de forţă de muncă, structural vorbind, pe termen mediu şi lung ale economiei, şi nici minimul de cunoştinţe, necesar pentru o eventuală calificare în funcţie de nevoile de moment. Decizii sociale nu mai ia nimeni, pentru că nimeni nu vrea să mai producă proiecte de viitor, de fapt alternative de viitor.

De asta indiferent care dintre cele trei "proiecte" de reformă: Miclea, Andronescu sau Adomniţei(c'a lăsat şi ăsta un pachet pe birou!), nu se va întâmpla nimic în sistemul educaţiei publice. Aşa că singura miză a dezbaterii de azi a fost aceea de a-i mai face puţină campanie lui Traian Băsescu.

Nu cred că în Occident, respectiv şi în România, va mai exista, câtă vreme banul va fi singurul criteriu de valorizare socială, de statut social, o legătură directă şi evidentă între educaţie şi bunăstare. Este marea sfidare pentru şcoală, la început de secol 21.

Cum să faci bani cu...coada!

Cine mai crede în bla-blaul cu etica protestantă, vitalitatea capitalismului, responsabilitatea socială a corporaţiei, etc, etc, îl invit să mediteze la felul în care fac bani capitaliştii, când nu le merge tocmai bine. Mi-am condus o rudă la aeroport, la Otopeni. Am intrat în parcare, mi-am luat jetonul, şi cum am învăţat lecţia de anul trecut, am întârziat suficient încât să nu mai aştept până deschide compania ghişeul de control. Cu alte cuvinte, n-am zăbovit prea mult prin autogara de la Otopeni(că aeroport e greu să-i spui!), dar suficient să dau aproape 10 lei pe o sticlă de juma' de litru de apă minerală. I-au pus repede ştampila şi "Drum bun, mătuşă dragă!"

Ies din aeroport, mă urc în maşină, şi o iau cătinel spre barierele de la ieşire, cu banii pregătiţi, şi jetonul în dinţi. Acolo, cei care încasau banii stăteau şi fumau, iar vreo şase-şapte maşini făceau un balet complicat, luând-o înapoi de unde au venit, adică din parcare. Nu se mai plătea la gheretă, se plătea la "automat"!

La automat, coadă ca la carne, pe vremea lui Odi! Şi, evident, totul în bătaia nemiloasă a soarelui. Am stat vreun sfert de oră, timp în care mulţi au plătit mai mult decât dacă plăteau la ieşire. Se facturează la jumătate de oră, iar dacă ai depăşit cu o secundă numărul întreg de intervale, mai plăteşti o juma'. Şi nu e tocmai ieftin: 3 lei noi!

Aşa ne frig şi şmecherii de la firmele de telefonie mobilă, care la ei acasă facturează la secundă din prima secundă de convorbire, sau cel mult după primele 15 secunde, la noi la secundă după primul minut! Vorbeşti câteva secunde, plăteşti un minut. Motivul? E complicat "softul!" Adică e mai simplu să numeri minute şi secunde, în loc să numeri doar secunde? Să operezi cu două tarife, în loc de unul?

Uite aşa se fac bani pe spinarea mămăligii româneşti, care n-a învăţat nici după douăzeci de ani să-şi apere drepturile!

Tupeu de curvă

Elena Udrea este chintesenţa tupeului noii generaţii de politicieni, aia în care stă reforma morală a societăţii româneşti, aşa cum ne futeau la cap apostolii "societăţii civile." Iar tupeul ei este tupeul curvei de pe centură, care nu are nimic de pierdut, pentru care clientul nu există, există doar banii lui şi teama de bătaia pe care o poate încasa de la peştele ei. Viaţa ei este un ocean de vulgaritate, vulgaritate pe care o afişează ca pe un trofeu, e marca ei de identitate.

Această curvă ordinară reprezintă poporul român în Parlament şi exercită suveranitatea în numele lui. Şi este şi membru al Guvernului. În această dublă calitate, îşi permite să nege esenţa funcţionării democratice(atâta câtă e în România!), atacând în mod ordinar atât instituţia parlamentară, prin decizia de a nu se prezenta în faţa egalilor ei, întruniţi într-o comisie de anchetă, cât şi funcţionarea statului de drept, prin ordinul dat subalternilor ei, de a sfida legea şi Parlamentul şi de a nu se prezenta la audieri.

Nu mă interesează motivele invocate de această tută! Discuţiile din Comisie, scurse în presă de angajaţi ai Parlamentului(transcrierile fiind făcute în Parlament, pe bani publici, pentru că lucrările Comisiei erau înregistrate şi transcrise, fiind destinate publicităţii, la momentul decis de Comisie) nu demonstrează nimic, în afară de lipsa de ţinută a politicianului român, şi nu pun în discuţie legitimitatea Comisiei. Culmea tupeului Fecioarei din Pleşcoi este denunţul penal împotriva colegilor ei din Comisie!

Dacă parlamentarii români mai au un dram de demnitate ar trebui să ceară invalidarea mandatului Elenei Udrea, pentru sfidarea Parlamentului, din care face parte şi ea, şi demiterea din Guvern. Dacă PDL continuă să o apere, o grevă parlamentară până la excluderea Elenei Udrea din Parlament ar fi un gest firesc. Pentru că nimeni nu-i mai presus de lege. Nici măcar curvele!

PS: atacul în haită al PDL iştilor împotriva Comisiei(aici şi aici) îmi demonstrează că am avut dreptate când am afirmat că este urgentă dizolvarea ei, înainte de a se face legătura cu BRD. Şi încă ceva: cine a fost şef la BRD, şi încă are influenţă în bancă? Bogdan Baltazar, securisto-pedist de înaltă ţinută morală şi profesională. El ce-o fi ştiind despre împrumutul madamei şi despre finanţarea PD?

PPS: în ceea ce-l priveşte pe numitul Zoso, rămâne cum am stabilit: e un cretin, dar un cretin care, mai nou, s-a colorat în portocaliu. De ce nu mă mir?

Centralizarea descentralizării

Ce foame de bani are Guvernul lui fish! Acum a pus ochii pe banii comunităţilor locale. Pentru că asta e miza deciziei de a introduce normative de personal în primării după unicul criteriu al numărului de persoane din comunitate. Şi uite aşa se ajunge ca Primăria Generală a Bucureştilor să fie obligată să funcţioneze cu doar 400 de oameni. Poate că dobitocii care au luat această decizie nu realizează că în Europa sunt o mulţime de ţări cu un număr mai mic de locuitori decât Bucureştii, şi poate şi cu PIB mai mic. Şi care nu au doar 400 de funcţionari în administraţia centrală.

Cum poţi spune că dai primăriilor şi consiliilor judeţene responsabilităţi noi în gestionarea educaţiei, sănătăţii, protecţiei sociale, infrastructurilor, şi în acelaşi timp să le reduci schemele de personal? Cum le vor gestiona, cu cine? Demagogie de genul ăsta, făcută de Dan Nica: "Locuitorii dintr-o localitate vor decide cum anume functioneaza serviciile publice si nu cei care au puterea si care decid din Bucuresti. Niciodata cineva din Bucuresti nu va sti mai bine cum trebuie sa functioneze aceste lucruri decat cei din acea localitate", e o formă de dispreţ, câtă vreme tu tocmai asta faci, le impui colectivităţilor soluţiile tale.

Să ne hotărâm: ori mergem în logica descentralizării, ori în aceea a statului centralizat. Dar aşa, cu popoul în două luntrii, e soluţia perfectă pentru falimentul unei idei în care eu, cinstit, nu prea cred. Dar dacă asta se vrea, şi poporul nu cârâie, perfect: descentralizăm! Dar să fie ori laie, ori bălaie! Şi, şi , nu merge!

Woodstock: artiştii. Atunci şi acum

De pe Yahoo!, un interesant articol despre cariera celor care au cântat atunci la festivalul de la Woodstock. Şi tot de acolo un articol despre destinul câtorva melodii cântate acum 40 de ani.

Un scandal cu miză de miliarde

Îmi propusesem s-o las dracului de politică azi, să nu pomenesc nimic despre cocina asta în care, din păcate, se joacă destinul unei ţări, care, prin cetăţenii ei, face numai alegeri greşite de la o vreme. Dar văd că nu e rost de pauză. Şi iată de ce: o serie de oranjgutani au început să se agite pe blogurile lor, răspândind un zvon. Despre ce este vorba, citiţi aici, aici, aici şi aici.

Că un "ales al poporului" are o "scrisorică" în format digital, pe care o negociază cu presa, nimic original, de la Caragiale încoace. Că asta a produs reforma clasei politice, aia promovată de Băserscu şi de "sociataea civilă", iar nu mă miră: jegul nu poate produce DECÂT jeg!

Altele sunt de remarcat: energia şi resursele celor care vor să compromită comisia de anchetă care o are drept "obiect al muncii" pe Elena Udrea. De ce este nevoie de asta? Pentru că lui Traian Băsescu i s-ar lega de coadă cu o tinichea prea mult? Şi asta nu face bine la toamnă, în alegeri? La câte tinichele are el, una în plus ar fi chiar de laudă!

Nu ştiu dacă Elena Udrea este "călcâiul lui Ahile" pentru Traian Băsescu. Poate, dar doar în condiţiile în care se demonstrează că bani publici au fost sifonaţi în folosul Elenei Băsescu şi al lui Traian Băsescu, cumva, prin firmele de publicitate cu care a lucrat Ministerul Turismului.

Mie mi se pare că miza este în altă parte. Acea "altă parte" se numeşte BRD. Cred că BRD este interesată mai dihai în punerea batistei pe ţambal, şi nu pentru că i-a rescadenţat împrumutul lui Udrea, contra unor clipuri publicitare. Nu, ci pentru altceva. În scandalul din ultima vreme s-a pierdut în neant o ştire: anume că în septembrie se anunţă amplasamentul noii centrale nucleare, pe care o vor construi francezii. Şi cine o va finanţa? Păi, BRD ar fi alegerea logică, fiind vorba, de fapt, de Societe Generale.

Un scandal politic, care duce la factorii de decizie din stat, preşedinte, membri ai guvernului, şi implică şi banca, este fix reţeta eşecului acestui proiect de miliarde de euro. Şi atunci comisia trebuie desfiinţată înainte de a se ajunge cu scormonitul până la BRD. Asta e părerea mea despre acest scandal care se construieşte, inclusiv pe Internet. Ce va fi, vom vedea zilele ce vin.

Woodstock: muzica

Woodstock, memoria peliculei

Fotografiile de mai jos sunt făcute de cei care au participat la festival. Ziarul NYTimes le-a strâns şi le-a publicat, pentru că sunt mărturii inedite ale spectatorilor, care au privit realitatea fără clişeele fotografilor profesionişti. Ce mi se pare interesant este faptul că sunt extrem de puţine instantanee cu scena şi cu interpreţii. De unde se vede treaba că a fost spectacol şi în mulţime, şi nu de puţine ori la fel de interesant şi, de ce nu, chiar mai "original" decât cel de pe scenă!