marți, 30 iunie 2009

Marea lehamite

Azi n-am avut chef să scriu. Pur şi simplu am obosit să aud aceleaşi şi aceleaşi lucruri, spuse de aceeaşi oameni, cu aceeaşi rea voinţă. Indivizi cu faţa la perete şi cu spatele la realitate, care-şi recită conştiincioşi monologul, surzi la ce spun ceilalţi. Uz şi abuz de clişee, ca şi când nu se mai poate gândi altfel decât în clişee. Un soi de Lego al frazelor prefabricate, din care se construiesc discursuri de serviciu, care au "calitatea" de a nu lăsa urme în mintea nimănui.
Suntem o societate în pragul destrămării. O societate care nu mai poate genera solidaritate, care nu mai poate genera soluţii, care nu-şi mai poate imagina un proiect de viitor. O societate pentru care trecutul este mai important decât prezentul şi decât viitorul.
Şi atunci, de ce m-aş mira că un dobitoc, Mihai Bumbeş, sub pretextul unei cercetări istorice, fură şi el ce găseşte pe la CNSAS despre nişte sportivi şi vinde documentele unor jurnalişti lipsiţi de scrupule, care fac din aceste crâmpeie de trecut marfă pentru ziarele lor de căcat? Tipul face parte din "Miliţia Spirituală", un cretinism cu aromă de extremism de dreapta, care trăieşte din scandaluri.
De ce m-aş mira că pe şestache se pregăteşte creşterea cotei unice şi a TVA? De ce m-aş mira că nepoata lui Timofte, la doar 27 de ani, va fi numită director al Colegiului Naţional de Apărare, o fabrică de diplome, total inutilă? De ce m-aş mira că PDL se face şi mai frate de cruce cu dracu' naţionalist din PRM, pentru a controla banii Bucureştilor? De ce m-aş mira că Ministerul Finanţelor face cheltuieli aiurea, inclusiv pe marmură?
Se vor delimita şi de cumetria asta a PDL cu PRM madam Macovei şi Cristian Preda? Care dau semne de "viaţă morală" în cazul Ridzi după ce li s-a tot bătut obrazul vreo două săptămâni. Numai că "solidaritatea" de partid îi face să critice voalat, cum remarcă jurnaliştii de la "Cotidianul". Mă îndoiesc c-o vor face, pentru că nu au cum s-o dea la întors. Măgăria e măgărie, iar ei sunt membri ai PDL. Şi atunci? Cum rămâne cu "aripa civică" a portocaliilor? S-a colorat în căcăniu?
Nu ştiu ce va fi de aici înainte. Şi am ajuns să nu-mi pese. Oricum nu trăim, ci doar supravieţuim. Aşa că...

luni, 29 iunie 2009

Colaboraţionismul statului cu Biserica

Politică colaboraţionistă(sic!). Este "definiţia" dată de o "deşteaptă" de la "Realitatea Tv", Laura Chiriac, relaţiei actuale dintre Biserică şi statul român. Cacofonia îi aparţine. Sintagma, nu cacofonia, face trimitere la colaborarea francezilor(a multora dintre ei) cu ocupantul nazist. Sau a românilor cu regimul comunist. Deşi în ultimul caz e de discutat, pentru că regimul comunist nu era condus de extratereştri.
Nici mie nu-mi place amestecul fumului tămâii cu fumurile puterii politice. Nici folosirea amvonului de către şeful statului pentru discursuri tembel-electorale. Dar nici trimiterile aiuritoare către evenimente care nu au nimic în comun cu situaţia de azi a României nu folosesc la nimic. Se sugerează existenţa unui ocupant, Biserica Ortodoxă, iar cooperarea statului cu ea este un soi de trădare a interesului naţional.
Separaţia dintre Biserică şi stat poate nu este atât de pregnantă în România. Dar nici în restul Europei limitele separaţiei nu mai sunt atât de evidente ca înainte. Religia a devenit, din păcate, un soi de ideologie de substituţie. Şi e vina comună, atât a partidelor politice, cât şi a intelectualilor publici, care au permis şi chiar au sprijinit această substituţie.
Este această evoluţie un pericol pentru democraţie? Este Biserica duşmanul din interior, care trebuie combătut cu atitudini extreme? Cred că ne pregătim să deschidem un nou front în războiul româno-român, care chiar nu ne trebuie. Una este să critici excesele lui Traian Băsescu şi lipsa lui de ruşine, alta este să condamni în bloc Biserica şi relaţiile sale cu statul.
Mult mai utilă ar fi o dezbatere despre cum putem face efectivă laicitatea statului. Deşi mă tem că nimeni nu are răspunsuri adecvate acestei probleme de fond a evoluţiei sociale şi instituţionale a României în acest moment. Religia este mai veche decât statul, şi l-a influenţat în evoluţia lui în numeroase moduri.
Iar Biserica şi statul au multe în comun, ca organizare şi funcţionare. Acum nu se mai pune problema luptei pentru putere dintre Biserică şi stat. Cele două coopererază cât se poate de armonios pentru a avea acces la banii contribuabilului. Ăsta e noul "colaboraţionism". Dacă vrem cu tot dinadinsul să folosim acest termen.

Ăsta nu cumva-i român?

Un neamţ, Klaus Hammerschmidt, tocmai şi-a cumpărat cel de-al 135 lea BMW. Să-l stăpânească sănătos! Am o singură nedumerire: obsesia lui pentru marca asta nu se explică prin oarece strămoşi români? Întreb, nu dau cu parul!

duminică, 28 iunie 2009

Războiul Rece nu s-a terminat

Războiul Rece nu s-a terminat, iar cei care păreau învingători în 1989 continuă răfuiala cu vechii lor adversari. Spun păreau pentru că nimeni nu a definit criteriile după care un război atipic, fără precedent în istoria omenirii, este câştigat, respectiv pierdut.
Occidentul a crezut, cu două decenii în urmă, că a învins, că poate domina lumea, că poate impune tuturor modelul său de organizare politică, socială şi economică. Mai mult, a dovedit o aroganţă şi un dispreţ faţă de "învinşi" pe care acum are toate motivele să le regrete.
Unii dintre ireductibilii războinici din Vest, şi un exemplu ar putea fi mumia lui Pacepa, nu fac, de două decenii, decât să-şi urmărească adversarii din cealaltă tabără, pentru a se răzbuna pe ei, fie şi simbolic, dacă altfel nu pot. Deşi au putut face multe, de la legi ale lustraţiei, la instituţii de genul CNSAS, procese, până la linşaj mediatic. De fapt linşajul mediatic a fost arma lor preferată, după ce lustraţia a fost considerată o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului.
Tembelii care au rămas şi acum în tranşeele Războiului Rece nu înţeleg un lucru fundamental: există un timp al răzbunării şi un timp al reconcilierii. Logica răzbunării a prevalat de două ori într-un secol în relaţiile franco-germane. Şi a generat două războaie civile în Europa. Dacă nemţii şi francezii nu ar fi acceptat să treacă peste trecut, să se reconcilieze, azi nu ar mai fi existat UE, printre altele.
Sigur că reconcilierea are un preţ, simbolic vorbind: "vinovaţii" vor scăpa nepedepsiţi. Dar care sunt criteriile după care stabilim "vinovaţii"? Bun, sunt ucigaşii, sau cei care au făcut abuzuri, au ieşit din regulile jocului. Ei trebuie pedepsiţi. Dar ce facem cu oamenii care au jucat după reguli?
Francois Mitterand n-ar fi trebuit să mai ajungă preşedinte al Franţei pentru că, într-un moment al existenţei lui, a lucrat pentru Vichy? Să fie ştearsă cu buretele toată evoluţia lui ulterioară? Faptul că a luptat în Rezistenţă?
Văd că linşajul continuă, sursa de zgomote fiind CNSAS. Acum e vorba de Paula Iacob, care ar fi furnizat informaţii despre "Europa Liberă". Care-i problema? Transfugii care veneau din România nu erau folosiţi drept surse de informaţii de către serviciile de informaţii occidentale? Există trădători buni şi patrioţi răi? Cred că amestecăm lucrurile.
Că unii de pe la Europa Liberă" se aşteptau la mai multă "glorie" şi "recunoştinţă" din partea românilor, ei fiind convinşi că au "dărâmat" comunismul, e una. Că îşi potolesc frustrările scotocind prin arhive, poate fi înţeles. Oricum pe români îi doare în cur de ei. E o realitate înfiorătoare pentru cineva care se visa "eliberator". Orice mică victorie împotriva "ingraţilor" este pentru ei balsam pe rană.
Numai că victoriile lor sunt tot atâtea înfrângeri pentru fragilul şi neconvingătorul proces de reconciliere naţională. Un lider politic puternic ar trebui să-şi facă din reconciliere programul lui pentru câştigarea Cotrocenilor. Pentru că nu doar în trecut avem lucruri de reconciliat. Şi în prezent sunt o mulţime de lucruri care trebuie reconciliate. Dar până nu încheiem Războiul Rece din interior, nu vom ajunge nicăieri cu proiectul nostru de viitor. Şi ne vom sfâşia în continuare, într-un joc fără miză...
PS: văd că şi Gică Popescu a luat-o în freză de la CNSAS. Ţară de turnători, ce mai!

Cine al cui măgar scarpină

Scene groteşti la nu'ş ce paranghelie cu popi la Slobozia. Traian Băsescu folosind altarul pe post de tribună pentru un discurs inept, ţinând cont de context. Tribunul îşi etala şi el paranoia prin zonă. Jiji, îmbrăcat cu un impecabil costum de mii de euro, în genunchi, juca scena evavliei. Aseară îi văzusem dricul ăla nemţesc, pe care-l repara cu ranga, parcat la cazinoul de la fostul Hotel Bucureşti, pe Calea Victoriei.
Chiar nu mă mai pot revolta. Nu are rost. Biserica şi statul sunt cele două feţe ale ipocriziei instituţionale care face din România o entitate incertă: nici stat laic, nici religios, nici democratic, nici totalitar. Un stat al aparenţelor, al umbrelor, al culiselor, în care funcţionează principiul "eu scarpin pe burtă măgarul tău, tu scarpini pe burtă măgarul meu". Şi uite aşa se întinde râia!
Ne pregătim să construim o Catedrală de 400 de milioane de euro. Preferam ca Biserica, dacă are banii ăştia, să fi construit cu ei spitale, cămine de bătrâni, leagăne pentru copii orfani, centre de asistenţă socială. Să dea burse de merit şi sociale. Să facă voia Fiului Domnului. Dacă popii şi enoriaşii îi mai înţeleg mesajul.
Aşa, o să avem parte de un mall religios, vorba lui Răzvan Mitroi. De unde Divinitatea e alungată de zarafi. Asta spune multe despre "religiozitatea" poporului român.
Sigur, Băsescu vânează voturi pe unde poate. Cum e şef al statului, şi dacă nu există evenimente, pentru el se pot inventa. Doar că nu băi de mulţime aşteaptă românii de la Preşedinte. Mai ales în plină economică, şi pe deasupra cu un guvern condus, Dumnezeule mare! de Boc cel mic.
Anul ăsta este extrem de priculos pentru clasa politică, în general, nu doar pentru Traian Băsescu. Decontul s-ar putea să fie foarte dureros. Pentru noi toţi. Şi nici cu slujbe nu vom mai reuşi să îndreptăm răul făcut de dragul câtorva voturi în plus...

sâmbătă, 27 iunie 2009

Marte, prima noastră casă?

Fotografiile provin de la NASA, de la sonda MRO, care face fotografii ale suprafeţei planetei Marte de la joasă altitudine. Ele dovedesc că odată a existat apă pe Marte. Şi cine ştie ce a înotat prin balta aia...

Ghiveci de idei despre stânga

Cum mi-e cam lene, am lipit fragmente din patru analize despre social-democraţie, despre stânga şi despre Partidul Socialist Francez, apărute în "Le Monde". Analizele sunt pertinente şi se potrivesc mănuşă şi social-democraţilor de la noi. Numai că pe ei îi doare fix în pix de aşa ceva: modul în care s-a discutat la Turnu Măgurele dă fiori reci oricui îi pasă de viitorul stângii româneşti.
"La cinglante défaite des partis socialistes et sociaux-démocrates aux élections européennes est plutôt un mystère. La raison la plus évidente pour laquelle la gauche aurait dû être victorieuse est bien entendu l'échec de l'idéologie néolibérale selon laquelle les marchés fonctionnaient mieux sans régulation. L'effondrement du système financier a permis à tout le monde de comprendre que cette idéologie, dominante depuis un quart de siècle, est maintenant révolue.
Le programme socialiste traditionnel - économie keynésienne et régulation sociale des marchés -, en mesure de recueillir des voix, aurait donc dû logiquement entraîner une victoire électorale des formations de gauche. Cela ne s'est pas produit. La raison de ce paradoxe est simplement que les leaders de droite en Europe, par exemple, le président français, la chancelière allemande et les premiers ministres suédois et danois se sont tout de suite engagés dans cette voie lorsque la crise a frappé leurs pays ; ils ont ainsi devancé le programme des socialistes en leur laissant peu de marge de manoeuvre.
Il est encore plus difficile de comprendre l'échec de la gauche quand on sait que toutes les recherches en épidémiologie sociale s'accordent aujourd'hui à dire que les inégalités sociales et économiques menacent globalement le bien-être de la société. La réduction des inégalités sociales et économiques par divers systèmes de protection sociale, services sociaux et un enseignement public de qualité semble payante. Cela a été traditionnellement la stratégie de la gauche et les critiques de cette idéologie politique par les néolibéraux font faillite aujourd'hui. Compte tenu de l'effondrement des marchés financiers, de la défaite idéologique du programme néolibéral et des multiples recherches qui mettent en évidence les avantages d'une plus grande égalité sociale et économique, la gauche aurait dû être plébiscitée.
La raison de cet échec n'est pas si évidente. Une possibilité est l'abandon par la gauche en Europe de son plus ancien et meilleur allié, à savoir le projet d'une "politique s'appuyant sur l'idée des Lumières" et son idée concomitante de l'existence de "l'homme universel" et ainsi des droits de l'homme universels. Au lieu de cela, les priorités politiques des partis de gauche se sont trouvées dominées par une pensée postmoderniste, anti-empiriste et intellectuellement obscure. Cette pensée semble incapable d'imaginer qu'une politique puisse reposer sur une combinaison de visions idéologiques de ce qui est normativement bon et d'études empiriques de ce qui est possible sur le plan pratique.
De même, la gauche a en grande partie abandonné l'idée d'une politique fondée sur les droits de l'homme universels, et a été dépassée par ce qu'on appelle la "politique identitaire". Au lieu de mener une politique "pour tous", la gauche est devenue un conglomérat de forces qui s'évertue à mettre en avant les intérêts de divers groupes dont les membres se considèrent comme opprimés en raison de leur identité commune et marginalisée, qu'il s'agisse de race, de religion, d'orientation sexuelle, de spécificité des sexes, d'intérêts culturels, de handicaps physiques et mentaux, etc.

Presque par définition, la politique identitaire est antimajoritaire et facteur de divisions. Ainsi, cette sorte de politique crée de facto une majorité contre elle-même puisqu'elle s'appuie sur une idéologie qui place en première ligne la mobilisation politique contre la majorité. Il est également très difficile de constituer une majorité politique sur "l'addition" de politiques identitaires, puisque, en réalité, ces divers groupes ont très peu de chose en commun.
La conséquence pratique en est que la priorité accordée précédemment par la gauche à des programmes sociaux universels a été remplacée par des programmes qui s'adressent à des "groupes identitaires" spécifiques. Ainsi, la politique de gauche, plutôt que de rassembler, est devenue antimajoritaire. En conclusion, la tournure postmoderniste de la pensée politique de gauche a marginalisé son projet politique traditionnel, et cela a abouti à cette surprenante défaite électorale.
La gauche démocratique est défiée par des partis concurrents qui se réclament de ses valeurs et empiètent sur son électorat. Le national-populisme, bien ancré dans certains partis anti-européens de la droite xénophobe, attire désormais les votants des classes populaires. Les partis anticapitalistes de la gauche populiste briguent une partie du prolétariat et des travailleurs syndiqués de la fonction publique. Les partis écologiques anti-industrialistes ont aussi capté beaucoup de votes progressistes.
Comment expliquer cette crise de la social-démocratie ? On y voit trois raisons. Primo, il est erroné de penser que le contexte de crise économique est bénéfique pour la gauche. Lorsque les citoyens ont peur - pour leur emploi, leurs salaires et l'avenir de leurs enfants -, ils votent de manière défensive et conservatrice. En réponse, la gauche doit offrir une analyse plus élaborée de la nouvelle économie. La dénonciation du néolibéralisme, des riches ou du capitalisme sonne bien à la tribune, mais n'offre pas un modèle alternatif de société. Sans disséquer et comprendre la nouvelle réalité, celle qui rythme la vie et les aspirations des citoyens au quotidien, la gauche continuera de répéter des slogans obsolètes et sans écho aujourd'hui.
Secundo, la social-démocratie parle global, mais agit national. Alors que le capital, la culture et les communications sont transnationaux, la structure des politiques publiques reste prisonnière de l'Etat-nation. La protection des intérêts nationaux - agriculture en France, industrie automobile en Allemagne, banques et City en Angleterre ou secret bancaire en Autriche - continue de prévaloir au détriment d'une politique paneuropéenne. Il est temps de rééquilibrer cette tendance, en fondant l'action nationale dans le discours internationaliste. En même temps, la gauche doit redéfinir sa théorie de la nation, et repenser l'UE comme une institution au service des citoyens.
Tertio, la social-démocratie doit choisir son camp : demeurer une force de protestation et de proposition, ou retrouver l'appétit du pouvoir. Trop de ses idées ont été récupérées et appliquées par la droite. L'étatisation de l'économie et la création de l'Etat-providence pendant les "trente glorieuses" sont des idées de gauche mises en oeuvre par de Gaulle en France, Adenauer en Allemagne, les démocrates-chrétiens en Italie et les conservateurs en Grande-Bretagne. Aujourd'hui, la gauche regorge d'idées mais elle se désintéresse de la tâche politique suprême, la conquête du pouvoir.
La victoire implique des compromis historiques avec le capitalisme, avec la nation et avec les électeurs. Pour l'instant, la gauche européenne se pose en contestataire idéologique pendant que la droite entretient et développe sa pratique du pouvoir. Le Parti socialiste européen peut dénoncer Barroso, mais s'il n'est pas capable de proposer son propre candidat à la présidence de la Commission, il prêche dans le désert, ce n'est pas sérieux.

Il existe en Europe un nouveau prolétariat. Pourtant, ces opprimés (immigrants, femmes salariées, pauvres, travailleurs précaires, mères célibataires) ne trouvent pas leur place dans la social-démocratie moderne. Celle-ci a produit une élite composée de technocrates bourgeois formés dans les meilleures universités et les grandes écoles. Elle n'est pas le reflet de la société et de ses inégalités. Où est la gauche d'en bas ? De façon tout aussi symptomatique, les syndicats européens ne sont plus des acteurs majeurs du monde de l'entreprise et ne restent puissants que dans le secteur public. Or la gauche doit réanimer son rapport au syndicalisme. Il y a plus de petites et moyennes entreprises en Angleterre et en France qu'il n'y a de travailleurs syndiqués dans le privé. Une faiblesse majeure de la gauche est de n'avoir plus de relais dans le monde du travail.
L'échec historique du communisme a cru signifier le grand succès du socialisme. La crise actuelle du capitalisme devait signer le grand retour de la social-démocratie. Il n'en est rien : ni dans un cas ni dans l'autre. Les Français considèrent-ils que le socialisme démocratique leur a apporté tout ce qu'il pouvait donner ? Il a réduit le temps de travail, donné des congés payés, abaissé l'âge de départ à la retraite. Toutes choses acquises aujourd'hui et plutôt à défendre qu'à accentuer. Il a étendu les libertés, aboli la peine de mort, obligé la parité. Sur ce terrain, qu'attend-on de plus ? Les socialistes seraient-ils alors comme les radicaux : au bout de leur rouleau ? !
Les Français considèrent-ils que le socialisme démocratique est inadapté à la nouvelle configuration du monde ? Finalement, il ne serait ni utile ni efficace dans le cadre de la mondialisation, peu lisible dans ses initiatives européennes. Les socialistes seraient donc aussi comme les communistes : arrivés à terme ! L'histoire récente du parti plaide pour une issue pessimiste : éliminé du second tour de l'élection présidentielle en 2002, profondément divisé sur l'Europe en 2004 et 2005, éloigné par sa candidate à l'élection présidentielle en 2007, qui vivait son parti comme un handicap dans sa campagne, écartelé dans un congrès de Reims qui se conclut par un échec et une désignation contestée de sa première secrétaire, malmené par ses courants au point d'en faire le maître d'oeuvre de ses listes pour le Parlement européen, défait aux élections européennes du 7 juin, quel Français peut lui faire confiance et lui confier les destinées de son pays ? C'est normal qu'il y regarde à deux fois.
Le socialisme démocratique évolue dans la tension entre la liberté et l'égalité. Cette dernière est mise à mal depuis plusieurs années. Si les socialistes ne réduisent pas les inégalités, à quoi servent-ils ? Il ne manque pas de citoyens compétents et intelligents pour diriger le pays en dehors du Parti socialiste. Si un parti, comme structure d'organisation, ne répond pas à ce pour quoi il est fait, il peut mourir, au moins s'étioler, agoniser lentement. Au PS de s'en inquiéter. Lui-même peut disparaître même si le socialisme démocratique restera toujours une aspiration de millions de Français.
Ne jetons pas ensuite le bébé socialiste avec l'eau glaciale du dernier bain électoral. Non, le mot socialisme n'est pas dépassé, à la condition, naturellement, de ne pas l'identifier à un passé récent, productiviste sur le plan économique, et trop étatiste sur le plan démocratique et social.
Le socialisme est né d'une volonté d'organisation. Ses premiers "prophètes" voulaient, en réaction au désordre produit par le libéralisme économique débridé du XIXe siècle, introduire des règles garantissant le bien commun. L'actuel défi écologique n'est pas sans analogie avec le défi social que le mouvement socialiste a su relever alors. Le socialisme d'aujourd'hui nous paraît intellectuellement le mieux préparé pour y répondre.
Sortons enfin des faux débats sur l'éternel retour (ou départ) des classes populaires. La crise nous oblige plus que jamais à nous adresser non à telle ou telle catégorie mais à tous les Français au nom de l'intérêt général. La situation financière et sociale sera dans trois ans à ce point dégradée qu'il faut d'ores et déjà parler au pays le langage de la vérité. Il faudra bien tout ce temps pour le faire entendre. La démonstration a été faite que l'antisarkozysme n'est pas un projet. Les Français n'attendent pas des protestations mais des solutions. Le PS a besoin d'un regain de crédibilité, autant que de combativité.
Alors oui, au total, changeons tout du sol au plafond, comme je l'ai entendu dire ces temps-ci par beaucoup, qui semblent s'être réveillés d'un long sommeil. Les raisons de la paralysie du PS sont connues : poids excessif et rente de situation donnés aux courants et à leurs chefs de file par la proportionnelle ; base militante trop étroite, volontairement restreinte, pour ne pas bousculer les équilibres internes ; démobilisation du "siège" du parti, qui doit consacrer à la réflexion, aux études et à l'élaboration de son projet environ l'équivalent d'un mi-temps..." Aveţi aici, aici, aici şi aici articolele complete.

Ford 427 Cobra Shelby

Mai multe fotografii aici.

vineri, 26 iunie 2009

Conu' Dinu faţă cu criza

Într-un editorial semnat în ziarul la care şef este Gregoire Ecrivan, Dinu Patriciu pozează în salvatorul naţiei şi ne oferă soluţiile sale pentru ieşirea din criză a României. Care, rezumate, s-ar traduce aşa: "Fără stat!" Bine, acum lui îi dă mâna să vorbească: de vreme ce nu mai are nimic de furat de la stat, pentru el statul e inutil, chiar periculos: te mai ascultă SRI, te mai ia justiţia de guşă, te mai pune să plăteşti ce-ai furat. Naşpa!
Acum, discuţie la obiect.
1. "Scăderea cotei unice de impozitare la 10% reduce povara fiscală a firmelor şi a contribuabililor individuali, lărgind astfel baza de impozitare, creşte gradul de colectare şi deci veniturile bugetare. Cei cu o poziţie de stânga ar putea înlocui această măsură cu micşorarea corespunzătoare a contribuţiilor sociale. Efectele ar fi echivalente."
Prima soluţie, prima tâmpenie. EXACT aceleaşi argumente le-au folosit liberalii şi democraţii în decembrie 2004, când s-a introdus cota unică de 16%. N-a crescut nici baza de impozitare, pentru că evazioniştii au o singură ţintă de impozit: ZERO! Şi nici gradul de colectare. Şi aşa România are cele mai mici venituri din taxe, raportate la PIB, din Europa. Acum vrem să avem încasări şi mai mici la Buget?
Iar creşterea bazei de impozitare înseamnă în primul rând mai mulţi angajaţi şi mai multe inteprinderi, respectiv afaceri. Or, în plină criză economică, nimeni nu porneşte noi afaceri, iar cele existente se adaptează la context şi reduc forţa de muncă şi cheltuielile.
Să vedem ce ar însemna pentru români reducerea cu 6% a impozitului pe venit. Media salariului net este pe la 1500 de lei, cu mărinimie. Ar însemna că fiecare ar primi în plus circa 90 de lei, adică vreo 22 de euro pe lună. Relansează cei 80 de eurocenţi în plus pe zi consumul?
Ce nu spune Patriciu este că pentru banii ăştia în plus la salariu trebuie să plăteşti în plus peste tot pe unde se va reduce finanţarea serviciilor publice de la Buget. Câştigi 80 de eurocenţi şi pierzi peste tot: şi la prestaţii medicale, şi la transport, şi la energie. Asta la prima vedere. Merită?
2". Reducerea TVA de la 19 la 15% stimulează consumul, deci contribuie la diminuarea blocajului economic. Se antrenează producţia şi investiţiile, cresc veniturile bugetare."
Altă tâmpenie! Dacă numeşte Patriciu un singur produs la care au scăzut preţurile după o măsură similară de reducere a taxelor, o iau pe urmele lui Badea, cu smocul de pene în târtiţă! Şi fiindcă veni vorba de reduceri: ne poate spune Patriciu cum se face că preţul benzinei la pompă se apropie din nou de nivelul de anul trecut, când barilul de petrol bătea spre 160 de dolari, iar acum e uşor sub 70 de dolari?
Dacă ar cunoaşte comportamentele oamenilor raţionali în vremuri de criză, ar şti că reducerea sau amânarea consumului sunt primele reflexe ale cumpărătorului normal la cap. Refacerea încrederii în viitorul economiei va readuce cumpărătorul în magazin, nu un TVA mai mic, care va fi înghiţit de un preţ mai mare, pentru a nu se schimba nimic! Dar când stai pe miliarde de dolari nemunciţi, e uşor să vorbeşti!
3. "Statul trebuie să gestioneze cât mai puţin din banii pe care societatea îi produce. Statul înseamnă corupţie şi lipsă de eficienţă. Este necesară adoptarea unei legi organice care să prevadă că bugetul nu poate depăşi 25% din PIB".
Foarte bine! Putem face şi asta, să limităm bugetul, dar la ce ne foloseşte? Ce rezolvăm? Nu am face decât să ne amanetăm viitorul. Pentru că statul în sine nu este nici corupt, nici ineficient, ci oamenii care îl conduc. Şi la coruperea lui a participat copios şi Patriciu.
Patriciu adaugă: "Reducerea cheltuielilor bugetare înseamnă o reformă profundă a statului prin dereglementare, debirocratizare, descentralizare (reală atât la nivel decizional, cât şi financiar). Eficienţa în cheltuirea banului public presupune un aparat birocratic suplu, adică un guvern format din cel mult 12 ministere şi comasarea celor 120 de agenţii până la cel mult 30. Birocraţia centrală şi locală se va reduce cu cel puţin 50%, optim şi posibil fiind însă 80%."
Nimic mai fals! TOATE statele care au descentralizat administraţia au acum mai mulţi birocraţi decât înainte, chiar dacă la nivel central lucrurile par foarte frumoase. După fiecare "descentraluizare" în Franţa cheltuielile de funcţionare ale statului au crescut. Cum au crescut şi după "externalizarea" unora dintre serviciile sale sau după privatizarea lor. Poate ne spune conu' Dinu de ce.
Nu sunt un fanatic al statului. Este evident că funcţionarea lui trebuie optimizată, iar misiunile lui puse în acord cu realităţile momentului. Dar Patriciu propune ce propune având în gând un singur lucru: să le rămână bogaţilor şi mai mulţi bani. Atât şi nimic mai mult. Citiţi aici toate cele zece propuneri şi spuneţi-mi unde-l găsiţi pe omul obişnuit în ele. Eu nu l-am găsit. Poate o faceţi voi...
Se cere o precizare: toată lumea a înghiţit pe nemestecate o altă tâmpenie a lui Băsescu. Iat-o: "Raportul dintre numărul de angajaţi din sectorul bugetar faţă de cei din sectorul privat este de 1,3:1, în favoarea sectorului bugetar. Salariul mediu în sectorul bugetar este mai mare decât cel din sectorul privat. Salariile cresc mai repede decât productivitatea muncii."
Este o minciună ordinară. Iată datele INS pentru aprilie: în sectorul bugetar lucrau 900.000 de angajaţi, pe când în societăţile comerciale 3.1 milioane de angajaţi. Raportul este de circa 3.8 la 1 în favoarea privaţilor. Mai mult, ăştia sunt cei pe care îi ştim, dar sunt mulţi angajaţi la negru, care-şi primesc salariul din geanta angajatorului. Nici salariile nu sunt atât de disproporţionate, ţinând cont de evaziunea fiscală din sectorul privat: 5.7 miliarde de lei pentru privaţi, faţă de 2 miliarde pentru bugetari. Repet: multe dintre salariile din sectorul privat sunt subevaluate în statistici, pentru că sunt declarate salarii mai mici, diferenţa nefiind cuprinsă în statistici, dar sigur poate fi găsită în TVA.
Putem da afară 720.000 de bugetari, cum vrea Patriciu. Unde se duc? Pentru că majoritatea vor fi profesori şi educatori, poliţişti, militari, luctători din serviciile secrete, funcţionari, etc. Să zicem că privatizăm toate serviciile publice. Cine şi le mai poate cumpăra, atunci când ai trei sute de euro pe lună, cam cât sparge Patriciu la crâşmă pentru un prânz în doi. Fără bacşiş!
Cum am spus, putem face ORICE. Întrebarea este dacă ne va merge mai bine fără stat, sau cu un stat redus la o fantoşă.

O dimineaţă sinistră

Ce-ţi veni, Michael, să dai colţul? N-aveai treabă? Trebuia să-i stârneşti pe cretinii care se amăgesc că sunt "analişti" sau "jurnalişti" pe la televiziunile de ştiri?
Mi-ai făcut dimineaţa sinistră! Nu mi-a ajuns că a trebuit să alerg pe la secţiile de poliţie pentru un act banal? Trebuia să-l aud pe Val Vâlcu înjurându-l pe Ion Iliescu, la Antena 3, pe motiv că te-ar fi folosit în lupta politică? Minţind cu neruşinare? Mistificând adevărul? Să aud la Realitatea Tv alţi idioţi înjurând clasa politică, prin analogii forţate cu "imaturitatea ta socială"? Să aud toate poveştile sordide, cum că românii ţi-ar fi făcut "cadou" un copil al străzii?
Să-l citesc pe un dobitoc precum Răzvan Vintilescu, care face acelaşi lucru: îl înjură pe Iliescu, pretextând că-l pomeneşte pe Michael Jackson? Sau pe tembelii de la EvZ, care scriu astea: "Michael Jackson rămâne primul superstar care a venit să concerteze în România la apogeul carierei. Era 1 octombrie 1992. Ţara trăia haosul electoral. Pe 27 septembrie avusese loc primul tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale. Emil Constantinescu şi Ion Iliescu erau la balotaj. EVZ a prezentat pe larg concertul lui Michael (de promovare a albumului „Dangerous“), din care a făcut principalul eveniment al anului (a surclasat şi bătălia electorală!).
Mulţi dintre ei dormiseră la porţile stadionului. Cântăreţul american era, poate, cel mai iubit om de pe Terra în 1992. Iar concertul de la Bucureşti a fost fabulos. Spectatorii l-au întâmpinat cu dragoste pe Michael şi cu ură pe Ion Iliescu şi pe Adrian Năstase. I-au huiduit atunci când organizatorii au avut proasta inspiraţie să le mulţumească „pentru condiţiile create“. România prooccidentală era pe stadion şi scanda „Michael, Michael, nu pleca, asta este ţara ta!“.
Tu odihneşte-te în pace! Rămânem noi să ne luptăm cu hienele care ţi-au făcut viaţa un iad. Cei mai urâţi dintre pământeni: jurnaliştii!

joi, 25 iunie 2009

Cine şi cum a schimbat România

Revin la conţinutul discursului lui Traian Băsescu, de data asta încercând să văd lucrurile din perspectiva întrebării "de ce scrieţi despre România?" Am argumentat, nu ştiu cât de bine sau de coerent, de ce scriu despre această ţară, care a ajuns să calce pe nervi pe toată lumea.
Sigur, discursul de ieri a fost unul de serviciu, încropit la repezeală, lucru care spune că Traian Băsescu nu are în spate un om care să-i scrie discursurile. Citarea copioasă dintr-un document banal, scris în stilul birocratic de la Bruxelles, este o gafă de proporţii.
Spune însă Traian Băsescu la un moment dat: "Astăzi, peste 70 la sută din PIB este creat de către sectorul privat. A apărut un nou actor social: întreprinzătorul. Acesta a contribuit fundamental la înnoirea sistemului de valori, motivaţii, atitudini şi comportamente existente în societate."
Aşa să fie? A contribuit "înteprinzătorul" la înnoirea sistemului de valori, motivaţii, atitudini şi comportamente existente în societate? Ca să răspundem la această întrebare trebuie să vedem cine compune, social vorbind, această categorie socială.
Să fie indivizii care furau rulmenţi şi-i vindeau în Turcia, de unde veneau cu săpunul Duru, cu blugi, bijuterii suflate cu aur şi haine de piele? Şi care apoi şi-au deschis "consignaţii"? Să fie precupeţii care au acaparat pieţele şi au distrus comerţul cu legume, sărăcindu-i pe adevăraţii producători? Să fie "capitaliştii" făcuţi de stat, care le-a dat pe nimic inteprinderi şi ferme? Să fie cei care câştigă licitaţii de autostrăzi pentru că sunt prieteni cu puternicii zilei, inclusiv, sau mai ales cu Băsescu?
Ce valori au introdus ăştia în societate? Au ei de propus vreun model economic sau social, altul decât spolierea statului şi a propriilor angajaţi?
Sigur, există şi excepţii. Dar ele există DOAR pentru a confirma regula. Şi din păcate asata a fost regula şi în România "capitalistă" de până la venirea comuniştilor. Îmi venea să borăsc ascultând-o pe madam Mociorniţa povestindu-ne despre "modelul social" al bunicului ei, cel care i-a trimis cu bocanci vai mama lor pe soldaţii români la Stalingrad: îi cununa pe angajaţi. Şi le dădea tainul: o pereche de bocanci pe an! Grădiniţe, locuinţe sociale, asigurări de sănătate, alea, alea, canci! Cumetria ca model social. Şi asta e România socială pe care ne-o propun şi acum drept model dezirabil intelectualii lui peşte prăjit?
"România este ţara din Uniunea Europeană care are cea mai mare pondere a populaţiei ocupate în agricultură - respectiv, o pondere de cca. 30 la sută. Este, deci, cu foarte mult în urma celorlalte State Membre ale Uniunii Europene. Reducerea acestei ponderi cu 15 - 20 de puncte procentuale în următorii 15 - 20 de ani reprezintă un obiectiv major de restructurare a economiei. În acest scop este nevoie de o îmbunătăţire substanţială a conţinutului muncii şi a condiţiilor de muncă nu numai în agricultură, ci în ansamblul zonei rurale precum şi de o îmbunătăţire a condiţiilor de trai la sat. Populaţia rurală a României reprezintă 45 la sută din populaţia ţării. Astăzi, această populaţie nu are acces la o mare parte din serviciile de care beneficiază, în principiu, populaţia urbană. La sat, nu ai acces la servicii financiare, sanitare, de consultanţă, de comunicaţii sau de educaţie.În lipsa unor reforme coerente, cuprinzătoare, populaţia rurală a României va deveni un grup social care nu va mai putea beneficia în mod real de politici de incluziune socială deoarece nu vor exista resursele publice necesare ce ar trebui alocate în scopul implementării acestor politici. Dacă astăzi nu începem reforme hotărâte, vom condamna populaţia rurală pe termen lung la un trai în relativ aceleaşi condiţii cu cele de azi."
Profund greşit! România NU are 30% din populaţie ocupată în agricultură. Pentru simplul motiv că România NU mai are o agricultură, în sensul propriu al cuvântului. Are câteva mari unităţi de producţie, gen Insula Mare a Brăilei, şi un sector de procesare, care lucrează în covârşitoare majoritate cu materii prime din import: carne, lapte, peşte, legume, fructe. Dar asta nu e agricultură. Şi este foarte probabil ca efectiv cei care lucrează în agricultură şi în serviciile conexe ei să nu reprezinte mai mult de 5% din populaţia activă. Restul sunt în agricultura de subzistenţă. Ce nu are legătură cu ansamblul economiei naţionale. Da, e adevărat că 45% din români locuiesc la sat. Dar îi găseşti acolo şi pe cei care sunt victimele dezindustrializării. Cei pentru care nu există, din motive de vârstă, soluţia emigrării.
Unde să angajezi mâna de lucru de la sat, când procesul de dezindustrializare continuă? Mai are guvernul României vreun control asupra economiei, să poată face investiţii şi să absoarbă această forţă de muncă? Nu. Şi atunci? Vorbim vorbe!
De fapt, dincolo de criticile aduse politicului, făcut ţap ispăşitor pentru toate relele, Băsescu nu propune nimic. Absolut nimic! Pentru că dacă avea un proiect pentru România, şi credea în el, în cinci ani putea construi ceva în jurul lui. N-a făcut nimic, şi nici nu va face, pentru că nu are nimic de propus, în afară de tâmpeniile lui obişnuite şi de hârjoneala cu jurnaliştii. Ca de pildă asta, adevărata lui obsesie: "Susţin că este nevoie de o schimbare profundă a sistemului instituţional din România care trebuie să meargă până la modificarea Constituţiei." Adică mai multă putere pentru el. Măcar de-ar fi demonstrat că ştie ce să facă atunci când are puterea, că poate fi un despot luminat. El e doar Marele Machitor şi un panglicar de doi bani.

De ce scriu despre România

Sunt un tip prozaic. Şi cu puţine excepţii, nu citesc poezie. Proză, da, şi la greu. Dar dintre puţinele poezii pe care le ştiu, din fragedă copilărie(asta e, clişeu), una îmi este foarte dragă: "Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie". Poate pentru că Eminescu era extrem de sincer în ceea ce scria. De ce? Din acelaşi motiv pentru care scriu şi eu, aşa cum scrie despre România şi prietenul Mordechai: pentru că-i păsa de ţara lui, aşa cum ne pasă şi nouă.
România este o ţară isterică, cel puţin acum, o ţară care pendulează între disperare şi haos. Motivul este simplu: trecem printr-o criză de identitate. Nu cred că se pune problema că oscilăm între orient şi occident. Pur şi simplu nu ştim să dăm un conţinut identităţii noastre într-un context în care şi reperele noastre modernizatoare din occident trec la rândul lor printr-o criză de identitate.
Şi atunci uităm să mai fim o naţiune. Încercăm soluţii individuale. Lucru care devine extrem de frustrant, pentru că trece dincolo de puterile noastre. Supravieţuim, nu trăim. Tânjim după o normalitate pe care mitizăm şi pe care încercăm să o readucem dintr-o vreme în care ea nu exista. Pentru că nici trecutul comunist n-a fost "normalitate", şi cu atât mai puţin cel interbelic. Deşi trecutul interbelic a declanşat procesul modernizării propriu epocii industriale, cu urbanizare, educaţie universală, vot universal, etc, iar cel comunist a accelerat procesul.
Din păcate, Revoluţia, deşi ne-a adus libertate şi ceva democraţie, a întrerupt procesul de modernizare, i-a inversat sensul. Acum, deşi suntem în UE şi în NATO, trăim, deloc paradoxal, un proces regresiv, cu dezurbanizare şi dezindustrializare, cu disoluţie socială, cu apariţia celor două Românii: una lăsată de izbelişte de "forţele pieţei" şi alta integrată în globalizare. România este acum o construcţie neterminată.
Nici una dintre aceste Românii nu mai aparţine românilor, în sensul în care ceea ce se întâmplă în ele poate fi controlat de români. Este o Românie anarhică, România profundă, şi o Românie modernizată şi europenizată la nivel superficial. Cum a mai fost în perioada interbelică.
De asta scriu despre România: din dorinţa de găsi acel proiect reunificator, care să adune la un loc cele două Românii, să le reconcilieze şi să le pregătească pentru un viitor comun. Scriu despre România pentru că vreau să şi trăiesc, nu doar să supravieţuiesc aici.

Ocazie ratată

"Ăştia-'s mai răi ca Securitatea!" zice azi Iubitul Conducător despre jurnalişti. În locul Sorinei Matei, că ea era ţinta scrâşnelilor prezidenţiale, îl întrebam ingenuu: "vorbiţi din experienţa proprie?" Mai mult ca sigur obţinea o criză de isterie de zile mari. Asta e: a ratat momentul.

miercuri, 24 iunie 2009

Clasa muncitoare huzureşte

Din aceeaşi specie de tâmpiţi cu Traian Băsescu sunt cele două paţachine jalnice de la Obositorul de seară al Antenei 1, Stoiceasca şi Mândruliţă mamă! Care făceau un mişto crunt de faptul că, vezi Doamne, angajaţii de la întreţinerea drumurilor primesc un prosop pe an, neapărat de bumbac! cum exclama Stoiceasca, săpun şi cremă de mâini.
Fătuca asta se sclifosea şi încerca să ne înduioşeze de soarta copiilor din Bangladesh. Foarte bine, caritatea nu strică. Dar să-ţi baţi joc de nişte angajaţi care trudesc din greu, mai mult cu mâinile goale, cu asfalt fierbinte sau cu piatră, şi să socoteşti huzur un minim de civilizaţie: un cub de brânză topită, un litru de lapte sau o sticlă de apă minerală, pentru oameni care lucrează în aer liber într-unul dintre cele mai poluate oraşe europene este de un jeg moral insuportabil. Pur şi simplu au depăşit orice limită! Cretinii ăştia se cred judecătorii supremi: ei hotărăsc ce hârtie igenică şi câtă trebuie să folosească parlamentarii, ce trebuie să primească muncitorii din partea companiilor, ca protecţie a muncii, că nu le dau de milostivi ce sunt!
Cât de jos a ajuns presa românească! Cât dispreţ se ascunde în spatele zâmbetelor false şi al discursurilor aşişderea! Ce vedete de doi bani avem!
PS: poza este luată de aici, şi reprezintă un monument ridicat de olandezi în cinstea clasei muncitoare. La noi îl dinamitau anticomuniştii şi ştiriştii!

Băsescu e tâmpit!

Acum cinci ani, înainte de alegerile prezidenţiale, am aflat din gura Măreţului Conducător că suntem un popor de poponari! Acum aflăm că suntem un popor de asistaţi sociali, pentru că, zice Abureala Sa, unul din doi români a fost asistat social. Fără să ne spună ce înseamnă această "asistare".
România este definită în Constituţie, la art1.3 aşa: "România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate. " Deci, stat SOCIAL, asta însemnând politici redistributive.
Zice Abureala Sa: "Pe de altă parte, se remarcă o lipsă de coerenţă şi responsabilitate în alocarea resurselor publice destinate politicilor sociale. Riscăm să devenim un popor de asistaţi social. În 2008, numărul persoanelor asistate de stat sub diferite forme a ajuns la cca. 11 milioane dintr-o populaţie totală de 21 de milioane de locuitori. Înseamnă că nu avem priorităţi în alocarea banilor publici. Originea risipei se află într-un comportament politic de natură populistă şi în lipsa de transparenţă a modului de stabilire a priorităţilor bugetare.Incluziunea socială trebuie să vizeze persoanele cu dizabilităţi, şomeri, copiii sau persoanele de altă etnie - în primul rând etnia rroma. Nu putem însă accepta ca incluziunea socială să cuprindă majoritatea populaţiei. În aceeaşi ordine de idei, menţionez şi lipsa de mecanisme de ţintire a vulnerabililor, în vederea acordării de sprijin. Persoane cu venituri apreciabile primesc subvenţii sau alte forme de sprijin."
Să ne înţelegem bine: TOŢI cetăţenii României se bucură de aceleaşi drepturi şi obligaţii, INDIFERENT de faptul că sunt bogaţi sau săraci. Ce facem? Dacă le refuzăm bogaţilor unele dintre prestaţii(deşi cum definim pragul băgăţiei şi al sărăciei?) ei vor zice: foarte bine, dar eu plătesc mai mult şi primesc egal cu ăla care plăteşte puţin sau deloc. Înţeleg să plătesc mai mult, în sensul solidarităţii sociale. Dar dacă mă excludeţi, nici eu nu vreau să mai plătesc mai mult decât ceilalţi. N-am nevoie de aceste prestaţii, nu plătesc".
În plus, ceea ce înţelege Băsescu prin "asistenţă" sunt servicii plătite de noi prin impozite sau prin contribuţii la diverse sisteme de asigurări sociale. Să arunci vorbe la întâmplare, fără să precizezi despre ce e vorba, este o dovadă de tâmpenie!
O să revin asupra acestui discurs, pentru că el este exemplar în ceea ce priveşte modul în care se văd lucrurile la dreapta spectrului politic. Transpar în discurs obsesiile unui Cătălin Avramescu, spre pildă. Şi mai ales dovedeşte lipsa de gândire politică a şefului statului. Care a citit mecanic o tâmpenie, şi unde? Acolo unde se discuta despre combaterea sărăciei şi excluderii sociale el pleda pentru mai puţine politici redistributive şi pentru reducerea prestaţiilor sociale! Deştept, Cârmaciul! Votaţi-l pentru încă un mandat! Merită!
PS: acum am aflat de ce-i place lui Băsescu să danseze cu ţigănci! Aplică piolitici de includere socială a rromilor! "Aşa de exemplu, în abordarea Comisiei Europene, dansul - chiar dacă este o activitate care ţine de politicile culturale - este şi un instrument de promovare a incluziunii sociale. Această valenţă i-a conferit-o şi Fundaţia ERSTE. De altfel, prin expunerea mea doresc să subliniez importanţa deţinută de corelarea mai strânsă între diversele politici publice pentru a se putea obţine rezultate notabile în politicile sociale."
Săracul exclus! Să aloce repede madam Ridzi nişte bani pentru cursuri de dans destinate boschetarilor, să-i integrăm social şi pe ei!

Bă, voi n-aveţi treabă?

Marcel Hoară este un individ controversat, şi e suficient să daţi o căutare pe Google, pentru a vedea în câte e amestecat individul, care vine din Gorj, fiind mâna dreaptă a altui şmecher de frunte, evident pedelist, Manţog. Dar asta e de bine!
Acum Marcel Hoară "prestează" pe post de secretar de stat în Ministerul Industriilor, preşedinte al Agenţiei Române pentru Dezvoltare Durabilă a Zonelor Industriale (ARDDZI). Lupul paznic la oi. De fapt, lupul adjunct al lupului paznic la oi, pentru că e adjunctul "Rozaliului", recte a lui Videanu. Sigur, Danel Morar n-are ochi pentru el, fiind căzut în transă în faţa termopanelor lui Năstase.
Că e secretar de stat nu mă miră. E din ceata lui Băsescu, deci e curat prin definiţie, ca şi şeful lui suprem. Dar când pizda mă-sii mai lucrează ăsta, că-l văd şi-n culcare, şi-n sculare, şi la prânz, şi după prânz, pe la televiziuni? Rupând lanţul de rău ce e, dând lecţii de morală, arătând cu degetul.
Că-i plătesc pe parlamentari să măcăne prin studiouri, asta e, face parte din regula jocului democratic. Dar individul este secretar de stat. Are ce face, nu trebuie să taie frunză la câini pentru a-şi justifica salariul. Nu-l întreabă nimeni de sănătate? Domnu' Videanu, aţi pus cruce economiei? L-ai numit secretar de stat cu mestecatul vorbelor? Ţi se pare că în minerit merg lucrurile ca unse? Nu aveţi o criză în braţe?
Nu vă întreb şi dacă vă e ruşine. La halul de nesimţire de care daţi dovadă, efortul este inutil.

marți, 23 iunie 2009

Europa, pa?

Atacurile rasiste împotriva românilor şi ţiganilor români continuă într-o veselie în Irlanda de Nord. Unii zic că ar fi neofascişti. Poate. Neofascişti sau nu, atacatorii sunt sigur orfani de violenţă. Le lipseşte acţiunea, le lipseşte adrenalina. Bunele vremuri ale IRA şi ale caftelilor cu armata britanică s-au cam dus, marşurile confesionale, care se lăsau cu poceală după un calendar(bisericesc!) bine cunoscut şi rodat, la fel, vechii combatanţi s-au lăsat la vatră, şi acum fac politică, în loc de bombe, ei bine, toate astea îi fac pe cei tineri să se plictisească.
Ţiganii noştri iubiţi şi dragi precum un buboi suprainfectat pe bucă, prin comportamentul lor de şatră, au ajuns ţinte predilecte şi binecuvântate. Mai mult, am aşa o senzaţie că ei au reuşit ce n-a reuşit nimeni până acum în Irlanda de Nord: i-au adus alături, la vânătoarea de ţigani, pe catolici şi pe protestanţi.
Asta ne aduce aminte că în Europa s-a acumulat un imens potenţial de ură şi de violenţă, de frustrări şi de deziluzii. Şi toate astea pentru că oamenii nu mai înţeleg sensul proiectului european. Ei nu văd decât că săracii Estului dau năvală peste ei, cu obiceiurile lor barbare, cu capacitatea lor de a accepta orice muncă, la orice preţ, de a parazita sistemele lor de protecţie socială, cu lipsa lor de valori morale, până la urmă.
Atacatorii şi ţintele actelor lor rasiste şi xenofobe sunt victimele impotenţei sistemului politic european, care nu mai are nici tăria, nici îndrăzneala de a duce mai departe integrarea europeană. Următorii cinci ani sunt critici pentru viitorul Uniunii Europene. Cu un şef al Comisiei Europene lipsit de viziune şi cu prea puţin entuziasm în ceea ce priveşte adâncirea integrării, cu tot mai mulţi adversari ai adâncirii integrării, cu redeşteptarea egoismelor naţionale, ca soluţie de criză, cu ascensiunea dreptei extreme şi a extremei dreapta, lucrurile sună extrem de rău pentru noi.
Dacă vrem să ştim care ar fi alternativa la continuarea integrării, ar fi cazul să ne amintim de astea. Dacă vrem să retrăim ororile celor două războaie civile din Europa, din secolul 20, nu avem decât să lucrăm pentru eşecul Uniunii Europene. Unii deja pariază pe asta. Şi ăia nu sunt, cum s-ar crede, ruşii, ci unii dintre membrii Uniunii, mai mari sau mai mici, care visează Imperii verzi pe pereţi.
Unde e România în toate astea? Cu capra la raze, ca să fiu politicos. Pentru că nu avem politică europeană, nu avem aliaţi, nu ştim ce vrem, pe scurt. Cred că dacă vom obţine, cu sprijinul Franţei, comisarul pentru agrixcultură, ne vom băga singuri mortu'n casă. Francezii îşi vor face jocurile lor cunoscute în domeniu, prin intermediari, de data asta. Şi vom ajunge să ne urască toţi. Nu că acum s-ar topi cineva de dragul nostru...
Cred că ştiţi ce se discută acum în draci în România: despre termopanele lui Năstase şi scenele lui Ridzi. Teme europene, nu-i aşa?

Nebunia noastră cea de toate zilele

Mai am puţin şi mă urc pe pereţi! Ţara asta devine pe zi ce trece un uriaş balamuc în aer liber, populat cu personaje dintre cele mai bizare şi mai duse cu pluta. Cinci ani de Traian Băsescu au reuşit să aducă la suprafaţă şi să acutizeze absolut toate conflictele trecute şi prezente din societatea românească. Conflicte între partide politice, între organizaţii ale societăţii civile, între instituţiile statului, între instituţii şi cetăţeni, între generaţii, între asociaţii profesionale, între indivizi.
Violenţa socială este aproape de paroxism, şi, ceea ce este şi mai grav, nu văd ce anume ar putea juca rolul de supape de siguranţă. Preşedintele ţării nu mai poate juca rolul de arbitru în societate, el fiind "jucător". Sindicatele sunt nişte glume sinistre, care fac mai mult politică decât apără interesele membrilor lor, tot mai puţini, cu timpul. Biserica este şi ea grav afectată de criza de încredere în instituţii, deşi în sondaje stă bine. Justiţia este vai mama ei, politizată, deprofesionalizată, scindată, condusă de tot felul de păcălici, precum Predoiu, Kovesi sau Danel Morar. Despre intelectualii publici şi elite intelectuale, ce ar mai fi de spus? Nu mai crede nimeni în ei, pentru că nu au propus nimic semnificativ României.
Suntem mai lipsiţi de proiect naţional ca oricând, într-un moment de resurecţie a naţionalismului, pe fondul crizei economice şi sociale generalizate. "Naţionaliştii" noştri sunt întruchipaţi de un nebun megaloman şi de un golan ajuns mare "creştin" şi latifundiar. Restul sunt toţi europeni, dar doar cu numele!
Pe măsură ce ne apropiem de data scrutinului prezidenţial, tensiunile cresc. Episoadele Năstase, Ridzi, Nemirschi sunt doar uvertura. Justiţia va fi folosită intens pentru a înclina balanţa spre Băsescu în această toamnă. Cu toate riscurile care decurg de aici.
Între timp uităm că politicul trebuie să gestioneze o criză economică al cărei final este departe şi despre care mulţi spun că va lăsa atâtea pagube în urma ei, că ne vor trebui 10-15 ani până să le depăşim.
Franţa se gândeşte acum să facă un împrumut pentru a finanţa priorităţile viitorului. Şi vrea să apeleze şi la economiile populaţiei, ceea ce mi se pare un lucru normal. De ce nu am face şi noi în acelaşi fel? De ce să nu câştige românii de pe urma banilor lor? De ce să câştige doar băncile străine?
Dar pentru a-i convinge pe români să cumpere obligaţiuni ale statului român, guvernanţii trebuie să le spună care sunt priorităţile şi pe ce vor să cheltuiască banii. Dar care guvernanţi? Ăia care se porcăiesc şi-n culcare, şi-n sculare? Care fac ca toţi dracii?
Guvernul este într-o fundătură. Mai mulţi miniştri sunt sub asaltul presei, pentru diverse măgării. Acum ar fi un bun moment atât pentru renegocierea acordului coaliţiei, cât şi pentru o amplă remaniere guvernamentală. Udrea, Ridzi, Pogea, Videanu, Nemirschi, nu ar trebui să lipsească de pe listă. A, şi Boc, EVIDENT! E o mămăligă!
Dacă nu se schimbă radical modul de funcţionare al guvernului şi priorităţile lui, vom avea mari probleme. Dar cine să înţeleagă lucrurile astea? O clasă politică autistă?

luni, 22 iunie 2009

Gagici în nămol

Prieteni, suntem în plină demenţă! Andreea Vass s-a încăierat cu EBA şi cred că îşi face băgăjelul, pentru că mai mult ca sigur locul ei de la Guvern se va restructura, din motive de economii bugetare.
Bănuită că se află la originea scrisorii unui eurodeputat maghiar, membru al PPE, care o smotoceşte bine pe EBA, Andreea Vass spune acum că i-a fost spartă casa, fără să i se fure nimic.
Scandalul ăsta ia forme groteşti, şi mai bate un cui în coşciugul politicii româneşti.
A, şi ca tacâmul să fie complet, aflăm că pe drumul dintre contabilitatea ministerului condus de madam Ridzi şi guriştii angajaţi să behăie de 2 mai s-au evaporat 45.000 de euro.