Internaţionala imbecililor de dreapta

Cunoaşteţi refrenele lui băsescu: românii nu muncesc, preferă să stea acasă şi să primească ajutorul social, să le futem deci muma'n cur şi să le tăiem pensii, salarii, ajutoare sociale, tot. Susapectez că mai nou Pulimea Sa face parte dintr-o internaţională a imbecililor de dreapta, care gândeşte în clişee şi refuză cu obstinaţie realitatea. Evident, Internaţionala asta îşi are sediul la Washington, că unde altundeva puteai găsi atâţia imbecili din ăştia pe metru pătrat? 

Spre deosebire de România, tot la Washington se află şi foarte viguroase voci critice împotriva acestei Internaţionale a imbecililor de dreapta, care voci nu se tem că vor fi puse pe lista neagră a "vulnerabilităţilor de securitate". 

Veţi recunoaşte mai jos discursul dreptei, care se universalizează, discurs pe care-l recită şi băsescu, după ureche, că el e cam lăutar de felul lui la capitolul ideologie. Şi argumentele de bun-simţ ale unui om care nu înghite pe nemestecate propaganda unor idioţi, evident!

"1. Extended unemployment benefits are causing unemployment. Extending benefits for the long-term unemployed will only encourage them to sit at home on their extended derrieres and let vacant jobs go begging.

What jobs? We're down 8 million since the start of the Great Recession. We aren't even creating enough new jobs to keep up with population growth. So what jobs are the unemployed not taking? "

Păi, de ceva vreme, ăsta e discursul pe care ni-l tot servesc băsescu şi ai lui. Şi la care eu tot întreb, de m-am plictisit, de ce nu este capabilă economia românească să genereze locuri de muncă? Că dacă erau locuri de muncă nu plecau să lucreze în afara ţării peste 2 milioane de români. Şi nu aveam atâţi şomeri. 

"2. Unemployment is caused by "structural" problems in the labor markets. Labor markets have to be freed from constraints like decent pensions, a reasonable retirement age, and adequate health care benefits. These public benefits -sometimes known as the social wage -- are keeping employers from hiring. So, sorry, Americans, we'll just have to work longer and harder for less."

This chilling proposal, now on the lips of Republicans and Democrats alike, will clearly make the markets happy. But what about the rest of us?

Is this grim belt-tightening really going to bring back the 8 million jobs we lost?

If we cut the social wage, corporations certainly will save on labor costs and accumulate more cash. But will they productively invest it? Not according to Yves Smith and Rob Parenteau, They argue that corporate America greatly prefers to pocket the cash and use it for gambling on Wall Street."

Aţi înţeles de ce vrea băsescu distrugerea statului social şi de ce este aşa de înverşunat împotriva cheltuielilor sociale? Să le rămână ălora de i-au finanţat campaniile electorale mai mulţi bani, luaţi de la gura amărâţilor de pensionari.

"3. The only real jobs are private sector jobs. You see, only the private sector can rescue our economy because the jobs they create spring from consumer supply and demand, not the dictates of corrupt or know-it-all politicians. When you work for the public sector, you're practically on the dole because your wages come from tax dollars. That's quasi-socialism.

Has anyone noticed that private industry has been on the public dole for decades? We have millions of alleged private sector jobs funded by the Defense Department and through subsidies for industries from sugar to oil, and of course banking. We've given so many tax dodges to corporate America that most companies pay almost no taxes at all. The idea of a purely private sector is pure fiction, a soothing fairy tale for Tea Partiers and faith-based, free-market ideologues.

Despite all the perks we've been giving to corporate America, it's not at all clear that the private sector will ever again create enough decent jobs to support a middle class society in this country. Right now the economy is supposedly growing, but employment isn't. So what is growing? Well, the obscene bonuses and pay packages of corporate America and Wall Street --- the only growth that counts for our financial elites.

We're at a critical point in the jobs crisis. Nearly 30 million of us don't have jobs or have been forced into part-time jobs. It's not like there's no work to do. We have millions and millions of kids to educate. We desperately need to slash our energy use--and with an army of workers, we could weatherize every home and business in the country. Our bridges and roads will take decades to repair. We need to build an entire national system of efficient public transit.

When Wall Street is in trouble, we come to the rescue with trillions in bailouts. We've poured hundreds of billions more into two wars. But when it comes to investing in our people to get needed work done, we can't seem to summon the will or find the cash. "

De comentat ar fi şi aici, că şi ei au grasul lor care stă în spinarea slabului, dar la ce ar folosi? Maşinăria de propagandă merge cu motoarele turate la maximum, şi îşi face treaba impecabil, pentru că elitele intelectuale şi politice au fost corupte şi nu-şi mai fac datoria.

Din această perspectivă "1984" este o simplă operă umoristică... 

De asta aţi făcut voi o revoluţie?

Un banc din Epoca de Aur: Lenin moare şi se duce în Rai(nu protestaţi, nimeni nu-i perfect!). Acolo dă de ţarul Petru cel Mare(ei bine, poate că e prea mare plictisul în Rai şi pentru variaţie...). Urmează o discuţie interesantă. Ţarul: "Vladimir Ilici, Rusia e tot aşa mare, cum am lăsat-o eu?" Lenin: "Da, Majestate!" Ţarul: "Şi în Siberia tot aşa de frig e?" Lenin: "Tot aşa, Majestate!"    Şi discuţia continuă, iar din ea rezultă că nu s-a schimbat nimic în Rusia. O ultimă întrebare din partea ţarului: "Vladimir Ilici, pe vremea mea era o votcă nemaipomenită. Avea 40 de grade. Tot aşa e?" La care Lenin răspunde: "Nu, Majestate, acum are 45 de grade!" La care ţarul exclamă: "Bine, mă, tâmpiţilor, şi pentru asta aţi făcut voi o Revoluţie?"

Ei bine, articolul lui Claude Karnoouh, apărut pe blogul Revistei Cultura îmi reaminteşte, tragic şi fără speranţă, de acest banc. De fapt, despre ce a fost vorba în "Revoluţiile" din Est, din 1989? Ce s-a schimbat? 

" Sa spunem lucrurilor pe nume: anticomunismul din ziua de azi are doua functii esentiale. Prima, pe care am anuntat-o deja in prima parte a acestui articol, este trimiterea in uitare a realitatii istorice interbelice si – analizata pe larg in cele doua lucrari mentionate mai sus, in nota (6) – crearea unei atmosfere de suspiciune menite sa impiedice orice reflectie aprofundata asupra optiunilor comuniste din timpul crizei prelungite a scurtului secol XX, in intervalul dintre august 1914 si capitularea Japoniei din august 1945. O analiza a acestor optiuni ar putea sa releve ca au existat si lucruri pozitive in faza comunista a Europei, care ar putea fi inca ameliorate, modificate sau transformate, pastrandu-se spiritul initial de pacificare a raporturilor economice. Tocmai aceasta e si ideea excelentului eseu al lui Alexandru Polgár, din „Genealogii ale postcomunismului” (op. cit., pp. 29-48).

Institutele pentru memoria crimelor comunismului detin aceasta functie esentiala: de a dirija perspectiva asupra mortilor, asupra crimelor comunismului, trecand sub tacere pe de o parte de pierderile cauzate de o reala lupta de clasa – care nu va putea fi niciodata redusa la discursurile sforaitoare ale seminarelor universitare si care a fost dintotdeauna teatrul unor conflicte acerbe –, si last but not least, obliterand crimele capitalismului, foarte numeroase si comise de-a lungul unor secole intregi, incepand cu exterminarea amerindienilor si cu comertul sclavilor (sub binecuvantarea Bisericii Catolice, apostolice si romane, si a surorilor sale adversare, bisericile reformate!) si terminand, pentru moment, cu campurile de lupta din Afganistan si din Gaza.

Dar asta nu e tot…

Anticomunismul care infloreste in mediile universitare, printre intelectuali de toate conditiile, in presa si in cea mai mare parte a clasei politice, va fi liantul unei noi clase de paraziti ai statului, delegati sa mentina un fel de control ideologic asupra structurilor si a institutiilor insarcinate cu asigurarea propagandei verdictelor oficiale, politic si istoric corecte. Si, cu aceasta ocazie, sa reducerea la tacere a oricarei disidente, oricat de moderate.

A recunoaste, fara cosmetizari, instalarea mai mult sau mai putin violenta a comunismului in istorie e un fapt legitim, insa trebuie gandit in contextul hiperviolent al Primului Razboi Mondial, pe fondul ravagiilor crizei economice din anii 1930 si al apocalipsei celui de-Al Doilea Razboi Mondial. A eluda acest tip de incadrare inseamna sa cosmetizezi istoria, adica sa obscurizezi factorul politic de dragul unor consideratii moraliste de doi bani.

Or, tocmai: anticomunismul este aceasta operatiune de machiaj, al carei singur scop ramane, la urma urmelor, exonerarea elitelor conducatoare interbelice de responsabilitatea lor covarsitoare in instalarea fascismului si a nazismului. Fiindca, slava Domnului, nu maimutarelile unor Patapievici, Mihaies, Liiceanu sau, mai rau, vicleniile dlui Tismaneanu (care ar trebui sa-si mai puna memoria la teasc si sa afle, din experienta familiala, ce a insemnat fascismul si nazismul in Europa Orientala), nu sforariile lor ridicole, nici ale tinerilor lachei ai domniilor lor, avizi de promovare si folositi pentru treburi murdare, ne vor face sa uitam acele vremuri apocaliptice…"


PS: nu strică să citiţi şi asta. Aşa cum n-ajută, nici nu strică. Dar măcar explică. Nu mă aştept să înţeleagă băsescu şi canibalul din dotare. Dar măcar câţiva cu bun-simţ de prin partidul oranjgutanilor tot or gândi normal.  

"It’s no accident that the great progressive successes of the labor movement, the civil rights movement, a variety of other social justice movements, and the emergence of a vast and thriving middle class all converged in the early post-World War II decades.



But the counterattack from the right, with its assaults on labor, its outlandishly regressive tax policies, its slavish devotion to corporate power and its divide-and-conquer strategies on racial and ethnic issues all combined to halt the remarkable advances of ordinary working people.



All you have to do now is look around at what the right has wrought.



Bob King has a vision that draws upon the lessons of that postwar period, starting with the basic right of workers to organize if they wish without being terrorized by employers. It was the fact that workers were organized in the auto and other manufacturing industries that sparked the creation of a large middle class in America. Those well-paying union jobs allowed working families to buy a home, to put their children through school, to build better lives.
 The wages from those jobs fueled the consumer demand that powered America’s economic success."

Cer de noapte de iulie

De prin memoria dudei

Azi a fost încă o zi mizerabilă. Din motive strict personale, dar care nu au cum să nu aibă legătură cu mizeria generală. N-am prea avut chef de scris. Dar acum, spre seară, făcând ordine prin memoria dudei, am găsit ceva poze uitate, făcute după principiul: "hai, că nu se ştie când e nevoie". Nimic spectaculos, doar Bucureştiul iubit(vorba vine!).

Nu vă gândiţi că fotografiile astea ţin loc de postare. Ele au totuşi un rost. E vorba despre o realitate pe care n-o poţi percepe corect decât prin aspectele ei banale, nu prin cele spectaculoase. Mă veţi întreba ce leagă transportul ăla agabaritic, care gâtuie circulaţia într-un cartier care şi aşa se sufocă sub trafic, pentru că s-au construit în demenţă spaţii de birouri(şi altele, muuuuuult mai multe sunt pe ţeavă!) de svastica transformată de pe faţada blocului de lângă Biserica Luterană, şi pe aceasta de hârbul ruginit care se învecinează cu palmierii lui Piedone şi scuarul din faţa lor? Aparent, nimic.

Şi totuşi, ele ne exprimă în totalitate: nimic din ceea ce facem nu intră în relaţie, nu se armonizează, nu dă un tot. Unele lucruri, luate în sine, sunt exemplare. Dar imediat apare ceva care funcţionează pe post de "muci în fasole". Şi atunci se duce dracului tot farmecul. Uitaţi-vă la fotografiile din scuarul transformat în piaţă volantă. Aţi văzut ceva mai trist, mai lipsit de sens? Nici cal, nici măgar, sărăcie cu lustru, bani cheltuiţi aiurea, efect de mahala arabă, cu palmierii ăia din fundal. 

Poate totuşi n-am pierdut degeaba timpul cu ele...

  

Idei proaste

Când eşti un simplu plezirist şi-ţi dai cu părerea pe blog, sau la o bere cu prietenii(este şi cazul meu, aşa că mi-am făcut autocritica preventiv!) nu e grav. Cel mult îţi iei nişte înjurături de la nişte unii mai nevricoşi. Dar atât. Când eşti demnitar al statului, şi te apuci să dai sfaturi în domenii pe care nu le stăpâneşti, atunci meriţi să-ţi iei şuturile în cadru oficial, ca să zic aşa.

Studiu de caz. Varujan Pambuccian este inginer de calculatoare, specialist în IT. S-o fi pricepând la meseria lui, nu ştiu, nu mă bag, dar când se apucă să dea sfaturi în economie, ei bine, lucrurile se schimbă. Omul nostru are idei puţine şi fixe. L-a pus dracu' şi-a citit un libertarian, probabil că pe von Mises, şi a avut o epifanie. I s-a arătat! România nu poate fi salvată decât prin distrugerea statului social.  Şi propune mai nou, după tâmpenia cu TVA de 25% şi cotă unică de 4%, privatizarea sistemului de asigurări de sănătate. 

Evident, n-a făcut cel mai mic studiu de impact, că n-are cum s-o facă. Nu e treabă pe care s-o poată face un singur om, nespecialist, pe deasupra, fie el şi armean deştept(asta rămâne de demonstrat). Dar măcar să fi citit despre reformele asemănătoare, promovate de alţii. De exemplu de nemţi. Citiţi aici ce probleme au după un val de privatizări în sistemul de sănătate.


"Tous les employés de la santé ont vu leurs salaires baisser en passant dans le privé sauf les médecins chefs de services et leurs adjoints ayant des fonctions managériales. Il faut signaler que ces modifications des conditions de travail et de rémunération ont entraîné une grève "historique", la première depuis trente ans, chez les médecins des hôpitaux publics et communaux. Pire encore, depuis quelques années le départ des médecins hospitaliers vers la Suisse, la Scandinavie et dans des cabinets privés provoque une véritable pénurie à l'hôpital. Cet exil et cette pénurie commencent également à toucher les soignants non médicaux.




La résistance à la privatisation est maintenant croissante dans la population : en 2004, un référendum à Hambourg a retardé d'une année la vente des hôpitaux, 77 % des votants s'étant exprimés contre la vente. Des collectifs "Gesundheit ist keine Ware" (la santé n'est pas une marchandise) se sont créés. Car pour les patients, les dysfonctionnements sont nombreux : outre le manque de personnel, la diminution de durée des séjours et les sorties prématurées sont la cause de réhospitalisations encombrant d'autant plus les urgences qu'elles doivent se faire dans un autre hôpital que l'hôpital du premier séjour (au risque sinon que le deuxième séjour ne soit pas "rémunéré" car dépendant du premier séjour). Ainsi, on assiste à une explosion des transferts d'hôpitaux à hôpitaux (+50 % entre 2001 et 2006). Enfin, la T2A ne semble pas efficace pour maîtriser les coûts : les dépenses de santé par habitant sont très voisines en France et en Allemagne (3601 dollars par an en France, 3588 en Allemagne, d'après l'OCDE en 2007) et, si les dépenses publiques de santé baissent en Allemagne (passage de 79 % de la dépense publique à 77 % entre 2000 et 2007), la participation directe des ménages est, elle, en hausse : passage de 11 % à 13 % de participation à la dépense sur la même période.





Source de mécontentement pour les patients, source d'insatisfaction pour les soignants, les nouvelles modalités de fonctionnements des hôpitaux allemands semblent donc n'avoir apporté un bénéfice clair et croissant qu'aux actionnaires du secteur privé de la santé."


Revenind la oile noastre, nea Varujan ăsta poate ar trebui să citească studiul Fundaţiei pentru Dezvoltarea Societăţii Civile despre sărăcia în România. Din analiza făcută rezultă că România este unul dintre statele membre UE care cheltuiesc cel mai mic procent din PIB, respectiv 12,8% cu protecţia socială faţă de media UE de 25,2%. Ponderea cheltuielilor în acest domeniu a scăzut în perioada 2005-2008 de la 13,2 la 12,8%. Rata sărăciei după transferuri sociale a crescut în perioada 2005-2008 de la 18 la 23%. România cheltuieşte de trei ori mai mult cu măsurile pasive decât cu cele active faţă de media europeană, care este de 2,16 ori."

 De ce a crescut sărăcia? Nu cumva pentru că a acţionat pervers cota unică de impozitare, care a mărit polarizarea economică şi socială? Şi atunci ce vrea Pambuccian? Să ducem sărăcia dincolo de limitele suportabile? Pentru ce? Ce avem de câştigat?

Idei pentru motocicliştii români

Airbaguri bio

traian băsescu e foarte grav bolnav!

Nu vă bucuraţi! Boala Iubitului Conducător n-a omorât pe nimeni până acum, şi se numeşte narcisism, adică, după Dex, "Dragoste exagerată, patologică, pentru propria persoană". N-a ieşit din bârlog în aceste zile până când n-a fost convins că îi face rău la imagine absenţa  de la "inundaţii". Se duce cu obstinaţie de câteva ori în acelaşi loc, pentru că nişte amărâţi, pe care îi dispreţuieşte profund, cum bine remarcă Vlad pe blogul lui,  l-au înfruntat la prima vizită, şi asta a dat prost la imagine. Tembelul ăla de nepurtător de vorbe din dotarea Administraţiei Prezidenţiale reclamă A 3 la CNA, şi CNA o somează, pentru că i se încalcă Marelui Cârmaci dreptul la propria imagine.

Mai nou, Pulimea Sa începe o ofensivă mediatică de imagine, în cea mai pură logică electorală. Azi a fost la RRA, unde a apărat încă o dată soluţia sa, aceea cu reducerea pensiilor cu 15%, deşi a fost declarată neconstituţională, şi îi acuză pe parlamentari de mărirea TVA, deşi decizia aparţine Piticului său de Grădină Preferat(sau poate doar până de curând preferat?). De ce? Pentru că nu au trecut cu vederea neconstituţuionalitatea, atacând legea la Curte. Şi insistă ca în 2011 să fie impozitate pensiile. Doar că pensiile care depăşesc 1000 de lei sunt impozitate cu 16% pentru sumele care depăşesc pragul de 1000 de lei. 

Suceala a devenit marcă depusă a politicianului traian băsescu. Acum vrea autostrăzi, deşi ca ministru al transporturilor le nega utilitatea: n-aveam suficient trafic! Pesemne acum avem!  Ar face şi un nou împrumut pentru ele. Probabil că "regii asfaltului" nu şi-au scos banii investiţi în campania lui electorală şi nici pe cei investiţi în curul PDL. Aşadar, români, vă aşteaptă un viitor luminos! Fugiţi!

Afirmaţiile lui de azi sunt îngrijorătoare, pentru că, pe lângă faptul că ignoră realităţile României, dovedeşte intenţia de a promova cu orice preţ un program economic şi social pe care l-a ascuns publicului  şi în 2004, şi în 2008, şi în 2009, un program care este unul împotriva intereselor majorităţii românilor. Dacă nu poate fi, structural, un democrat, traian băsescu şi-a pus în minte să devină un Pinochet al României. Proiectul lui economic şi social este unul de inspiraţie monetaristă, care neagă statul social şi favorizează în mod clar pe cei bogaţi. Este programul aplicat în Chile de Pinochet în anii dictaturii militare.

"Economic policy

In 1973, the Chilean economy was deeply hurt by several reasons, including the economic sanctions imposed by the Nixon administration,[40] inflation was hundreds of percents, the country had no foreign reserves, and GDP was falling.[41] By mid 1975, the government set forth an economic policy of free-market reforms which attempted to stop inflation and collapse. He declared that he wanted "to make Chile not a nation of proletarians, but a nation of proprietors."[42] To formulate the economic rescue, the government relied on the so-called Chicago Boys.

The economic policies espoused by the Chicago Boys and implemented by the junta initially caused several economic indicators to decline for Chile's lower classes.[43] Between 1973 and 1989 , there were large cuts to incomes and social services. Wages decreased by 8%.[44] Family allowances in 1989 were 28% of what they had been in 1970 and the budgets for education, health and housing had dropped by over 20% on average[44] The junta relied on the middle class, the oligarchy, huge foreign corporations, and foreign loans to maintain itself.[45] The oligarchy recovered most of its lost industrial and agricultural holdings, for the junta sold to private buyers most of the industries expropriated by Allende's Popular Unity government. This period saw the expansion of monopolies and widespread speculation.

Financial conglomerates became major beneficiaries of the liberalized economy and the flood of foreign bank loans. Large foreign banks reinstated the credit cycle, as the Junta saw that the basic state obligations, such as resuming payment of principal and interest installments, were honored. International lending organizations such as the World Bank, the IMF, and the Inter-American Development Bank lent vast sums anew.[44] Many foreign multinational corporations such as International Telephone and Telegraph (ITT), Dow Chemical, and Firestone, all expropriated by Allende, returned to Chile.[44] Pinochet's policies eventually led to substantial GDP growth, in contrast to the negative growth seen in the early years of his administration. Foreign debt also grew substantially under Pinochet, rising 300% between 1974 and 1988.

His government implemented an economic model that had three main objectives: economic liberalization, privatization of state owned companies, and stabilization of inflation. In 1985, the government started with a second round of privatization, it revised previously introduced tariff increases and gave a greater supervisory role for the Central Bank. Pinochet's market liberalizations have continued after his death, led by Patricio Aylwin."

Mâine seară îşi continuă ofensiva mediatică la televiziunea publică. El zice că "Nu mai am obiective politice, dar am altfel de obiective: modernizarea statului, buget, noile Coduri, modernizarea Constitutiei." Ori ne crede tâmpiţi, ori e idiot! TOATE cele înşirate sunt obiective politice! Unele extrem de periculoase, pentru că vin împotriva intereselor majorităţii românilor. Dar îl doare pe el în cur de democraţie şi de români! Pentru el nu există decât traian băsescu. Punct! 

Chinezi la apă!

Greu cu cititul!

 "The Atlantic Monthly" publică opt teorii care explică de ce studenţii studiază acum mai puţin decât în trecut. Interesant, şi nu prea. De fapt a opta e de bază, restul puteau lipsi liniştit! 

"Students Less Comfortable With Long-Form Reading

 Mother Jones commenter sjw muses, "More and more students are uncomfortable with reading. They read less. They don't enjoy reading. Most of the homework that a professor assigns is reading or involves reading -- it's not just busy work, as a commenter above alleges -- so the 'collective mass' can't handle what professors would like to assign. Whether tv or the internet are to blame is not an argument that need be broached here; clearly, however, the time that a student would put into studying is now going elsewhere."

Solidaritatea se învaţă

Solidaritatea nu este o valoare în sine. Solidaritatea se învaţă. De aceea nici nu mă miră scenele de la Galaţi, în care locuitorii stau şi se uită la jandarmi şi la angajaţii ISU cum lucrează la înălţarea digurilor. Pentru gălăţeni este un spectacol, pentru că în România totul a ajuns un spectacol. Naşterea, viaţa, moartea, suferinţa, bucuria, politica, totul.

Şi apoi, cum le place libertarienilor, oamenii noştri fac un calcul economic. Şi nu le iese pe plus. Dacă nu-i afectează pe ei direct, de ce s-ar zbuciuma? Ce îi leagă pe ei de ăia cărora apa le-ar putea lua viaţa, bunurile, le-ar distruge locurile de muncă? Nimic! Şi atunci, de ce ar asuda? Lasă că are cine lucra, că d'aia plătim taxe şi impozite!

Trăim tragedia individualismului dus la limita sa amorală, corozivă, distrugătoare. Aici stă explicaţia ineficienţei statului. Individualismul a distrus statul, care este înainte de ORICE, un mecanism de solidaritate şi de gestionare colectivă a riscurilor. 

Să nu confundăm vizitele tembele ale lui băsescu, boc, ale Fecioarei din Pleşcoi şi ale tripletei BVB, cu efortul de organizare a solidarităţii la nivel local sau naţional. Nici vorbă! Sunt acte pur narcisiste, sau de autoritate prost înţeleasă. Care, în loc să genereze mai multă solidaritate, adâncesc dezbinarea şi întăresc individualismul.

La cum stau lucrurile acum, nimeni şi nimic nu ne mai pot învăţa solidaritatea. E prea târziu...

Maşina de zvonuri

Maşina de zvonuri şi-a turat motoarele. După câte au pătimit băsescu şi boc în ultimele zile, li s-a înşurubat bine în minte ideea unei schimbări dramatice de guvern. Care este programată în primele zile ale lui septembrie. Lucian Croitoru îl va înlocui pe boc, doar pentru a lua noi măsuri nepopulare, precum creşterea cotei unice şi introducerea unor noi biruri. Acest nou Guvern este programat să trăiască până în primăvară, când va fi înlocuit cu un guvern condus de Victor Ponta. Zvonerii îl dau pe Ponta blatist cu băsescu, ceea ce este de un comic perfect.

O fi Ponta mai necopt politic, dar prost nu este. De ce şi-ar compromite viitorul pentru o efemeră funcţie de premier într-o Românie pradă violenţei sociale, după o iarnă ucigătoare, şi avându-l pe Pulimea Sa drept sulă în coaste? Să aibă pe cine scoate cu şuturi în cur din Palatul Victoria mulţimile furioase? Nu-l ştiu de masochist... 

Au şi zvonurile astea dichisul lor. E nevoie şi de ceva aromă de veridicitate, că nu toţi bizonii e la fel de bizoni! Unora le-au mai crescut un neuron-doi în plus, care se asociază şi ca atare nu mai pun botul chiar aşa, pe nemestecate. Rumegă mai mult până să ingurgiteze producţiile ălora din beciurile sediului din Modrogan sau ale pupincuriştilor din presa portocalie.

Aşa că mai străduiţi-vă, băieţi! Veniţi cu ceva mai veridic. A, că boc este pe făraş, trebuie să fii bou de-a binelea să nu vezi asta. Că locul lui va fi luat tot de o maimuţă a Cotrocenilor, cu abilităţi economice, iar e de domeniul evidenţei. Dar că liderul opoziţiei va accepta să deconteze costurile politice ale guvernării oranjgutanilor este până peste poate! Doar că aşa a făcut băsescu mereu: a generat ţapi ispăşitori, care au luat şuturile în cur în locul lui. Şi când oferta de ţapi ispăşitori este mică, îi face din vorbe pe bizoni. Măcar să le toace nervii adversarilor politici şi să le pună creierii pe moaţe. Lucru la care se pricepe de minune. Singurul, de altfel...

Pentru că...

Deşteptarea românilor?

Dacă aş fi cinic, aş trata îndemnul preşedintelui băsescu: "Daţi la o parte jurnaliştii! Vreau să văd militarii!" ca pe un soi de premoniţie. Militarii ăia pot fi şi un pluton de execuţie...Să trecem! Nu e decât un nou episod din serialul "Sunt mârlan şi mândru de asta!", de care el nu s-a plictisit şi nouă ni s-a aplecat.  

Aşadar, ce avem? Vizite de lucru, în care politicieni bezmetici se agită ca nişte muşte bete printre sinistraţi, surzi la neviole lor,  preocupaţi doar de felul în care dau pe "sticlă". N-au soluţii, iar autoritatea lor este pusă la îndoială de oameni.

Poate că inundaţiile astea vor avea şi partea lor bună: de această dată responsabilii politici ai acestei ţări chiar vor da socoteală în faţa cetăţenilor. Lumea pare să se fi trezit şi nu mai înghite pe nemestecate gogoşile servite lor cu nesimţire de preşedinte, premier, miniştri şi alte notabilităţi. Această trezire, chiar târzie, va fi utilă doar în măsura în care nu se va consuma ca un foc de paie. Pentru a se schimba ceva în politică, presiunea populară trebuie să fie permanentă şi coerentă. Politicienii trebuie să ştie că vremea în care puteau spune şi face orice a trecut, că a venit vremea să devină responsabili şi să-şi ţină promisiunile.  

America

Noua liberalizare

Este descurajant să vezi cum orice dezbatere publică în România se transformă rapid într-o sinistră ţigănie, care se rezumă la căutarea vinovaţilor, după principiul "ba p-a mă-tii!" Dacă n-ar fi vorba de pierderile de vieţi omeneşti şi de pagube materiale care cu greu pot fi acceptate ca fiind datorate doar hazardului, ne-am uita la circul politic şi ne-am distra. Dar nu ne mai dă mâna s-o facem!

Ţara asta a fost distrusă de dogmatici. De fanatici care şi-au ascuns neputinţa, prostia, ticăloşia, în spatele vorbelor mari. Istoria modernă a României a fost populată din abundenţă cu astfel de specimene. Scurtele perioade de prosperitate şi de dezvoltare ale acestei ţări au coincis cu renunţarea la dogma momentului, în  favoarea abordărilor pragmatice, dezideologizate. Sunt şi perioadele în care România a avut, pe lângă o uriaşă cumetrie, şi un spaţiu de meritocraţie, de afirmare a profesionalismului şi responsabilităţii.

Saltul făcut în perioada interbelică, în câteva domenii, este rezultatul apelului la profesionişti, la oameni care au gândit dincolo de credinţe ideologice şi angajamente politice. La fel, saltul din comunism a fost posibil doar după apariţia unui corp de tehnocraţi care nu era legat de dogmă şi de ideologie.

Din păcate acum, poate mai mult ca oricând, cumetriile politice şui fanatismul ideologic au alungat profesionistul din spaţiul public. Şi din covârşitoarea majoritate a instituţiilor statului, populate cu activişti de partid şi clienţi politici.

Poate veţi crede că deficitul de expertiză al statului este compensat de expertiza privată. Greşit! Faptul că există firme de succes în avocatură, PR sau arhitectură, în publicitate sau brokeraj, nu înseamnă nimic. Nu de asta avem nevoie pentru a satisface nevoile publice. Uitaţi-vă la starea infrastructurilor. Uitaţi-vă la incapacitatea noastră de a mai proiecta ceva, indiferent de domeniu. Faptul că supravieţuiesc mici insule de competenţă e doar o dovadă că am avut aşa ceva, nu că vom mai avea. Cu doar 0,1% din PIB alocaţi cercetării dezvoltării putem spune adio competenţelor tehnice. 

Acum vedem ce ravagii a făcut dogma "mâinii invizibile a pieţei", care a distrus structuri productive şi competenţe. Din păcate competenţele nu sunt o marfă, pe care s-o poţi cumpăra când ai nevoie de ea, ca pe cartofi. Este o iluzie. Mai ales în domeniul public, unde lucrurile se petrec pe durata timpului lung. Sigur, dacă vrei un concert în aer liber, e una. Firme de organizare de spectacole, gârlă. Şi dacă o dau în bară, asta e! Cel mult restituie banii spectatorilor şi se aleg cu o ploaie de ouă şi roşii. 

Dacă ai nevoie de lucrări complexe, de amenajarea teritoriului, se schimbă treaba. Iar dacă lucrările publice sunt oferite firmelor de casă ale guvernanţilor, e şi mai rău: se risipesc şi resurse, se descurajează şi competiţia, se pierd şi competenţele. 

În multe domenii, şi amenajarea bazinelor hidrografice este unul dintre ele, cunoştinţele se acumulează în timp şi se trasmit între generaţii. Orice ruptură în continuitatea activităţii înseamnă un posibil eşec. Ceea ce vedem acum, la aceste inundaţii. Calitatea proiectării şi execuţiei a scăzut dramatic în timp. Nu orice firmă poate proiecta şi construi diguri şi baraje. Asta înseamnă specializare, acumulare de experienţă, utilaje speciale, informaţii specifice. 

Soluţia? Depolitizarea instituţiilor statului, pentru început. Dar asta pare la fel de improbabilă ca şi venirea extratereştrilor. Crearea unui Minister al Planificării, care să genereze şi să gestioneze proiecte de infrastructuri din perspectiva termenului lung, şi să asigure continuitatea finanţării. Iar o soluţie cu sorţi de izbândă zero, din cauza dogmei. Constituirea unui corp de ingineri ai statului, care să urmărească şi să controleze calitatea şi conformitatea cu caietul de sarcini a proiectelor din bani publici executate de firme private. Altă soluţie invalidată de dogmă.

De fapt, oricât ar fi de ciudat, avem nevoie de o nouă liberalizare politică şi ideologică, similară celei din anii 60, care să dea posibilitatea profesioniştilor să se exprime şi să ofere soluţii pentru problemele care nu pot fi gestionate decât în comun, cum sunt cele generate de fenomenele asociate schimbărilor climaterice.

Vor înţelege politicienii acest adevăr simplu? Vor face loc profesioniştilor în spaţiul public, se vor retrage din domeniile care nu au cum fi de competenţa politicului, vor reduce dimensiunile cumetriei de partid? Sau se vor scufunda odată cu statul pe care îl parazitează? 

Vor înţelege unii ca băsescu şi boc sensul profund al reproşurilor pe care le-au auzit din partea sinistraţilor? Reproşuri care sunt în esenţă expresia nemulţumirii faţă de performanţele statului şi ale guvernării, adică reproşuri aduse şi profesionalismului lor, ca responsabili politici. După reacţiile lor înţepate şi arogante, mă tem că nu... 

Război şi aroganţă

Andrew J. Bacevich, profesor de istorie şi de relaţii internaţionale la Boston University scrie în Washington Post, referindu-se la episodul licenţierii generalului cu patru stele Stanley A. Mc Crystal, comandantul forţelor americane din Afganistan: " Long wars are antithetical to democracy. Protracted conflict introduces toxins that inexorably corrode the values of popular government. Not least among those values is a code of military conduct that honors the principle of civilian control while keeping the officer corps free from the taint of politics. Events of the past week -- notably the Rolling Stone profile that led to Gen. Stanley A. McChrystal's dismissal -- hint at the toll that nearly a decade of continuous conflict has exacted on the U.S. armed forces. The fate of any one general qualifies as small beer: Wearing four stars does not signify indispensability. But indications that the military's professional ethic is eroding, evident in the disrespect for senior civilians expressed by McChrystal and his inner circle, should set off alarms.

Earlier generations of American leaders, military as well as civilian, instinctively understood the danger posed by long wars. "A democracy cannot fight a Seven Years War," Gen. George C. Marshall once remarked. The people who provided the lifeblood of the citizen army raised to wage World War II had plenty of determination but limited patience. They wanted victory won and normalcy restored."

După războiul din Vietnam, observă autorul, care a fost unul dintre acele războaie de şapte ani de care se temea generalul Marshall, război care a pus greu la încercare edificiul democratic american şi a născut grave rupturi şi conflicte în societate, SUA au renunţat la sistemul conscripţiei şi au trecut la armata de profesionişti. Acest lucru le-a permis, după sfârşitul Războiului Rece, să intervină cu succes oriunde au vrut în lume: în Golf, în Balcani,în Caraibe, în Cornul Africii. Costurile umane, cele care contează cel mai mult în ochii cetăţenilor, au fost practic neglijabile. În aceste condiţii un război poate continua atâta timp cât are sprijinul populaţiei, iar acum americanii, care nu-şi mai văd copiii ameninţaţi de conscripţie şi de perspectiva de a muri pe câmpul de luptă, nu au prea multe motive să ceară oprirea războiului. Comparate cu protestele uriaşe împotriva războiului din Vietnam, cele împotriva războiului din Irak au fost anemice, iar împotriva celui din afganistan inexistente. Situaţia este similară în Europa, şi ea atrasă în capcanele intervenţionismului american. 

Cu cât războiul durează mai mult, cu atât ierarhia militară devine mai arogantă, iar şefii militari se văd drept "salvatori ai naţiunii", intrând în conflict cu democraţia, înţelegând prin asta şi conducerea civilă a armatei şi statului.

"Americans might do well to contemplate a famous warning issued by another frustrated commander from a much earlier age."We had been told, on leaving our native soil," wrote the centurion Marcus Flavius to a cousin back in Rome, "that we were going to defend the sacred rights conferred on us by so many of our citizens [and to aid] populations in need of our assistance and our civilization." For such a cause, he and his comrades had willingly offered to "shed our quota of blood, to sacrifice our youth and our hopes." Yet the news from the homeland was disconcerting: The capital was seemingly rife with factions, treachery and petty politics. "Make haste," Marcus Flavius continued, "and tell me that our fellow citizens understand us, support us and protect us as we ourselves are protecting the glory of the empire.

Concluzia autorului este una care, veţi vedea, ne priveşte şi pe noi: " The responsibility facing the American people is clear. They need to reclaim ownership of their army. They need to give their soldiers respite, by insisting that Washington abandon its de facto policy of perpetual war. Or, alternatively, the United States should become a nation truly "at" war, with all that implies in terms of civic obligation, fiscal policies and domestic priorities. Should the people choose neither course -- and thereby subject their troops to continuing abuse -- the damage to the army and to American democracy will be severe."

 

 

De ce ne priveşte? Pentru că şi România are războiul ei fără sfârşit, unul politic, declanşat şi întrezinut de traian băsescu, şi nu de ieri, de azi. Războiul lui se poartă de mai bine de 14 ani, din momentul în care  a fost cooptat ca ministru în guvernul CDR. Toate marile şi micile lui victorii politice i-au alimentat egoul şi i-au alimentat aroganţa. A ajuns să-i placă starea de permanent conflict politic, iar câtă vreme cetăţenii, în marea lor majoritate, n-au plătit costurile acestui război dus de băsescu împotriva clasei politice, a statului şi a democraţiei, acţiunile lui n-au fost privite ca o ameninţare.

 

Acum zăzboiul lui băsescu are nişte costuri, pe care lumea le percepe ca atare: risipă de resurse, corupţie generalizată, anomie instituţională, haos legislativ şi administrativ, incoerenţă decizională, faliment economic.

 

Reacţia firească a lui băsescu, atunci când a fost confruntat cu consecinţele faptelor sale şi cu reproşurile cetăţenilor, una arogantă şi dispreţuitoare. Doar că bătălia asta împotriva realităţii nu are cum s-o câştige. Dacă ar avea demnitate, soluţia ieşirii din criza de încredere în care se află ar fi demisia. El  nu are aşa ceva, drept pentru care a ales continuarea războiului. O nouă aroganţă din partea unui conducător care se crede "salvatorul naţiunii" şi se miră că nu are parte de recunoştinţa naţiunii...

Cum rămâne traian băsescu în istorie

România este o ţară în care speranţa a murit. Decesul i-a fost semnat zilele astea, când am văzut, în direct şi la orice oră, cum conducătorii ei sunt mai năuci şi mai neajutoraţi decât sinistraţii care şi-au pierdut tot din cauza inundaţiilor. Iar odată cu speranţa a murit şi statul român, de fapt ceea ce a rămas din el. A murit pentru că nu mai poate face nimic pentru cetăţenii lui. 

Am mai spus acest lucru: nu sunt un fan absolut al statului, în care văd un mecanism de gestionare colectivă a riscurilor. băsescu şi boc ne-au arătat că statul român nu poate gestiona nimic. Iar neputinţa lor s-a tradus prin atitudini nepotrivite: sfidător mârlăneşti la Pulimea Sa, logoree şi gesturi de măscărici trist la boc.  Azi statul român ne-a arătat că şi-a pierdut raţiunea de a fi.

Sigur, sunt admirabile multe dintre gesturile de solidaritate ale oamenilor. Dar când pierderile sunt evaluate la circa 700 de milioane de euro, iar societatea civilă a strâns cu chiu, cu vai, circa o jumătate de milion de euro, iar tot ce poate face statul este să dea nişte pate de ficat şi nişte apă minerală, e clar că avem o mare problemă. 

Putem discuta la nesfârşit despre statul mare vs. statul minimal. E o discuţie absolut cretină. Statul funcţionează, sau nu. La noi nu funcţionează, indiferent că e mare sau mic. De fapt e minuscul, dar asta oricum nu mai contează. Contează consecinţele acestei absenţe a statului. Orice ar zice noii propagandişti ai dogmei neo-liberale, absenţa statului este sursă de sărăcie şi de subdezvoltare, de violenţă socială, de anomie socială, de conflicte.

Înainte de a reconstrui diguri şi case, trebuie să reconstruim statul, să-i redăm capacitatea de intervenţie, să-l repunem în slujba cetăţeanului. Cetăţenii trebuie să fie convinşi că banii lor sunt cheltuiţi cu maxim folos, în interes public, nu privat. 

Întrebarea este: cine poate fi liderul politic capabil să redea statului  erficienţa şi autoritatea pierdute? băsescu în niciun caz. S-a descalificat pentru asta prin acţiunile lui de subminare a statului din ultimii ani. Este un caz unic în istorie ca şeful statului să lucreze pentru distrugerea lui. Să o facă deliberat, cu program, pentru că sunt şi conducători care au luat, într-un moment nefast, şi fără intenţie, decizii care au dăunat grav statului. 

Iar statul nu poate fi reconstruit şi transformat într-un servitor al interesului public decât dacă va fi gestionat de oameni care au religia servirii statului. A fi slujbaş al statului nu este o meserie ca oricare alta. Ea cere un sens special al responsabilităţii, care lipseşte majorităţii românilor. Slujirea statului trebuie să fie un motiv de mândrie, nu de ruşine. Acum cei care sunt în slujba statului au ajuns să fie trataţi ca nişte cetăţeni de mâna a doua, supuşi oprobiului public de şeful statului şi de premier, ca ţapi ispăşitori pentru lipsa de proiect, de lidership şi de bun-simţ, până la urmă, a celor din fruntea statului.

Nu ştiu cum vor evolua lucrurile. Cert este că România doar pare că este guvernată. De fapt ea s-a rupt în mii de bucăţele, mai mult sau mai puţin autonome, mai mult sau mai puţin capabile să reziste la încercările la care le supun criza economică şi diversele crize umanitare. Iar aceste bucăţele nu se mai recunosc în ceea ce se cheamă România şi nu mai cred în capacitatea puterii centrale de a face ceva pentru ele. Unele se vor descurca şi vor supravieţui, altele nu, şi se vor dezintegra. Proiectul Marii Uniri din 1918 a eşuat definitiv, iar lovitura de graţie i-a dat-o traian băsescu. Aşa va rămâne el în istorie. El şi slugile lui portocalii.   

Fotografia? Nimic mai simplu!

Imposibila frumuseţe

Nunţi şi înmormântări

La Rădăuţi e sărbătoare mare. O paranghelie de tip "Zilele oraşului", întinsă pe patru zile, plătită şi din bani publici. Dar nu asta este şocant, ci faptul că nimănui nu i-a trecut prin cap să amâne paranghelia pentru vremuri mai bune. Întrebaţi pe stradă despre asta, locuitorii păreau foarte miraţi că cineva se gândeşte la amânarea petrecerii. Ba un nene foarte indignat îl întreabă agresiv pe reporter: "Da' ce, dom'le, dacă moare cineva în oraş trebuie să-mi amân eu nunta?"

Sigur că nu, dar lucrurile nu pot fi comparate. Dar cine să înţeleagă asta? Mă tem că cei mai mulţi dintre români ar fi de partea cetăţeanului indignat la auzul ideii că ar trebui amânată paranghelia. Solidaritatea e bună, dar numai când nu e vorba să pui tu osul.  

Cui foloseşte?

Cei doi saltimbanci, băsescu şi boc, bântuie prin satele inundate, evitând cu grijă locurile în care oamenii sunt prea furioşi. Totul este penibil, şi reflectă cât de jos a ajuns popularitatea actualilor guvernanţi. E trist, până la urmă. În fond, de bine, de rău, ajutoarele au început să curgă spre oameni, pentru satisfacerea nevoilor de bază. Ajutoarele au venit şi de la stat, şi de la diverse organizaţii ale societăţii civile. Să nu credeţi că e vorba de ăia de la SAR, de la IPP sau de la alte panarame care fac spume la gură pe la tocşouri. Nu, sunt oameni obişnuiţi, care au sensul solidarităţii. Şi care nu se bat în piept cu cărămida, ci acţionează, mulţi în anonimat.

Oamenii aşteptau de la cei doi soluţii la problemele lor. Ei le-au oferit un supliment de apă de ploaie. Nu poţi să-i tragi de urechi că au costruit în albia râului, fără să oferi o alternativă. Pentru că să şi vrea să plece de acolo de unde sunt acum, unde să-şi construiască o nouă casă? Pe pământul cui? Cine trage utilităţile, cine construieşte infrastructurile? 

Nu poţi să spui unei bătrâne care bătea bine peste 70 de ani că "vă dăm ceva materiale de construcţii, dar vă reconstruiţi singuri casa". Ai atâtea firme de construcţii muribunde. În loc să pui în practică tâmpenia aia a lui Udrea, cu casele pentru specialişti, mai bine foloseşti banii pentru rezolvarea durabilă a problemelor în zonele în care se repetă aceste fenomene severe. Şi le dai de lucru celor care acum trag mâţa de coadă. Dar cum să iei bani de la gura firmelor portocalii? Cum să-i strici jucăria Fecioarei din Pleşcoi? 

Şi atunci, cui foloseşte  circoteca asta sinistră?  

Cu subiect şi predicat

Văd că n-a stârnit pic de emoţie, nici în rândul deontologilor din presă, şi nici în al "instituţiilor statului" afirmaţia lui Dan Bittman: " "Să nu credeţi că nu se ştie la nivelul Ministerului de Finanţe ce se întâmplă în România. Să nu credeţi că nu se ştie pe unde se fură, cine fură. Sunt filmaţi, sunt îndosariaţi, sunt arhivaţi. Toţi cei care fură. Dar există firme care n-au voie să fie controlate niciodată şi oameni care n-au voie să fie controlaţi niciodată".

Sigur, nu e o noutate, dar nici n-a spus-o nimeni atât de răspicat. Nu mă interesează motivele lui Bittman. Mă interesează faptul că blegeala Fiscului este premeditată, că anumiţi oameni de afaceri au imunitate, indiferent de câte măgării ar face. Şi atunci guvernanţii, oricare ar fi ei, se aşteaptă ca lumea să-şi mai plătească taxele şi impozitele? Se aşteaptă ca lumea să respecte şi să creadă în stat?

Poate că ţuluşii şi ăia de la ANI de aici trebuie să pornească, dacă vor să reducă la un nivel suportabil corupţia. Dar mi se pare că ei sunt dintre cei care fac posibilă imunitatea derbedeilor ăia despre care pomeneşte Bittman.

Câtă vreme nu se sparge cumetria din politică şi din economie, până când statul nu se ia în serios şi nu face ordine în instituţiile sale, nu e credibil şi nici respectat.  

Există o explicaţie!

Guvernul n-are nicio vină în ceea ce se întâmplă în Moldova. Ăia de-au chelit munţii n-au nicio vină în inundaţii! Căcaţii ăia care au furat tot ce se putea fura când au făcut digurile n-au nicio vină! Nu, de vină e Bin Laden! Luaţi de vedeţi! Există întotdeauna o explicaţie!

Luată de la Ciutacu.

Fight!

Vreau sânge pe pereţi! Ne vom distra! S-au încăierat călăii economiei globale, cioclii care au băgat în mormânt economii, destine şi oameni: agenţiile de rating! Standard & Poor's a pus sub supraveghere ratingul concurentei sale Moody's, cu perspective de scădere a notei, pe motiv că noile reguli impuse de guvernul american, care permit chemarea în justiţie a agenţiilor de rating pentru greşeli sau notări intenţionat greşite, cresc costurile în justiţie ale firmei.

Dincolo de astea sunt, evident, banii. Explicaţiile le găsiţi aici. Dar când se încaieră rechinii ăştia, e cazul să ne bucurăm. La câte mizerii au făcut agenţiile de notare, falimentul ar fi o recompensă, nu o pedeapsă! Pedeapsă ar fi să vină să trăiască în România cu 150 de dolari pe lună!

Turcan, vorbeşte!

Nu mor de curiozitate să ştiu unde e Pulimea Sa în aceste momente. Cu sau fără el digurile tot se rup, casele tot se dărâmă, oamenii tot suferă. Şi nici plimbându-se printre oamenii ăia disperaţi nu serveşte la nimic. Doar că are în dotare un purtător de vorbe, unu' Turcan. Care după ce a tăcut cu metodă vreo trei ani, a prins brusc glas şi era al dracului de vocal când se certa cu jurnaliştii care făceau scandal că au ajuns "vulnerabilităţi de securitate" în Strategia Naţională de Securitate.

Păi n-ar putea nea Turcan ăsta să ne dea nişte detalii despre absenţa lui băsescu din spaţiul public, că de asta e plătit? O fi băut omul prea rece şi are o laringită, nu poate vorbi. Iertăm, că oameni suntem, dar s-o ştim! Dar nu cred că a băut şi Turcan cu el şi le-a pierit glasul ambilor.

Turcan, hai, un efort, băiatule! Scoate şi tu o motivaţie, ceva. Câştigă-ţi banii cinstit!

Electronul sau benzina?

Prima fotografie prezintă un detaliu din cea de-a doua, făcută pe Broadway în 1905. Se văd clar, în afară de tramvaie, două vehicule electrice, un soi de autobuz şi un soi de faeton. Aşa că întrebarea vine firesc: ce a fost la început, electronul sau benzina? Mai multe aici.  

Meniu muncitoresc

Azi am avut o zi dintre acelea care nu merită ţinute minte. O zi anostă, plină de mici mizerii, de măcinat în gol. Nu e vina cuiva anume, să zici că înjuri pe cineva şi te răcoreşti. Nici măcar mie nu am motive să-mi dau palme, altminteri aş face-o liniştit!

Să trecem. Şi cum alergam eu în jurul cozii, la un moment dat a trebuit să poposesc la micul magazin din preajma blocului în care locuiesc, după apă minerală. La uşa magazinului, un codălău de zile mari. Numai şi numai muncitori din construcţii, în vădită pauză de masă, a se citi bere. Sigur, mâncarea este fudulie, se ştie că doar băutura stă la temelie. Tot aşteptând, am început să fiu atent la ce-şi cumpără oamenii ăia, cei mai mulţi tineri, de mâncare. Toţi lucrează din greu, la înălţime, la finisarea oribilităţii ăleia de lângă Catedrala Sf. Iosif.

Ei bine, cu o excepţie sau două, şi-au cumpărat invariabil o pâine, cea mai ieftină din galantar, şi pate de ficat sau de carne, care sunt unul şi acelaşi lucru: amestecul ăla oribil de şorici emulsificat   cu râcâitură de carne de pe oase, celebrul MDM.

Sigur, s-au dus să mănânce printre fieroteniile lor. Nu tu o fructă, nu tu o legumă, o roşie, o ceapă, ceva. Mă întrebam, cât de mult ar fi afectat profitul nesimţiţilor care au trântit pula aia de bloc în buricul târgului o masă caldă oferită sclavilor din dotare? Faraonii o făceau, şi nu absolviseră cursuri desspre responsabilitatea socială a firmei. Nesimţiţii ăştia nu.

Aşa că boul ăla din Craiova, care se plângea în "Gândul" că nu găseşte oameni care să-i culeagă lui castraveţii să se întrebe unde greşeşte. Nu vrei să-ţi tratezi angajaţii ca pe oameni, primeşti ce meriţi. Aştept cu nerăbdare lista de reparaţii la recepţia clădirii...

FMI e cu noi!

Văd tot felul de idioţi care se agaţă de tranşa aia de la FMI ca de colacul de salvare. Pentru Dumnezeu, reveniţi-vă în fire! Banii ăia nu salvează nimic! Nu ne folosesc la nimic! Sunt 800 de milioane de euro, care se duc la BNR, să mărească rezerva valutară. De ce mai avem nevoie de ei, numai Isărescu ştie! 

E doar o chestie de imagine. "România este pe calea cea bună! România are binecuvântarea FMI! FMI e cu noi!"  Bine, şi armata a fost cu noi. Şi la ce ne-a folosit? La ce ne foloseşte această binecuvântare? La nimic!

Toată lumea ştie ce se ascunde în spatele acestei butaforii ieftine. Vlădescu vrea să împrumute 3,5 miliarde de euro în următoarele trei luni. Asta după ce a tăiat salariile bugetarilor cu 25%, după ce a mărit TVA şi a taxat tot ce mişcă şi respiră. Asta după ce va da afară 60.000 de bugetari.

Ne jucăm de-a aritmetica. Totul se reduce la echilibre macroeconomice pe hârtie. Nu contează ce se întâmplă în economia reală. Totul e să iasă bine pe hârtie. Dar care este preţul economic şi social al acestei tâmpenii cu "tranşa de la FMI"?

Aşa că o s-o ducem din rău în mai rău. Iar ăia de la FMi au să zică, într-un final, ridicând din umeri: "Noi v-am zis ce să faceţi, dar programul a fost al vostru. Dacă sunteţi proşti, să fiţi sănătoşi!" Adică primim fix ceea ce merităm!