joi, 30 iunie 2016

Cum am petrecut sfârșitul liberalismului


Stați liniștiți, nu e vorba despre liberalismul clasic, deși, judecând după cum arată el în lume-și la noi-nici foarte zdravăn nu e, ca să fiu politicos. E vorba doar de perioada liberalizării, anii 60 și începutul anilor 70, regimului comunist din România. Pentru mine au fost niște ani binecuvântați, orice ar zice unii sau alții. Atunci m-am format, atunci am trăit aproape ca ”dincolo”, cu muzica acelor ani, cu filmele acelor ani, atunci am ieșit pentru prima oară din țară, poveste care s-a sfârșit brusc în 1974, după ce m-am întors din Franța, unde am fost cu niște prieteni. Se pare că fusesem mult prea liberal, după gusturile securistului grupului-care o fi fost ăla, sigur era un dobitoc sinistru, care n-a înțeles nimic!-drept pentru care adio pașaport, și-un praz verde! Bine, în amintirea frumoaselor vremuri de odinioară, nici acum n-am pașaport. La o adică, ce dracu să fac cu el? 

Sfârșitul liberalismului are legătură cu cinematografia. Trebuie să mărturisesc că, până la Marea Revoluţie Capitalistă din Decembrie, am fost un cinefil fanatic. N-am scăpat nimic din ceea ce merita văzut, indiferent ce a trebuit să fac pentru asta, inclusiv falsificarea biletelor pentru Cinemateca improvizată într-o sală din subsolul Palatului CFR, unde mergeam cu "detaşamentul vesel de femei", prietenele mele, însoţitoare de zbor la Tarom. Nu mai pomenesc de sala supra-aglomerată de la Muzeul Colecţiilor, care stătea să se prăbuşească peste noi, și unde prezenta Paleologu senior, a cărui prelegere despre Tarkovski rămâne de neuitat!

De unde mi s-a tras "microbul"? La Piteşti, unde m-am născut şi am locuit până prin 1968, casa noastră era peste drum de un cinematograf de modă veche, cu scaune din lemn, în care filmele rulau în buclă şi unde lumina se aprindea doar de două ori: la deschidere, şi noaptea, la închidere, şi de grădina de vară a cinematografului, unde vedeam filmele, cocoţaţi în copaci, vara, în miros şi fum de grătare şi de mititei, şi cu o cacofonie de şlagăre italieneşti la modă, toate produse de grădina de vară a restaurantului "Argeşul", cele două fiind gard în gard, şi împuşcături de Colt 45!

Aşa cum vă puteţi închipui, am început cu neo-realismul, adică "Hoţii de biciclete", "Roma, oraş deschis" şi cum maică-mea era fan Anthony Quinn, inevitabil, "La strada", cu Giulietta Masina. Am văzut, în cinematograful puchinos, care mirosea a dezinfectant, brandolină parcă îi zicea, toate filmele lui Fellini produse în anii 60, cu excepţia lui Satyricon, din motive pe care le ghiciţi. De departe "La dolce vita" a fost cel mai vizionat, iarăşi cred că bănuiţi de ce! Să nu-l uit pe Antonioni, cu Eclipsa, cu Deşertul roşu, pe care le-am înţeles mai târziu, dar mai ales cu Blowup, film care m-a făcut, dincolo de orice, să devin şi fan al muzicii rock. Bine, la asta a mai contribuit şi faptul că eram vecin cu Cornel Chiriac! De fapt, generaţia mea a prins, cum spuneam, valul liberalizării regimului, care a fost începută de Dej şi întreruptă brutal de Ceauşescu.

Şi acum, la subiect: eram la Bucureşti, în aprilie 1971, vacanţa de primăvară, faza pe ţară a olimpiadei de matematică. Probele se ţineau la liceul Mihai Viteazu, un loc sinistru, rece, pentru mine, care învăţam într-o clădire nouă, cu ferestre foarte mari, cu o curte imensă, din care se vedea viitorul cenuşiu al industrializării socialiste!

Cred că stăteam la un soi de internat, şi, între probe, eram pe Bulevardul filmelor. Am văzut în zilele acelea "Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?" şi "Butch Cassidy and The Sundance Kid". Devenisem fan Redford, după ce-l văzusem în "Desculţ în parc", deşi, mărturisesc, asta pentru că eram îndrăgostit de Jane Fonda!

Spre surprinderea mea, care făceam matematică în divizia"amatori", fără să mă omor prea tare, am fost oprit la Bucureşti, pentru baraj. După baraj se stabilea echipa României pentru olimpiadele internaţionale. Drept pentru care am hotărât să sărbătoresc, evident, pe Bulevardul filmului! M-am dus glonţ să revăd şi Caii, şi Butch. Spre disperarea mea, am aflat că au fost scoase din reţea. De ce? Tocmai se întorsese Ceauşescu din Coreea de Nord şi lansase "Tezele din aprilie", preambul la "Tezele din iulie", de la Neptun, cred.

Acel gest de cenzură a fost momentul divorţului meu de tot ce însemna PCR. La terminarea liceului, după banchet, am aruncat carnetul de membru al UTC, şi de atunci am evitat cu obstinaţie să fac parte din orice:UASCR, ODUS, sindicat, etc. A fost felul meu de a protesta. Şi da, am continuat să merg la cinematograf...

Pe scurt, aşa am petrecut eu sfârşitul liberalismului comunist. Şi aşa a început drumul meu spre ceea ce sunt acum: un liberal de stânga. 

Drepturi, libertăți și mofturi


Cred că ar trebui să medităm mai mult la evenimentele de la sfârşitul anilor 60, care au influenţat istoria, într-un mod mult mai profund decât ne închipuim. „Summer of love”, Martin Luther King şi Robert Kennedy, revoltele studenţeşti de la Paris, din mai 1968, invazia sovietică şi a celorlalţi aliaţi ai Moscovei, fără România, în R.S Cehoslovacia, în august 1968, discursul lui Ceauşescu din Piaţa Palatului, apoi aselenizarea şi festivalul de la Woodstock, în 1969. Sunt convins că, într-un fel sau altul, ecouri ale evenimentelor de care vorbesc au ajuns până la cei din noua generație. Dar pentru a le înțelege și a le aprecia, le lipsește contextul, pe de o parte, dar mai ales conștiința faptului că trebuie să lupți pentru drepturile și libertățile individuale și colective. 

Știu că poate fi abuzivă alăturarea, dar penibilul marș anual al homosexualilor și lesbienelor, de acum câteva zile, mi-a adus aminte de „Summer of Love”, un festival al muzicii folk, desfăşurat la San Francisco, care a avut un impact profund asupra vieţii americanilor. Dar nu numai asupra lor. Melodia lui Scott McKenzie, "San Francisco (Be Sure to Wear Flowers in Your Hair)" a fost adoptată şi în Estul Europei, fiind un soi de imn al străzii în timpul “primăverii de la Praga” şi un cântec de protest după invazia trupelor Tratatului de la Varşovia. Mişcarea hippie, apărută în anii 60 ai secolului XX se afirma ca un curent contra-cultural, protestatar, care, alături de alte mişcări, a generat, pe fondul războiului din Vietnam şi al luptei pentru drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, o presiune pentru schimbare în societatea americană. Pe acest fond de re-evaluare a valorilor morale şi politice a fost posibilă afirmarea drepturilor şi libertăţilor homosexualilor şi lesbienelor. Nimic n-a fost simplu atunci. Dar fără implicarea celor din generația anilor 60, penibilii noștri n-ar putea umbla prin oraș cu pene roz pe târtiță. Ei nu luptă pentru ceva, ei vor să spună doar că sunt pe val, că e vremea lor. 

Am amintit aceste lucruri pentru a sublinia artificialitatea absolută şi penibilul unora dintre manifestările „societăţii civile” de pe malul Dâmboviţei, care intră în categoria „formelor fără fond”. Admitem că mişcarea gay este o contra-cultură, care îşi are justificarea ei. Dar ce mesaj vrea să ne transmită? E nevoie de noi drepturi şi libertăţi în România? Membrii comunităţii gay sunt discriminaţi prin Constituţie şi legi? Ce schimbări ar putea induce această contra-cultură în societate? Sunt întrebări care nu au primit răspuns nici cu ocazia „marşului”, nici după, în dezbaterea publică. De ce? Simplu. Marşul a fost, ca de obicei, doar o provocare, menită să demonstreze „intoleranţa” poporului român, „fundamentalismul” Bisericii Ortodoxe, pericolul ”legionar”(deși extrema dreaptă românească este tot mai bine structurată și mai prezentă în spațiul public, în siajul unor evoluții la nivel european) şi „nevoia” de a „investi” în organizaţiile care apără drepturile comunităţii gay.

 Formula este cunoscută şi „patentată”. Demonstrăm că România este „coruptă absolut” şi curg banii către ONG specializate pe „lupta anti-corupţie”. Demonstrăm că „justiţia” nu funcţionează, creşte finanţarea pentru ONG care se ocupă de „resurse juridice şi reforma sistemului.” Cu alte cuvinte, „funcţia” creează „organul” şi suge banul! Asta e, altă rimă n-am găsit! Acest tip de demers este bun pentru democraţie? Sincer vorbind, ne aflăm într-o fază de involuţie democratică, în care nu se mai pune , din păcate, problema unei extensii a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, ci doar a obţinerii de privilegii pentru o serie de minorităţi extrem de vocale şi de influente, cum este, la nivel global, mişcarea gay. 

Într-unele dintre eseurile reunite în volumul ”Viitorul democraţiei”, Norberto Bobbio, jurist şi filozof italian, abordează subiectul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti din perspectiva evoluţiei lor în timp. „Din punct de vedere teoretic, drepturile omului, oricât de fundamentale ar fi considerate ele, sunt drepturi istorice, adică născute gradual după bunul plac al circumstanţelor, marcate de luptele pentru apărarea noilor libertăţi de vechile puteri. Ele nu s-au născut toate odată, nici odată pentru totdeauna.” În viziunea sa, prima generaţie de drepturi şi libertăţi le cuprinde pe cele religioase, civile, politice şi sociale. A doua generaţie o reprezintă drepturile sociale, protecţia contra şomajului, accesul la educaţie, la sisteme de sănătate şi de pensii, etc. Lor li se adaugă acum o a treia, mult mai vagă şi mai eterogenă pentru a înţelege cu exactitate despre ce este vorba, din care cel mai cunoscut este dreptul de a trăi într-un mediu nepoluat, revendicat de ecologişti. Eventualele consecinţe ale manipulărilor genetice au născut deja cereri pentru drepturi de a patra generaţie, vezi dezbaterile legate de embrionii umani şi de celulele-matrice. 

Aceste cereri sunt adesea contrare: unele privesc ceea ce nu trebuie să facă puterile publice, statul, în general, celelalte privesc intervenţia şi protecţia statului, mai ales în domeniul social. Mai mult, spune Bobbio, „am pus în evidenţă proliferarea, pe care unii o consideră excesivă, a cererilor pentru noi recunoaşteri şi noi protecţii pe măsură ce luăm în considerare nu omul abstract, ci omul în diversele faze ale existenţei sale, şi în diversele sale stări…A vorbi de drepturi naturale, sau fundamentale, sau inalienabile, sau inviolabile, înseamnă să foloseşti formule retorice, care pot avea o funcţie practică într-un text politic, pentru a da un plus de forţă unei exigenţe, dar care nu au nici-o valoare teoretică şi sunt chiar complet deplasate într-o discuţie de teoria dreptului.” 

Cam pe aici se află comunitatea gay de la noi. Cere drepturi pe care nimeni nu le-a interzis, amestecă sfera publică şi pe cea privată într-un soi de ghiveci din care nimeni nu mai înţelege nimic. Şi mai este un lucru: de obicei se spune că dreptul meu încetează acolo unde începe dreptul tău. Din punctul meu de vedere, este o abordare falsă: dreptul meu începe acolo unde încep drepturile tuturor şi se opreşte acolo unde se opresc ale celorlalţi. Dacă sunt categorii care necesită o protecţie suplimentară, de acord cu acordarea ei. Dar pentru cei care confundă dreptul cu moftul nu există decât apelul la reţinere şi o revenire la bunul simţ comun.

marți, 28 iunie 2016

S-a rezolvat: nu se poate!


Acum, serios. Poate avea România un plan B, în cazul în care UE o ia grav la vale? Mă tem că nu. Niciuna dintre țările foste socialiste, asta însemnând și Polonia, și Ungaria, și Cehia, și Slovacia, și Bulgaria, și balticii, nu se poate descurca pe cont propriu, indiferent că unele par a fi mai dezvoltate decât celelalte. Niciuna nu mai are controlul asupra economiilor lor. Capitalul străin depășește copios capitalul autohton. Autonomia decizională a guvernelor naționale este redusă, cu toate încercările Budapestei și Varșoviei de a mai schimba câte ceva.
Niciuna dintre aceste țări nu ar rezista la un al doilea șoc de amplitudinea celui reprezentat de dizolvarea CAER, care, pentru cine nu știe, a fost imaginea în oglindă a CEE, deși, paradoxal, era mai democratică decât actuala Uniune. Motivele sunt două: existența alternativei, adică a Comunității Economice Europene, și faptul că exista dreptul de veto, pe care, până în 1989, România l-a folosit copios, atunci când nu-i convenea ceva. Acum nici nu mișcăm în front când mârâie la noi cineva de la Bruxelles, fie el și portarul de la intrarea în sediul Comisiei.
Ar însemna să ne pierdem, toți, piețele, la nici două decenii după o altă pierdere de acest gen. Dacă în 1989 toate țările din est aveau o structură a aparatului productiv care le-ar fi permis să se descurce în cazul unui astfel de șoc-n-au făcut asta pentru că decizia celor care au ”fermentat” căderea comunismului a fost aceea de a le structura ca pe niște piețe pentru aparatul lor productiv-acum nu mai au cu ce se descurca. Nu știu dacă ați observat, dar Cehia, Slovacia, Ungaria, România, parțial Polonia, sunt niște uriașe anexe ale industriei auto europene și internaționale. Un fel de țări mono-industriale.
De asta îi doar în cur de noi și de ce zicem noi pe ăia de la Bruxelles. Știu că nu avem ce face, că suntem ostatecii lor. Nu vom face nimic, pentru că nu putem face nimic. Punct. Și, judecând după ce a mai rămas din industria britanică, în curând englezii au să-i belească pe idioții care au avut sinistra idee să împingă lucrurile către Brexit. Într-un fel, și ei sunt prizonieri. Acestea sunt riscurile transferurilor de suveranitate fără niciun mecanism de control al felului în care este folosită ea de către cei cărora le-a fost cedată.
Avea dreptate Schulz: de când soarta imperiilor e decisă de niște gloate nespălate? Totul se petrece după plan, cu oamenii care ”știu” ce, cum, și când. Cum vă mai spuneam, pauza de democrație s-a sfârșit. Aveți grijă să nu faceți valuri: vă intră căcatul în gură.

duminică, 26 iunie 2016

Brexitul ca produs al crizei democrației reprezentative


Eu zic să mai așteptăm cu concluziile pe marginea Brexitului. Un vot este un vot. Și pentru ieșire s-au pronunțat circa 35% dintre cetățenii cu drept de vot din Marea Britanie. Cam pe acolo sunt și voturile celor care nu vor să iasă. Nu știm motivele celor care n-au venit la vot. Așadar e greu de susținut afirmația că majoritatea britanicilor vrea asta. Nu, e doar o minoritate: cea care a votat pentru ieșire.
Nu cred că dintre votanții favorabili ieșirii din UE sunt mulți cei care cunosc cu adevărat costurile deciziei lor. Iar beneficiile se dovedesc a fi, deocamdată, doar o Fata Morgana, și asta fără ca Bruxellesul să se întrebuințeze încă, și să le facă viața grea.
Englezii cred că pot reuși singuri în globalizare, e drept, și în siajul SUA. Doar sunt pudelul favorit al Washingtonului, cel mai fidel ajutor de șerif al Americii. Ce uită ei este faptul că nici SUA nu sunt singure în globalizare. A trecut de mult vremea globalizării cu state naționale drept actori. Acum actorii sunt mari blocuri economice, politice și militare. Da, e adevărat, sunt etape și etape în procesul de globalizare. Etapa neo-liberală, ale cărei reguli le-au scris SUA, împreună cu Marea Britanie, în anii 80(Consensul de la Washington), s-a cam terminat.
Nu se mai joacă după vechile reguli. Apariția BRICS a schimbat paradigma globalizării. Sigur, acum BRICS par să traverseze o perioadă proastă. Doar par. Au capacitatea de a se regenera, de a se relansa. Ele sunt pe val acum. Propaganda anti-rusă și anti-chineză este una, realitățile, alta. Rusia și China au trecut mai bine prin criză. Se mișcă repede, se restructurează, sunt dinamice. Și nici nu traversează o criză a democrației reprezentative, precum Occidentul. Criză care costă. Enorm. Brexitul este în primul rând un produs al acestei crize.
UE este un astfel de actor al noului val de globalizare. Dar are aceeași slăbiciune, comună întregului Occident: criza democrației. UE nu suferă de prea multă, ci de prea puțină, democrație. Între Europa condusă cu biciul de Germania, și Rusia sau China, nu sunt, practic, diferențe. Deciziile cetățenilor nu mai contează nicăieri, nici măcar în SUA. Ori vi se pare că dacă niște unii își aleg șeriful sau procurorul/judecătorul, ei pot să influențeze cu ceva politicile interne și externă ale Statelor Unite? Să ne liniștim! Este doar o iluzie bine întreținută!
Marea Britanie crede că are Commonwealthul, care compensează pierderile de piață rezultate din plecarea din UE? Eu zic să se mai gândească. S-ar putea să aibă o mare și neplăcută surpriză. Britanicii pot să-și construiască un soi de UE al lor cu statele respective, și să devină un actor colectiv al globalizării?
Cert este un singur lucru: UE trebuie să se reformeze. Cu sau fără Marea Britanie drept membru. Iar reformă înseamnă concomitent și mai puțin Bruxelles, și mai puțin Berlin. Printre altele. Înseamnă renaționalizarea unor decizii, o altă arhitectură instituțională, reinventarea modelului social-eșecul lui a dus la Brexit, în principal-și mai multă solidaritate între națiuni. Nu, tehnocrația nu rezolvă probleme care nu pot fi rezolvate decât pe politic. Ea doar le agravează pe cele existente, și crează altele noi. Așa că e bine să ne lăsăm un timp de gândire, și să luăm decizii cumpănite, cu gândul la viitor.

sâmbătă, 25 iunie 2016

Fondatorii și Servitorii, sau Uniunea Europeană după Brexit.


Reacția Franței și Germaniei la ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană ilustrează perfect prăpastia care separă Bruxellesul și capitalele ”motorului european”, Parisul și Berlinul, de realitatea care a făcut ca mulți cetățeni britanici să-și dorească desprinderea țării lor de la blocul comunitar. În locul unei analize lucide, și oneste, a semnificației votului de joi, din Marea Britanie, avem un răspuns egoist, care va face din ceea ce rămâne din construcția europeană un organism profund nedemocratic, cu un centru format din Fondatori, țările care au fost invitate azi de miniștrii de externe francez și german la consultări, pentru a li se prezenta proiectul unei Uniuni ”Flexibile”,  și o periferie, Servitorii, țările care au aderat ulterior la Comunitatea Economică Europeană, respectiv la Uniunea Europeană. 

Schema asta amintește clar de relația centru-periferie într-un imperiu. Cine mai crede că prăbușirea comunismului a fost despre democrație, despre drepturi și libertăți cetățenești, înseamnă că n-a înțeles nimic din ceea ce a trăit din 1989 încoace. 1989 a fost despre salvarea centrului capitalist al occidentului european-și euroatlantic-prin extinderea piețelor externe. E drept, de data asta s-au folosit alte metode fată de secolele precedente, când statele imperialiste au folosit pur și simplu forța pentru asta. Acum metodele s-au rafinat. Am evoluat la ceea ce unii numesc ”conflicte hibride”. Deși sunt zone în care ”Imperiul” nu se sfiește să folosească armele războiului clasic. Cu rezultate devastatoare, cum vedem în Irak, Afganistan, Siria, Libia, Yemen. 

Uniunea Europeană a ratat o bună oportunitate pentru a se reforma, în momentul în care statele membre se luptau cu criza economică. Bruxellesul, respectiv Berlinul, au ales să se folosească de ocazie pentru a-și stoarce periferiile, Servitorii, de substanța economică și socială atât de necesară lor, pentru a reduce decalajele de dezvoltare. Același Cameron care a provocat Brexitul propunea, prin 2014, revenirea la Cortina de Fier, sub forma unei Cortine de Sărăcie. Era momentul deschiderii pieței muncii din Marea Britanie pentru muncitorii din România și Bulgaria. 

Apariția celor două Europe, cea a Fondatorilor, și cea a Servitorilor, poate naşte reacţii neaşteptate, mai ales în Est, unde sunt multe răni neînchise, şi unde deziluziile sunt la fel de serioase ca acelea ale britanicilor, când este vorba despre UE. 

Estul a visat la o Uniune democratică, unde toţi sunt egali. Şi fostele țări socialiste au dat peste un URSS şi mai al dracului, care foloseşte fără ruşine şantajul, ameninţarea, umilirea publică, pentru a-şi atinge obiectivele. Obiective care sunt, de obicei, de natură economică. Ţările din Est sunt mulse şi tunse fără prea multe menajamente, sunt discriminate, puse la colţ, li se inventează tot felul de bube în cap. 

Pe drumul ăsta UE n-o să ajungă nicăieri. Bruxellesul nu va putea gestiona o revoltă a naţiunilor vexate de o birocraţie ineptă şi suficientă, arogantă, care promovează interese care nu au nimic în comun cu proiectul european. De fapt, putem spune, fără a greși prea mult, că în acest moment, Europa este un continent eșuat, iar inițiative precum cea a ”Uniunii flexibile” nu vor face decât să accentueze acest eșec, și consecințele lui. 

În condițiile acestea a vorbi despre un proiect al României în UE este doar populism electoral, și nimic altceva. De la ce plecăm: de la statutul oficial de Servitor? Pe ce resurse ne vom baza, câtă vreme nu este clar dacă politicile de coeziune vor mai funcționa, și dacă da, câți bani vor mai avea la dispoziție? Va fi un proiect de dezvoltare, sau unul de supraviețuire? Cine-l pune în operă? Clasa politică atât de urâtă de cetățeni? Binomul SRI-DNA? Ambasada Americană? 

Inițiativa ”Europei flexibile” dovedește premeditare, și o voință clară a centrului imperial de a schimba dramatic relațiile cu periferiile. Brexitul este doar un pretext pentru accelerarea implementării schimbării. Deocamdată Servitorii n-au reacționat. Sunt surprinși de inițiativă, dar n-au puterea de a riposta. Deocamdată au jucat totul pe cartea UE. Destrămarea Uniunii ar fi un cataclism pentru ele. Acum. În viitor, cine știe, s-ar putea să fie o oportunitate. Dar până atunci mai e. Și vom mai înghiți multe umilința. Fără să putem face prea multe. Să privim adevărul în față: suntem din tagma Servitorilor, și nu putem evada prea unor din această lume.

luni, 20 iunie 2016

O agendă pentru o posibilă stângă românească


Am scris, şi nu doar o dată, despre coma intelectuală a stângii româneşti. Şi pe bună dreptate: aproape nimeni nu mai gândeşte pentru stânga românească, iar puţinii care o mai fac sunt izolaţi şi marginalizaţi. Acum această situaţie, nefirească şi nedorită într-un regim politic democratic, se răzbună. Într-o situaţie de criză profundă, nici dreapta, nici stânga din România nu sunt capabile să producă ceva coerent, în materie de programe anti-criză, dar nici proiecte de reconstrucţie după criză.În schimb și dreapta, și stânga, au fugit de responsabilitățile lor, lăsând la conducerea țări așa zisul ”guvern de tehnocrați”, apărut pe cadavrele nefericiților morți în incendiul din clubul ”Colectiv”. Acest guvern este și rezultatul unei come civice, oricât ar fi el prezentat drept ”guvernul străzii”. 

Facem ce facem şi ne învârtim în jurul crizei. O criză previzibilă, altminteri, anunţată de ceva vreme de oameni care gândesc cu capul lor, care nu se lasă duşi de valul conformismului şi al gândirii unice. Într-un fel capitalismul şi criza sunt precum calul şi căruţa: una fără alta nu se poate. Oricât am crede noi contrariul, și în ciuda revenirii la creșterea economică, criza declanșată din 2008 este departe de a se fi încheiat. Și nu se întrevede un final prea curând. 

Mai mult, crizele capitalismului au ajuns să fie acceptate, să fie considerate normale, şi chiar dorite, pentru că sunt văzute ca având un rol curativ, atunci când sistemul o ia pe arătură. Doar că aceste crize sunt, într-un fel, precum crizele de malarie: tot mai dese, tot mai violente şi tot mai epuizante pentru bolnav.

După fiecare criză bolnavul se ridică, uneori i se îmbujorează şi obrajii, se mişcă, munceşte, mă rog, e viu. Dar ştie, şi dacă nu ştie, măcar simte că dacă nu face un tratament serios, una dintre crizele viitoare poate fi ultima. Pentru malarie, ca şi pentru crizele capitalismului, există tratamente standard, dar nu întotdeauna ele dau rezultatele scontate. Şi atunci încerci altceva. Cu o condiţie: să iei în calcul această posibilitate, a lipsei de răspuns la tratamentul obişnuit.

În cazul crizelor economice răspunsul a fost mereu acelaşi: mai devreme sau mai târziu mâna invizibilă a pieţei rezolvă lucrurile, şi intervenţiile din exterior mai mult strică, decât ajută. Statul cel mult strânge cioburile, oblojeşte răniţii şi numără morţii şi-i îngroapă. Numai că vine o vreme, ca acum, când mâna invizibilă nu mai funcţionează. Şi atunci apare cineva care spune că mai există un tratament: intervenţia statului, dar reţeta s-a pierdut, şi mai există vagi amintiri despre ea, despre dozajul tratamentului, şi, în general, nici la vremea ei reţeta nu a fost prea populară.

Bun, se vor întreba mulţi, dacă boala există, şi ştiaţi că vine o vreme când se produce imunizarea la tratament, de ce nu aţi investit în descoperirea unui nou tratament? Ei bine, în cazul nostru, era sarcina ideologilor de toate culorile, dar şi a economiştilor, să genereze noi tratamente pentru crizele capitalismului. Nu au făcut-o, şi chiar şi cei care au încercat ceva, tot cu ochii spre trecut au făcut-o.

Stânga are mari datorii în această privinţă. Ea, care a avut o tradiţie a criticii radicale a capitalismului, care genera modele alternative, care era lidera dezbaterii de idei, este acum de un conformism şi de o banalitate ideatică greu de crezut.

Despre stânga românească nu are rost să discutăm, pentru că nu mai există. Există doar oameni de stânga, de care nu are nevoie nimeni, care sunt marginalizaţi, priviţi ca un soi de animale curioase, venite din alt timp. Poate n-ar fi o mare nenorocire, dacă la dreapta ar exista o gândire clară, coerentă şi capabilă să construiască alternative. Deşi mai vioaie decât stânga, şi gândirea de dreapta este într-un impas.

În aceste condiţii, a le cere guvernanţilor programe anticriză sau coerenţă în gândire şi acţiune este pură pierdere de vreme. Nu are cine gândi aşa ceva. Cine este ideologul PSD? Cine este ideologul PNL? Cine este economistul(la nivel teoretic) al PSD, cine al PNL? Unde se întâlnesc ei, unde se despart? Credeți că mai are rost să pomenesc despre USB/USR și despre Nicușor Dan? Despre fanteziile extremiste ale Monicăi Macovei? 

Mă aşteptam ca această criză prelungită să scoată stânga românească din coma sa intelectuală. Nu doar că nu s-a întâmplat așa, dar acum sunt mari şanse s-o îngroape definitiv. Ponta, și după el Dragnea, au reușit să lichideze orice element ideologic din identitatea partidului. Iar încercările de a forma noi partide de stânga sunt sortite eșecului. 

Este motivul pentru care vă invit, în măsura în care aveţi ceva în comun cu ideile şi valorile stângii, să enunţaţi elementele unei agende de stânga pentru România. Ştiu eu, poate iese ceva.

Este normal să încep eu prin a defini o astfel de agendă. Ea trebuie să cuprindă, în viziunea mea, câteva elemente esenţiale.
  • Definirea raporturilor sale cu trecutul aşa zis comunist al României. Este esenţial acest punct, pentru că problemele de imagine pe care le are se leagă tocmai de trecut şi de faptul că este prezentată drept continuatoarea aşa-zisei stângi comuniste. Am mai spus, o repet: regimul instaurat de ruşi în 1947-1947 era de stânga doar cu numele. Dar acest lucru trebuie demonstrat serios, cu argumente, cu prin comparaţie cu stânga europeană a epocii, cu felul în care au evoluat, prin apelul la valori şi principii.
  • Poziţia stângii româneşti faţă de capitalism şi faţă de economia de piaţă. Stânga nu trebuie să le respingă, ci să se raporteze critic la ele, să le definească rolul şi locul în viaţa individului şi a societăţii. Polarizarea socială este şi rămâne principala problemă pe care o generează tipul de capitalism financiar care se află şi la originea actualei crize.
  • Stânga trebuie să definească o nouă generaţie de reforme, instituţionale şi nu numai, care să facă posibilă afirmarea principiului egalităţii de şanse. Nu suntem egali, nu urmărim realizarea unui egalitarism penalizator al concurenţei, creativităţii şi mobilităţii sociale. Suntem însă pentru un sistem care să premieze meritele personale şi să mărească baza de recrutare a elitelor unei ţări.
  • Stânga este şi trebuie să rămână principalul promotor al democraţiei, al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Ideologia aferentă curentului neo-conservator a reuşit să impună drept legitime o serie de măsuri care au dus la restrângerea exerciţiului unora dintre drepturile şi libertăţile fundamentale, pentru care s-a murit în ultimul secol. Acum este un bun moment să punem în discuţie nu doar o nouă generaţie de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, în acord cu noile structuri şi nevoi sociale, ci şi un sistem de mecanisme şi mijloace de acţiune, de garanţii constituţuionale şi legale care să excludă derivele totalitare şi îngrădirea lor.
  • Stânga trebuie să fie purtătoarea unui nou proiect european, care să adâncească integrarea, să facă posibile politica externă şi de apărare comună, să genereze un spaţiu politic european, dar mai ales să permită structurarea unei identităţi şi cetăţenii europene. În acest context trebuie revăzut şi consolidat modelul social românesc, ca parte a modelului social european.
  • Stânga trebuie să redefinească raporturile dintre individ şi societate, să pledeze pentru responsabilitate individuală şi colectivă. Este de neînţeles faptul că stânga asistă pasivă la procesul de infantilizare a cetăţeanului, de retragere a lui din spaţiul public. Una dintre cele mai imoprtante misiuni ale sale este aceea de a relansa militantismul politic şi implicarea indivizilor în procesul de decizie politică, economică şi socială, la toate nivelurile.
  • Stânga trebuie să-şi afirme mai puternic şi mai coerent dimensiunea sa ecologistă. Este o temă importantă pentru viitor.
  • Stânga trebuie să-şi precizeze mai clar şi mai ferm atitudinea faţă de religie. Nu trebuie să uităm că există şi o stângă religiasă, aşa cum există o stângă laică. Ele pot coexista, într-un sistem care acceptă diversitatea şi toleranţa. Ele trebuie să se opună oricăror forme de fanatism religios.
  • Stânga trebuie să militeze pentru excluderea războiului, a armelor de distrugere în masă, pentru interzicerea folosirii forţei în scopuri ilegitime.
  • Un alt element important al noii agende a stângii trebuie să-l reprezinte clarificarea rolului statului şi al noilor raporuri dintre cetăţean şi stat.
  • Reinventarea politicii şi recâştigarea demnităţii şi prestigiului politicianului şi partidelor, ca elemente esenţiale ale sistemului politic democratic
  • Stânga trebuie să fie promotoarea unei analize de fond a cauzelor şi consecinţelor crizei democraţiei reprezentative,pentru a găsi noi forme de implicare a cetăţenilor în viaţa politică, pentru asumarea de responsabilităţi.
  • Stânga trebuie să fie promotoarea procesului de modernizare în profunzime a societăţii româneşti.

duminică, 12 iunie 2016

Creșterea economică fără dezvoltare


Repostez două articole, apărute în februarie 2008, pe blogul meu. Era pe vremea guvernului Tăriceanu, când economia ”duduia”. Lucrurile nu s-au schimbat de atunci. Am trecut printr-o criză economică, am gustat din deliciile ”austerității”, economia duduie din nou. Ce avem, în realitate? Mai multă sărăcie, mai multă polarizare socială, și vreo trei milioane de români fugiți din țară, în căutarea unei vieți mai bune. 

Articolul avea două părți, deci îl păstrez așa cum a fost. 

Partea I


Unul dintre cele mai tenace clişee imagistice privind economia românească a ultimilor ani, acela conform căruia ea „duduie”, este pe cale să se năruie. Motoarele creşterii economice, care păreau turate la maximum, uneori până la supraîncălzire, fapt care ne-a atras chiar şi o serie de avertizări din partea organismelor financiare internaţionale, par să dea rateuri. La Palatul Victoria a avut loc astăzi o reuniune de urgenţă, la care, lucru rarisim, a luat parte şi Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu. Seamănă deja a panică, ceea ce, dintr-un anumit punct de vedere, este un semnal periculos. Nu ultimele pusee de inflaţie ar trebui să ne îngrijoreze, ci creşterea economică fără dezvoltare. Dacă privim în ansamblu evoluţia economică post-decembristă, vedem că, de fapt, abia am ajuns la nivelul economic atins la sfârşitul anilor 80 ai secolului trecut, perioadă în care aveam handicapul forţării plăţii datoriei externe de către Nicolae Ceauşescu. 

Practic, prăbuşirea economică din primii ani ai tranziţiei la democraţie şi la economia de piaţă a făcut să crească decalajele faţă de ţările europene dezvoltate din vestul continentului. Acum, după ce am reuşit să ne întoarcem de unde am plecat în tranziţie, este cazul să ne re-gândim modul în care abordăm problemele dezvoltării economice, pentru a avea nu doar creştere, fie ea şi în ritmuri înalte, ci şi progres economic şi social. Nu spunem o noutate atunci când afirmăm că, începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIX lea, când generaţia paşoptistă a dat semnalul unui val de modernizări succesive, acestea nu au fost însoţite şi de necesara dezvoltare economică şi socială, care să pătrundă adânc în ţesutul intim al naţiunii române. Aşa se face că şi acum România are zone întregi ale economiei şi societăţii care trăiesc şi funcţionează ca în urmă cu 150 de ani. 

Din păcate, nici unul dintre regimurile politice care s-au succedat la conducerea ţării după Unirea din 1859 nu a reuşit să facă din modernizarea instituţională un instrument al creşterii economice de calitate, care să ducă la dezvoltare durabilă şi la reducerea sărăciei. Mai mult, sărăcia a devenit o problemă structurală, căreia nu-i putem găsi răspunsuri adecvate. A venit vremea să ne punem extrem de serios întrebarea: de ce o ţară cum este România, care, deşi nu este un” scandal geologic”, precum Rusia, să spunem, are totuşi resursele materiale şi umane cerute de o dezvoltare durabilă, nu reuşeşte să-şi reducă semnificativ decalajele care o despart de ţările bogate ale lumii? Cea mai facilă explicaţie a acestei neputinţe, care este în acelaşi timp şi cea mai periculoasă, ar fi aceea că nu am avut o clasă politică responsabilă şi onestă, care să ia deciziile care se impuneau pentru accelerarea dezvoltării. 

Atunci când analizăm faptele, noi nu acordăm atenţie decât celor „senzaţionale”, ignorându-le pe acelea care, deşi cu nimic senzaţionale, determină cu adevărat destinul unei naţiuni. Un astfel de mod de abordare face ca de oarece vreme să asistăm la condamnarea deciziei „comuniştilor” de a promova industrializarea în ritm înalt a României, după anii 50 ai secolului trecut. Este o dovadă de cecitate din partea „analiştilor”, care este motivată ideologic. Nu eşti anti - comunist, nu exişti! Numai că în lipsa acestei analize, nu vom înţelege unde au greşit nu doar comuniştii în deciziile de natură economică, decizii care ne influenţează şi acum viaţa, ci şi unde greşim noi promovând, din motive la fel de stupide, o dezindustrializare sălbatecă. Industrializarea nu a fost o decizie a comuniştilor. Ei au continuat o decizie luată de regimurile politice care i-au precedat şi au accelerat-o, în parte din motive raţionale, în parte din motive ideologice. Dar noi uităm acum că am avut în fruntea statului o dinastie a cărui fondator, Carol I, venea dintr-o ţară care îşi datora ascensiunea la rangul de mare putere europeană unui proces susţinut de industrializare. Ideile lui se întâlneau adesea cu cele ale tinerei burghezii româneşti, care vedea în industrializare un instrument al consolidării puterii ei economice şi politice. 

Ca şi acum, şi la sfârşitul secolului XIX creşterea economică era handicapată de lipsa infrastructurilor de transport. Regele Carol I a promovat, cu scandalurile de corupţie de rigoare, dezvoltarea căilor ferate, proces care a continuat practic până în 1989. Un nedemn urmaş al lui Carol I în fruntea statului român, cunoscut mai nou ca „Zeus” a luat decizia, atunci când se afla la conducerea Ministerului Transporturilor, de a nu investi în construcţia de autostrăzi. Rezultatul deciziei sale? Pierdem tot mai multe investiţii majore, pentru că, într-o lume globalizată, nu e suficient să produci, ci trebuie să mai şi transporţi producţia către cumpărători. 

Rezumând, industrializarea României a urmărit, grosso modo, înlocuirea importurilor cu producţia naţională. Ea a indus şi o serie de transformări de natură socială, cea mai importantă fiind urbanizarea. Societăţile cu cel mai ridicat grad de urbanizare sunt şi cele mai democratice. Schimbarea de regim din 1989 a fost posibilă tocmai pentru că România se industrializase şi se urbanizase în suficientă măsură pentru a simţi nevoia democratizării şi pentru a acţiona în direcţia obţinerii de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. 

Am dat exemplul influenţei unei decizii eronate asupra creşterii economice şi al dezvoltării durabile pentru a pune în discuţie o altă decizie, de această dată extrem de greu de corijat. Imediat după Revoluţie s-a acţionat pentru înlocuirea producţiei interne cu importurile, decizie care contravine în cel mai înalt grad interesului naţional. nu face obiectul acestui articol modul în care s-a structurat această decizie, şi nici numirea responsabililor politici şi economici care s-au aflat la originea ei. Dacă mai devreme sau mai târziu vom construi autostrăzi, cu costuri economice şi sociale disproporţionat de mari, e adevărat, nu acelaşi lucru îl putem spune despre refacerea bazei productive a ţării, care, chiar şi în condiţiile creşterii cererii interne şi externe de bunuri şi servicii, nu se va putea dezvolta la nivelul necesar, pentru că nu mai există o serie de condiţii obligatorii, în special legate de calitatea şi mărimea capitalului uman. Efectele negative ale deciziei luată la începutul anilor 90 ai secolului 20 se vor resorbi abia peste cel puţin două generaţii, timp în care, deşi vom avea creştere economică, ea nu va fi suficientă pentru a genera acea dezvoltare care să ducă la dispariţia structurilor perene ale sărăciei.

Partea a II a

Într-un recent articol fostul preşedinte al Băncii Mondiale, James D. Wolfensohn spunea că vechile clivaje de dezvoltare dintre Nordul dezvoltat şi Sudul sărac, în care 80% din PIB ul mondial era produs de 20% dintre cetăţenii planetei, care locuiesc în Nordul dezvoltat, sunt depăşite, că lumea globalizată şi tot mai interdependentă este organizată după un nou model. Acest nou model reflectă atât atenuarea vechilor clivaje, datorată mondializării, cât şi apariţia altor diviziuni, care împart lumea în patru segmente interconectate: ţările bogate, care se cunosc, şi au venituri pe cap de locuitor între 79.000 de USD şi 16.000 USD, economiile emergente, gen China, India, Brazilia, numite de autor „mondializante”, care se dezvoltă în ritmuri înalte şi care ar putea înlocui ţările bogate în rolul de motoare ale economiei globale, ţările „rentiere”, care adăpostesc o mare parte a resurselor naturale ale planetei, şi care au venituri medii pe cap de locuitor şi ţările „rămase în urmă”, ţări decuplate în general de la economia mondială şi care sunt confruntate cu sfidări importante în planul dezvoltării durabile. 

Această partiţie cu patru etaje o putem extrapola şi la România. Am făcut trecerea de la clivajul sat-oraş la o serie de alte clivaje, între oraşe, provincii, comunităţi, etnii chiar. Avem câteva zone bogate, care gravitează în jurul Bucureştilor, Timişoarei, Clujului, avem zone emergente, care se pot afirma în viitor, gen Iaşi, Constanţa, Craiova, Oradea, Arad, Braşov, Târgu-Mureş. Sunt şi zone cărora resursele naturale le permit să supravieţuiască, cum este Bucovina, spre exemplu, dar şi zone calamitate, ca acelea din Moldova, dar şi din sudul ţării. Aceste regiuni au profitat inegal de pe urme oportunităţile oferite de deschiderea economiei la globalizare şi de pe urma revenirii la economia de piaţă. Ce am avea de făcut? În primul rând trebuie să ne asigurăm că regiunile lăsate în urmă vor putea depăşi starea lor actuală, graţie nu doar oportunităţilor de dezvoltare oferite României de statutul său de ţară membră a Uniunii Europene, ci şi unor politici naţionale de dezvoltare regională care să aibă drept scop dezvoltarea cât mai armonioasă a teritoriului naţional. 

Din păcate, aşa cum a fost gândit după 1989 procesul de descentralizare administrativ-teritorială, el a dus la accentuarea decalajelor de dezvoltare între regiuni şi comunităţi locale şi a permis acumularea sfidătoare de bogăţie în doar două sau trei oraşe. Este un bun moment să ne întrebăm pe ce se duc banii publici din Bucureşti, care nu se poate plânge de lipsa resurselor financiare. Nu cu schimbarea bordurilor vom intra noi în era post-industrială! În al doilea rând trebuie să vedem ce politici publice trebuie elaborate şi puse în operă pentru a permite afirmarea zonelor emergente, pentru a difuza dezvoltarea la nivelul întregii Românii. Cea mai importantă măsură ar fi dezvoltarea accelerată a infrastructurilor de transport. Ea ar trebui dublată de politici de stimulare a refacerii bazei productive a economiei româneşti. 

Re-industrializarea este o necesitate stringentă, pentru fără ea nu vom avea şi un capital uman pe măsura nevoilor, şi nici ocuparea adecvată a forţei de muncă eliberată din agricultură. Trebuie să renunţăm la decizia păguboasă a înlocuirii producţiei interne cu importurile, pentru că nu vom avea cu ce susţine creşterea galopantă a deficitului de cont curent. Un răspuns adecvat şi urgent cere şi situaţia agriculturii, a cărei criză structurală a fost accentuată de fenomenele climaterice extreme din ultimii ani, de declinul demografic şi de fărâmiţarea exploataţiilor agricole. În al treilea rând trebuie să veghem ca polarizarea bogăţiei să nu ducă la apariţia violenţei sociale. Avem nevoie de politici sociale adecvate, care să împartă mai echitabil fructele creşterii economice. 

Găsim perfect îndreptăţite reproşurile celor care spun că „duduitul” economiei româneşti nu se vede şi în realitate. Nu mai este vorba de o percepţie subiectivă, ci de o realitate care nu mai poate fi negată. Creşterea economică din ultimii şapte ani, oricât de viguroasă este ea pe hârtie, nu s-a tradus prin crearea de bunuri şi servicii publice esenţiale pentru dezvoltarea naţiunii române. mai mult, am asistat la o deteriorare a volumului şi calităţii bunurilor publice precum educaţie, sănătate, prestaţii sociale, ordine publică, transport. Asta indică o risipă ne-permisă a resurselor acestei naţiuni, lucru pe care nu trebuie să-l mai tolerăm. Creşterea economică fără dezvoltare este, ca multe alte lucruri în România, o expresie a specificului naţional al formelor fără fond. Şi nu vedem cum s-ar putea schimba lucrurile, dacă ne vom încăpăţâna să credem că reţeta succesului este egoismul lui „fiecare pentru sine”.

vineri, 10 iunie 2016

Lovitura de stat civică



Postez aici un articol publicat la sfârşitul anului trecut(2007, n.m.) în "Prezent". O fac, profund decepţionat de incapacitatea Curţii Constituţionale de a-şi asuma misiunea de a fi paznicul legii fundamentale. De aici înainte se poate întâmpla orice!

Meditând mai profund la sensul ascuns al evoluţiilor de pe scena politică românească, avem tot mai acut sentimentul că România este victima unui experiment. Un experiment care are ca scop rafinarea metodelor de „schimbare de regim”, în ţări care, formal, nu pot fi obiectul unor astfel de intervenţii: sunt, cel puţin formal, democraţii, recunoscute ca atare, au sisteme politice pluraliste, ţin regulat alegeri, care pot fi catalogate drept libere şi echitabile, mai mult, au economii şi societăţi „deschise”şi fac parte din aceleaşi sisteme de alianţe politice şi militare cu promotorii schimbărilor de sistem. Cu toate astea, la un moment sau altul, în ţara-ţintă ajunge la guvernare un partid sau o alianţă de partide care se opun intereselor promotorului schimbării de sistem sau duc o politică pe care promotorul o consideră contrară intereselor lui.

De ce a fost aleasă România pentru acest experiment? Dintr-un motiv simplu: există condiţiile necesare atât camuflării experimentului, cât şi relativei sale reuşite. Camuflajul: reforma clasei politice şi lupta împotriva corupţiei. Condiţiile pentru reuşită: ura populaţiei împotriva clasei politice. Mecanismul acestui experiment este fascinant, şi dacă ar mai trăi, George Orwell s-ar simţi umilit de imaginaţia celor care au scris scenariul! Este un mecanism plăsmuit de o minte rafinată, pusă în slujba Răului, dar care pretinde că serveşte Binele. Şi asta îl face şi mai periculos pentru democraţie, pentru că nu mai poţi distinge între prietenii şi duşmanii ei. O parte a acestui mecanism ni s-a dezvăluit, involuntar, bănuim, ca urmare a eşecului moţiunii de cenzură introdusă de PSD. Şi ceea ce vedem nu ne place deloc. 

Am scris, nu o dată, că aceia care se folosesc de instituţiile statului pentru a-şi reduce la tăcere adversarii politici îşi asumă un mare risc: acela de a le decredibiliza şi de a le face incompatibile cu democraţia şi statul de drept. Nu ne-am închipuit însă că lucrurile vor ajunge atât de departe. Dacă nu a putut demite guvernul Tăriceanu II cu ajutorul complice al unei părţi a PSD, Traian Băsescu a trecut la planul B: demiterea ministru cu ministru. Sistemul a funcţionat în cazul miniştrilor apărării şi comunicaţiilor, Atanasiu şi Naghy( personal, îl regret pe domnul Naghy, era competent şi extrem de civilizat, dar din păcate a fost distrus, ca om politic, de paranoia unui iresponsabil), nu există motive să nu funcţioneze şi în alte cazuri. Ca de obicei, complice i-a fost DNA, pe care Monica Macovei a structurat-o ca pe o veritabilă „poliţie politică”, iar membrilor ei li s-a acordat un statut de imunitate şi de impunitate. Mai mult, ca să le garanteze acest statut, Ilie Botoş, care a deţinut funcţia de Procuror general adjunct al Parchetului Naţional Anticorupţie, şi care ştia ce şi cum în domeniu, a fost schimbat din funcţia de Procuror General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi înlocuit cu o ilustră necunoscută din provincie, doamna Kovesi, executant obedient al ordinelor Monicăi Macovei şi, după plecarea ei din guvern, ale şefului statului. 

Când noul ministru al Justiţiei, Tudor Chiuariu, a cerut destituirea procurorului Doru Ţuluş, pentru modul execrabil în care a gestionat secţia de care răspunde în cadrul DNA, răspunsul a fost că ministrul s-a ales cu dosar penal şi este pe lista lui Băsescu. Asta dovedeşte că, de fapt, DNA nu se sinchiseşte de nimeni, nu recunoaşte nicio autoritate a statului şi are mână liberă să facă orice abuz, câtă vreme procurorii îl servesc pe Traian Băsescu şi interesele sale politice. Până aici nimic nou: statul de drept se dovedeşte, ca de obicei în România, o formă fără fond. Dar a intervenit episodul Traian Decebal Remeş. Şi odată cu el o parte a experimentului schimbării de sistem de care vorbeam. 

Nu mai este o noutate faptul că DNA ascultă pe cine trebuie şi pe cine nu trebuie, cu sau fără mandat, cu sau fără motiv. Mai mult, avem indicii că există o practică periculoasă: oamenii aflaţi pe o listă cu demnitari sau înalţi funcţionari ai statului, care ocupă funcţii considerate „vulnerabile” după criterii pe care le bănuim: robinetul cu bani publici, sunt ascultaţi non-stop. Fără mandat şi fără să existe indicii că se comit abuzuri. Cantitatea uriaşă de înregistrări poate oferi oricând suficient material pentru a „construi” probe împotriva lor, dacă se primeşte ordin. 

La cererea DNA, care îi avea în vizor atât pe Mureşan, cât şi pe Ciorbă, acesta din urmă a fost urmărit intens o bucată de vreme de fosta „doi şi un sfert”. În multul material filmat, procurorii descoperă cu oroare faptul că au ratat momentul unui flagrant, care ar fi pus, pentru prima oară în ultimii 17 ani, cătuşe unui ministru. Motiv pentru care îl strâng cu uşa pe Ciorbă, care avea antecedente de colaborare-de nevoie!- cu Parchetul. Omul nostru este „cablat” şi trimis la Mureşan, să poarte o discuţie din care să rezulte că în plicul dat de Mureşan lui Remeş sunt bani, respectiv 15.000 de euro. Discuţia are loc, dar, din motive care ne scapă, nu poate fi folosită în justiţie. Din acest moment lucrurile iau o turnură halucinantă. Deşi se cere aprobarea lui Traian Băsescu pentru cercetarea celor doi, Remeş şi Mureşan, iar acest lucru se face public, împotriva lor începe un război mediatic, care ia forma unui veritabil linşaj. Şi lumea nu înţelege de ce. 

În primul rând, apar probe dintr-un dosar care practic nu există, de vreme ce nu a început oficial cercetarea penală, cu riscul ca aceste probe: înregistrări audio şi video, să fie respinse de judecători. DNA, SRI, RTV se trezesc în vâltoarea unor scandaluri publice, urmate de anchete parlamentare. Chiar şi argumentul că nu mai există Comisia de la Cotroceni, suspendată de Guvern prin Ordonanţă de Urgenţă, pentru a-i înlocui cu magistraţi pe actualii membri, este fals. În fond, schimbarea durează maximum o lună, şi oricum Traian Băsescu poate da aviz şi fără Comisie. Îi permite Constituţia. Toată lumea se întreabă cum au ajuns în presă înregistrările DNA, pentru că toţi cei care le-au avut neagă că le-ar fi dat pe „surse”. 

Vă propunem un scenariu. O copie a acestor înregistrări a ajuns la un partid politic, prin intermediul unor „cârtiţe” uitate de un ministru de interne recent scos din schemă şi de un şef de serviciu secret aşişderea, serviciu căruia DNA i-a cerut să-l fileze pe Ciorbă. Cum era riscant ca partidul cu pricina să fie sursa „scurgerilor de informaţii”, ele sunt pasate unui ONG prieten. Care organizează o vizionare rezervată unor jurnalişti aleşi pe sprânceană, foşti bursieri ai respectivului ONG. Este vorba de „Freedom House”, în principiu mai presus de orice bănuială. Asta dacă nu luăm în calcul imensa experienţă a respectivei organizaţii în manipulare mediatică şi în propagandă. 

În România, „Freedom House” a dat naştere unei adevărate caracatiţe de ONG-uri, care au ocupat spaţiul public şi au căpătat o aură de „promotoare ale democraţiei”, de „luptătoare” împotriva corupţiei, de „reformatoare” ale clasei politice. Vă mai aduceţi aminte de „Coaliţia pentru un Parlament Curat”? Era formată din organizaţii care, în timpul guvernării PSD au „inventat” şi susţinut Alianţa Dreptate şi Adevăr: Pro Democraţia, Societatea Academică Română, APADOR-CH, Fundaţia Soros, GDS, Agenţia de Monitorizare a Presei. Acum Coaliţia a făcut pui: Coaliţii pentru Universităţi Curate, Justiţie Curată, Europarlamentari Curaţi, Consilii Judeţene curate. 

Iată cum funcţionau lucrurile în 2004: „Coaliţia pentru un Parlament Curat a alcătuit o reţea de reporteri care vor documenta, monitoriza şi raporta într-o forma succintă informaţiile despre corupţie, conflict de interese, traseism politic şi colaborare cu Securitatea ale fiecărui candidat. O reţea paralelă de referenţi va verifica soliditatea acestor informaţii şi va alcătui listele. Cele două reţele vor lucra separat, în deplină confidenţialitate, adică reporterul pentru un judeţ nu va şti cine este referentul sau şi invers. Numele membrilor ambelor reţele nu vor fi făcute publice, pentru a le proteja de orice fel de influenţe… În anul 2004, aproape o sută de parlamentari care nu corespundeau criteriilor Coaliţiei pentru un Parlament Curat şi fuseseră ţinta campaniei negative a acesteia nu au reuşit să reintre în Parlament. Acest succes trebuie continuat prin eforturi susţinute la nivel central sau local. Mai mult decât o alianţă, deschisă oricui militează pentru integritate în politică, Coaliţia pentru o Guvernare Curata este un model de acţiune. Toţi cei care aşteaptă ca Europa să îi elibereze de jugul corupţiei autohtone au de fapt arme la îndemână şi sunt singurii care pot face ceva. Acţionaţi singuri, paşnic dar decisiv, prin mijloacele societăţii civile.” 

Nu întâmplător am citat din documente ale Coaliţiei pentru un Parlament Curat. Adrian Năstase a fost învins de maşina de zvonuri a „societăţii civile”, zvonuri amplificate de membrii ei „conspiraţi” din presă. PSD a fost demonizat cu aceleaşi instrumente ale serviciilor secrete, pentru că, să nu uităm: Fredom House primeşte peste 75% dintre fonduri din bani publici, fonduri guvernamentale, a fost condusă până în 2005 de un fost director al CIA, James Woolsey, iar actualul şef, Peter Ackerman, este specialist în domeniul schimbărilor non-violente de regim, iar teza sa de doctorat are un titlu sugestiv: „Strategic Aspects of Nonviolent Resistance Movements”. 

Acum a venit rândul PNL să fie tratat la fel ca şi PSD, să fie identificat cu „tiranul” care trebuie doborât cu „mijloacele paşnice ale societăţii civile”. Inclusiv cu „prezumţia de vinovăţie”, inventată de doamna Alina Mungiu-Pippidi, altă bursieră Freedom House. Acuzată de Financial Times că a fost selectată de Departamentul de Stat să primească fonduri pentru acţiuni clandestine în Iran, organizaţia se apără, spunând că pentru ea „instrumentele schimbării sunt cele neviolente, specifice rezistenţei civice, care foloseşte tactici precum boicotul, protestele de masă, blocade, greve şi nesupunerea civică pentru a delegitima guvernările autoritare şi a le eroda sursele sprijinului, inclusiv loialitatea apărătorilor lor înarmaţi.” Au trecut pudic cu vederea un instrument pe care îl folosesc cu mare succes în România: linşajul mediatic! 

Toate Coaliţiile citate mai sus au în centrul lor Freedom House, sunt iniţiate şi conduse de oamenii ei, iar ca mijloace de acţiune, linşajul mediatic este prima alegere. Cei aflaţi pe listele lor negre sunt executaţi public cu mijloacele „stalinismului epocii digitale.” Iar când linşajul nu este suficient, intervine DNA, condus tot de oameni care au ajuns acolo cu sprijinul direct al „Freedom House”, care i-a furnizat Monicăi Macovei pretextul pentru a schimba vechea conducere. Nu ne-am mirat să aflăm că unul dintre ziariştii sub acoperire ai reţelei Coaliţiei este cel care a adus în TVR de la „Freedom House” filmul flagrantului ratat în cazul Remeş. Numele lui nu spune nimic, ca profesionist, pentru că s-a afirmat doar în scandalul „cenzurii din TVR”, declanşat între cele două tururi de scrutin ale alegerilor prezidenţiale din 2004, scandal care îl viza pe Adrian Năstase. Este vorba de Alexandru Costache, şi pentru acel gest a primit drept recompensă o, aţi ghicit! bursă „Freedom House” pentru jurnalism. Iar filmul este dat pe post cu aprobarea Rodicăi Culcer, alt soldat credincios al oastei civice „Freedom House”, şi ea aprig combatant al Coaliţiei pentru un Parlament Curat şi duşman al PSD şi al liderilor lui neobedienţi Cotrocenilor, precum Ion Iliescu şi Adrian Năstase. 

De altminteri, nici Ion Iliescu n-a scăpat de linşajul mediatic al „societăţii civile”, în cazul „mineriadelor” şi al Revoluţiei din 1989. Iar Freedom House se iţeşte şi din spatele ONG-urilor care fac presiuni asupra doamnei Kovesi să urgenteze trimiterea lui în judecată. Un lucru nu înţelegem: indiferent cât de coruptă ar fi politica românească, ce anume justifică subminarea democraţiei prin astfel de acţiuni iresponsabile? Ce anume îi face să creadă pe autorii acestui experiment scelerat că pot controla experimentul, că nu vor da naştere unui nou monstru totalitar în România? Şi mai ales, este Traian Băsescu soluţia de înlocuire? Faptul că a condamnat comunismul şi are un permanent discurs anti-sistem nu este suficient pentru a fi un lider al noii Românii, purificate de corupţie şi de reziduurile comunismului, pentru că este un individ corupt şi un reziduu al comunismului! Nu cumva experimentul are un ţel mai ambiţios? Cum ar fi patentarea loviturii de stat civice perpetue? De ce nu? Dacă iese banul…

PS: este o postare de pe blogul meu, din februarie 2008. Trebuie citit în acel context. Din păcate el este valabil și azi. Iar afirmațiile mele poste sunt mai îndreptățite acum, după instalarea ”Guvernului străzii”, după o lovitură de stat civică. 

miercuri, 8 iunie 2016

Partidul, ca o corporație


Se conturează, cu USB ul lui Nicu Șordan, un nou tip de organizație politică, replică a noului tip de întreprindere capitalistă, un soi de nucleu dur, care cuprinde conducerea la vârf, oferă ”brandul”, iar ”producția” este făcută de o puzderie de mai mari sau mai mici entități, independente de nucleu, care sunt angajate, funcție de misiune. Un talmeș-balmeș, până la urmă, în care sub un ”brand” se regăsesc tot felul de structuri, niciuna politică. Cele mai multe sunt ”organizații” ale societății civile, dar și altele, nebuloase, fluide, cu contururi în veșnică schimbare.
Un astfel de ”partid” este, de fapt, întruparea perfectă a populismului oportunist. E la modă salvarea bursucului de asfalt? Se preia tema, se găsesc promotorii ei, și se transformă într-un subiect politic, se câștigă ceva voturi, după care salvatorii bursucului sunt pa și pusi, să ne mai scrieți! Uitați-vă la istoria USB: a plecat de la respingerea unor proiecte imobiliare, acum este furnizorul de politicieni unui spațiu politic curățat de ”corupți” de DNA, mâine dracu știe ce teme au să mai îmbrățișeze.
Așa ceva nu are consistență. Vânzoleala venirilor și plecărilor din această structură, lipsa oricăror organizații în teritoriu, demersul centrat pe imagine, nu pe acțiune, toate astea nu au cum să aducă bună guvernare. În fond, tot ce a făcut până acum Nicu Șordan a fost să treacă responsabilitatea acțiunii în sarcina ”justiției”. El n-a făcut decât reclamații la procuratură, și atât. Reclamația o să țină loc de politică publică în orice domeniu?
Modelul ăsta de partid politic, generat de analogii cu modele de organizare a multinaționalelor, este un eșec din start. Nu e Nicu Șordan primul care s-a gândit la așa ceva: M10 al Monicăi Macovei urmează același tipar. Și ăla s-a structurat doar pentru o misiune, și, odată misiunea finalizată, partidul s-a evaporat. Cum se va evapora și PMP, alt partid al unei singure misiuni, aceea de a o face pe Udrea candidată la Președinție.
Acțiunea politică nu se poate subcontracta. De asta USB e ca și mort, chiar dacă cineva îi va pune la dispoziție infrastructura unui partid, la nivel național. Nu este capabil să funcționeze ca un partid, care presupune alte valori, și alte reguli de funcționare. Când oamenii pe care i-ai angajat ca să-ți supravegheze urnele își pun palma în cur și se duc la concert, pentru că nu se simt legați de partid, și nu au nicio responsabilitate, ci doar un contract, de care se pot dispensa, n-ai nicio șansă. Absolut nicio șansă. Oricât de optimiste ar părea cele 30% din voturi obținute de Șordan. Alea 30% sunt din 30% prezență la vot. Și nu sunt ale unora care cred în ceva ce nu există, ci sunt o formă de protest față de neputința unora de a produce un candidat valabil. Nu sunt voturi fidele, sunt voturi extrem de volatile.
Așa încât mă repet, dar nu am ce face: metoda similitudinilor are limite, și poate genera multe concluzii false.Una dintre ele este aceasta, a partidului organizat ca o multinațională. O da bine la corporatiști, dar câți corporatiști sunt în România?

sâmbătă, 4 iunie 2016

De ce urăsc poezia


Povestea Mariei Olaru îmi aduce aminte de copilărie, și de motivul pentru care și acum, la mai bine de o jumătate de secol de la acea întâmplare, urăsc poezia, mi se face fizic rău când trebuie să citesc așa ceva. Știu, am pierdut o mulțime de lucruri așa, dar viața nu e întotdeauna corectă cu noi.
Sunt un tip ciudat, dintr-un punct de vedere: citesc mult, dar refuz să memorez ceva, mai ales din obligație. Asta mi-a făcut o mulțime de probleme în facultate. Am urât să țin minte cârnați de formule, să reproduc demonstrații, fără ca pe nimeni să intereseze ce dracu pot să fac cu ele! Unde profesorii au făcut așa ceva, i-a interesat ce facem noi cu ceea ce ne învață ei, am avut cele mai bune rezultate. La materiile la care toceala era baza, reprodusul, am fost o catastrofă. Și, sincer, un astfel de om m-a făcut să urăsc matematica, după ce, în liceu, fusesem la barajul pentru Olimpiada Internațională de Matematică. Pur și simplu nu-i păsa: ori recitai, ori nu treceai! Punct! Nemțește!
Cred că felul meu de a fi mi se trage de la faptul că am învățat să scriu și să citesc singur, înainte de a merge la școală. Am făcut-o după mintea mea, cu metodele mele. Am avut o motivație pentru asta? Ei bine, da! Maică-mea a fost bibliotecară, și când nu avea cu cine ne lăsa acasă, ne lua cu ea la bibliotecă. Să vezi atâtea cărți, cu care nu te poți juca altcumva decât citindu-le, asta îți dă ceva idei! Și ideea mea a fost să învăț să citesc. Fără niciun ajutor! Doar că asta mi-a format mintea puțin aiurea, ziceți-i haotic, dacă vreți. Nu mi-a plăcut să joc după reguli. Chestia cu ”așa face toată lumea!„ nu ține la mine!
Așadar, eram în vacanța dintre clasa a treia și a patra. Imediat după serbarea de sfârșit de an. Unde luasem premiul întâi, deci niciun motiv de supărare pentru ăl bătrân. Cu toate astea nu știu ce muscă țețe l-o fi mușcat la serbarea aia. Și lui îi plăcea să citească, îmi cumpăra cărți. El mi-a adus ”Toate pânzele sus!”, ”Ultima poveste”, ”Zboruri celebre”, și alte minuni. De data asta mi-a pus în brațe o cărămidă, culegere de poezii, cu semne de carte între file, și mi-a dat temă de casă pentru perioada cât urma să stăm la bunici: să învăț poeziile însemnate de el. Adică fix ce uram mai mult.
Taică-meu avea un prost, foarte prost obicei: pentru el orice făceam nu era bine, întotdeauna alții erau mai buni. Alt lucru pe care îl uram. Nu mi-am propus, și nici acum nu fac asta, să demonstrez ceva, orice ar fi acel ceva. Fac ce pot, și cu asta, basta. Competiția idioată, doar de dragul competiției, nu produce nimic bun. Or, dacă stau bine să mă gândesc, cam de aici mi se trage. După festivitatea de premiere urma un soi de program artistic, cu recitări. În care s-ar părea că am strălucit prin absență. Spre deosebire de ”concurență”, care s-a afirmat plenar! Taică-meu a luat asta drept un afront, o dovadă de lene. Și a zis că are el ac de cojocul meu.
Bun, m-am urcat în RATA de Țuțulești, cu un morman de cărți, printre care și ceaslovul cu pricina. Sincer, am încercat să memorez o poezie, două. Nu intra, și pace! Citeam, întins pe un țol, țesut de bunică-mea, sub un păr văratec, undeva în mijlocul câmpului cu porumb, dovleci și vrejuri de fasole, în spatele casei bunicilor. Pe unde mai ”navigau” și porcii tribului de țigani de peste uliță. Ca să fie tacâmul complet, cartea aia a avut și o întâlnire cu un porc, din care a ieșit ușor șifonată: nu-i lipseau decât vreo 20 de pagini. La cele trei sute ale ei, nu mi se părea o pierdere atât de mare! În plus, întâlnirea cărții cu porcul era o scuză bună pentru a nu învăța amărâtele alea de poezii!
Ei bine, taică-meu avea o cu totul perspectivă. Și palma grea! Ne-am trezit cu el pe nepusă masă, într-o duminică, dis de dimineață. Venise cu un prieten, Mladin, profesor de sport la liceul industrial unde era bibliotecară maică-mea, cu Trabantul profesorului. Era modelul ăla mic, mic, rotunjor, în care e greu de închipuit cum intrau patru oameni, cu atât mai mult cu cât și taică-meu, și Mladin, nu erau tocmai plăpânzi: băteau amândoi spre sută! Aveau de gând să pescuiască. La vreo trei kilometri de sat se construise un lac, al CAP ului, pe care îl populaseră cu pește. Era folosit și la udatul unui petec de vie. CAP ul își diversifica activitatea, iar taică-meu, care prin 46 fusese ales(la numai 20 de ani!) primar în sat, nu uita asta și pusese umărul la construcția lui. Ei bine, da! Traficul de influență și abuzul în serviciu erau în floare! Cariera lui de primar s-a încheiat scurt, după vreun an: un TBC l-a trimis pentru mai bine de un an în spital, și apoi în sanatoriu.
Au pescuit ei ce-au pescuit, cu un succes relativ. Că drăciile alea la care te uitai cu lupa cu greu puteau fi numite ”pește”. Mai degrabă au luptat cu șprițul. Și au făcut-o cu credință, și profesionalism! Drept pentru care a rămas la bunici, urmând să se întoarcă la Pitești cu RATA, condusă de verișorul lui, și el luptător în ziua aia pe frontul șprițului.
Cum întreaga zi nu întrebase măcar o dată despre amărâtele alea de poezii, credeam că am scăpat. Nu scăpasem! M-a chemat la ”ascultat”, cu carte, cu tot! Cartea era cum era, după întâlnirea cu porcul. Mai grav era faptul că nu memorasem un rând, din nicio poezie! Avusesem lucruri mai serioase de făcut, și de citit, în vacanță. Poezia, mi-am zis eu, putea să mai aștepte până spre toamnă. N-a putut aștepta!
Rar l-am văzut așa pornit! M-a luat scurt la bătaie, și a făcut-o temeinic! Și acum, când văd o carte de poezie, îmi aduc aminte de bătaia aia! Poate că altul, în locul meu, reacționa altfel. Poate devenea actor, să-i demonstreze tatălui său că poate face asta, că poate recita o poezie, și că o face bine. Eu am ales calea care, probabil, îl enerva cel mai tare: aceea de a nu-mi păsa. Îmi lingeam rănile, și făceam tot ce știam eu. E drept că, de atunci, relațiile cu el au fost din ce în ce mai reci. Adesea, mai ales în studenție, deschis conflictuale.Până la urmă am căzut la un soi de pace. Cam ca un conflict înghețat din ziua de azi. Și ne-am văzut fiecare de ale lui. Citesc și acum mult, adesea haotic, cam orice, numai poezie, nu...
PS: fotografia este din ziua aceea. Eram la pescuit, pe malul lacului. Eram fericit, nu știam ce urmează.