Revolta populară de la Brașov, din 15 noiembrie 1987, poate fi considerată drept preludiul Revoluției române din decembrie 1989. Sunt câteva argumente importante în sprijinul acestei afirmații. Primul: revolta muncitorilor brașoveni, în aparență spontană, este, de fapt, rezultatul unui lung proces de acumulare a nemulțumirilor populare, mai ales în rândul clasei muncitoare. Deschid o paranteză: nu văd de ce americanii, politicieni, sociologi, universitari, jurnaliști, pot vorbi despre clasa muncitoare, iar noi, în România, nu. Clasa muncitoare americană, oricum ar fi ea definită, sociologic vorbind, tocmai ce și-a exprimat revolta și nemulțumirile în votul de marți, 8 noiembrie. Să nu ignorăm, cum s-a întâmplat în anii 80, existența ei, și cererile ei. Închid paranteza.
Brașovul este reprezentativ pentru ceea ce a fost clasa muncitoare în comunism. Un oraș puternic industrializat, cu o demografie dinamică, cu un centru universitar în afirmare, oraș care cunoscuse vremuri mai bune, se afla, în 1987, într-o gravă criză economică și socială.
Criza economică venea dintr-o conjunctură complicată, internă și externă. Anul 1987 este marcat, la nivel global, de o prăbușire a piețelor, care a născut panică în lumea capitalistă, și a agravat problemele economiilor socialiste. ”Cortina de fier” era o metaforă, mai degrabă decât o realitate. Schimburile comerciale între cele două blocuri, deși limitate, erau substanțiale. Dacă piața occidentală avea probleme, ele se reflectau și în economia CAER, din care făcea parte și România. În plus, URSS, cea mai mare piață CAER, avea și ea probleme economice, agravate și de perestroika, reforme economice ratate, până la urmă, care au condus, peste patru ani, la destrămarea URSS.
Crizei de piață externă pentru industria Brașovului i se adăuga criza internă. Forțarea plății datoriilor externe a însemnat limitarea cheltuielilor pentru investiții, inclusiv pentru cele cu retehnologizarea și modernizarea producției. Toate astea au agravat problemele sociale, și așa grave la Brașov: lipsa de locuințe, în primul rând, aprovizionarea cu alimente, serviciile publice: transport, gospodărie comunală, electricitate, termoficare, etc.
Aceste lucruri erau cunoscute de toți, și la Brașov, și la București. Dar decizia era paralizată de modul tiranic-și imbecil!-în care era condus atât statul român, cât și fostul partid unic, PCR. Cuplul Ceaușescu, extrem de rigid în gândire, aș putea spune de-a dreptul stalinist în anumite privințe, nu era dispus să facă nicio concesie. Intuiau poate, dacă nu cumva erau convinși, că a face concesii ideologice însemna, după modelul din fosta URSS, din Ungaria și din Polonia, mai ales din Polonia, să se treacă la următorul pas, concesiile politice. Și lucrurile ar fi venit în avalanșă. Este și motivul pentru care represiunea, după demonstrațiile de stradă, din ziua alegerilor, a fost dură, exemplară.
Consecința acestei represiuni a fost cea care a dus la modul violent în care s-a produs schimbarea de regim din decembrie 1989. Cei mai mulți români începeau să fie convinși că în România nu este posibilă o schimbare pașnică, negociată, printr-un soi de proces similar celor din alte țări socialiste. În plus, o parte a celor care credeau asta s-a radicalizat, a mers mai departe cu revendicările de natură socială-predominante în acei ani-cerând schimbări politice de substanță: sindicate alternative, pluripartidism, alegeri libere.
Lucrurile se mișcau, evoluau spre explozia socială de peste doi ani, care a generat Revoluția română. Ca și revolta din noiembrie 1987, și Revoluția a fost un act de demnitate al unei națiuni. Care a suferit pentru dezvoltarea țării, și a cărei suferință a fost ignorată, sau tratată cu dispreț. Și atunci, ca și acum, elitele, într-n gest de dispreț, au ignorat suferința socială și mizeria economică.
Cei care au suferit după revolta din 15 noiembrie 1987 au dreptul la recunoștința noastră. Deși oameni care nu au făcut nici cel mai mic gest de împotrivire sau de protest în epocă s-au folosit de lupta lor, și de suferințele lor, după 1989, ei rămân eroi anonimi ai clasei muncitoare. O clasă care trebuie să se redescopere, să-și găsească un vector politic, care s-o reprezinte cu adevărat, și să-și facă din nou auzită vocea, ca în urmă 29 de ani.
