Profilul viitorului candidat la Președinție

       

      Într-una din zilele astea a fost o dezbatere la România Tv, despre profilul viitorului candidat la președinție. Ce urmează e un soi de ghiveci: ce-am înțeles eu din dezbatere, și ce cred eu despre subiect. Întrebarea e însă: ce vor românii, în general, de la flăcăii și fetițele(una sigur în blugi și pe tocuri înalte-înalte) care se vor părui mediatic-populist pentru funcția asta? Scriu astea, conștient fiind de faptul că nu prea contează ce vreau eu. Contează cum își formează cetățenii intențiile de vot. Eu doar fac o listă de dorințe. Atât. Deci:

     Cred că, înainte de orice, un candidat, bărbat sau femeie, nu are importanță, în viziunea mea, trebuie să fie perceput de cetățeni ca fiind purtătorul unui proiect pentru România. Privind retrospectiv, și Ion Iliescu, și Emil Constantinescu au avut această calitate. Putem discuta despre aceste proiecte, despre cât de adecvate au fost ele la realitățile de atunci-și subliniez, DE ATUNCI!-dar să nu uităm că ele au fost, până la urmă, consensuale, și s-au finalizat cu aderarea României la UE și la NATO. Asta a asigurat României securitate și perspectiva dezvoltării economice și sociale. Poate nu cât ne-am dori, dar România s-a schimbat în bine datorită acestor proiecte de țară, cu toate lacunele lor.

      Plecând de la asta, este important ca viitorul președinte să fie convins de un un adevăr, probat în țările cu democrații consolidate: societățile consensuale sunt mai performante și mai prospere, mai echitabile decât cele conflictuale. Avem nevoie de un președinte care să știe să unifice națiunea, nu s-o dezbine, să construiască ori de câte ori este nevoie un consens pentru rezolvarea unei probleme de interes național. Asta nu înseamnă să renunțe la identitatea sa ideologică, ci să-și respecte adversarii și să-i trateze drept parteneri în servirea interesului național.

      Avem nevoie de un președinte implicat în problemele societății, care lucrează pentru rezolvarea lor cu toți actorii politici și sociali, nu de cineva care ne disprețuiește și vrea să arate tuturor că el este șeful, și noi supușii lui. ”Președintele-jucător” este un concept care a făcut mare rău României timp de zece ani. Și ne va fi greu să revenim la normalitate.

     Viitorul președinte trebuie să fie un democrat convins, cu o gândire democratică, nu cu un admirator al totalitarismului și cu o gândire totalitară. Un democrat privilegiază dialogul, ascultă pe toată lumea, ia decizii consultând societatea. Viitorul președinte trebuie să pună capăt acestui păgubos și periculos război româno-român, despre care a vorbit regretatul Octavian Paler.

       Viitorul președinte al României trebuie să nu mai folosească instituții fundamentale ale statului în scopul satisfacerii unor interese private, personale și de grup. Asta a făcut mare rău României în ultimii zece ani. Trebuie să respecte Parlamentul și Guvernul, dar mai presus de orice Constituția. Constituția nu este bună sau rea, ci aceia care o aplică de bună credință, sau de rea credință. Respectul Constituției trebuie să fie necondiționat. Citirea cu rea credință a Constituției, pentru a obține mai multă putere, nu folosește nimănui, și generează doar probleme.

       Viitorul președinte trebuie să-și aleagă mai bine colaboratorii, care să-l servească în relația lui cu societatea și cu toate partidele politice. Mi se pare inacceptabil ca un consilier prezidențial sau de stat să atace un partid politic sau altul, un lider sau altul, un grup social sau altul. Consilierii lui Traian Băsescu au devenit un handicap pentru el, pentru că, în loc să deschidă canale de comunicare, le-au închis, i-au redus marja de manevră și de negociere. Acest lucru nu trebuie să se mai repete.

       Viitorul președinte trebuie să fie un om cu reale sensibilități sociale. Nu poți să fii să proclami, în disprețul Constituției, moartea statului social, când România este definită drept stat social în legea fundamentală. De asemenea el trebuie să lupte pentru întărirea, nu pentru slăbirea statului, să-i respecte pe toți cei care slujesc statul, fie că sunt funcționari publici, fie că sunt militari, angajați ISU, medici sau profesori. Fără ei statul nu poate funcționa. Viitorul președinte trebuie să fie un exemplu de slujire a statului, nu un detractor al lui.

      Nu în ultimul rând, și mai presus de orice, viitorul președinte al României nu trebuie să mai fie omul serviciilor, mai mult, trebuie să demoleze sistemul ticăloșit construit de băsescu, sistem format din SRI, DNA, ANI, slugile din CSM, din ÎCCJ, din agenți de influențare din interior și din exterior, toți plătiți din bani publici, care acum servesc interesele grupului de nemernici care a pus gheara pe România și o jefuiește, mințindu-ne că așa luptă cu corupția.

       Sigur, eu pot să bat câmpii. Atunci să rezum: să fie oricum, numai ca băsescu, NU!             

Ce nu învățăm din istorie

După ultimele aventuri ale Obamezului pe pământ european, mi se pare mai evident ca oricând că SUA sunt bolnavul lumii, principala ei problemă. Nu sunt anti-american, dimpotrivă. M-am format într-o perioadă în care SUA au fost un reper, un model pentru România și români, când se făcea desprinderea de Moscova prin adoptarea necondiționată a tot ce era american în politică, în tehnică, în cultură. 

Dar aș fi ipocrit și mi-aș încălca principiile dacă nu aș recunoaște rapida degenerescență a puterii SUA în lume. Etablishmentul de la Washington nu realizează că imensa putere a Americii a ajuns să fie folosită de el împotriva intereselor SUA. Când ești o superputere și domini lumea, ai și responsabilități, nu doar avantaje. SUA au abdicat de la toate responsabilitățile lor, și-au pierdut busola morală. Puterea absolută corupe absolut. SUA sunt o putere absolută, coruptă absolut. 

Modul în care au gestionat perioada post Război Rece este lamentabil. SUA au generat mai multe probleme decât au rezolvat. Dar cel mai grav, pentru ei și pentru noi, e că țara care cheltuiește anul 700 de miliarde de dolari pentru armată nu este în stare să pacifice o țară precum Afganistanul, spre pildă. În aceste condiții sigur că ți se face frică atunci când te întrebi cum gestionează emergența Chinei ca mare putere, spre pildă. 

SUA nu mai înțeleg lumea, nu mai trăiesc în realitate. Sunt depășite de misiunea lor. Liderii politici și militari, intelectualii publici sunt niște mediocri infatuați și aroganți. Mai devreme sau mai târziu vor fi obligați să împartă puterea și responsabilitățile gestionării lumii cu alții: cu UE, cu Rusia, cu China. Aceste entități sunt mult prea puternice și prea bine structurate pentru a le organiza un EuroMaidan și a schimba puterea existentă cu niște marionete decervelate. Cu atât mai mult cu cât după lovitura de stat de la Kiev n-a urmat nimic, nu s-a rezolvat nicio problemă, ci, cum îi este obiceiul, SUA au generat doar și mai multe probleme, ca în Egipt, în Siria, în Libia, Tunisia, ca să enumăr decât ultimele gloriaase ”succesuri” americane.

Din păcate SUA nu sunt pregătite pentru a împărți puterea. Nu acceptă ideea unei lumi multipolare, care trebuie organizată, căreia trebuie să i se scrie regulile de funcționare, să i se organizeze instituțiile politice și de arbitraj, de rezolvare a conflictelor. 

Această criză a leadershipului la nivel global a accentuat efectele crizei economice și a dus neliniștea socială la cel mai înalt nivel de după 1989. SUA trebuie să re-învețe să folosească responsabil puterea pe care o au, și să țină cont și de interesele celorlalți. Până acum toate intervențiile SUA au fost expresia egoismului național, și au născut frustrări și resentimente. La fel precum rușii în anii stalinismului, americanii sunt acum obiectul urii mai peste tot în lume. Și, așa cum arată experiența acelorași ruși după renunțarea la violență în relațiile cu vasalii, ura nu se poate transforma în dragoste. Nici măcar după trecerea anilor și schimbarea generațiilor. Trist că nu învățăm nimic din istorie...

Dezastrul politicii externe românești

Tot pentru aceia dintre voi care nu mă urmăresc pe FB: ”Cel mai mare dezastru produs de băsescu în cei zece ani de ”domnie” este cel din domeniul politicii externe românești. România nu mai are, practic, politică externă. Toate încercările Guvernului de a construi politici specifice atât în relație cu UE, cu SUA, China, Rusia, ca să nu enumăr decât direcțiile esențiale de interes, sunt torpilate de traian băsescu. Tocmai când președintele chinez începea la Haga un turneu european, însoțit de 200 de oameni de afaceri, loc unde era și dementul nostru, bătând câmpii despre combustibilul nuclear uzat de la Cernavodă, care oricum este sub control mai bine decât o fac țări mai serioase decât a noastră, acesta se repede la China, și pune pe tapet o alegere de genul ori SUA, ori gălbejiții. Ceea ce se dovedește a fi atât o lipsă totală de control, cât și un afront la adresa unei țări care a ajutat România în efortul ei de a se desprinde de Moscova, alături de, surpriză, SUA! Dar când citești doar etichetele de pe sticlele cu băutură, așa reacționezi.

Mai acum câteva zile, plecat la Bruxelles, la nu știu ce paranghelie, băsescu ne arăta un dosar, semn că știe el ce și cum, și că nu-i trebuie să se sfătuiască pe teme de astea cu Guvernul. Pot pune pariu că era un documentar făcut de SIE, care SIE oferă astfel de materiale președinților României înainte de orice plecare afară. Lăsând la o parte pericolul informațiilor provenite din sursele externe ale SIE, care sunt relative, în materie de loialitate, ca să fiu politicos(dar așa se întâmplă peste tot în lume), SIE strânge informații din exterior, nu face politica externă a României. Este doar una dintre sursele care oferă elemente pentru structurarea politicii externe.

Întrebarea este cum se mai structurează politica externă românească, și mai ales, cine gândește în domeniu pentru președinte, premier, ministru de externe? Sub Pleșu, spre pildă, la MAE șefa planificării politice era o poetă, Elena Ștefoi, parcă. Evident, în aceste condiții marea problemă a lui Pleșu era neîndemânarea bucătarului de la bufetul ministerului, care nu știa să facă ouă Benedict.

Principala vulnerabilitate de securitate a României o reprezintă în acest moment dezastrul din politica externă, și voluntarismul lui băsescu în materie, care voluntarism a adus grave atingeri interesului național. Până nu va pleca băsescu de la Cotroceni, nimic nu se va schimba în materie. Și de plătit oalele sparte noi le plătim.

Lupta de clasă 2.0

Mă bucur pentru Mircea Diaconu, dar mai ales pentru reacția cetățenilor care au semnat pentru el. Asistăm la o reacție populară împotriva unui sistem ticăloșit. Este, practic, o revoltă anti-băsescu și o sancțiune dată sistemului ticăloșit și instituțiilor sale. Atât ANI, cât și DNA, au devenit instituții totalitare, puse în slujba unor scopuri private. Iar oamenii nu mai suportă asta. 

Este un avertisment pentru întreaga clasă politică, nu doar pentru tabăra băsistă. Lumea nu mai suportă mizeria politică, și dacă actualii politicieni nu ascultă vocea oamenilor, vor fi măturați de valul nemulțumirii populare. Când la Madrid iese pe stradă un milion de oameni, pentru a pune la zid întreaga clasă politică, e cazul să se schimbe ceva. Pentru că nu se știe câte milioane vor fi mâine la Paris, Londra, Roma, Atena sau Berlin. A face comparații cu EuroMaidanul nu are rost. Ăia de la Kiev erau doar niște instrumente în slujba unor interese care nu au nimic în comun cu interesele ucrainenilor. Adevărata revoltă din Ucraina abia de acum încolo vine. 

Ne place sau nu, lupta de clasă se întoarce. După 1989 bogații lumii au crezut că e momentul unei revanșe împotriva celor care trăiesc din muncă. Deținătorii de capital au făcut tot ce au putut-și au putut!-să destructureze clasa muncitoare și partidele ei. Dar au mers și mai departe, și au destructurat și clasa de mijloc. Eroare fatală. Pentru că acum se naște o nouă clasă, clasa populară-pe care nu Partidul Popular European o reprezintă!- mai întinsă, numeric vorbind, decât vechea clasă muncitoare, nouă clasă care nu se mai simte reprezentată de nimeni. Este însă radical anti-sistem. Deocamdată este confuză, ideologic vorbind. Dar și ideologia care s-o reprezinte pare a fi în durerile facerii. 

Mie, personal, îmi este tot mai frică de cecitatea actualilor lideri politici și a așa zișilor ”intelectuali publici”, care nu fac nimic pentru a schimba lucrurile. Mizeria lor morală merge mână în mână cu lăcomia capitalului, care crede că e Dumnezeu, și poate face orice vrea, oricui. 

Oamenii au început să-și piardă răbdarea cu ei. Violența socială este mai prezentă ca oricând. Și ce e mai rău abia acum vine. Totul este instabil în lume, conflictele între țări se acutizează, instabilitatea internă crește. Orice este posibil. Dar nu orice este bun pentru umanitate.

Subiecte, subiecte

Câteva scurte observații despre diverse subiecte, legate artificial de criza din Ucraina, care au fost tratate vai mama lor prin diverse tocșoaie. 

1. Împrumutul acordat de Rusia Ungariei

Lucrurile sunt ceva mai complicate decât par, și au mai multe componente. Componenta economică. Măsurile luate de Viktor Orban, în logica naționalismului economic, și foarte aplaudate și de unii de la București, au efecte contrare celor așteptate, mai ales diversele naționalizări, ca în cazul fondurilor de pensii administrate privat. Economia nu crește, sau crește anemic. Ungaria are, probabil, și probleme în a găsi finanțare la un preț rezonabil pentru datoria publică. Este la fel de probabil ca deranjul făcut de el la Bruxelles cu tot felul de declarații arogante să-l împiedice acum să găsească finanțare. Pe de altă parte Rusia are un excedent mare din comerțul cu energie, și cum nu poate investi în UE, pentru că nu i se permite să investească în energie până nu aplică regulile obligatorii pentru membrii UE, ea nefiind țară membră, trebuie să facă ceva cu banii. Și atunci îi împrumută, ceva mai avantajos, fie Ucrainei(că nu le dădea nimic gratis ucrainenilor!) fie Ungariei. Oricum câștigă din dobânzi, nu stau cu banii degeaba.

Componenta ideologică este mai interesantă. Dincolo de orice, Putin este văzut, inclusiv în SUA, de către cercurile naționalist-conservatoare, drept un soi de deschizător de drumuri în gândirea conservatoare, de om care cere reîntoarcerea la valorile tradiționale ale creștinătății, la familie. Atitudinea lui anti-homosexuală a fost foarte aplaudată în aceste medii. În plus, personalitatea lui Putin nu diferă foarte mult de aceea a lui Orban. Iar Rusia are nevoie de aliați în Europa.

Faptul că acele 10 miliarde merg spre construcția unei centrale nucleare are un anume sens. Ungaria are centrale nucleare sovietice. Este logic să nu-și diversifice furnizorii de echipamente și de combustibil nuclear, pentru că diversificarea ar însemna costuri suplimentare. Este la fel de posibil ca Rusia să fi rămas cu niște echipamente de pe urma unor proiecte anulate, precum cel din Bulgaria, și a forțat comanda maghiară.

2.  Gazul ucrainean și românesc din Marea Neagră

Discutăm despre ceva ce există doar pe hârtie. Cum tot pe hârtie există în România(ca și în Polonia) gaze de șist. Amatorii de așa ceva au plecat din Polonia, pentru că NU pot fi exploatate comercial, și estimările s-au dovedit a fi de vreo zece ori mai mari decât realitatea rezultată în urma explorărilor. Și pe noi ne anunțau triumfător niște unii că vom avea gaz din Marea Neagră. Acum au tăcut, spun că, poate, așa, după 2020. Lucrurile nu sunt simple, iar exploatarea foarte costisitoare, ținând cont de particularitățile Mării Negre. Sigur, după decizia de la Haga privitoare la Insula Șerpilor, avem un avantaj. Pe care criza din Ucraina îl poate anula. Că nimeni nu investește printre portavioane, distrugătoare și în acompaniament de zdrăngănit de arme. Să nu uităm ce s-a întâmplat cu zona noastră când s-a destrămat Iugoslavia. 

Nu ar fi stricat să se fi făcut Nabucco. Doar că ea a fost gândită în special pentru gazul din Iran. Au intervenit problemele cu programul nuclear și sancțiunile contra Iranului, și nu există gaz pentru a face rentabilă investiția în Nabucco. South Stream nu se face, din motive ideologice, că e a rușilor, rămâne un nou proiect, prin Turcia, care să aducă gaz din Azerbaijan, și care ar costa 44 de miliarde de dolari. 

Există și alte soluții, cum ar fi importurile de gaze lichefiate. Pentru asta trebuie să ai terminale speciale, și ieșire la mare. Oricum ar fi, armonizarea pozițiilor țărilor care promovează astfel de proiecte ia foarte mult timp, pentru că geo-politica vine înaintea considerentelor economice.

Problema este alta: ne legănăm cu iluzia ”independenței energetice”. Nicio țară nu este independentă. Marea problemă a umanității este dependența ei de combustibilii fosili. Sursele alternative nu se văd, deocamdată. În schimb efectele se văd, schimbările climatice.

3.  Băsescu și Gazprom, obsesia ălora de la A 3

Ar fi de remarcat un singur lucru: subsidiara Gazprom, Nis, cea care i-a dat de lucru Ioanei Băsescu, sapă prin România după GAZE de ȘIST! Rușii au tot interesul să exploateze gaze de șist, că nu-și fac concurență, ci doar câștigă niște bani în plus. Rușii au semnat contracte uriașe cu chinezii, de sute de miliarde de euro, pentru a construi noi conducte și pentru a livra gaz. Gazpromul își mută operațiile spre China și Japonia, și din motive de discriminare pe piața europeană. Asta nu va face decât să ne scumpească gazul. Nu-i plângem pe ruși, au de unde câștiga. Nu știu dacă avem noi, românii, cu ce plăti.

Iar exportatori de gaz românesc devin cei care scot gazele, nu România, asta dacă le scot. Iar cum există obligația alinierii prețurilor la consumator la media europeană, că de asta există grafic de scumpiri, românul obișnuit nu va simți cu nimic existența acestor noi surse naționale de gaz.

Cred că avem nevoie cu adevărat de o strategie energetică pe termen lung, care să ducă la creșterea eficienței energetice, la diversificarea surselor de energie, la folosirea ei rațională, în condiții de mediu stricte.     

Despre Transnistria, la ora principiului dominoului

Pentru aceia care nu mă urmăresc pe Facebook: ”De 22 de ani există lângă noi o problemă: Transnistria. Cu o inconștiență demnă de o cauză mai bună, au fost ratate ocazie după ocazie de a găsi o rezolvare unei probleme de doi bani, până la urmă. Pentru că și pe ruși, și pe americani, și pe nemți, și pe ucraineni, și pe europeni sau cine dracu și-a mai vârât coada acolo îi doare fix în cur și de moldoveni, și de transnistreni. Ăia s-au ciorovăit pe tema ”cine-o are mai mare și mai frumoasă”. Soluția, bre, nu vă gândiți la prostii! :)

Dar cea mai mare greșeală ne aparține nouă, românilor. Greșeală care a făcut practic imposibilă unificarea cu Republica Moldova. Acea greșeală se numește rusofobie. Sincer, care este oferta noastră făcut rușilor și rusofonilor din Moldova și din Transnistria? În afară de înjurături și de jigniri n-au primit nimic! Pentru Dumnezeu! De ce ar vrea să se unească acum cu niște unii care-și urlă ura față de tot ce este rusesc pe unde apucă? Ce viitor ar avea ei aici? 

Acum, că un nebun de la Tiraspol vrea și el la sânul Maicii Rusii, asta ține de conjunctură. Are să-i treacă! Putin nu e jucător de poker, e jucător de șah. Și ia lucrurile în ordinea lor firească. Nu va accepta această cerere. Deocamdată. Asta înseamnă că mai avem timp ca, împreună cu Chișinăul, să facem o ofertă transnistrenilor. Chiar folosind și canale rusești. 

N-oi fi eu expert în politică externă. Dar nici dus cu pluta nu sunt. Abia acum văd că, după primii ani ai deceniului 90, începem să avem o politică realistă și coerentă față de Republica Moldova, una care să nu ia dorințele drept realități. Dacă și noi, și Chișinăul, reușim să normalizăm cât de cât relațiile cu Moscova, cu gândul la viitor, vor exista și o soluție pentru Transnistria, și pentru rușii și rusofonii din Republica Moldova, și o integrare rapidă a ei în UE. Obiectivul nostru trebuie să fie stabilizarea zonei. 

Frica de Rusia este supraestimată și manipulată. Orice om de bun simț, cu datele existente, poate vedea că Rusia nu are mijloace pentru a proiecta forță nici măcar la mică distanță de granițele ei. Peste vreo două decenii, știu și eu? Dar acum, nu. Moscova nu are nimic împotriva extinderii UE. Cu o serie de Acorduri simple, această extindere ar fi chiar în avantajul ei. Rusia are o singură problemă: extinderea NATO. Și nimic nu justifică extinderea sa agresivă în spațiul fostei URSS. Respectă-ți adversarul învins, nu-l umili. Germania lui Hitler nu ar fi existat dacă, odată cu înfrângerea-relativă- din WW I, nu ar fi venit și umilirea ei. Așa și cu Rusia. 

Nu sunt nici rusofil, nici rusofob. Sunt realist. Și țin cu România, oricât de prost m-ar crede unii pentru asta. Dacă am fi mai interesați de soarta noastră, și nu am muri de grija altora, ne-ar merge mult mai bine. Nimeni nu respectă slugărnicia.”

După ce trece isteria

          Despre 15 martie, după ce trece isteria. Ne place sau nu, istoria relațiilor româno-maghiare în Ardeal este aceea care este. Fiecare parte o vede cum consideră el de cuviință. Este un domeniu sensibil, puternic simbolic, și care naște întotdeauna reacții emoționale, mai ales dacă este manipulată în scopuri politicianiste. Nici anul ăsta lucrurile nu au stat altcumva. 

        Fără a nega în niciun fel dreptul minorității maghiare de a crede ce dorește despre 15 martie 1848 și de a sărbători momentul cum dorește, sunt câteva lucruri de spus. Primul este acela că a jigni, cu acest prilej, sentimentele majorității, și demnitatea sa națională, este pe cât de stupid, pe atât de contra-productiv. Povești de genul ”unguri sunt buni, românii sunt răi”(și invers, de data asta de 1 Decembrie) ne fac rău tuturor. Nu putem construi nimic pe așa ceva.

        Naționalismul, patriotismul, asumarea identității naționale nu sunt rele în sine. Devin rele în momentul în care devin instrumente ale dezbinării, ale confruntării între etnii și religii, între națiuni. Manipularea politică a istoriei a produs și produce tragedii.

        Al doilea lucru: nu putem accepta în niciun fel pretenția naționaliștilor și extremiștilor de la Budapesta de a instaura un protectorat de facto asupra Transilvaniei. Mutarea scenei politice din Ungaria și în România este o acțiune stupidă și provocatoare, arogantă și disprețuitoare, bazată pe un complex de superioritate cu nimic justificat al Budapestei. Să nu ne apucăm acum să analizăm dacă Ungaria este mai bine administrată decât România sau dacă este mai performantă economic și social.

        Trei: cererile de ”autonomie” ale unor lideri politici maghiari din România și din Ungaria sunt ipocrite și lipsite de obiect. Ungurii din România sunt conduși de ai lor, acolo unde sunt majoritari, se bucură de toate drepturile și libertățile celorlalți români și ale europenilor. Reamintesc că, gestionate de maghiari de 25 de ani, județele Harghita și Covasna, spre pildă, sunt printre cele mai sărace din România, nu Raiul prosper pe care îl presupune autonomia pe criterii etnice, așa cum este vândută era proștilor de apostolii ei. Izolarea zonelor maghiare din România lucrează împotriva maghiarilor. Punct.

        Nimeni, nici cei din UDMR, din cele două partide concurente, nici partidele din Ungaria care vânează voturi în Ardeal, precum Jobbik, nu au explicat vreodată cum ar rezolva înființarea Ținutului Secuiesc problemele economice și sociale ale celor care vor trăi acolo. Dacă niște granițe simbolice trec printr-un loc sau altul, dacă pe pânza unui steag apar niște simboluri sau nu, țin astea de foame, va fi educația mai bună, spitalele mai curate, șoselele mai largi și mai line? A spune așa ceva este o formă de dispreț față de realități. Reamintesc că într-un regim democratic înainte de a fi unguri sau români, sau evrei sau mai știu eu ce, suntem cetățeni, cu drepturi și obligații egale. Unii lideri ai maghiarilor din România acționează în logica obținerii de privilegii pentru etnicii maghiari. Așa ceva nu va fi acceptat de nimeni, nicăieri în lume. Avem nevoie de mai multe drepturi și libertăți? Perfect, dar fără discriminări: ori pentru toți cetățenii, ori pentru niciunul.

        Cât privește măsurile pe care trebuie să le ia Guvernul român împotriva ”descălecătorilor” și altor făcători de zarvă în maghiarime: nu cred că trebuie să intrăm într-o zonă a represiunii. Ideile nu se combat cu jandarmii sau cu interdicții de circulație. A, că unii precum liderul Jobbik este interzis la graniță, da, și-o merită pe deplin, dar este judecat doar el, pentru faptele lui. Cum să interzici în România un partid ungar, organizat după legea ungară?

        Unde greșim și noi, și maghiarii din România? Acolo unde acceptăm ca relațiile româno-maghiare să fie atât de reduse și de superficiale, să fie guvernate de tot felul de clișee, care le fac și mai dificile. Cu cât ne vom cunoaște mai bine, vom lucra mai mult împreună, cu atât atitudinile extremiste se vor reduce. Teama reciprocă vine din necunoaștere. 

Un război nedeclarat

Ucraina ar fi rămas întreagă, cu o singură condiție: ca SUA și UE să-și fi ținut promisiunile făcute Federației Ruse, după destrămarea URSS. Reamintesc, pentru cine a uitat, că în momentul destrămării, Rusia preluat TOATE datoriile țărilor succesoare. Rușii au plătit aceste datorii până la ultima centimă, cu un preț social uriaș pentru ei. 

Dorința de a transforma Rusia într-o slugă a Occidentului, de a o încercui, de a o umili, de a-i jefui bogățiile, a atins cotele demenței. Să nu ne ascundem după deget: Rusia este o pradă, un nou respiro pentru occidentul prădător, care nu-și poate depăși crizele economice și sociale altfel decât extinzînd cu forța piețele și înlăturând concurența. Și face acest lucru știind că riposta Rusiei poate fi devastatoare. 

Dacă Ucraina rămânea neutră, rămânea întreagă. Extinderea NATO putea aștepta încă vreo două decenii. 

La fel și extinderea UE, deși Rusia nu vede în asta un pericol. Ce a reproșat Rusia în acest proces este că UE nu a impus un tratament corect minorității ruse din țările baltice, care și acum e discriminată. Cine garantează că acest lucru nu se întâmplă și în Ucraina, de vreme ce, cum spuneam, occidentul nu și-a ținut nicio promisiune făcută Rusiei? 

Încercuirea Rusiei este o dovadă de maximă imbecilitate și de aroganță. Rusia are tot dreptul de a avea deschidere la o mare caldă, motivul real al ”expansionismului” ei în epoca modernă. Nimeni nu îi poate refuza acest lucru. Putem inventa orice poveste, rescrie istoria, realitatea rămâne aceeași: occidentul a spus, mai clar ca niciodată de la destrămarea URSS, că Rusia îi este dușman, și că o va trata ca atare. Asta are consecințe extrem de grave și de importante în structurarea ordinii internaționale viitoare. Să nu ne amăgim: intrăm într-o fază extrem de periculoasă, în care se poate întâmpla orice. 

Nu de asta aveau nevoie Europa, și occidentul, în general. Trebuie să admitem că acest model de capitalism, globalizat, a făcut mult rău, a dus concurența la cote absurde, a polarizat lumea economic și social, a epuizat resursele și distruge natura. De fapt, asta este esența actualului conflict: iluzia creșterii economice fără limite.  O țară precum Rusia, ocupată, ar face modelul să mai funcționeze o vreme. Iar Rusia nu vrea să se lase ocupată. Iar occidentul nu mai are timp, și forțează ocuparea. Pentru că ocuparea Ucrainei, și anexarea ei printr-o lovitură de stat, nu este decât o etapă în procesul de ocupare a spațiului fost sovietic. Ne place sau nu, suntem în război cu Rusia. Faptul că nu este oficializată această stare e doar un amănunt. Se pare că 70 de ani de pace în Europa au fost prea mulți pentru gustul unora...

Încotro?

Pentru cei care nu mă urmăresc pe FB, această postare: ”Văd că se tot vorbește de un al doilea Război Rece. Poate voi nu l-ați trăit. Eu l-am trăit. Și am învățat ceva: pentru a fi jucat, jocul geopolitic implicat de așa ceva cere parteneri previzibili, și raționali. Lumea s-a aflat, în momentul crizei rachetelor din Cuba, pe pragul Holocaustului nuclear, pentru că Moscova și-a pierdut capul și a acționat instinctiv. De atunci și sovieticii, și americanii, au avut grijă să stabilească reguli, și să le respecte. Asta chiar și atunci când și-au tras-o reciproc pe sub masă. 

Acum o parte, cea americană, a zis că a venit vremea ei, că vechile reguli pot fi aruncate la gunoi, iar lumea ori ascultă de ei, ori e făcută bucăți, în numele ”democrației”. Și, precum cucul de la Cotroceni, a apărut în peisaj și nasul lui Putin, care spune: ”S-avem pardon, dar suntem și noi pe aici. Iar dacă vă uitați puțin în zare, vedeți și niște unii zâmbăreți, cu ochii oblici. Ori jucăm după reguli, ori nu ne mai jucăm. Iar una dintre reguli este că și interesele noastre sunt în egală măsură legitime ca și interesele voastre. Se ciocnesc interesele? Negociem, discutăm, ne înțelegem, vedem noi ce și cum.”

Sigur, Războiul Rece a fost o mizerie. Dar ceea ce este acum depășește orice limită a mizeriei geopolitice, morale și etice. SUA nu gestionează, de fapt, nimic, pentru că sunt depășite de evenimente, au conducători fără viziune, dincolo de orice standarde morale, militari corupți și dispuși să facă orice le zice politicul, dacă sunt lăsați să-și facă de cap, elite intelectuale lipsite de orice legătură cu realitatea, la rândul lor imorale și corupte, și o societate strivită de sărăcie și de grija zilei de mâine, incapabilă să se mai opună puterii politico-militare. 

Nici în Europa, nici la ruși nu este altcumva. Trăim în epoca formelor fără fond, și a lipsei de orizont, de proiect. Da, SUA anilor 60(momentul ei de glorie!) au inspirat o lume întreagă, pentru că America era vie, credea în ceva, era sinceră. Acum, ca și Europa, este o fantoșă, un monument de ipocrizie, care nu mai inspiră pe nimeni, nu mai convinge pe nimeni. 

Rusia, și cu atât mai puțin China, nu au cum lua locul SUA din anii 60, nu se pot constitui într-o alternativă la actuala Americă, nu pot fi un exemplu de urmat. Am sperat că Europa poate fi acel model de globalizare de care avem nevoie. Dar a căzut în mâinile unei Germanii inepte și lipsite de suflet, care ne propune drept proiect de viitor încadrarea deficitului structural în limita maximă de 2% din PIB. De ce ai visa la așa ceva? De ce ai lupta pentru așa ceva? 

Meseria mea de inginer m-a învățat un lucru: fenomenele tranzitorii sunt cele mai periculoase. Sunt greu de descris, sunt greu de reglat și de anticipat, lucrezi cu informații incomplete. În relațiile internaționale suntem într-o astfel de fază tranzitorie. Nici măcar nu știm spre ce ne duce, pentru că o lume bipolară, sau o lume multipolară, sunt două realități fundamental diferite, cu reguli diferite de funcționare. Cert este un singur lucru: momentul unipolar al Americii s-a terminat. N-a rezolvat nimic, a generat mai multe probleme, fără să rezolve niciuna, și a costat cât nu face. Mai ales în vieți omenești. Și ăsta este cel mai tragic bilanț, după care vor fi judecate SUA...”

Despre șantaj, ca instrument politic

Aș vrea să fiu bine înțeles, încă din start: convingerea mea este că singura explicație pentru criza pe care o traversează acum USL o reprezintă faptul că unul dintre cei care conduc alianța este șantajat cu ceva din trecutul său. Iar șantajul este atât de puternic, încât este dispus la orice. Omul și-a pierdut coerența în gândire și acțiune. Este dispus la orice, numai să nu i se afle ”secretul”. Care nu este obligatoriu al său.

Să nu fim ipocriți. Oricine poate fi acuzat de orice, dacă este supravegheat îndeaproape, și suficient de mult timp. Suntem oameni, greșim. Sau ceea ce facem poate fi prezentat drept o greșeală, când ai suficiente mijloace media la îndemână. Asta apropo de pajiștile de fotografii ”compromițătoare” apărute în ultimele zile, fotografii care nu dovedesc nimic. Ceea ce este cu adevărat compromițător nu va fi făcut public, pentru că publicitatea anulează capacitatea de a folosi evenimentul împotriva persoanei. Dacă obiectul șantajului la care este supus personajul la care mă refer acum ar deveni public, i-ar oferi acestuia posibilitatea să se apere, să pună în context faptele, să se explice. Și atunci nu sar mai putea fi controlat. 

Există o ieșire: aceea de a scăpa de șantaj făcând singur anunțul, spunând cu subiect și predicat cine exercită șantajul, și care este obiectul șantajului. E dureros, dar mai puțin dureros decât să trăiești cu frica în sân. Nu am înțeles de ce se feresc oamenii de explicații. Dacă au demnitate, și sunt sinceri cu ceilalți, ar putea avea surpriza să fie înțeleși și susținuți. 

Acum, în acest subiect sensibil mai există o dimensiune: cea colectivă. Care este mult mai importantă decât dimensiunea personală. Cum putem fi o națiune cu instituții funcționale, care să se bucure de încredere și susținere, când șefii lor sunt șantajați cu fapte din trecut și din prezent, pentru a ignora interesul public și a servi interese private? Voi fi cât se poate de clar și de direct: și CCR, și DNA, și ÎCCJ, și ANI, și unii din serviciile secrete, funcționează pe bază de șantaj la vârf și servesc interese private. Unele lucruri au mai ieșit în public, dar au fost repede înnăbușite. Chiar dacă nu știm amploarea fenomenului, știm că există și funcționează. Mai mult, selecția șefilor acestor instituții și a membrilor lor cu funcții de răspundere a fost făcută după un singur criteriu: cât de bine poate fi controlat prin șantaj.

Este asta o acțiune legitimă, că legală oricum nu este? Evident, nu! Nimic nu justifică folosirea șantajului, nici măcar servirea ”interesului național.”  Interesul național cere instituții care să fie conduse profesionist, eficient, transparent și neutru, puse în slujba cetățenilor, nu în slujba unor entități private. 

Este în interesul României să se destrame USL? Evident, nu! Dar lui băsescu asta îi vine mănușă! Este în interesul României simulacrul de procese care a dus la condamnarea unor personaje politice? Evident, nu! Au terfelit ideea de Justiție, au sporit neîncrederea în sistem, și, în loc să combată corupția, au încurajat-o, pentru că a acreditat ideea că dacă ești de partea cui trebuie, nu ți se poate întâmpla nimic.

Șantajarea oamenilor politici nu ar fi posibilă fără cei care controlează trecutul și prezentul. Mai precis fără cei care dețin și folosesc arhivele fostei securități, CNSAS, și serviciile de informații, cu toate încrengăturile lor. CNSAS NU ar fi trebuit să existe. Era suficientă publicarea tuturor dosarelor, concomitent cu amnistierea faptelor care ar fi putut face obiectul unor cercetări penale. Astfel se putea evita șantajul cu trecutul. Mai greu șantajul cu prezentul. SRI și alte servicii NU sunt sub controlul Parlamentului, ci invers, ele controlează Parlamentul. S-a construit, prin existența SRI, DNA și ANI, și cu ajutorul plutoanelor de execuție din ÎCCJ, un sistem de control al deciziei politice bazat pe teroare. Orice acțiune a unui politician, oricât de legală, de constituțională și de legitimă ar fi ea, se poate transforma în contrariul ei, la comandă, de instituțiile controlate prin șantaj, atunci când ele aduc atingere intereselor celor care au privatizat statul. Avem peste 400 de fapte ”asociate” faptelor de corupție. Multe dintre ele pur și simplu subiective. Dacă vrea procurorul să te salte, te saltă. E suficient să aibă câteva secunde dintr-o convorbire interceptată, chiar și fără mandat. Mai mult, lucruri banale sunt vândute presei-alt factor de bază în exercitarea șantajului-drept dovezi ale ”vinovăției”. 

Nu spun că asta este singura cauză a proastei guvernări. Dar a ajuns să fie principala cauză. Teama paralizează decizia, șantajul obligă la decizii împotriva interesului public. Sistemul, sub băsescu, a fost total și definitiv ticăloșit. Nu mai știe cum să funcționeze normal. Oamenii din sistem nu mai pot gândi normal, nu mai pot funcționa după reguli. Totul este judecat prin prisma intereselor celui care șantajează. Deciziile sunt judecate în funcție de asta: aduc sau nu atingere celui care deține date ”compromițătoare” despre mine? Și iese ce trăim acum. 

Este drumul care ne duce drept spre un nou fel de totalitarism, democrația de fațadă. Trăim doar iluzia normalității. Dar nimic nu este normal în funcționarea statului și a societății, câtă vreme o mână de oameni poate impuse instituțiilor ce să facă, șantajându-le conducătorii. 

Cum putem ieși din asta? Tragedia este că nu putem, până când nu vom scăpa de trecut, și nu vom face prezentul transparent. Adică niciodată. Ce ar mai fi oameni precum băsescu, dacă li se ia puterea de a șantaja? 

Un nou Război Rece sau o lume multipolară?

 

 

Pentru cei dintre voi care nu mă urmăresc și pe FB, o postare care cred că v-ar interesa. Știu că v-am dezamăgit, din cauza faptului că postez prea rar în ultimele luni. Scuze! Dar am decis că e cazul să-mi iau ceva distanță față de politica dâmbovițeană, care-mi produce tot mai multă greață. Așadar, cam despre asta e vorba. Iată și postarea de pe FB:

 

”Te umflă plânsul când vezi câți oameni serioși, și informați, au mușcat, cu o seriozitate demnă de o cauză mai bună, la gluma cretină a unora, care au anunțat că tehnicianul vinovat de faptul că fulgul de nea nu s-a deschis, ca al cincilea cerc olimpic, a fost găsit mort. Evident, se sugera că Putin a dat ordin, și FSB a executat. Stereotipurile promovate de Occident în privința Rusiei lui Putin. ...Cât le-au convenit Gorbaciov și Elțîn, o țineau tot într-un ropot de apaluze.

Mă tem că Occidentul nu înțelege câteva lucruri simple. Primul: globalizarea nu aduce doar avantaje. Da, ei au inventat-o, dar procesul nu poate fi controlat de ei la nesfârșit. Or țări precum China și Rusia, dar și India, Brazilia și altele, au știut să-și transforme slăbiciunile în puncte forte. Un mecanism de drenare a bunăstării către țările occidentale, cele care l-au inventat, s-a întors împotriva lor. Și acum sunt disperate că pierd teren, pierd substanță economică, au tot mai mulți săraci, și asta înseamnă belele garantat!

Doi: Lumea unipolară, cu SUA hegemon, este o tâmpenie sinistră. Așa ceva nu are cum funcționa, din cauza costurilor insuportabile, oricât i-ai jefui pe ”beneficiari”. Când ai 900 de baze militare în mai mult de 150 de țări, chestia asta se vede în buget. Iar SUA nu mai pasionează decât câțiva decervelați, de pe la noi sau de aiurea, și ăia prestând contra-cost, că de convinși nu e niciunul. Deci ceea ce Ney numea ”soft power” nu mai funcționează în cazul SUA. Cu peste 50.000.000 de săraci, care mor de foame fără alimentele împărțite de stat, cu vreo 5.000.000 de oameni dormind pe străzi și vreo 2.000.000 de oameni în închisori, plus violența socială, plus polarizarea, plus, plus, plus, cum dracu să mai fii admirat? Visul american e mort. Iar când înlocuiești soft power cu hard power, nu ai cum să te mai faci iubit.

Trei: nici lumea multipolară nu e ușor de imaginat și de gestionat. Ca să funcționeze, ceva trebuie să se schimbe radical atât în modelul actual de globalizare, cât și în modul în care sunt imaginate relațiile dintre state. Deocamdată cei care domină globalizarea, în special SUA, nu pot accepta ideea că și interesele altora sunt în egală măsură legitime. Multipolarismul presupune în primul rând democratizarea relațiilor între state. Greu de înghițit pentru unii.

Suntem în cea mai periculoasă fază, cea tranzitorie, în relațiile internaționale. Depinde ce va ieși de aici: un sistem multipolar, sau unul bi-polar, condus de regulile deja cunoscute ale Războiului Rece. Deocamdată Washingtomul spre așa ceva înclină. E jocul pe care îl știe juca. Doar că singurul ”competitor” din acest posibil joc, China, nu pare dispusă la a-l juca. Are ceva mai bun de făcut. Să se dezvolte. A învățat lecția de la fosta URSS. Nimeni nu are chef de jocuri de putere pe stomacul gol. Așa că Washingtonul se ia și el de cine apucă: de Rusia. Care joacă ceva, dar doar ca să-i enerveze pe americani, și să-și protejeze interesele în vecinătatea apropiată. Și ei au învățat ceva. Doar americanii nu învață nimic, vezi Ucraina...

Cine conduce România cu adevărat?

 

 

Spectacolul oferit de băsescu aseară a fost unul al cinismului criminal, și scoate la iveală, mai mult ca orice, natura inumană a acestui personaj sinistru, care este capabil de orice ticăloșie. Dar el vine și confirmă un lucru pe care l-am scris nu o dată. În 2004 a avut loc în România o lovitură de stat, prin care un grup de interese, economice, dar și politice, legat de foști și actuali membri ai serviciilor secrete, în special de cei care se ocupau de culegerea de informații economice în exterior, și de afaceri, în interior, și-a pus un membru în fruntea țării. Ce a urmat, se știe: interesele grupului au prevalat în fața interesului național, abuzurile au curs gârlă, membrii grupului s-au îmbogățit, România a sărăcit. Nu poți explica de ce, chiar și în condiții de criză, într-o țară care este membră a NATO și a UE, sărăcia crește galopant. S-o fi adâncit polarizarea socială peste tot în Europa, dar România este dincolo de orice limită în materie. Țara asta a fost jefuită în ultimii zece ani cum nici fanarioții n-au reușit să facă.

 

Dar aseară, mai mult ca oricând, s-a pus întrebarea: cine este cu adevărat șeful acestui grup? După ardoarea cu care băsescu l-a apărat pe Opriș, devine evident că NU EL este șeful. Bine, nu este nici Opriș. Nu, el acționa la ordin, trebuia să scoată din rahat un membru al grupului. La cinismul pe care i-l cunoaștem, băsescu s-ar fi descotorosit imediat de Opriș, oricât de multe ar fi știut generalul despre el și despre miș-mașurile de la alegeri. Aseară nu a putut s-o facă. Și este clar că nu de Opriș se teme. Ci de cu totul altcineva.

 

Nu speculez, pentru că nu am nici cea mai vagă idee despre cine a pus mâna pe România, și trage sforile marionetei numită traian băsescu. Dar este clar că această entitate nu este pregătită să lase România din gheare după plecarea lui băsescu. De asta este important ca băsescu să nu facă niciun pas înapoi, să nu cedeze niciun buton al puterii. De asta băsescu este obligat la gesturi agresive, aproape sinucigașe. Orice compromis făcut de băsescu acum poate fi defavorabil grupului. Care s-a folosit de teamă, pentru a guverna România, pentru a elimina pe oricine ar fi stat în calea intereselor lui. Cum spuneam, statul român a ajuns o ficțiune, a fost privatizat în interesul grupului care l-a pus pe băsescu în fruntea statului. Din păcate pentru grup, proasta gestiune a statului i-a redus mult profiturile, iar schimbarea de putere la nivel guvernamental și parlamentar a înrăutățit lucrurile. Parlamentul, în ciuda eforturilor grupului de a-l discredita și de a-l demoniza, inclusiv cu intervențiile DNA și ANI, a devenit o amenințare pentru interesele grupului, inclusiv prin intermediul comisiilor de anchetă. Ancheta privitoare la moșia Nana nu este despre băsescu, este o amenințare pentru întregul grup. Și nimeni nu știe unde poate ajunge.

 

Întrebarea este: ce putem face pentru a nu mai permite grupului să-și pună omul în fruntea statului și după 2014, câtă vreme nu știm cine este cu adevărat cel care conduce România? Oricum, democrație nu mai suntem. Și de aici încolo nimic nu este sigur...

Toamna Pacientului Matrafoxat

 

 

Știu, nu am mai scris de ceva vreme pe blog. Am și primit mustrări din pricina asta. Sper să fiu înțeles: este greu să scrii mereu despre aceleași și aceleași lucruri. În fond, lucrurile în aria mea de interes sunt aceleași de zece ani: un dement care se crede veșnicul mascul alfa, care se crede nemuritor, dar care are tot mai multe probleme în a-și menține poziția, asaltat de lupii tineri, din haita lui, dar și din haitele celelalte, care s-au săturat de el, de capriciile și de minciunile lui, de tâmpeniile lui, de lipsa lui de coerență în gândire și de predictibilitate ca de mere acre. Sigur, nimeni nu poate garanta că noul mascul alfa-pentru că, vrea sau nu, inevitabil va fi obligat să plece din fruntea haitei, dacă nu de Constituție, de mușcăturile celorlalți-va fi mai bun, mai drept, mai zdravăn la cap, mai vizionar și mai dedicat iontereselor haitei. Dar va fi o schimbare, și asta poate detensiona lucrurile, pentru că oala numită România e pe punctul să sară în aer. 

 

Atmosfera din politica românească amintește tot mai mult de ”Toamna Patriarhului”: e acea atmosferă de sfârșit de lume, în care un despot cu mintea tulburată bântuie printr-o lume tristă, o lume în care binele este uitat şi unde răul și mizeria morală domină. Marquez ne spune un lucru pe care nu trebuie să-l uităm: un dictator este o fiinţă care îşi uită sufletul şi locul în viaţă. băsescu nu are suflet, demența puterii ține loc de așa ceva. Nu are prieteni, ci doar dușmani, sau slugi, oameni care îl servesc, motivați de interese amestecate cu multă frică. băsescu n-a acceptat și nici nu acceptă ideea că restul sunt egalii lui, că trebuie tratați cu respect.   

 

O țară nu poate fi condusă de fantasmele unui individ care-și ia dorințele drept realitate, care s-a izolat de societate și în același timp vrea care nu-i propune nimic în afara fricii de ”servicii”, de ”justiție”, de linșajul mediatic al batalioanelor de propagandiști care îi laudă mărețele împliniri. Pentru a conduce o țară trebuie să trăieşti în mijlocul ei, izolarea înseamnă pierderea contactului cu realitatea şi autozeificarea: el este perfect, dacă vă mai amintiți răspunsul dat unei jurnaliste. O democraţie înseamnă valori, un tip special de discurs public şi o relaţie permanentă cu oamenii, cu toate mediile sociale și profesionale. Totalitarismul înseamnă tăcere şi ascundere. Să nu confundăm ieșirile lui televizate cu dialogul cu societatea. Nu, după cum singur mărturisea, democrația îl încurcă: nu o înțelege, e pierdere de timp. Timp de zece ani băsescu n-a avut un dialog cu România și cu românii. El a fost ”președinte-jucător”, adică stăpân. Și, cum spuneam, stăpânul nu discută cu slugile!

 

Pentru a putea conduce singur şi absolut, băsescu, precum personajul lui Marquez îşi va ”lichida” toţi colaboratorii, pe toți cei care au crezut îl el și au crezut că este purtătorul unui proiect pentru România. A rămas, acum, cu un partid de care râd toți, cu o țiitoare tot mai obosită și mai lălâie, în ciuda țoalelor de zeci de mii de euro pe care le înșiră pe ea, și cu o mulțime de motive pentru a face cărare la Procuratură și la Tribunal.

 

Putea alege un mod demn de a ieși din scenă, demisionând imediat după Referendumul din 2012. Nu a făcut-o, pentru că puterea i-a luat mințile. Nu își poate imagina momentul în care nu va mai deschide plicul cafeniu de la SRI, în care zac viețile adversarilor și slugilor lui, ziua în care nu va mai putea comanda Lulutzei pe cine să mai înhațe și cârpei ăleia de la ÎCCJ câți ani să dea celor pe care i s-a pus pata. Marele luptător împotriva corupției este un porc care se scaldă în noroiul corupției, alături de familie și puținii care i-au mai rămas fideli.

 

Așadar, despre ce să scriu? Nu știți toate astea? Și atunci? Mi-aș pierde timpul, și v-ar răpi și vouă timpul degeaba. Oricum ieșirea lui din scenă va fi urâtă de tot. Mi-e și frică să mă gândesc la asta. Mulți vor suferi. Și nu mă refer la unii precum Fenechiu și compania. Mă refer la cetățenii obișnuiți, pe care guvernarea lui scelerată fie i-a sărăcit, fie i-a alungat din țară, fie i-a umilit ca nimeni altul.

 

O ultimă precizare: oricât ar părea de curios, discuția iscată de traian băsescu pe tema CPP nu este despre justiție, ci despre democrație, și despre România ieșită de sub domnia lui și a sistemului ticăloșit pe care și-a bazat domnia. Pentru că, din păcate, odată cu el nu va pleca și sistemul. De asta este important să nu-i mai dăm sistemului instrumente să fdacă rău și după plecarea Pacientului Matrafoxat. Iar dacă vor să mai însemne ceva în ochii oamenilor, care au crezut în ei, cei din USL și Victor Ponta TREBUIE să nu accepte schimbările cerute de justiția ticăloșită. Orice schimbare trebuie făcută democratic, transparent, și cu o singură idee în minte: respectul deplin al drepturilor și libertăților cetățenești. România are 20 de milioane de cetățeni, nu 20 de milioane de pușcăriabili, născuți cu stigmatul fărădelegii în frunte, cum cred jigodiile precum  băsescu, Kovesi și compania.    

Și dacă băsescu pregătește o lovitură de stat?

 

 

Intervenția din seara asta a lui băsescu este un delir, oricum ai lua-o. Dar dincolo de delir, există, mă tem,  un obiectiv foarte rece și foarte periculos: pregătirea opiniei publice pentru o lovitură de forță din partea lui. Mi-e din ce în ce mai clar că nu va preda puterea, la sfârșitul mandatului. Este vital să se pună la adăpost de răspunderea pentru tot ce a făcut, și nu are cum, dacă nu rămâne în funcție, singur, fără Parlament, Guvern, fără nicio opoziție. Motivația lui e simplă: ”Dizolv Parlamentul și Guvernul, pentru că sunt un pericol pentru statul de drept!”  După care, văzând și făcând. Oricum cretinismul combinat americano-bruxellez ar fi în stare să aprobe așa ceva, măcar o vreme. Cred că, deja, a tatonat terenul, de vreme ce campania asta mediatică se intensifică. Ochii beliți, că altminteri îi facem statuie de democrat lui ceaușescu!

România în UE: mizele unui an electoral

 

Nu cred că am dat suficientă atenție problemelor generate de deschiderea pieței muncii din Marea Britanie pentru cetățenii români, cu începere de la 1 ianuarie 2014. De fapt, felul în care a fost abordat acest subiect în Marea Britanie, dar și în Germania, care și ea și-a deschis piața muncii pentru români tot de la 1 ianuarie, este doar o parte, un simptom al unei probleme mult mai profunde, care privește construcția europeană, și viitorul ei.

Mi se pare absurd ca, pe de o parte, procesul de extindere a Uniunii către Est să fie o politică centrală a Uniunii Europene, iar pe de altă parte, să asistăm, din partea unor state-cu sprijinul tacit al unor instituții unionale-la construcția unei adevărate mașinării de excludere, de discriminare și de diabolizare a statelor din Est și a cetățenilor lor, pe motiv de mobilitate a forței de muncă. Vrem o Europă extinsă, vrem să primin noi state ca membri ai ei, dar în același timp unii se ocupă să imagineze tot felul de obstacole, de Cortine de Sărăcie între Est și Vest, care să ia locul Cortinei de Fier. Este la fel de absurd, din punct de vedere economic-deși analiza aceasta trebuie să înceapă, de fapt, de la valorile fondatoare ale Uniunii-să extinzi piețele interne ale Uniunii, și, în același timp, să limitezi libertatea celei mai importante dintre ele, piața muncii, să o fragmentezi, să pui condiții absurde și care aduc atingere demnității umane celor care aleg să muncească într-o altă țară membră a UE. O astfel de abordare este ilogică.

Cetățenii europeni, iar românii, ca și alții ca ei, provenind din țări membre ale UE, nu pot fi considerați emigranți, au drepturi, libertăți și obligații egale cu toți ceilalți. Probleme legate de integrarea într-o nouă societate nu au doar românii care vin în Marea Britanie. În egală măsură au același tip de probleme și britanicii, germanii, francezii, italienii, spaniolii și oricine din UE, care vine în România. E doar o problemă de scară. Soluția la problemele-reale-generate de migrația forței de muncă în interiorul UE, este aceea de a reduce decalajele istorice de dezvoltare dintre Estul și Vestul Europei. Iar o UE care-și va propune acest lucru va rezolva, în mare parte, și problema revenirii la o creștere economică durabilă și sustenabilă.

Să nu se aștepte nimeni la reducerea migrației din motive economice atâta vreme cât diferențele de venit, între țările din Est și din Vest, pentru aceeași muncă depusă, sunt insuportabile. România are un salariu minim undeva sub 200 de euro pe lună, pe când în medie, el este circa 800-1000 euro, în țările în care el există la nivel național. Dacă suntem onești, același român, plătit cu 200 de Euro în România, este la fel de productiv aici, ca și în Marea Britanie! Mai mult, în țările din Vest, unde reglementările sociale sunt mai dure și statul mai puternic, intensitatea muncii este mai mică decât în România! Sunt realități care trebuie luate în calcul. 

Câtă vreme Estul este văzut doar ca un rezervor de forță de muncă ieftină, care permite profituri imposibil de gândit în Vest, românii, și nu doar ei, își vor căuta de lucru în țări în care munca este plătită decent. Acesta este adevărul. Și de aici trebuie să plecăm. Iar alegerile europene trebuie să fie prilej nu pentru demagogie și populism xenofob, ci pentru soluții raționale la problemele care generează migrație din motive economice, începând cu introducerea unui set minim de prestații sociale la nivelul UE.

Criza economică nu este o scuză pentru a nu discuta acest aspect și pentru a nu acționa în consecință. Criza nu a făcut decât să accentueze polarizarea economică și socială, prin precarizarea muncii, prin creșterea intensității ei, prin scăderea veniturilor din muncă. Nu cred că mai putem continua așa, pentru că sărăcia nu-i lovește doar pe cei din Est, a devenit o problemă gravă și în Vest. Pe de altă parte trebuie să înțelegem că un ansamblu de 28 de țări, care dorește să se extindă, nu are cum funcționa coerent dacă va acționa discriminatoriu față de unii dintre membrii lui, dacă va acționa în logica egoismelor națioale, exclusivist, dacă va da glas naționalismelor agresive și xenofobe. 

Putem discuta despre noi cedări de suveranitate față de Bruxelles, sau dacă e nevoie de o pauză în acest proces. Dar fie că e vorba de noi cedări, fie că este vorba de actualele cedări, ele sunt egale pentru toți, și nimeni nu poate avea pretenția de a ceda mai puțin, și de a cere altora cedări mai mari. Nu putem fi de acord cu soluții de felul Europei cu mai multe viteze, cu nucleu dur sau altele de acest gen. UE nu este un Imperiu, iar țările din Est și din Sud periferiile ei. Dacă cineva gândește așa-și din păcate avem destui care o fac-a găsit calea cea mai scurtă care duce la eșecul proiectului european.

Rezumând, noi, românii, și România, ca țară membră a UE, dorim un singur lucru: un tratament egal cu al celorlalți cetățeni și membri ai UE, care să nu aducă atingere demnității naționale și umane. Restul problemelor se poate rezolva prin dialog, bi și multilateral, prin construirea consensului, în cadrul oferit de Tratatele Uniunii.

Înțelegem problemele specifice Marii Britanii, și am dovedit dorința de a le rezolva împreună. Ceea ce nu înțeleg, personal, este cum o țară care are o experiență de sute de ani în gestionarea diferențelor, și mă refer explicit atât la perioada Imperiului Britanic, cât la aceea care a urmat dispariției lui, își pierde brusc această abilitate, când este vorba despre câteva mii de cetățeni români mai degrabă marginali, care generează asemenea probleme și în alte țări, fără ca acolo să dea naștere unor adevărate drame, cel puțin în presă.

Cred sincer că aceste probleme se pot rezolva foarte ușor, cu o condiție: să nu creăm realități paralele. Știm toți care sunt problemele. Dacă în alte țări soluțiile la care au ajuns autoritățile de acolo și cele de la București funcționează, cred că vor funcționa și în Marea Britanie, și în Germania. Avem nevoie unii de alții. Și cred că în asta stă viitorul proiectului european.

O posibilă explicație

 

 

O posibilă explicație pentru tot circul din ”justiție” și din jurul ei, cu acuze și contra-acuze, cu sentințe date cu banul și altele asemenea, se poate afla în fraza rostită de băsescu acum câteva zile: ”Justiția trebuie să câștige lupta cu politicul.” Evident, în sine, fraza este de un cretinism absolut. Justiția nu poartă războaie cu nimeni, deci nici cu politicul. Sensul frazei este altul.

 

băsescu NU a reușit să-și asigure, într-un fel sau altul, imunitatea și după decembrie anul ăsta. Mai mult, nu mai are nici un partid puternic în spate, care să-l apere și să lupte pentru el, când i-o veni rândul să intre, pe urmele lui Năstase, în moara dracilor. Și, bomboană pe colivă, a reușit incredibila performanță de a se certa cu toată lumea, urându-l până și cei care, public, îl laudă și acum!

 

De aceea încearcă, disperat, să forțeze o soluție, folosindu-se de acea parte a justiției pe care o controlează, pentru a le băga frica în oase politicienilor, în speranța că, astfel, îi aduce la masa discuțiilor, și fac ceva ca să nu o ia pe urmele lui Năstase. Asta explică activismul DNA, condamnările pe bandă rulantă de la ÎCCJ, inventarea a tot felul de cauze împotriva unora și altora din Parlament și din Guvern.

 

Tragic pentru băsescu este că, practic, și dacă cineva ar accepta să negocieze cu el o soluție, acea soluție NU există! Pentru că, orbit de putere, și de dorința de a se răzbuna, a închis toate portițele care l-ar fi salvat, inclusiv portița prescrierii! Dorind să-l belească pe Năstase, a pus-o pe Macovei să anuleze prescripția pentru demnitari. Și, ce să vezi, el e demnitar!

 

băsescu nu se va resemna cu gândul că nu se poate pune la adăpost. Va încerca să facă, pe cât posibil, cât mai mult rău adversarilor, chiar dacă asta va duce la creșterea dorinței de răzbunare a acestora. băsescu nu mai poate fi rațional, dacă a fost vreodată. Faptul că instituții sau oameni din instituții încă mai răspund la ordinele lui nu înseamnă mare lucru. După ce nu va mai fi președinte nu va mai răspunde nimeni la ordine, plus că va urma o mare curățenie prin instituții. Ca să nu mai vorbim că nici proptelele lui de la Bruxelles nu-i mai sunt de cine știe ce folos: luptă acum și ele pentru supraviețuire.

 

Din păcate, vom avea câteva luni de aici înainte un nebun de legat în libertate. Știm că va face mult rău, știm că e greu de strunit, dar mult mai productiv ar fi să ne gândim la post-băsism, la felul în care vom curăța țara de mizeria lăsată de acest tip infect și de slugile lui, dar mai ales trebuie să avem grijă pe cine punem în locul lui. Nu facem nimic dacă băsescu, pentru a scăpa, îi lasă moștenire sistemul ticăloșit, și javrele care l-au servit până acum...