luni, 17 noiembrie 2014

Un soi de concluzii după un fel de revoluție



Cică ieri s-ar fi petrecut o revoluție, e drept, neterminată, pentru că da, e bine c-ai ieșit Iohannis, dar ăia care apar în poză cu el e nașpa. Și ca atare revoluția trebuie continuată. Poate în PhotoShop, că altminteri ăia sunt în poză pentru a rămâne. De ce așa?

Simplu: o revoluție înseamnă schimbarea RADICALĂ a sistemului politic, a raporturilor de putere în societate, și chiar o redistribuție a bogăției națiunii, cum arată anterioarele episoade revoluționare. Degeaba cer acum unii dintre cei care l-au votat pe Iohannis, și s-au trezit cu mutrele lui băsescu, boc, blaga, să se iasă în stradă, pentru a termina ”revoluția”. Care revoluție, idioților? Schimbați sistemul democratic, și dacă da, cu ce? Revenim la totalitarism? Schimbați sistemul economic? Renunțăm la capitalism, și dacă da, pentru ce? Luăm de la bogați și dăm la săraci? Luăm de la săraci și dăm la bogați? Pardon, asta e acum, deci uitați punctul ăsta.

Ce înseamnă revoluție, până la urmă, în afară de o vorbă aruncată în vânt? Revoluție a fost în decembrie 1989. Acum e doar paramponul unora mai supărați, care-și descarcă frustrările la vot, un vot care nu are niciun orizont, pentru că, de fapt, nu schimbă nimic în ordinea-proastă-din România. A funcționat doar o supapă de siguranță. Dar presiunea e tot acolo, în cazan. Și nimeni nu poate garanta că data viitoare supapa votului va mai funcționa, iar cazanul nu va exploda.

Paramponul despre care pomeneam nu este urmat de un proiect. ”Să ne luăm țara înapoi!” nu este un proiect de țară. Este doar expresia lăcomiei celor care s-au văzut înlăturați de la ciolan. Țara nu este posesia nimănui. Este locul în care o națiune, în ansamblul ei, cu bogați și săraci, cu stânga, dreapta și neangajați, cu religioși și atei, cu tineri și bătrâni, conlucrează pentru un bine comun, urmărindu-și, în același timp, interesele personale.

Deci nici apelul la continuarea ”revoluției” nu este decât expresia harababurii existente în capul ”revoluționarilor”. De așteptat, de altminteri. Dar asta nu ne poate liniști. Pentru că potențialul de violență crește, nu scade. Și în loc de revoluție vom avea violență oarbă, care nu va face decât să înrăutățească lucrurile. Adică ne întoarcem la Murphy și la înțelepciunea lui: ”Orice soluție naște noi probleme!” Ei bine, alegerea lui Iohannis a născut noi probleme chiar înainte de a fi confirmată cu acte în regulă.

sâmbătă, 8 noiembrie 2014

Teme pentru o campanie absentă



Campania pentru turul II este la fel de ineptă precum aceea pentru turul I. Iar politica externă este marea absentă. Nu ne interesează nimic? Faptul că suntem în UE și în NATO înseamnă că trebuie să aderăm necondiționat la pozițiile Bruxellesului și la cele ale Washingtonului? Dar cele două capitale nu au nimic de schimbat în raporturile lor cu lumea? Eu zic că da. Și iată de ce:
Prima observație: lumea multipolară se naște, cu sau fără voia americanilor și a europenilor. Problema este că americanii cred că mai pot evita acest proces, că pot conduce încă lumea la modul discreționar în care o fac. Iar europenii se mulțumesc să-i urmeze, făcând mici șmenuri, când nu se uită chiorâș la ei Unchiul Sam.
A doua observație: din aroganță și din prostie, occidentalii, și în special americanii, au ratat ocazia să gestioneze ei această tranziție, și să impună un model de multipolaritate care să le ofere în continuare o serie de avantaje. I-au umilit și pe ruși, și pe chinezi, și pe alții care contează, la nivel regional și global. În consecință ceilalți au început să-și pună în aplicare modelul lor de multipolaritate, construind structuri politice, economice și financiare, organisme de reglementare și norme de drept, care le dublează, sau le ocolesc pe acelea dominate de americani. Suntem, dacă vreți, în domeniul atât de drag neo-liberalilor, cel al piețelor și concurenței. Acum națiunilor li se oferă alternative. Și posibilitatea să aleagă sistemul care pare să li se potrivească mai bine, care răspunde mai bine nevoilor și intereselor lor.
În marea noastră imbecilitate, nu vrem să înțelegem ce dracu se întâmplă în jurul nostru. Măcar atât. Noi oricum am făcut o opțiune. Nu se pune problema s-o schimbăm. Dar măcar să știm despre ce e vorba, pentru că, mai devreme sau mai târziu, lumea din care facem parte va trebui să se confrunte, sau să coopereze, cu cealaltă, sau cu celelalte lumi. Și nu cred că suntem în măsură să plătim prețul confruntării. Ar fi mult mai inteligent să construim împreună lumea multipolară. Și mult mai puțin costisitor.
Așa că nu vin nici rușii, nici chinezii. Nu-i interesează asta. Ei fac ceva mult mai grav, prin consecințe, dacă refuzăm să ținem cont de asta: scriu regulile noii lumi. Care nu va mai fi una dominată de Occident.

PS: este o postare de pe FB, pentru cei care nu mă urmăresc acolo.

miercuri, 5 noiembrie 2014

Un candidat cu explozie întârziată



Klaus Iohannis aduce tot mai mult cu personajul din ”Un polițist cu explozie întârziată”, interpretat de  Leslie Nielsen. Defazat, pricepe greu ce i se întâmplă. Crede sincer că face bine ceea ce face, dar calcă permanent în străchini, într-un mediu politic care pare să-i fie mereu ostil. 

Pe undeva Klaus Iohannis este un personaj tragic. Scos din mediul său securizant, micul oraș transilvan, cu oameni așezați și cu puține probleme, nu întotdeauna gestionate de el, s-a trezit propulsat peste noapte în fruntea unui partid mâncat de orgolii și de crize interne, care are obiceiul foarte pământean de a-și canibaliza șefii, cu o viteză demnă de lucruri mai bune. Sigur, la început a fost flatat de saltul făcut, i s-a părut că poate să facă ceea ce implica noua sa postură, de lider al național liberalilor. Colac peste pupăză, a fost chemat nu doar să candideze pentru cea mai importantă demnitate a statului român, ci și să ducă la capăt unificarea cu cu PDL. 

A fost liber să facă aceste două lucruri? Nici vorbă! De fapt-și a constatat deja asta-a fost luat prizonier de un grup de interese din PNL, care trage sforile în spatele lui, și este dominat, pe de altă parte, de gașca de hiene pedeliste, gen Blaga, Olteanu, Videanu, și compania. Cu alte cuvinte, nu are nici sprijinul total al bazei partidului, nici pe cel al liderilor de la vârf. Asta cu atât mai mult cu cât mulți, din ambele segmente, trag serios cu ochiul spre construcția lui Tăriceanu, care pare mai promițătoare, din perspectiva numirii lui ca premier, după victoria lui Ponta în turul II.

Campania electorală a fost un adevărat șoc pentru Iohannis. A fost aruncat în luptă fără nicio pregătire. Are dificultăți în a controla partidul, nu se poate baza pe el și pe fidelitatea multor oameni. Dar ce l-a derutat cel mai mult a fost perceperea propriilor limite. Abia acum a conștientizat că nu este pregătit pentru ceea ce i se cere unui președinte, că nu are cunoștințele și abilitățile necesare. 

Nu vreau să fiu greșit înțeles: Iohannis este un tip inteligent, doar că este defazat, și, mai ales, nepotrivit pentru misiunea de acum. A intrat într-un joc căruia nu-i cunoaște decât rudimentar, și superficial, regulile, alături de oameni cu care nu se potrivește, sau cu care are prea puține în comun. Politica nu se poate învăța pe repede înainte. Cunoștințele se acumulează în timp. Nu e obligatoriu să fii și om politic pentru a fi primar. Este însă obligatoriu să fii, dacă vrei să fii președinte. 

De asta singura strategie posibilă, în acest moment, este aceea de a tăcea. Oricum ar fi, nu poate face nimic. Nu este în firea lui demersul agresiv. De asta a și fost votat majoritar de români primar al Sibiului, votul etnicilor germani fiind insuficient, dacă nu chiar nesemnificativ. Cei care vorbesc pentru el nu mai au credibilitate.

Va fi votat din inerție, fiind candidatul ”dreptei”, orice o mai fi însemnând asta în România. Oamenii vor ieși la vot pentru el fie din inerție, fie din ură pentru Ponta. Iar exact asta n-ar trebui să facă echipa lui de campanie: să transforme ura în motiv de vot. Pentru că asta se întoarce împotriva lui Iohannis, pentru că astfel în leagă de băsescu și de moștenirea lui, îl fac, simbolic, continuatorul lui. Exact de ce nu are nevoie.

Este momentul ca Iohannis să se întrebe ce va face după consumarea acestor alegeri, și în cazul în care câștigă-mai puțin probabil-și în cazul în care pierde. Depinde de el dacă vrea sau nu să rămână în politica mare, sau se întoarce la Sibiu. Dacă vrea să rămână, este momentul să profite de campanie pentru a-și croi un profil politic clar. Nu cred că liberalii își pot permite să schimbe trei lideri într-un singur an. 

Prima decizie pe care ar trebui s-o ia, și să o și anunțe, este aceea a renunțării la unificarea cu PDL. PNL trebuie să continue pe cont propriu, oricât de greu ar fi asta. În noul PNL Iohannis, dar și liberalismul, ca atare, nu au nicio șansă. Vor fi anihilați de gașca pedelistă, care nu are ideologie, ci doar interese, și instincte de supraviețuire. După care trebuie să prezinte un proiect de refacere a unității liberalilor, și să renunțe la afilierea la PPE. 

Este punctul meu de vedere. Sigur nu votez cu liberalii și nici cu Iohannis. Dar recunosc nevoia ca PNL să rămână ca atare pe scena politică, nu topit într-o construcție care va fi orice, numai liberală, nu. Iar dacă liberalii vor avea răbdare încă cinci ani, vor putea face din Iohannis un candidat valabil, pregătit să lupte cu Victor Ponta. Mă tem că nu va fi așa. În noul PNL a început deja vânătoarea de vrăjitoare. Tipic românesc: noi căutăm vinovați înainte de a ști dacă există vreo vină, sau care este ea, vina. 

Oricum ar fi, deocamdată la dreapta este un candidat cu explozie întârziată. Și nu cu el va învinge.