sâmbătă, 23 iulie 2016

Generația pierdută a Războiului Rece


Actul gratuit de violență de vineri seară, de la Munchen, obligă, mai mult ca oricând, la o nouă abordare a motivațiilor ”atacurilor teroriste”, care să treacă dincolo de obișnuitul clișeu al ”ciocnirii civilizațiilor”, cu varianta sa ”războiul musulmanilor împotriva creștinilor”. Nu mă interesează prea tare ce spun ”analiștii”. Treaba lor. Eu încerc să înțeleg, cât poate fi înțeles, un fenomen, care se va generaliza. Și va lua aspectul unui război între generații, ceea ce este îngrozitor. 

Știu în ce termeni este definită ”generația pierdută” și la ce s-a referit/se referă sintagma. Doar că, în opinia mea, lucrurile trebuie extinse, pentru că atât Primul, cât și cele de-al Doilea Război Mondial au dat lumii propriile generații pierdute. Nu văd de ce Războiul Rece, care nu s-a terminat odată cu prăbușirea ”comunismului” și cu destrămarea URSS, nu ar fi născut propria generație pierdută. 

Din dezamăgirile și frustrările primei generații pierdute, cea a tranșeelor Primului Război Mondial, s-a născut fascismul și nazismul, dar și Revoluția bolșevică. Lucrurile au fost agravate-ca și acum-de o îngrozitoare criză economică și socială. Dezamăgirile și frustrările celei de-a doua generații pierdute au fost atenuate, până la un punct, de generalizarea, în Europa, SUA, Canada, și în alte câteva țări din fostele imperii coloniale, a Statului Providență. Asta nu a împiedicat apariția unor mișcări extremiste, de stânga și de dreapta, care, ca și acum, au ales violența extremă pentru a-și face auzite revendicările. Europa a cunoscut decenii de-a rândul terorismul basc, irlandez, corsican, pe cel al Brigăzilor Roșii, și tot așa. Tot cu morți, tot cu răniți, având drept consecințe tot restrângerea drepturilor și libertăților cetățenești, tot golirea de conținut a ”democrației”

Războiul Rece nu avea cum să nu nască propria sa generație pierdută. Nu este o generație care a cunoscut tranșeele, deși, să nu uităm, SUA și-au avut trauma lor colectivă, generată de războiul din Vietnam, URSS pe a ei, generată de intervenția din Afganistan. Geneza acestei din urmă generații pierdute trebuie căutată în disoluția Statului Providență, care a dus la distrugerea tuturor mecanismelor de solidaritate. Nu doar a celor proprii Statului Providență, ci pe cele comunitare, în primul rând familia. Sărăcia și individualismul feroce au contribuit la înrăutățirea situației. 

Cei care ucid acum orbește-chipurile în numele lui Allah-oameni, nu doar în Europa(uităm ce este în Libia, în Siria, în Irak, în Yemen, în Israel?), nu sunt decât aparent motivați religios. Nu, principala mor motivație este ura, amestecată cu frustrări, față de o situație care-i împiedică să-și mai imagineze viitorul. Oamenii ăștia sunt prizonierii fără scăpare ai unui prezent mizerabil. Sunt oameni fără viitor. 

Mulți se miră, văzând că marea, covârșitoarea majoritate a celor care comit acte de violență și atentate sunt cetățeni europeni, generic vorbind. Născuți și crescuți aici, educați aici, parte a unui întreg pe care ne place să-l vedem ca unul fără egal în istorie. Ar trebui să se teamă, nu să se mire. Pentru că e foarte posibil ca nu doar tineri aceștia, cu legături în lumea islamică, să se fi radicalizat pentru că nu mai au viitor. Să ne gândim foarte serios la faptul că o întreagă generație nu-și mai imaginează viitorul: educație tot mai proastă, șomaj cronic, lipsa accesului la o locuință decentă, la credit, excluși, practic, din societate, cu legături tot mai slabe cu familia, ca mecanism de solidaritate-de vreme ce familia se destramă, sub presiunea sărăciei sau a ”alternativelor”-și cu un stat căruia nu-i mai pasă de ei. 

Realitatea virtuală nu ține loc de ”societate”, și nici rețelele de socializare de mecanisme de solidaritate. Să umbli ca nebunul, cu nasul în ecranul unui telefon, vânând ”pokemoni”, nu înseamnă că socializezi. Înseamnă că te alienezi. De ce să nu mă gândesc la faptul că un individ precum cel de ieri, care a ucis nouă oameni, înțelegea ce înseamnă să iei viața cuiva. Știu eu dacă nu cumva ieșise din realitatea virtuală? Dacă înțelegea grozăvia faptelor sale? La fel și în cazul celui care a intrat cu camionul în mulțime, la Nisa. 

Pot să mă gândesc că, dacă profitând de vulnerabilitățile acestei generații, după modelul recrutorilor islamiști, niște unii se întrebuințează să facă acest lucru și în mediile creștine, sau în orice alte medii? În fond lipsa viitorului este aceeași pentru toți. Ce ne desparte este doar felul în care ne raportăm la niște valori. Dar în esență nu suntem cu nimic mai buni decât ”ceilalți”, de vreme ce răspunsul la atacul de la Nisa, spre pildă, a fost intensificarea bombardamentelor franceze în Siria, care au provocat sute de morți și de răniți printre civili. 

Ce le oferă recrutorii acestor pierduți în afara lumii? Iluzia unui viitor. Adică le satisfac cea mai presantă nevoie. Deși, încăpuți pe mâna lor, chiar nu mai au vreun viitor! De ce nu vrem noi să le oferim, serios și onest, viitorul de care au disperată nevoie? Pentru că, fără tineri, nici noi nu avem viitor. De ce? Doar pentru că așa niște unii, foarte bogați deja, pot deveni și mai bogați? Pentru că, distrugând orice formă de solidaritate socială, și alimentând războiul tuturor cu toți, pot ei domina și acapara bogăția lumii? 

Ce va naște această nouă generație pierdută? Greu de spus. Oricum, totalitarismul este primul pe listă. Război între generații? Semne sunt, vezi ura generalizată față de bătrâni, care, vezi Doamne, distrug viitorul tinerilor, care sunt obligați să le plătească pensiile, și de asta nu pot ei trăi cum și-ar dori.  Un lucru este sigur: violența. Și ea va atrage și mai multă violență. 

Soluția, simplă, în aparență, ar fi să reconstruim societățile noastre, plecând de la Statul Providență. Nu cred că va fi posibil acum. Lumea trebuie să ajungă cu adevărat într-un impas, ca să accepte ideea echității, și a dreptului fiecăruia la o viață decentă. Mai e până când să putem oferi un viitor fiecărui om...  

joi, 21 iulie 2016

Fragmentarea puterii


"Totul ar fi pierdut dacă aceeaşi persoană sau acelaşi grup de oameni influenţi - nobili sau simpli cetăţeni, ar deţine controlul asupra tuturor celor trei puteri: puterea de a emite legi, de a executa deciziile şi de a da verdicte juridice." Aşa sună paragraful din capitolul şase al cărţii a unsprezecea a lucrării lui Montesquieu „Despre spiritul legilor”, care va fi cunoscut de atunci încolo drept „principiul separării puterilor în stat”, care stă la baza organizării sistemelor politice moderne. Pentru a înţelege ce l-a făcut pe Montesquieu să emită celebrul principiu trebuie să ne reamintim cuvintele regelui Ludovic al XIV lea, care se identifică de atunci cu regimul absolutismului regal, „statul sunt eu!” 

Născut în 1689, Montesquieu s-a format în ultimii ani ai domniei Regelui Soare, cel care timp de cincizeci şi patru de ani a fost propriul său prim ministru. Pe măsură ce statul a devenit tot mai complex, puterea sa a sporit, dar şi sarcinile care îi revin s-au înmulţit. Politologul german Winfried Steffani a formulat un catalog cuprinzător al acelor factori care joacă astăzi un rol important în vederea realizării ideilor lui Montesquieu — garantarea libertăţii şi demnităţii umane precum şi evitarea abuzurilor statului. 

Winfried Steffani, politolog german, distinge între următoarele nivele: Nivelul statului de drept, orizontal: acesta se bazează în principiu pe separaţia uzuală a puterii în putere legislativă, putere executivă şi putere juridică, care a fost însă modificat în mod considerabil de introducerea sistemului parlamentar şi de sistemele moderne de partide. 
Nivelul temporal: în toate democraţiile occidentale, durata mandatului parlamentar şi al celui guvernamental este limitat. Acesta este încheiat sau reînnoit prin alegeri. În timp ce partidele din sistemele parlamentare contribuie parţial, la nivelul statului de drept, la o amalgamare a puterilor, la nivel temporal ele sunt cele care previn abuzurile de putere, punând la dispoziţia electoratului alternative şi împiedicând constituirea unei dictaturi monopartidiste. 
Nivelul federal: nu interesează cazul României, dar poate fi interesant în cazul în care UE va deveni o federaţie. Şi acum Tratatul Constituţional limitează puterea instituţiilor politice ale statului naţional. Pe de altă parte, statele membre ale Uniunii au puteri diferite de influenţare a întregului. 
Nivelul constituţional: aici vorbim în primul rând despre Constituţie. Ea limitează în majoritatea democraţiilor de tip occidental competenţele decizionale ale majorităţilor parlamentare, stipulând necesitatea că pentru modificarea Constituţie este nevoie de o majoritate calificată (= două treimi din voturi) care să-şi exprime acordul în acest sens .
Nivelul decizional: Procesul decizional şi de formare a voinţei politice nu mai are loc astăzi doar la nivel statal, ne-putând fi astfel descris doar cu ajutorul unor categorii care ţin de statul de drept. La acest nivel trebuie ţinut neapărat cont de capacitatea partidelor, grupurilor de interese şi a opiniei publice de a limita puterile din stat. 
Nivelul social: în ciuda dizolvării statului fragmentat în clase, societatea de astăzi s-a transformat într-o "clasă mijlocie nivelată" (Helmut Schelsky). Interesele multiple susţinute de diferitele straturi sociale fac ca partidele politice să formuleze oferte şi propuneri diferite în vederea soluţionării problemelor de ordin politic.(Pentru mai multe detalii, vezi www.dadalos.org/rom). 

Pe noi ne interesează, din perspectiva evoluţiilor de pe scena politică, nivelul decizional şi nivelul social al separaţiei puterilor în stat. Apariţia statelor totalitare, după Primul Război Mondial, dar mai ales perpetuarea lor după cel de-al Doilea Război Mondial, au constituit un excelent pretext pentru o fragmentare a puterii statului, în sens larg. Statul, chiar şi în forma sa democratică, după model occidental, a fost privit permanent ca un duşman al cetăţeanului, fiind suspectat de abuzuri şi de intenţia de a limita drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Luând ca model principiul separaţiei puterilor în stat, s-a procedat la o fragmentare a puterii legislative, executive şi administrative a statului, cel mai adesea sub forma „descentralizării”, a apropierii deciziei de cetăţean. S-a spus că acest proces de „devoluţie” a statului este în interesul cetăţeanului. Dar chiar este în interesul său? 

Statul este, chiar fără să-şi fi propus asta, cel mai mare obstacol în calea generalizării modelului neo-liberal al globalizării, singurul adversar de talie, capabil să oblige marile entităţi economice transnaţionale să respecte regulile şi interesele legitime ale cetăţenilor este statul. Un astfel de adversar trebuie pus la colţ şi puterile lui limitate drastic. De aceea de la mijlocul anilor 70 ai secolului trecut a început un adevărat război mediatic împotriva statului, un proces de demonizare a sa, care a avut drept obiectiv reducerea puterilor sale la un nivel care să asigure doar capacitatea de a menţine un minimum de stabilitate politică şi socială, necesară marilor actori economici ai globalizării să-şi asigure maximizarea profiturilor, fără a mai fi obligaţi la cheltuieli suplimentare cu asigurarea unor standarde de calitate pentru bunurile şi serviciile lor. 

Prin fragmentarea iraţională a puterii calitatea guvernării s-a deteriorat progresiv peste tot în lume, inclusiv în marile democraţii occidentale.Deschid o paranteză: o ilustrare a a acestei afirmații o găsiți în interviul acesta, care se referă la starea sistemului public de sănătate. În care se iau decizii fără să se mai cunoască starea reală a sistemului, pentru că părți importante ale lui au ajuns stat în stat, și nimeni nu mai are, cu adevărat, autoritate asupra lor. Închid paranteza. 

Clasa aceea mijlocie nivelată este o ficţiune. Real este doar procesul de disoluţie a clasei mijlocii, care va fi înlocuită, fără îndoială, de o clasă care are în comun sărăcia. Într-o lume tot mai bogată, sărăcia este criteriul de structurare a noilor clase sociale. Şi cum spuneam nu de mult, săracii nu votează, pentru că nu se mai simt reprezentaţi, dar şi pentru că prin fragmentarea iraţională a puterii, se diluează şi răspunderea aleşilor. Practic, nu au pe cine trage la răspundere pentru eşecurile guvernării. Multiplicarea centrelor de putere naşte o concurenţă nesănătoasă între ele şi transformarea luptei pentru putere în scop în sine. Modificarea legilor electorale şi alegerea directă a preşedinţilor de consilii judeţene a fost un pas în plus pe drumul fragmentării suplimentare a puterii în Românie. Ea a reprodus războiul dintre palate, o constantă după 2004, şi la nivel local. Cu menţiunea că, prin votul uninominal, s-a introdus un actor suplimentar: parlamentarul. 

Am avut și vom tot avea(chiar dacă acum președinții de Consilii Județene sunt aleși indirect, altă sursă de instabilitate și fragmentare a puterii) conflicte între preşedinţii de consilii judeţene, un soi de preşedinţi de judeţ, consiliile judeţene, deja un soi de parlamente, prefecţi, primari, dar şi parlamentari, care cereau, la un moment dat, puteri executive, pe motiv că trebuie să aibă instrumentele necesare îndeplinirii promisiunilor electorale, ei fiind aleși uninominal. Faptul că se revine la votul pe listă nu va schimba prea mult rolul parlamentarului în teritoriu, văzut ca un soi de super primar corcit cu un super ministru.

 Fragmentarea iraţională a puterii se evidenţiază şi la nivelul altor instituţii politice şi administrative româneşti. Ea a ajuns în acel punct în care practic a paralizat statul şi-l face neputincios. În acest moment statul român este o ficţiune, şi asta se vede. Nu vedem cum, cu o clasă politică inconştientă, nedemnă de acest nume, cu o societate civilă cu nimic mai bună decât ea, cu indivizi, în loc de cetăţeni, se va putea pune punct fragmentării iraţionale a puterii, respectiv golirii de conţinut a statului şi transformării democraţiei într-o formă fără fond. Trist, dar perfect în logica distructivă a demersului nostru post-revoluţionar.

sâmbătă, 16 iulie 2016

Ipoteze despre o lovitură de stat eșuată


Ce se poate spune acum, la cald, despre visul unei nopți de vară la Istanbul și Ankara? Se pot imagina trei ipoteze:
1. Lovitura de stat a fost ”pe bune”. Rezultatul ei arată că moștenirea lui Ataturk s-a epuizat, și Turcia s-a schimbat profund. De aici încolo trecutul otoman e viitorul. Cu tot ce înseamnă asta în relațiile Turciei cu partenerii din NATO și din UE, de relațiile cu zona adiacentă ei, inclusiv cu Grecia, Siria, Israel.
De acum armata își va pierde definitiv capacitatea de a influența lucrurile în țară și, de ce nu, se va islamiza, la rândul ei, urmând modelul politic. Erdogan se va întări, dar asta nu e spre binele Turciei și al turcilor, pentru că, în lipsa unui veritabil joc politic democratic, alternativa la Erdogan nu există decât în pozele pentru proștii care cred în povești cu Zâna Măseluță. Începe o lungă perioadă de regim cu partid unic, chiar dacă ceva partidulețe vor mai intra în Parlament, pe post de spanac decorativ.
Asta înseamnă și că represiunea la adresa kurzilor se va înăspri, la fel și cea la adresa adversarilor politici și la adresa societății civile care promovează occidentalizarea și valorile occidentului.
2. Lovitura de stat a fost orchestrată de Erdogan, ieșit slăbit din aventurile lui politico-militariste din ultima vreme: relațiile cu Rusia, doborârea avionului rus deasupra Siriei și asasinarea unuia dintre piloți, atacurile împotriva kurzilor din Irak și din Siria, concubinajul cu ISIS, inclusiv vânzarea petrolului furat de tipii din ISIS din Irak și din Siria, furnizarea de arme acelorași bărboși, folosirea refugiaților din Siria drept instrument de șantaj la adresa UE, reprimarea manifestațiilor pro-democrație, etc.
Cu această comedie de prost gust Erdogan a reușit să elimine ultimele bastioane ale ale rezistenței din armată, să se victimizeze, mobilizându-și susținătorii, și adăugându-le lor o parte dintre cei care erau dacă nu neutri, măcar indiferenți față de el, a obligat opoziția să se solidarizeze cu el, compromițând-o, și astfel a pus între paranteze eșecurile recente, care au costat mult mediul de afaceri, în care armata turcă are rădăcini adânci. Relansarea economiei este ”recompensa” pe care o vor primi loialiștii din armată și din Poliție. Și nu e puțin lucru, la cât au pierdut micuții în turism, spre pildă, unde sunt bine înfipți.
3. Lovitura a fost sugerată, și susținută discret de Washington și de câteva capitale europene, pentru a-l aduce la ordine pe Erdogan, și pentru a-l pune sub control. Nu au mizat pe succesul loviturii, care ar fi dus la o gravă dezechilibrare a Turciei, la dezordini și la violențe, poate la un soi de război civil. Scopul a fost să îi arate lui Erdogan care sunt limitele între care poate juca, și în interior, și în afara Turciei. Și de a institui un soi de drept de veto în deciziile Ankarei.
Cert e un singur lucru: Erdogan e la locul lui, bine lipit de scaun, și, probabil, re-legitimat de această ”victorie” în lupta cu ”cei răi”. La fel de cert este că Turcia intră într-o zonă de grave turbulențe interne, care vor urma acestei lovituri de sta eșuate. Pentru că nemulțumirile unei părți a populației față de Erdogan și de politica sa sunt reale, la fel cum sunt reale și nemulțumirile unei părți a armatei. Iar Erdogan sigur nu va intra în dialog cu nemulțumiții, ci va folosi parul împotriva lor. Cu tot ce înseamnă asta.

UPDATE: Ipoteza nr. 2 prinde trup. Erdogan profită de cele întâmplate pentru a epura armata și Justiția, vrea să introducă pedeapsa cu moartea. A vorbi despre o ”Turcie europeană” este, în aceste condiții, perfectă ilustrare a ruperii de realitate. Atât Washingtonul, cât și Uniunea Europeană, au fost prinse cu chiloții în vine. Și mă tem că această defazare este un simptom al altei rupturi, mult mai grave, aceea dintre decidenții politici și serviciile de informații. Care fac, mai mult ca sigur, jocuri pe deasupra puterii politice legitime. Așa încât să nu ne mirăm dacă ne vom întâlni cu situații precum cele din Italia ”anilor de plumb”, marcate de extremisme de tot felul, violență, slăbirea accentuată a ordinii de stat, amestecul tot mai violent al serviciilor secrete în politică, crize economice cu repetiție.

Turcia va plăti scump sprijinul dat acum de cetățeni lui Erdogan. Cetățeni care nu înțeleg ce se joacă, într-un climat marcat de cenzura dură a presei care nu îi este aservită lui Erdogan, prigoana împotriva adversarilor politici și a liderilor civici, care luptă pentru o Turcie liberă, laică, democrată, respectuoasă cu toți cetățenii ei.

Din motive absolut ipocrite, Occidentul va înghiți gălușca, și îl va sprijini pe Erdogan. Deși cunoaște, de acum, ce-i poate pielea. Se amăgește că-l poate controla? Cum, că până acum s-a dovedit neputincios?

Intrăm într-o nouă realitate, căreia nu-i suntem pregătiți să-i facem față. Iar renunțarea la democrație, instaurarea unor regimuri de mână forte, nu sunt soluții. Turcia este un exemplu în acest fel. Cu toate astea, apucăm pe calea asta. Ca oile...

miercuri, 13 iulie 2016

Totuși, de ce producem?


Ideea tembelă că România trebuie să crească fără să consume, ci doar să producă, revine în forță, prin ”proiectul de țară”, clocit de o jigodie, Isărescu, un analfabet în materie de economie, Iohannis, și niște hiene ”tehnocrate”, precum numitul Porc, care se și reproduce într-un interviu

Întrebare: de ce mama dracului investim, producem, dacă nu putem consuma? Doar pentru a produce? Care este scopul activității economice, până la urmă? Să satisfacă niște nevoi umane, sau setea de profit a unora? Din ce spune Porcul, rezultă clar că, până în 2020 pula creșteri de salarii. De cheltuieli sociale nici nu mai poate fi vorba! Asta în țara care deține, cu mândrie-că rușine, de unde?-polul sărăciei în UE. 

Așa că obișnuiți-vă cu gândul: statul român este doar un geambaș de sclavi, și atât.

PS: de unde sunt atât de siguri genitorii ”proiectului de țară” că acest plan va fi acceptat de partide? Vor veni ele cu proiectul în campania electorală, să ceară votul românilor? Sau vor promite marea cu sarea, după care vor da guvernarea, ca niște lași ordinari, unui nou ”guvern de tehnocrați”? 

Wall Street se convertește la social-liberalism?



Scorpia de madam Clinton vine cu un program în care Partidul Democrat pleacă de la centru spre stânga? Haidi, bre! Social liberalism la candidatul marii finanțe americane? Ce-or fuma ăia de scriu la WSJ? Nu e bine cu liberalizarea ierbii! 

Stalinismul tehnocrat de rit european


Individul care dă azi un interviu HoitNews, pe tema revoltelor din pușcării(era să scriu cimitire!) este fostul șef al Administrației Penitenciarelor din România, acum EXPERT în penitenciare în programe europene. Adică individul care a contribuit, printre alții, la generarea situației explozive din acest moment. Și ce găsește drept explicație sceleratul ăsta?

Rep: In ,mai multe penitenciare din Romania, de la Iasi, Constanta si Botosani, detinutii s-au revoltat acuzand conditiile proaste de detentie. De ce credeti ca s-a ajuns aici? 

Sorin Dumitrascu: S-a ajuns aici din cauza presiunii mediatice create de trusturi mass-media patronate sau finantate de actuali detinuti. Este de notorietate ca inaintea acestor reactii ale detinutilor au fost adevarate campanii mediatice pe tema situatiei penitenciarelor, si crearea unei asteptari in randul detinutilor referitoare la o potentiala amnistie si gratiere. Este adevarat ca este nevoie de imbunatatirea conditiilor din penitenciare, atat pentru detinuti cat si pentru personal. Daca insa motivul protestelor ar fi conditiile de detentie, actiunile de distrugere si incendiere nu sunt un argument in acest sens. Dimpotriva.

Rep: A jucat campania dusa de doua televiziuni de stiri vreun rol?
 
SD: Campania dusa de cele doua televiziuni impreuna cu celelalte componenete din trusturile media pe care le reprezinta are un rol important in provocarea acestor revolte si se dovedeste in fiecare zi ca prin mediatizarea excesiva este urmarita extinderea la nivelul intregului penitenciar. Situatiile sunt prezentate tendentios si unilateral, si fosti detinuti sunt prezentati pe post de repere morale si experti in sistemul penitenciar. Ori, nici instigatori ai unor actiuni de masa care au dus la distrugeri si traume psihice si fizice majore, si nici condamnati pentru infractiuni cu daune de zeci de milioane de euro nu pot avea aceasta calitate.”

Deci pentru ăsta, înalt funcționar al statului(apropo, cine l-a selectat, l-a pregătit și l-a pus acolo n-ar trebui să dea niște explicații, alături de dobitoc, pentru ceea ce se întâmplă în pușcării?), nu mizeria din închisori e problema, problema o reprezintă presa, care dezvăluie această mizerie. Evident, până la urmă Voiculescu e vinovat. Singur. El, miniștrii justiției,sistemul judiciar, n-au nicio vină. Vinovați sunt deținuții, care nu vor să moară dracului în liniște! Iar acum omul este expert în domeniu, lingându-și deștele înmuiate în banii europeni destinați îmbunătățirii situației deținuților. 

Este evident că statul, prin ministrul Justiției și prin aparatul de propagandă deținut de servicii ne vinde imaginea unui non-eveniment: deținuții n-au a se plânge de situație, care este mai bună ca oricând, și dacă n-ar fi televiziunile infractorilor, ar fi și mai bine. Acest stat poate fi definit drept criminal. Faptul că stalinismul gândirii și acțiunii unor indivizi precum ticălosul ăsta este vopsit în europenism nu are cum schimba esența sa criminală. 


Cenzura imbecilă a Facebook


Imbecilitatea atinge cote insuportabile în cretinosferă. Colcăie FB de fotografii pornografice. Pe care tovarășii cenzori nu le văd. În schimb această fotografie(apărută, culmea! în URSS, fără probleme, în 1970), a lui Serghei Vasiliev, nu poate să apară, pentru că e nuditate cu conotații sexuale! Știu cenzorii altă metodă prin care se înmulțesc oamenii? Ideea de maternitate le dă frisoane? E incorectă politic? Nu înțeleg. Una peste alta, boii mi-au blocat contul! Un sincer ”Sictir!”  

PS: cât sunt blocat, am să postez pe blog. Dacă aveți chef să vedeți ce câmpi mai bat, treceți pe aici. Mulțumesc!

sâmbătă, 9 iulie 2016

România neterminată


Azi România a primit o binemeritată palmă, la summitul NATO de la Varșovia. O palmă pregătită de cei mai bine de zece ani de inacțiune, ani în care niciunul dintre angajamentele luate în procesul de aderare și la semnarea Tratatului cu Organizația Atlanticului de Nord nu a fost îndeplinit. Lipsa de cuvânt se întoarce acum împotriva noastră. Am crezut că, dacă trimitem niște soldați, să-și lase oasele prin Irak și Afganistan, asta ține loc de îndeplinirea celorlalte angajamente, și restul va veni de la sine. Nu vine. Iar acum primim nota de plată pentru prostie și pentru ticăloșie, pentru lașitate și pentru ipocrizie, dar mai ales pentru slugărnicia în relațiile cu americanii. Nu, faptul că ne-am situat fără nicio rezervă de partea Washingtonului nu ne-a adus nimic bun. Nici măcar din partea americanilor. 

Aș vrea să fiu cât se poate de bine înțeles. Sunt un om de stânga. Cheltuielile militare, făcute în dauna cheltuielilor sociale, într-o țară săracă, precum România, sunt o crimă. Doar că România se găsește(s-a pus) într-o situație extrem de periculoasă, refuzând să mai investească în echiparea armatei și în industria de armament, în momentul cel mai prost cu putință, adică în momentul în care a făcut trecerea la armata de profesioniști. Adică trecerea de la număr la calitate. Și ce avem acum? Nici număr, nici calitate. Dacă ne raportăm la nivelul de echipare din 1989, cel de acum este net inferior, la toate categoriile de armament. Cercetarea-dezvoltarea, și producția de armament, la fel, sunt la pământ. Achizițiile sunt făcute haotic, nu există un plan de procurare/introducere în fabricație a armamentului și echipamentelor necesare armatei române. Nu există o viziune despre viitorul ei, despre misiunile ei, despre felul în care vom coopera cu alții în sânul NATO. 

Ce am obținut la Varșovia? Nimic! Pentru că nimic este promisiunea că niște trupeți polonezi și bulgari se vor adăuga celor români, într-un soi de brigadă NATO, fără NATO. Povestea ”flotei NATO în Marea Neagră” este o bilă neagră pentru o politică externă românească aflată, practic, în agonie. Nu am înțeles nimic, nu am construit nimic, nu ne-a sprijinit nimeni inițiativa. Nici în altele nu ne-au sprijinit, pentru că nu am știut să construim alianțe. Și pentru că nu știm să construim proiecte. 

România trebuie să-și reconstruiască armata. Nu pentru că ne amenință rușii, ci pentru că reforma începută odată cu aderarea nostră la Parteneriatul Pentru Pace, a fost întreruptă odată cu venirea lui băsescu la Cotroceni. Acum armata nu este nici cal, nici măgar. Și nici măcar catâr nu este. Sunt câteva unități care au capacitate de luptă, dar n-au cu ce lupta, restul sunt doar pe hârtie. Iar dacă noi nu știm ce vrem să facem cu armata, de ce ar ști alții? Americanii sunt mulțumiți că există niște unii cu care se înțeleg cât de cât, și cărora, la nevoie, să le dea niște arme, să lupte pentru ei. Dar asta nu înseamnă că România și-a asigurat securitatea. Dimpotrivă. Cum spuneam, pericolul nu sunt rușii, pericolul este reprezentat de reforma neterminată a armatei. 

Nu avem un proiect despre integrarea României în NATO. Am avut unul pentru admiterea României în NATO. Am crezut că acela a fost suficient. Nu e. Și asta ne duce la altă problemă: reforma neterminată în materie de integrare europeană. Și aici ne-am mulțumit să aderăm, după care n-am mai făcut nimic. Iar acum, cu Brexitul, ne trezim în fața unui adevărat cutremur în sânul Uniunii, care schimbă radical datele problemei. Și ce răspuns dăm noi? Facem planuri pe hârtie despre ceva ce nu mai există. Pentru că Uniunea aia Europeană în care vrem noi acum să ne integrăm, după aproape un deceniu de la aderare, nu mai există. Dar noi ne purtăm ca și când ar mai exista. 

România este un proiect neterminat. Și așa o să rămână. Pentru că ne apucăm de ceva, după care ne plictisim, lăsăm baltă ce am început, și ne apucăm de altceva. Care ceva eșuează și el, din nepăsare, proastă organizare, lipsă de viziune.  

De ce ne-ar lua în serios, în aceste condiții, vreun membru al UE sau al NATO? Se pot baza pe o țară care nu știe ce vrea, și nu duce la capăt niciun proiect, care nu-și respectă angajamentele? Ori terminăm ce am început, ori vom fi în continuare copilul tâmpit al ambelor organizații. Noi alegem. Dar să nu mai facem crize când toți ne întorc spatele. Merităm tot ce ni se întâmplă!

joi, 7 iulie 2016

EXA I a


Pentru cine nu știe, Exa I a este un aparat de fotografiat fabricat în RDG între 1964 și 1977. A fost primul meu aparat de fotografiat, și ar fi funcționat și acum, dacă fiu-meu n-ar fi avut sinistra idee să-i dea peste cap sistemul de avans al filmului. Aș vrea să-l repar, dar mă tem că nu mai găsesc pe nimeni s-o facă, sau, dacă găsesc, reparația să mă coste cât un aparat digital cu performanțe chiar bune.
Mi-a amintit de el viscolul de afară. Era în decembrie 1969, și taică-meu pleca în prima lui delegație ”afară”, în RDG. Eram în clasa a noua, abia începusem liceul, la Slatina, la ”Ion Minulescu”. Am plecat din Slatina spre București pe o vreme superbă, geroasă, dar cu mult soare. Eram înainte de vacanță și, sincer, aș fi avut și altele de făcut decât să merg cu el la aeroport. Dar drumul avea un scop: baterea la cap. Trebuia să-l conving, pe ultima sută și ceva de kilometri, să-mi cumpere un aparat de fotografiat. E drept, ar fi putut să-mi cumpere o Smena din țară-era și mai ieftin-dar eu, ca tot românul, de acum, de atunci, și de mai mereu în modernitate, aveam încredere în lucrul bine făcut de nemți! 
Se pare că l-am convins. Adevărul e că, vremurile fiind altele, mai relaxate, delegația oficială-era condusă de cineva de la ”centru”, deci intrau primii în avion-aeroportul Băneasa o chestie minusculă, cu aspect de autogară mai spălată, l-am bătut la cap până la scara avionului, spre disperarea lui. Cei cu care pleca mă cam știau de zurliu, așa că nicio problemă. Doar taică-meu înghițea în sec și-și blestema în gând ideea de a mă lua după el la aeroport. Iar eu împușcam doi iepuri: știau și colegii ce-și dorea nebunul din dotarea scorțosului tată, așa că aveam susținători, când era vremea cumpărăturilor, și vedeam de aproape Bac-ul 1-11, proaspăt intrat în dotarea Tarom.
Am stat ca pe ghimpi vreo zece zile, cât a durat delegația. Margarete nu aveam, să le smulg petalele: ”Mi-l aduce, nu mi-l aduce, mi-l aduce, nu mi-l aduce!” Ca suspansul să fie total, nu m-am mai dus să-l întâmpin la aeroport: între timp se stricase vremea, era zăpadă și viscol. A venit, Dumnezeu știe cum, cu mașina de serviciu a unui coleg din Craiova, un Gaz, cu tracțiune integrală. Care avea un mic, foarte mic dezavantaj: era carosat cu pânză! Poate pentru ruși n-ar fi fost un așa mare dezavantaj...Trecem: pileală se găsea și la noi, deci au ajuns acasă relativ întregi, și relativ treji!
Abia intrat pe ușă, cum spuneam, relativ treaz, sigur euforic, deci neatent la ”bunele manere” ale zurliului de fiu-său, am trecut glonț pe lângă el și m-am lipit de valiză. O valiză nouă, nemțească, dintr-un superb carton, peste care era lipită o folie de plastic, cu aspect de furnir, un veritabil Trabant al valizelor socialiste. Valiza o am și acum; ei i se va alătura una, mai mică, a maică-mii, cumpărată peste vreo doi sau trei ani, în concediul petrecut de ei în același RDG. Un concediu de pomină!
Odată deschisă valiza, deasupra lucrurilor puse cam cu furca-taică-meu n-a fost niciodată un tip prea ordonat în privința asta, de vreme ce exista și o soție în dotare-trona cutia aparatului, alături de un set de filme ORWO, alb-negru și color, într-o cutie de prezentare. Urma să aflu că, printre altele, fuseseră și la fabrica de pelicule, și setul era un cadou de la firmă.
Am înșfăcat ”prada”, am deschis febril cutia, am încărcat un film în aparat(cred că era un 15 DIN, granulație fină, foarte bun în condiții de iluminare corecte), și m-am repezit afară, în viscol, să fac fotografii. Era undeva după 20 decembrie, spre Crăciun, deci. Orice ar spune unii sau alții, deși neoficial, sărbătorile de iarnă se respectau, printr-un soi de consens tacit, excepție făcând momentele în care partidul avea idei crețe. După 1964 și până prin 1980 nu a mai avut. Prin urmare la redacția ziarului local, ”Oltul”, parcă, unde taică-meu avea un prieten, fotograf, și unde mai pierdeam și eu ceva timp în atelierul lui, era lacătul pus. Așa că nu aveam unde developa.
După sărbătorile de Crăciun și de Anul Nou, am dat buzna în laborator, să văd ce isprăvi am făcut. Din tot filmul, au ieșit două sau trei fotografii. Și acum vine legătura cu viscolul de afară. Una dintre ele era a unui stâlp de iluminat, în furtuna de zăpadă. Un soi de far în marea de zăpadă. Din păcate, fotografia aia, la care țineam foarte mult, a dispărut, alături de multe altele, în mutările ce au urmat. Mi-ar fi plăcut s-o pot posta acum, aici.
Am pus mâna pe carte, după acest prim eșec. Am învățat destule, de la prietenul nostru, fotograful, din cărți, de la alți amatori de fotografie. Numai că n-am avut niciodată un loc în care să pot face un mic atelier de developat și mărit. Depindeam de prieteni, sau de diverse cooperative. A urmat plecarea la facultate, trăitul prin cămine. După facultate, prin 82-83, revenit în București, la IAvB, am scos aparatul de la păstrare. Dădusem peste alți mușcați de pasiunea asta. Mult mai bine echipați decât mine: fuseseră la pregătire, în Anglia, și-și cumpăraseră aparate și obiective ca lumea. Bătrâna mea Exa își făcea datoria cum putea.Ne amuzam. Unii trăiau și din nunți-botezuri. Nu conta. Era un mod de a evada din lumea aia, în care nu ne simțeam nici prea comod, nici prea doriți.

Acum avem aparatele digitale. Poți vedea imediat ce-ai făcut. Dar nu mai există acea așteptare febrilă din laborator, când nu știai niciodată ce-o să iasă, sau cum o să iasă. Limitările tehnologice te obligau să fii creator. Regret că nu m-am ținut serios de asta. Nu regret însă că l-am convins pe taică-meu să-și cheltuiască diurna până la ultimul ban pe aparatul ăla de fotografiat...

duminică, 3 iulie 2016

Prin mizeria orașului


Ceva drumuri prin jurul casei. Cum ieși pe stradă, intri în oala cu supă. Aerul nu e atât fierbinte, cât foarte umed. O umezeală care amplifică mirosurile, într-un mod bizar. Și după o noapte de sâmbătă, numai bine nu miros străzile orașului, cu toată ploaia de azi noapte.
Nu-mi aduc aminte de când n-am mai văzut un covor de frunze moarte de la sfârșitul lunii iunie. Și, totuși, pe unde treci, zici că ești la sfârșitul lui august, începutul lui septembrie, nu în primele zile ale lui iulie. Pe spațiul public, tot mai puține flori. Iar cele existente sunt lăsate să se descurce cum or putea. Nu se mai văd, ca în alți ani, angajați de la firmele de salubritate, care să îngrijească spațiile verzi.
Creșterea numărului de smochini prin grădinile din centrul orașului este o surpriză. Și un semn clar al schimbărilor climaterice. Am și eu unul în curtea blocului. Și-i merge bine, să nu-i fie de deochi. E drept că fructele sunt unor nașpa, dar bănuiesc că i se trage de faptul că e mai mult la umbră. Sau poate că trebuie să crească mai mult. Habar n-am. Există, deci îi convine clima. Asta contează.
Sunt pline băncile din parcul Ateneului, cele din fața fostului magazin Eva și din fața fostului sediu al ONT Carpați, din Piața Amzei, de oameni ai străzii, care dorm pe ele, dar și de țigani care vin din jurul Bucureștilor(cei mai mulți din Dâmbovița) și fac pe parcagii. E un mare și primitor dormitor comun. Nici jandarmii, nici Poliția, nu-i mai deranjează. E ca și când ai muta apă cu o sită. Cred că unii au amenzi neplătite de sute de mii de lei. Noi! E lipsit de sens să mai prăpădești chitanțierul, dând alte amenzi, care nu vor fi plătite niciodată. Pur și simplu nu are nimeni ce le face. Indivizii știu asta, și-ți râd în nas. Cel mult riscă să spele mașinile poliției, la secție, să măture prin curte, și, evident, să fie scuturați de banii obținuți din parcarea Primăriei. Și pentru ”scuturat” au găsit leacul. Banii câștigați sunt colectați de indivizi care nu stau pe acolo, se țin departe de mâna lungă a ”oamenilor legii”. Trustul cerșetorilor, ca și trustul parcagiilor, nu sunt mituri urbane. Se fac averi din asta. Cu complicitatea ”organelor statului de drept”.
Orașul este trist, oricât ar încerca idioții care umblă cu tuburile de vopsea la ei să-l ”înveselească”. Le lipsesc și talentul, și imaginația. Este mai degrabă un reflex, un gest mecanic, după principiul ”niciun zid fără un desen tâmpit!” Nu am înțeles ce vor să transmită indivizii. Sincer, nu mă duce capul. Sunt atâția care practică arta asta. Dar indivizii se străduiesc să spună ceva despre ei, despre societatea în care trăiesc, despre viața omului obișnuit. Dacă tot e să imităm, s-o facem abia după ce-i înțelegem pe cei pe care îi imităm. Dacă se poate!
Se pare că singura idee de afaceri în oraș, în afară de cele imobiliare, este ”cârciuma”. După ce au fugit din Centrul Vechi cârciumarii s-au oploșit prin jurul Pieței Amzei. Tot prin clădiri mai mult sau mai puțin zguduite de cutremure și degradate în timp. Se văruiește de zor, se fac reparații de ochii lumii. N-aș zice că-i dă și pe ăștia imaginația afară din casă. În ăst timp spațiile de la parterul fostei Primării din Piața Amzei sunt ocupate cam în proporție de 30% Și se dă faliment în draci în zonă. Asta e!
Pistele de biciclete de pe Calea Victoriei, deși mai animate, tot aproape goale sunt. Evident că e nevoie de mai mult decât o potecă de asfalt, mărginită de borduri, pentru a face din bicicletă un mijloc de transport alternativ. Și, mă gândesc, pistele astea ar trebui să ducă undeva. Deocamdată există doar ca un semn că suntem și ”noi” la fel ca ”ei”. Supply side aplicat și în urbanism.
Nu cred că se va schimba ceva în următorii patru ani. Noua administrație nu are nicio șansă. Nicu Șordan veghează! N-a trecut săptămâna de la instalarea primarului general și a primarilor de sectoare, și USB a reușit să blocheze un proiect în desfășurare. Lucrări abandonate, care se degradează, mizerie, materiale care se fură, cheltuieli aiurea. Dar băieții au mai salvat ceva prin oraș. Să fie primit!