Marea lehamite

Azi n-am avut chef să scriu. Pur şi simplu am obosit să aud aceleaşi şi aceleaşi lucruri, spuse de aceeaşi oameni, cu aceeaşi rea voinţă. Indivizi cu faţa la perete şi cu spatele la realitate, care-şi recită conştiincioşi monologul, surzi la ce spun ceilalţi. Uz şi abuz de clişee, ca şi când nu se mai poate gândi altfel decât în clişee. Un soi de Lego al frazelor prefabricate, din care se construiesc discursuri de serviciu, care au "calitatea" de a nu lăsa urme în mintea nimănui.

Suntem o societate în pragul destrămării. O societate care nu mai poate genera solidaritate, care nu mai poate genera soluţii, care nu-şi mai poate imagina un proiect de viitor. O societate pentru care trecutul este mai important decât prezentul şi decât viitorul.

Şi atunci, de ce m-aş mira că un dobitoc, Mihai Bumbeş, sub pretextul unei cercetări istorice, fură şi el ce găseşte pe la CNSAS despre nişte sportivi şi vinde documentele unor jurnalişti lipsiţi de scrupule, care fac din aceste crâmpeie de trecut marfă pentru ziarele lor de căcat? Tipul face parte din "Miliţia Spirituală", un cretinism cu aromă de extremism de dreapta, care trăieşte din scandaluri.

De ce m-aş mira că pe şestache se pregăteşte creşterea cotei unice şi a TVA? De ce m-aş mira că nepoata lui Timofte, la doar 27 de ani, va fi numită director al Colegiului Naţional de Apărare, o fabrică de diplome, total inutilă? De ce m-aş mira că PDL se face şi mai frate de cruce cu dracu' naţionalist din PRM, pentru a controla banii Bucureştilor? De ce m-aş mira că Ministerul Finanţelor face cheltuieli aiurea, inclusiv pe marmură?

Se vor delimita şi de cumetria asta a PDL cu PRM madam Macovei şi Cristian Preda? Care dau semne de "viaţă morală" în cazul Ridzi după ce li s-a tot bătut obrazul vreo două săptămâni. Numai că "solidaritatea" de partid îi face să critice voalat, cum remarcă jurnaliştii de la "Cotidianul". Mă îndoiesc c-o vor face, pentru că nu au cum s-o dea la întors. Măgăria e măgărie, iar ei sunt membri ai PDL. Şi atunci? Cum rămâne cu "aripa civică" a portocaliilor? S-a colorat în căcăniu?

Nu ştiu ce va fi de aici înainte. Şi am ajuns să nu-mi pese. Oricum nu trăim, ci doar supravieţuim. Aşa că...

Colaboraţionismul statului cu Biserica

Politică colaboraţionistă(sic!). Este "definiţia" dată de o "deşteaptă" de la "Realitatea Tv", Laura Chiriac, relaţiei actuale dintre Biserică şi statul român. Cacofonia îi aparţine. Sintagma, nu cacofonia, face trimitere la colaborarea francezilor(a multora dintre ei) cu ocupantul nazist. Sau a românilor cu regimul comunist. Deşi în ultimul caz e de discutat, pentru că regimul comunist nu era condus de extratereştri.

Nici mie nu-mi place amestecul fumului tămâii cu fumurile puterii politice. Nici folosirea amvonului de către şeful statului pentru discursuri tembel-electorale. Dar nici trimiterile aiuritoare către evenimente care nu au nimic în comun cu situaţia de azi a României nu folosesc la nimic. Se sugerează existenţa unui ocupant, Biserica Ortodoxă, iar cooperarea statului cu ea este un soi de trădare a interesului naţional.

Separaţia dintre Biserică şi stat poate nu este atât de pregnantă în România. Dar nici în restul Europei limitele separaţiei nu mai sunt atât de evidente ca înainte. Religia a devenit, din păcate, un soi de ideologie de substituţie. Şi e vina comună, atât a partidelor politice, cât şi a intelectualilor publici, care au permis şi chiar au sprijinit această substituţie.

Este această evoluţie un pericol pentru democraţie? Este Biserica duşmanul din interior, care trebuie combătut cu atitudini extreme? Cred că ne pregătim să deschidem un nou front în războiul româno-român, care chiar nu ne trebuie. Una este să critici excesele lui Traian Băsescu şi lipsa lui de ruşine, alta este să condamni în bloc Biserica şi relaţiile sale cu statul.

Mult mai utilă ar fi o dezbatere despre cum putem face efectivă laicitatea statului. Deşi mă tem că nimeni nu are răspunsuri adecvate acestei probleme de fond a evoluţiei sociale şi instituţionale a României în acest moment. Religia este mai veche decât statul, şi l-a influenţat în evoluţia lui în numeroase moduri.

Iar Biserica şi statul au multe în comun, ca organizare şi funcţionare. Acum nu se mai pune problema luptei pentru putere dintre Biserică şi stat. Cele două coopererază cât se poate de armonios pentru a avea acces la banii contribuabilului. Ăsta e noul "colaboraţionism". Dacă vrem cu tot dinadinsul să folosim acest termen.

Ăsta nu cumva-i român?

Un neamţ, Klaus Hammerschmidt, tocmai şi-a cumpărat cel de-al 135 lea BMW. Să-l stăpânească sănătos! Am o singură nedumerire: obsesia lui pentru marca asta nu se explică prin oarece strămoşi români? Întreb, nu dau cu parul!

Războiul Rece nu s-a terminat

Războiul Rece nu s-a terminat, iar cei care păreau învingători în 1989 continuă răfuiala cu vechii lor adversari. Spun păreau pentru că nimeni nu a definit criteriile după care un război atipic, fără precedent în istoria omenirii, este câştigat, respectiv pierdut.

Occidentul a crezut, cu două decenii în urmă, că a învins, că poate domina lumea, că poate impune tuturor modelul său de organizare politică, socială şi economică. Mai mult, a dovedit o aroganţă şi un dispreţ faţă de "învinşi" pe care acum are toate motivele să le regrete.

Unii dintre ireductibilii războinici din Vest, şi un exemplu ar putea fi mumia lui Pacepa, nu fac, de două decenii, decât să-şi urmărească adversarii din cealaltă tabără, pentru a se răzbuna pe ei, fie şi simbolic, dacă altfel nu pot. Deşi au putut face multe, de la legi ale lustraţiei, la instituţii de genul CNSAS, procese, până la linşaj mediatic. De fapt linşajul mediatic a fost arma lor preferată, după ce lustraţia a fost considerată o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului.

Tembelii care au rămas şi acum în tranşeele Războiului Rece nu înţeleg un lucru fundamental: există un timp al răzbunării şi un timp al reconcilierii. Logica răzbunării a prevalat de două ori într-un secol în relaţiile franco-germane. Şi a generat două războaie civile în Europa. Dacă nemţii şi francezii nu ar fi acceptat să treacă peste trecut, să se reconcilieze, azi nu ar mai fi existat UE, printre altele.

Sigur că reconcilierea are un preţ, simbolic vorbind: "vinovaţii" vor scăpa nepedepsiţi. Dar care sunt criteriile după care stabilim "vinovaţii"? Bun, sunt ucigaşii, sau cei care au făcut abuzuri, au ieşit din regulile jocului. Ei trebuie pedepsiţi. Dar ce facem cu oamenii care au jucat după reguli?

Francois Mitterand n-ar fi trebuit să mai ajungă preşedinte al Franţei pentru că, într-un moment al existenţei lui, a lucrat pentru Vichy? Să fie ştearsă cu buretele toată evoluţia lui ulterioară? Faptul că a luptat în Rezistenţă?

Văd că linşajul continuă, sursa de zgomote fiind CNSAS. Acum e vorba de Paula Iacob, care ar fi furnizat informaţii despre "Europa Liberă". Care-i problema? Transfugii care veneau din România nu erau folosiţi drept surse de informaţii de către serviciile de informaţii occidentale? Există trădători buni şi patrioţi răi? Cred că amestecăm lucrurile.

Că unii de pe la Europa Liberă" se aşteptau la mai multă "glorie" şi "recunoştinţă" din partea românilor, ei fiind convinşi că au "dărâmat" comunismul, e una. Că îşi potolesc frustrările scotocind prin arhive, poate fi înţeles. Oricum pe români îi doare în cur de ei. E o realitate înfiorătoare pentru cineva care se visa "eliberator". Orice mică victorie împotriva "ingraţilor" este pentru ei balsam pe rană.

Numai că victoriile lor sunt tot atâtea înfrângeri pentru fragilul şi neconvingătorul proces de reconciliere naţională. Un lider politic puternic ar trebui să-şi facă din reconciliere programul lui pentru câştigarea Cotrocenilor. Pentru că nu doar în trecut avem lucruri de reconciliat. Şi în prezent sunt o mulţime de lucruri care trebuie reconciliate. Dar până nu încheiem Războiul Rece din interior, nu vom ajunge nicăieri cu proiectul nostru de viitor. Şi ne vom sfâşia în continuare, într-un joc fără miză...

PS: văd că şi Gică Popescu a luat-o în freză de la CNSAS. Ţară de turnători, ce mai!

Cine al cui măgar scarpină

Scene groteşti la nu'ş ce paranghelie cu popi la Slobozia. Traian Băsescu folosind altarul pe post de tribună pentru un discurs inept, ţinând cont de context. Tribunul îşi etala şi el paranoia prin zonă. Jiji, îmbrăcat cu un impecabil costum de mii de euro, în genunchi, juca scena evavliei. Aseară îi văzusem dricul ăla nemţesc, pe care-l repara cu ranga, parcat la cazinoul de la fostul Hotel Bucureşti, pe Calea Victoriei.

Chiar nu mă mai pot revolta. Nu are rost. Biserica şi statul sunt cele două feţe ale ipocriziei instituţionale care face din România o entitate incertă: nici stat laic, nici religios, nici democratic, nici totalitar. Un stat al aparenţelor, al umbrelor, al culiselor, în care funcţionează principiul "eu scarpin pe burtă măgarul tău, tu scarpini pe burtă măgarul meu". Şi uite aşa se întinde râia!

Ne pregătim să construim o Catedrală de 400 de milioane de euro. Preferam ca Biserica, dacă are banii ăştia, să fi construit cu ei spitale, cămine de bătrâni, leagăne pentru copii orfani, centre de asistenţă socială. Să dea burse de merit şi sociale. Să facă voia Fiului Domnului. Dacă popii şi enoriaşii îi mai înţeleg mesajul.

Aşa, o să avem parte de un mall religios, vorba lui Răzvan Mitroi. De unde Divinitatea e alungată de zarafi. Asta spune multe despre "religiozitatea" poporului român.

Sigur, Băsescu vânează voturi pe unde poate. Cum e şef al statului, şi dacă nu există evenimente, pentru el se pot inventa. Doar că nu băi de mulţime aşteaptă românii de la Preşedinte. Mai ales în plină economică, şi pe deasupra cu un guvern condus, Dumnezeule mare! de Boc cel mic.

Anul ăsta este extrem de priculos pentru clasa politică, în general, nu doar pentru Traian Băsescu. Decontul s-ar putea să fie foarte dureros. Pentru noi toţi. Şi nici cu slujbe nu vom mai reuşi să îndreptăm răul făcut de dragul câtorva voturi în plus...

Marte, prima noastră casă?

Fotografiile provin de la NASA, de la sonda MRO, care face fotografii ale suprafeţei planetei Marte de la joasă altitudine. Ele dovedesc că odată a existat apă pe Marte. Şi cine ştie ce a înotat prin balta aia...

Ghiveci de idei despre stânga

Cum mi-e cam lene, am lipit fragmente din patru analize despre social-democraţie, despre stânga şi despre Partidul Socialist Francez, apărute în "Le Monde". Analizele sunt pertinente şi se potrivesc mănuşă şi social-democraţilor de la noi. Numai că pe ei îi doare fix în pix de aşa ceva: modul în care s-a discutat la Turnu Măgurele dă fiori reci oricui îi pasă de viitorul stângii româneşti.

"La cinglante défaite des partis socialistes et sociaux-démocrates aux élections européennes est plutôt un mystère. La raison la plus évidente pour laquelle la gauche aurait dû être victorieuse est bien entendu l'échec de l'idéologie néolibérale selon laquelle les marchés fonctionnaient mieux sans régulation. L'effondrement du système financier a permis à tout le monde de comprendre que cette idéologie, dominante depuis un quart de siècle, est maintenant révolue.

Le programme socialiste traditionnel - économie keynésienne et régulation sociale des marchés -, en mesure de recueillir des voix, aurait donc dû logiquement entraîner une victoire électorale des formations de gauche. Cela ne s'est pas produit. La raison de ce paradoxe est simplement que les leaders de droite en Europe, par exemple, le président français, la chancelière allemande et les premiers ministres suédois et danois se sont tout de suite engagés dans cette voie lorsque la crise a frappé leurs pays ; ils ont ainsi devancé le programme des socialistes en leur laissant peu de marge de manoeuvre.

Il est encore plus difficile de comprendre l'échec de la gauche quand on sait que toutes les recherches en épidémiologie sociale s'accordent aujourd'hui à dire que les inégalités sociales et économiques menacent globalement le bien-être de la société. La réduction des inégalités sociales et économiques par divers systèmes de protection sociale, services sociaux et un enseignement public de qualité semble payante. Cela a été traditionnellement la stratégie de la gauche et les critiques de cette idéologie politique par les néolibéraux font faillite aujourd'hui. Compte tenu de l'effondrement des marchés financiers, de la défaite idéologique du programme néolibéral et des multiples recherches qui mettent en évidence les avantages d'une plus grande égalité sociale et économique, la gauche aurait dû être plébiscitée.

La raison de cet échec n'est pas si évidente. Une possibilité est l'abandon par la gauche en Europe de son plus ancien et meilleur allié, à savoir le projet d'une "politique s'appuyant sur l'idée des Lumières" et son idée concomitante de l'existence de "l'homme universel" et ainsi des droits de l'homme universels. Au lieu de cela, les priorités politiques des partis de gauche se sont trouvées dominées par une pensée postmoderniste, anti-empiriste et intellectuellement obscure. Cette pensée semble incapable d'imaginer qu'une politique puisse reposer sur une combinaison de visions idéologiques de ce qui est normativement bon et d'études empiriques de ce qui est possible sur le plan pratique.

De même, la gauche a en grande partie abandonné l'idée d'une politique fondée sur les droits de l'homme universels, et a été dépassée par ce qu'on appelle la "politique identitaire". Au lieu de mener une politique "pour tous", la gauche est devenue un conglomérat de forces qui s'évertue à mettre en avant les intérêts de divers groupes dont les membres se considèrent comme opprimés en raison de leur identité commune et marginalisée, qu'il s'agisse de race, de religion, d'orientation sexuelle, de spécificité des sexes, d'intérêts culturels, de handicaps physiques et mentaux, etc.

Presque par définition, la politique identitaire est antimajoritaire et facteur de divisions. Ainsi, cette sorte de politique crée de facto une majorité contre elle-même puisqu'elle s'appuie sur une idéologie qui place en première ligne la mobilisation politique contre la majorité. Il est également très difficile de constituer une majorité politique sur "l'addition" de politiques identitaires, puisque, en réalité, ces divers groupes ont très peu de chose en commun.

La conséquence pratique en est que la priorité accordée précédemment par la gauche à des programmes sociaux universels a été remplacée par des programmes qui s'adressent à des "groupes identitaires" spécifiques. Ainsi, la politique de gauche, plutôt que de rassembler, est devenue antimajoritaire. En conclusion, la tournure postmoderniste de la pensée politique de gauche a marginalisé son projet politique traditionnel, et cela a abouti à cette surprenante défaite électorale.

La gauche démocratique est défiée par des partis concurrents qui se réclament de ses valeurs et empiètent sur son électorat. Le national-populisme, bien ancré dans certains partis anti-européens de la droite xénophobe, attire désormais les votants des classes populaires. Les partis anticapitalistes de la gauche populiste briguent une partie du prolétariat et des travailleurs syndiqués de la fonction publique. Les partis écologiques anti-industrialistes ont aussi capté beaucoup de votes progressistes.

Comment expliquer cette crise de la social-démocratie ? On y voit trois raisons. Primo, il est erroné de penser que le contexte de crise économique est bénéfique pour la gauche. Lorsque les citoyens ont peur - pour leur emploi, leurs salaires et l'avenir de leurs enfants -, ils votent de manière défensive et conservatrice. En réponse, la gauche doit offrir une analyse plus élaborée de la nouvelle économie. La dénonciation du néolibéralisme, des riches ou du capitalisme sonne bien à la tribune, mais n'offre pas un modèle alternatif de société. Sans disséquer et comprendre la nouvelle réalité, celle qui rythme la vie et les aspirations des citoyens au quotidien, la gauche continuera de répéter des slogans obsolètes et sans écho aujourd'hui.

Secundo, la social-démocratie parle global, mais agit national. Alors que le capital, la culture et les communications sont transnationaux, la structure des politiques publiques reste prisonnière de l'Etat-nation. La protection des intérêts nationaux - agriculture en France, industrie automobile en Allemagne, banques et City en Angleterre ou secret bancaire en Autriche - continue de prévaloir au détriment d'une politique paneuropéenne. Il est temps de rééquilibrer cette tendance, en fondant l'action nationale dans le discours internationaliste. En même temps, la gauche doit redéfinir sa théorie de la nation, et repenser l'UE comme une institution au service des citoyens.

Tertio, la social-démocratie doit choisir son camp : demeurer une force de protestation et de proposition, ou retrouver l'appétit du pouvoir. Trop de ses idées ont été récupérées et appliquées par la droite. L'étatisation de l'économie et la création de l'Etat-providence pendant les "trente glorieuses" sont des idées de gauche mises en oeuvre par de Gaulle en France, Adenauer en Allemagne, les démocrates-chrétiens en Italie et les conservateurs en Grande-Bretagne. Aujourd'hui, la gauche regorge d'idées mais elle se désintéresse de la tâche politique suprême, la conquête du pouvoir.

La victoire implique des compromis historiques avec le capitalisme, avec la nation et avec les électeurs. Pour l'instant, la gauche européenne se pose en contestataire idéologique pendant que la droite entretient et développe sa pratique du pouvoir. Le Parti socialiste européen peut dénoncer Barroso, mais s'il n'est pas capable de proposer son propre candidat à la présidence de la Commission, il prêche dans le désert, ce n'est pas sérieux.

Il existe en Europe un nouveau prolétariat. Pourtant, ces opprimés (immigrants, femmes salariées, pauvres, travailleurs précaires, mères célibataires) ne trouvent pas leur place dans la social-démocratie moderne. Celle-ci a produit une élite composée de technocrates bourgeois formés dans les meilleures universités et les grandes écoles. Elle n'est pas le reflet de la société et de ses inégalités. Où est la gauche d'en bas ? De façon tout aussi symptomatique, les syndicats européens ne sont plus des acteurs majeurs du monde de l'entreprise et ne restent puissants que dans le secteur public. Or la gauche doit réanimer son rapport au syndicalisme. Il y a plus de petites et moyennes entreprises en Angleterre et en France qu'il n'y a de travailleurs syndiqués dans le privé. Une faiblesse majeure de la gauche est de n'avoir plus de relais dans le monde du travail.

L'échec historique du communisme a cru signifier le grand succès du socialisme. La crise actuelle du capitalisme devait signer le grand retour de la social-démocratie. Il n'en est rien : ni dans un cas ni dans l'autre. Les Français considèrent-ils que le socialisme démocratique leur a apporté tout ce qu'il pouvait donner ? Il a réduit le temps de travail, donné des congés payés, abaissé l'âge de départ à la retraite. Toutes choses acquises aujourd'hui et plutôt à défendre qu'à accentuer. Il a étendu les libertés, aboli la peine de mort, obligé la parité. Sur ce terrain, qu'attend-on de plus ? Les socialistes seraient-ils alors comme les radicaux : au bout de leur rouleau ? !

Les Français considèrent-ils que le socialisme démocratique est inadapté à la nouvelle configuration du monde ? Finalement, il ne serait ni utile ni efficace dans le cadre de la mondialisation, peu lisible dans ses initiatives européennes. Les socialistes seraient donc aussi comme les communistes : arrivés à terme ! L'histoire récente du parti plaide pour une issue pessimiste : éliminé du second tour de l'élection présidentielle en 2002, profondément divisé sur l'Europe en 2004 et 2005, éloigné par sa candidate à l'élection présidentielle en 2007, qui vivait son parti comme un handicap dans sa campagne, écartelé dans un congrès de Reims qui se conclut par un échec et une désignation contestée de sa première secrétaire, malmené par ses courants au point d'en faire le maître d'oeuvre de ses listes pour le Parlement européen, défait aux élections européennes du 7 juin, quel Français peut lui faire confiance et lui confier les destinées de son pays ? C'est normal qu'il y regarde à deux fois.

Le socialisme démocratique évolue dans la tension entre la liberté et l'égalité. Cette dernière est mise à mal depuis plusieurs années. Si les socialistes ne réduisent pas les inégalités, à quoi servent-ils ? Il ne manque pas de citoyens compétents et intelligents pour diriger le pays en dehors du Parti socialiste. Si un parti, comme structure d'organisation, ne répond pas à ce pour quoi il est fait, il peut mourir, au moins s'étioler, agoniser lentement. Au PS de s'en inquiéter. Lui-même peut disparaître même si le socialisme démocratique restera toujours une aspiration de millions de Français.

Ne jetons pas ensuite le bébé socialiste avec l'eau glaciale du dernier bain électoral. Non, le mot socialisme n'est pas dépassé, à la condition, naturellement, de ne pas l'identifier à un passé récent, productiviste sur le plan économique, et trop étatiste sur le plan démocratique et social.

Le socialisme est né d'une volonté d'organisation. Ses premiers "prophètes" voulaient, en réaction au désordre produit par le libéralisme économique débridé du XIXe siècle, introduire des règles garantissant le bien commun. L'actuel défi écologique n'est pas sans analogie avec le défi social que le mouvement socialiste a su relever alors. Le socialisme d'aujourd'hui nous paraît intellectuellement le mieux préparé pour y répondre.

Sortons enfin des faux débats sur l'éternel retour (ou départ) des classes populaires. La crise nous oblige plus que jamais à nous adresser non à telle ou telle catégorie mais à tous les Français au nom de l'intérêt général. La situation financière et sociale sera dans trois ans à ce point dégradée qu'il faut d'ores et déjà parler au pays le langage de la vérité. Il faudra bien tout ce temps pour le faire entendre. La démonstration a été faite que l'antisarkozysme n'est pas un projet. Les Français n'attendent pas des protestations mais des solutions. Le PS a besoin d'un regain de crédibilité, autant que de combativité.

Alors oui, au total, changeons tout du sol au plafond, comme je l'ai entendu dire ces temps-ci par beaucoup, qui semblent s'être réveillés d'un long sommeil. Les raisons de la paralysie du PS sont connues : poids excessif et rente de situation donnés aux courants et à leurs chefs de file par la proportionnelle ; base militante trop étroite, volontairement restreinte, pour ne pas bousculer les équilibres internes ; démobilisation du "siège" du parti, qui doit consacrer à la réflexion, aux études et à l'élaboration de son projet environ l'équivalent d'un mi-temps..." Aveţi aici, aici, aici şi aici articolele complete.

Ford 427 Cobra Shelby

Mai multe fotografii aici.

Conu' Dinu faţă cu criza

Într-un editorial semnat în ziarul la care şef este Gregoire Ecrivan, Dinu Patriciu pozează în salvatorul naţiei şi ne oferă soluţiile sale pentru ieşirea din criză a României. Care, rezumate, s-ar traduce aşa: "Fără stat!" Bine, acum lui îi dă mâna să vorbească: de vreme ce nu mai are nimic de furat de la stat, pentru el statul e inutil, chiar periculos: te mai ascultă SRI, te mai ia justiţia de guşă, te mai pune să plăteşti ce-ai furat. Naşpa!

Acum, discuţie la obiect.

1. "Scăderea cotei unice de impozitare la 10% reduce povara fiscală a firmelor şi a contribuabililor individuali, lărgind astfel baza de impozitare, creşte gradul de colectare şi deci veniturile bugetare. Cei cu o poziţie de stânga ar putea înlocui această măsură cu micşorarea corespunzătoare a contribuţiilor sociale. Efectele ar fi echivalente."

Prima soluţie, prima tâmpenie. EXACT aceleaşi argumente le-au folosit liberalii şi democraţii în decembrie 2004, când s-a introdus cota unică de 16%. N-a crescut nici baza de impozitare, pentru că evazioniştii au o singură ţintă de impozit: ZERO! Şi nici gradul de colectare. Şi aşa România are cele mai mici venituri din taxe, raportate la PIB, din Europa. Acum vrem să avem încasări şi mai mici la Buget?

Iar creşterea bazei de impozitare înseamnă în primul rând mai mulţi angajaţi şi mai multe inteprinderi, respectiv afaceri. Or, în plină criză economică, nimeni nu porneşte noi afaceri, iar cele existente se adaptează la context şi reduc forţa de muncă şi cheltuielile.

Să vedem ce ar însemna pentru români reducerea cu 6% a impozitului pe venit. Media salariului net este pe la 1500 de lei, cu mărinimie. Ar însemna că fiecare ar primi în plus circa 90 de lei, adică vreo 22 de euro pe lună. Relansează cei 80 de eurocenţi în plus pe zi consumul?

Ce nu spune Patriciu este că pentru banii ăştia în plus la salariu trebuie să plăteşti în plus peste tot pe unde se va reduce finanţarea serviciilor publice de la Buget. Câştigi 80 de eurocenţi şi pierzi peste tot: şi la prestaţii medicale, şi la transport, şi la energie. Asta la prima vedere. Merită?

2". Reducerea TVA de la 19 la 15% stimulează consumul, deci contribuie la diminuarea blocajului economic. Se antrenează producţia şi investiţiile, cresc veniturile bugetare."

Altă tâmpenie! Dacă numeşte Patriciu un singur produs la care au scăzut preţurile după o măsură similară de reducere a taxelor, o iau pe urmele lui Badea, cu smocul de pene în târtiţă! Şi fiindcă veni vorba de reduceri: ne poate spune Patriciu cum se face că preţul benzinei la pompă se apropie din nou de nivelul de anul trecut, când barilul de petrol bătea spre 160 de dolari, iar acum e uşor sub 70 de dolari?

Dacă ar cunoaşte comportamentele oamenilor raţionali în vremuri de criză, ar şti că reducerea sau amânarea consumului sunt primele reflexe ale cumpărătorului normal la cap. Refacerea încrederii în viitorul economiei va readuce cumpărătorul în magazin, nu un TVA mai mic, care va fi înghiţit de un preţ mai mare, pentru a nu se schimba nimic! Dar când stai pe miliarde de dolari nemunciţi, e uşor să vorbeşti!

3. "Statul trebuie să gestioneze cât mai puţin din banii pe care societatea îi produce. Statul înseamnă corupţie şi lipsă de eficienţă. Este necesară adoptarea unei legi organice care să prevadă că bugetul nu poate depăşi 25% din PIB".

Foarte bine! Putem face şi asta, să limităm bugetul, dar la ce ne foloseşte? Ce rezolvăm? Nu am face decât să ne amanetăm viitorul. Pentru că statul în sine nu este nici corupt, nici ineficient, ci oamenii care îl conduc. Şi la coruperea lui a participat copios şi Patriciu.

Patriciu adaugă: "Reducerea cheltuielilor bugetare înseamnă o reformă profundă a statului prin dereglementare, debirocratizare, descentralizare (reală atât la nivel decizional, cât şi financiar). Eficienţa în cheltuirea banului public presupune un aparat birocratic suplu, adică un guvern format din cel mult 12 ministere şi comasarea celor 120 de agenţii până la cel mult 30. Birocraţia centrală şi locală se va reduce cu cel puţin 50%, optim şi posibil fiind însă 80%."

Nimic mai fals! TOATE statele care au descentralizat administraţia au acum mai mulţi birocraţi decât înainte, chiar dacă la nivel central lucrurile par foarte frumoase. După fiecare "descentraluizare" în Franţa cheltuielile de funcţionare ale statului au crescut. Cum au crescut şi după "externalizarea" unora dintre serviciile sale sau după privatizarea lor. Poate ne spune conu' Dinu de ce.

Nu sunt un fanatic al statului. Este evident că funcţionarea lui trebuie optimizată, iar misiunile lui puse în acord cu realităţile momentului. Dar Patriciu propune ce propune având în gând un singur lucru: să le rămână bogaţilor şi mai mulţi bani. Atât şi nimic mai mult. Citiţi aici toate cele zece propuneri şi spuneţi-mi unde-l găsiţi pe omul obişnuit în ele. Eu nu l-am găsit. Poate o faceţi voi...

Se cere o precizare: toată lumea a înghiţit pe nemestecate o altă tâmpenie a lui Băsescu. Iat-o: "Raportul dintre numărul de angajaţi din sectorul bugetar faţă de cei din sectorul privat este de 1,3:1, în favoarea sectorului bugetar. Salariul mediu în sectorul bugetar este mai mare decât cel din sectorul privat. Salariile cresc mai repede decât productivitatea muncii."

Este o minciună ordinară. Iată datele INS pentru aprilie: în sectorul bugetar lucrau 900.000 de angajaţi, pe când în societăţile comerciale 3.1 milioane de angajaţi. Raportul este de circa 3.8 la 1 în favoarea privaţilor. Mai mult, ăştia sunt cei pe care îi ştim, dar sunt mulţi angajaţi la negru, care-şi primesc salariul din geanta angajatorului. Nici salariile nu sunt atât de disproporţionate, ţinând cont de evaziunea fiscală din sectorul privat: 5.7 miliarde de lei pentru privaţi, faţă de 2 miliarde pentru bugetari. Repet: multe dintre salariile din sectorul privat sunt subevaluate în statistici, pentru că sunt declarate salarii mai mici, diferenţa nefiind cuprinsă în statistici, dar sigur poate fi găsită în TVA.

Putem da afară 720.000 de bugetari, cum vrea Patriciu. Unde se duc? Pentru că majoritatea vor fi profesori şi educatori, poliţişti, militari, luctători din serviciile secrete, funcţionari, etc. Să zicem că privatizăm toate serviciile publice. Cine şi le mai poate cumpăra, atunci când ai trei sute de euro pe lună, cam cât sparge Patriciu la crâşmă pentru un prânz în doi. Fără bacşiş!

Cum am spus, putem face ORICE. Întrebarea este dacă ne va merge mai bine fără stat, sau cu un stat redus la o fantoşă.

O dimineaţă sinistră

Ce-ţi veni, Michael, să dai colţul? N-aveai treabă? Trebuia să-i stârneşti pe cretinii care se amăgesc că sunt "analişti" sau "jurnalişti" pe la televiziunile de ştiri?

Mi-ai făcut dimineaţa sinistră! Nu mi-a ajuns că a trebuit să alerg pe la secţiile de poliţie pentru un act banal? Trebuia să-l aud pe Val Vâlcu înjurându-l pe Ion Iliescu, la Antena 3, pe motiv că te-ar fi folosit în lupta politică? Minţind cu neruşinare? Mistificând adevărul? Să aud la Realitatea Tv alţi idioţi înjurând clasa politică, prin analogii forţate cu "imaturitatea ta socială"? Să aud toate poveştile sordide, cum că românii ţi-ar fi făcut "cadou" un copil al străzii?

Să-l citesc pe un dobitoc precum Răzvan Vintilescu, care face acelaşi lucru: îl înjură pe Iliescu, pretextând că-l pomeneşte pe Michael Jackson? Sau pe tembelii de la EvZ, care scriu astea: "Michael Jackson rămâne primul superstar care a venit să concerteze în România la apogeul carierei. Era 1 octombrie 1992. Ţara trăia haosul electoral. Pe 27 septembrie avusese loc primul tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale. Emil Constantinescu şi Ion Iliescu erau la balotaj. EVZ a prezentat pe larg concertul lui Michael (de promovare a albumului „Dangerous“), din care a făcut principalul eveniment al anului (a surclasat şi bătălia electorală!).

Mulţi dintre ei dormiseră la porţile stadionului. Cântăreţul american era, poate, cel mai iubit om de pe Terra în 1992. Iar concertul de la Bucureşti a fost fabulos. Spectatorii l-au întâmpinat cu dragoste pe Michael şi cu ură pe Ion Iliescu şi pe Adrian Năstase. I-au huiduit atunci când organizatorii au avut proasta inspiraţie să le mulţumească „pentru condiţiile create“. România prooccidentală era pe stadion şi scanda „Michael, Michael, nu pleca, asta este ţara ta!“.

Tu odihneşte-te în pace! Rămânem noi să ne luptăm cu hienele care ţi-au făcut viaţa un iad. Cei mai urâţi dintre pământeni: jurnaliştii!

Cine şi cum a schimbat România

Revin la conţinutul discursului lui Traian Băsescu, de data asta încercând să văd lucrurile din perspectiva întrebării "de ce scrieţi despre România?" Am argumentat, nu ştiu cât de bine sau de coerent, de ce scriu despre această ţară, care a ajuns să calce pe nervi pe toată lumea.

Sigur, discursul de ieri a fost unul de serviciu, încropit la repezeală, lucru care spune că Traian Băsescu nu are în spate un om care să-i scrie discursurile. Citarea copioasă dintr-un document banal, scris în stilul birocratic de la Bruxelles, este o gafă de proporţii.

Spune însă Traian Băsescu la un moment dat: "Astăzi, peste 70 la sută din PIB este creat de către sectorul privat. A apărut un nou actor social: întreprinzătorul. Acesta a contribuit fundamental la înnoirea sistemului de valori, motivaţii, atitudini şi comportamente existente în societate."

Aşa să fie? A contribuit "înteprinzătorul" la înnoirea sistemului de valori, motivaţii, atitudini şi comportamente existente în societate? Ca să răspundem la această întrebare trebuie să vedem cine compune, social vorbind, această categorie socială.

Să fie indivizii care furau rulmenţi şi-i vindeau în Turcia, de unde veneau cu săpunul Duru, cu blugi, bijuterii suflate cu aur şi haine de piele? Şi care apoi şi-au deschis "consignaţii"? Să fie precupeţii care au acaparat pieţele şi au distrus comerţul cu legume, sărăcindu-i pe adevăraţii producători? Să fie "capitaliştii" făcuţi de stat, care le-a dat pe nimic inteprinderi şi ferme? Să fie cei care câştigă licitaţii de autostrăzi pentru că sunt prieteni cu puternicii zilei, inclusiv, sau mai ales cu Băsescu?

Ce valori au introdus ăştia în societate? Au ei de propus vreun model economic sau social, altul decât spolierea statului şi a propriilor angajaţi?

Sigur, există şi excepţii. Dar ele există DOAR pentru a confirma regula. Şi din păcate asata a fost regula şi în România "capitalistă" de până la venirea comuniştilor. Îmi venea să borăsc ascultând-o pe madam Mociorniţa povestindu-ne despre "modelul social" al bunicului ei, cel care i-a trimis cu bocanci vai mama lor pe soldaţii români la Stalingrad: îi cununa pe angajaţi. Şi le dădea tainul: o pereche de bocanci pe an! Grădiniţe, locuinţe sociale, asigurări de sănătate, alea, alea, canci! Cumetria ca model social. Şi asta e România socială pe care ne-o propun şi acum drept model dezirabil intelectualii lui peşte prăjit?

"România este ţara din Uniunea Europeană care are cea mai mare pondere a populaţiei ocupate în agricultură - respectiv, o pondere de cca. 30 la sută. Este, deci, cu foarte mult în urma celorlalte State Membre ale Uniunii Europene. Reducerea acestei ponderi cu 15 - 20 de puncte procentuale în următorii 15 - 20 de ani reprezintă un obiectiv major de restructurare a economiei. În acest scop este nevoie de o îmbunătăţire substanţială a conţinutului muncii şi a condiţiilor de muncă nu numai în agricultură, ci în ansamblul zonei rurale precum şi de o îmbunătăţire a condiţiilor de trai la sat. Populaţia rurală a României reprezintă 45 la sută din populaţia ţării. Astăzi, această populaţie nu are acces la o mare parte din serviciile de care beneficiază, în principiu, populaţia urbană. La sat, nu ai acces la servicii financiare, sanitare, de consultanţă, de comunicaţii sau de educaţie.În lipsa unor reforme coerente, cuprinzătoare, populaţia rurală a României va deveni un grup social care nu va mai putea beneficia în mod real de politici de incluziune socială deoarece nu vor exista resursele publice necesare ce ar trebui alocate în scopul implementării acestor politici. Dacă astăzi nu începem reforme hotărâte, vom condamna populaţia rurală pe termen lung la un trai în relativ aceleaşi condiţii cu cele de azi."

Profund greşit! România NU are 30% din populaţie ocupată în agricultură. Pentru simplul motiv că România NU mai are o agricultură, în sensul propriu al cuvântului. Are câteva mari unităţi de producţie, gen Insula Mare a Brăilei, şi un sector de procesare, care lucrează în covârşitoare majoritate cu materii prime din import: carne, lapte, peşte, legume, fructe. Dar asta nu e agricultură. Şi este foarte probabil ca efectiv cei care lucrează în agricultură şi în serviciile conexe ei să nu reprezinte mai mult de 5% din populaţia activă. Restul sunt în agricultura de subzistenţă. Ce nu are legătură cu ansamblul economiei naţionale. Da, e adevărat că 45% din români locuiesc la sat. Dar îi găseşti acolo şi pe cei care sunt victimele dezindustrializării. Cei pentru care nu există, din motive de vârstă, soluţia emigrării.

Unde să angajezi mâna de lucru de la sat, când procesul de dezindustrializare continuă? Mai are guvernul României vreun control asupra economiei, să poată face investiţii şi să absoarbă această forţă de muncă? Nu. Şi atunci? Vorbim vorbe!

De fapt, dincolo de criticile aduse politicului, făcut ţap ispăşitor pentru toate relele, Băsescu nu propune nimic. Absolut nimic! Pentru că dacă avea un proiect pentru România, şi credea în el, în cinci ani putea construi ceva în jurul lui. N-a făcut nimic, şi nici nu va face, pentru că nu are nimic de propus, în afară de tâmpeniile lui obişnuite şi de hârjoneala cu jurnaliştii. Ca de pildă asta, adevărata lui obsesie: "Susţin că este nevoie de o schimbare profundă a sistemului instituţional din România care trebuie să meargă până la modificarea Constituţiei." Adică mai multă putere pentru el. Măcar de-ar fi demonstrat că ştie ce să facă atunci când are puterea, că poate fi un despot luminat. El e doar Marele Machitor şi un panglicar de doi bani.

De ce scriu despre România

Sunt un tip prozaic. Şi cu puţine excepţii, nu citesc poezie. Proză, da, şi la greu. Dar dintre puţinele poezii pe care le ştiu, din fragedă copilărie(asta e, clişeu), una îmi este foarte dragă: "Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie". Poate pentru că Eminescu era extrem de sincer în ceea ce scria. De ce? Din acelaşi motiv pentru care scriu şi eu, aşa cum scrie despre România şi prietenul Mordechai: pentru că-i păsa de ţara lui, aşa cum ne pasă şi nouă.

România este o ţară isterică, cel puţin acum, o ţară care pendulează între disperare şi haos. Motivul este simplu: trecem printr-o criză de identitate. Nu cred că se pune problema că oscilăm între orient şi occident. Pur şi simplu nu ştim să dăm un conţinut identităţii noastre într-un context în care şi reperele noastre modernizatoare din occident trec la rândul lor printr-o criză de identitate.

Şi atunci uităm să mai fim o naţiune. Încercăm soluţii individuale. Lucru care devine extrem de frustrant, pentru că trece dincolo de puterile noastre. Supravieţuim, nu trăim. Tânjim după o normalitate pe care mitizăm şi pe care încercăm să o readucem dintr-o vreme în care ea nu exista. Pentru că nici trecutul comunist n-a fost "normalitate", şi cu atât mai puţin cel interbelic. Deşi trecutul interbelic a declanşat procesul modernizării propriu epocii industriale, cu urbanizare, educaţie universală, vot universal, etc, iar cel comunist a accelerat procesul.

Din păcate, Revoluţia, deşi ne-a adus libertate şi ceva democraţie, a întrerupt procesul de modernizare, i-a inversat sensul. Acum, deşi suntem în UE şi în NATO, trăim, deloc paradoxal, un proces regresiv, cu dezurbanizare şi dezindustrializare, cu disoluţie socială, cu apariţia celor două Românii: una lăsată de izbelişte de "forţele pieţei" şi alta integrată în globalizare. România este acum o construcţie neterminată.

Nici una dintre aceste Românii nu mai aparţine românilor, în sensul în care ceea ce se întâmplă în ele poate fi controlat de români. Este o Românie anarhică, România profundă, şi o Românie modernizată şi europenizată la nivel superficial. Cum a mai fost în perioada interbelică.

De asta scriu despre România: din dorinţa de găsi acel proiect reunificator, care să adune la un loc cele două Românii, să le reconcilieze şi să le pregătească pentru un viitor comun. Scriu despre România pentru că vreau să şi trăiesc, nu doar să supravieţuiesc aici.

Ocazie ratată

"Ăştia-'s mai răi ca Securitatea!" zice azi Iubitul Conducător despre jurnalişti. În locul Sorinei Matei, că ea era ţinta scrâşnelilor prezidenţiale, îl întrebam ingenuu: "vorbiţi din experienţa proprie?" Mai mult ca sigur obţinea o criză de isterie de zile mari. Asta e: a ratat momentul.

Clasa muncitoare huzureşte

Din aceeaşi specie de tâmpiţi cu Traian Băsescu sunt cele două paţachine jalnice de la Obositorul de seară al Antenei 1, Stoiceasca şi Mândruliţă mamă! Care făceau un mişto crunt de faptul că, vezi Doamne, angajaţii de la întreţinerea drumurilor primesc un prosop pe an, neapărat de bumbac! cum exclama Stoiceasca, săpun şi cremă de mâini.

Fătuca asta se sclifosea şi încerca să ne înduioşeze de soarta copiilor din Bangladesh. Foarte bine, caritatea nu strică. Dar să-ţi baţi joc de nişte angajaţi care trudesc din greu, mai mult cu mâinile goale, cu asfalt fierbinte sau cu piatră, şi să socoteşti huzur un minim de civilizaţie: un cub de brânză topită, un litru de lapte sau o sticlă de apă minerală, pentru oameni care lucrează în aer liber într-unul dintre cele mai poluate oraşe europene este de un jeg moral insuportabil. Pur şi simplu au depăşit orice limită! Cretinii ăştia se cred judecătorii supremi: ei hotărăsc ce hârtie igenică şi câtă trebuie să folosească parlamentarii, ce trebuie să primească muncitorii din partea companiilor, ca protecţie a muncii, că nu le dau de milostivi ce sunt!

Cât de jos a ajuns presa românească! Cât dispreţ se ascunde în spatele zâmbetelor false şi al discursurilor aşişderea! Ce vedete de doi bani avem!

PS: poza este luată de aici, şi reprezintă un monument ridicat de olandezi în cinstea clasei muncitoare. La noi îl dinamitau anticomuniştii şi ştiriştii!

Băsescu e tâmpit!

Acum cinci ani, înainte de alegerile prezidenţiale, am aflat din gura Măreţului Conducător că suntem un popor de poponari! Acum aflăm că suntem un popor de asistaţi sociali, pentru că, zice Abureala Sa, unul din doi români a fost asistat social. Fără să ne spună ce înseamnă această "asistare".

România este definită în Constituţie, la art1.3 aşa: "România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate. " Deci, stat SOCIAL, asta însemnând politici redistributive.

Zice Abureala Sa: "Pe de altă parte, se remarcă o lipsă de coerenţă şi responsabilitate în alocarea resurselor publice destinate politicilor sociale. Riscăm să devenim un popor de asistaţi social. În 2008, numărul persoanelor asistate de stat sub diferite forme a ajuns la cca. 11 milioane dintr-o populaţie totală de 21 de milioane de locuitori. Înseamnă că nu avem priorităţi în alocarea banilor publici. Originea risipei se află într-un comportament politic de natură populistă şi în lipsa de transparenţă a modului de stabilire a priorităţilor bugetare.Incluziunea socială trebuie să vizeze persoanele cu dizabilităţi, şomeri, copiii sau persoanele de altă etnie - în primul rând etnia rroma. Nu putem însă accepta ca incluziunea socială să cuprindă majoritatea populaţiei. În aceeaşi ordine de idei, menţionez şi lipsa de mecanisme de ţintire a vulnerabililor, în vederea acordării de sprijin. Persoane cu venituri apreciabile primesc subvenţii sau alte forme de sprijin."

Să ne înţelegem bine: TOŢI cetăţenii României se bucură de aceleaşi drepturi şi obligaţii, INDIFERENT de faptul că sunt bogaţi sau săraci. Ce facem? Dacă le refuzăm bogaţilor unele dintre prestaţii(deşi cum definim pragul băgăţiei şi al sărăciei?) ei vor zice: foarte bine, dar eu plătesc mai mult şi primesc egal cu ăla care plăteşte puţin sau deloc. Înţeleg să plătesc mai mult, în sensul solidarităţii sociale. Dar dacă mă excludeţi, nici eu nu vreau să mai plătesc mai mult decât ceilalţi. N-am nevoie de aceste prestaţii, nu plătesc".

În plus, ceea ce înţelege Băsescu prin "asistenţă" sunt servicii plătite de noi prin impozite sau prin contribuţii la diverse sisteme de asigurări sociale. Să arunci vorbe la întâmplare, fără să precizezi despre ce e vorba, este o dovadă de tâmpenie!

O să revin asupra acestui discurs, pentru că el este exemplar în ceea ce priveşte modul în care se văd lucrurile la dreapta spectrului politic. Transpar în discurs obsesiile unui Cătălin Avramescu, spre pildă. Şi mai ales dovedeşte lipsa de gândire politică a şefului statului. Care a citit mecanic o tâmpenie, şi unde? Acolo unde se discuta despre combaterea sărăciei şi excluderii sociale el pleda pentru mai puţine politici redistributive şi pentru reducerea prestaţiilor sociale! Deştept, Cârmaciul! Votaţi-l pentru încă un mandat! Merită!

PS: acum am aflat de ce-i place lui Băsescu să danseze cu ţigănci! Aplică piolitici de includere socială a rromilor! "Aşa de exemplu, în abordarea Comisiei Europene, dansul - chiar dacă este o activitate care ţine de politicile culturale - este şi un instrument de promovare a incluziunii sociale. Această valenţă i-a conferit-o şi Fundaţia ERSTE. De altfel, prin expunerea mea doresc să subliniez importanţa deţinută de corelarea mai strânsă între diversele politici publice pentru a se putea obţine rezultate notabile în politicile sociale."

Săracul exclus! Să aloce repede madam Ridzi nişte bani pentru cursuri de dans destinate boschetarilor, să-i integrăm social şi pe ei!

Bă, voi n-aveţi treabă?

Marcel Hoară este un individ controversat, şi e suficient să daţi o căutare pe Google, pentru a vedea în câte e amestecat individul, care vine din Gorj, fiind mâna dreaptă a altui şmecher de frunte, evident pedelist, Manţog. Dar asta e de bine!

Acum Marcel Hoară "prestează" pe post de secretar de stat în Ministerul Industriilor, preşedinte al Agenţiei Române pentru Dezvoltare Durabilă a Zonelor Industriale (ARDDZI). Lupul paznic la oi. De fapt, lupul adjunct al lupului paznic la oi, pentru că e adjunctul "Rozaliului", recte a lui Videanu. Sigur, Danel Morar n-are ochi pentru el, fiind căzut în transă în faţa termopanelor lui Năstase.

Că e secretar de stat nu mă miră. E din ceata lui Băsescu, deci e curat prin definiţie, ca şi şeful lui suprem. Dar când pizda mă-sii mai lucrează ăsta, că-l văd şi-n culcare, şi-n sculare, şi la prânz, şi după prânz, pe la televiziuni? Rupând lanţul de rău ce e, dând lecţii de morală, arătând cu degetul.

Că-i plătesc pe parlamentari să măcăne prin studiouri, asta e, face parte din regula jocului democratic. Dar individul este secretar de stat. Are ce face, nu trebuie să taie frunză la câini pentru a-şi justifica salariul. Nu-l întreabă nimeni de sănătate? Domnu' Videanu, aţi pus cruce economiei? L-ai numit secretar de stat cu mestecatul vorbelor? Ţi se pare că în minerit merg lucrurile ca unse? Nu aveţi o criză în braţe?

Nu vă întreb şi dacă vă e ruşine. La halul de nesimţire de care daţi dovadă, efortul este inutil.

Europa, pa?

Atacurile rasiste împotriva românilor şi ţiganilor români continuă într-o veselie în Irlanda de Nord. Unii zic că ar fi neofascişti. Poate. Neofascişti sau nu, atacatorii sunt sigur orfani de violenţă. Le lipseşte acţiunea, le lipseşte adrenalina. Bunele vremuri ale IRA şi ale caftelilor cu armata britanică s-au cam dus, marşurile confesionale, care se lăsau cu poceală după un calendar(bisericesc!) bine cunoscut şi rodat, la fel, vechii combatanţi s-au lăsat la vatră, şi acum fac politică, în loc de bombe, ei bine, toate astea îi fac pe cei tineri să se plictisească.

Ţiganii noştri iubiţi şi dragi precum un buboi suprainfectat pe bucă, prin comportamentul lor de şatră, au ajuns ţinte predilecte şi binecuvântate. Mai mult, am aşa o senzaţie că ei au reuşit ce n-a reuşit nimeni până acum în Irlanda de Nord: i-au adus alături, la vânătoarea de ţigani, pe catolici şi pe protestanţi.

Asta ne aduce aminte că în Europa s-a acumulat un imens potenţial de ură şi de violenţă, de frustrări şi de deziluzii. Şi toate astea pentru că oamenii nu mai înţeleg sensul proiectului european. Ei nu văd decât că săracii Estului dau năvală peste ei, cu obiceiurile lor barbare, cu capacitatea lor de a accepta orice muncă, la orice preţ, de a parazita sistemele lor de protecţie socială, cu lipsa lor de valori morale, până la urmă.

Atacatorii şi ţintele actelor lor rasiste şi xenofobe sunt victimele impotenţei sistemului politic european, care nu mai are nici tăria, nici îndrăzneala de a duce mai departe integrarea europeană. Următorii cinci ani sunt critici pentru viitorul Uniunii Europene. Cu un şef al Comisiei Europene lipsit de viziune şi cu prea puţin entuziasm în ceea ce priveşte adâncirea integrării, cu tot mai mulţi adversari ai adâncirii integrării, cu redeşteptarea egoismelor naţionale, ca soluţie de criză, cu ascensiunea dreptei extreme şi a extremei dreapta, lucrurile sună extrem de rău pentru noi.

Dacă vrem să ştim care ar fi alternativa la continuarea integrării, ar fi cazul să ne amintim de astea. Dacă vrem să retrăim ororile celor două războaie civile din Europa, din secolul 20, nu avem decât să lucrăm pentru eşecul Uniunii Europene. Unii deja pariază pe asta. Şi ăia nu sunt, cum s-ar crede, ruşii, ci unii dintre membrii Uniunii, mai mari sau mai mici, care visează Imperii verzi pe pereţi.

Unde e România în toate astea? Cu capra la raze, ca să fiu politicos. Pentru că nu avem politică europeană, nu avem aliaţi, nu ştim ce vrem, pe scurt. Cred că dacă vom obţine, cu sprijinul Franţei, comisarul pentru agrixcultură, ne vom băga singuri mortu'n casă. Francezii îşi vor face jocurile lor cunoscute în domeniu, prin intermediari, de data asta. Şi vom ajunge să ne urască toţi. Nu că acum s-ar topi cineva de dragul nostru...

Cred că ştiţi ce se discută acum în draci în România: despre termopanele lui Năstase şi scenele lui Ridzi. Teme europene, nu-i aşa?

Nebunia noastră cea de toate zilele

Mai am puţin şi mă urc pe pereţi! Ţara asta devine pe zi ce trece un uriaş balamuc în aer liber, populat cu personaje dintre cele mai bizare şi mai duse cu pluta. Cinci ani de Traian Băsescu au reuşit să aducă la suprafaţă şi să acutizeze absolut toate conflictele trecute şi prezente din societatea românească. Conflicte între partide politice, între organizaţii ale societăţii civile, între instituţiile statului, între instituţii şi cetăţeni, între generaţii, între asociaţii profesionale, între indivizi.

Violenţa socială este aproape de paroxism, şi, ceea ce este şi mai grav, nu văd ce anume ar putea juca rolul de supape de siguranţă. Preşedintele ţării nu mai poate juca rolul de arbitru în societate, el fiind "jucător". Sindicatele sunt nişte glume sinistre, care fac mai mult politică decât apără interesele membrilor lor, tot mai puţini, cu timpul. Biserica este şi ea grav afectată de criza de încredere în instituţii, deşi în sondaje stă bine. Justiţia este vai mama ei, politizată, deprofesionalizată, scindată, condusă de tot felul de păcălici, precum Predoiu, Kovesi sau Danel Morar. Despre intelectualii publici şi elite intelectuale, ce ar mai fi de spus? Nu mai crede nimeni în ei, pentru că nu au propus nimic semnificativ României.

Suntem mai lipsiţi de proiect naţional ca oricând, într-un moment de resurecţie a naţionalismului, pe fondul crizei economice şi sociale generalizate. "Naţionaliştii" noştri sunt întruchipaţi de un nebun megaloman şi de un golan ajuns mare "creştin" şi latifundiar. Restul sunt toţi europeni, dar doar cu numele!

Pe măsură ce ne apropiem de data scrutinului prezidenţial, tensiunile cresc. Episoadele Năstase, Ridzi, Nemirschi sunt doar uvertura. Justiţia va fi folosită intens pentru a înclina balanţa spre Băsescu în această toamnă. Cu toate riscurile care decurg de aici.

Între timp uităm că politicul trebuie să gestioneze o criză economică al cărei final este departe şi despre care mulţi spun că va lăsa atâtea pagube în urma ei, că ne vor trebui 10-15 ani până să le depăşim.

Franţa se gândeşte acum să facă un împrumut pentru a finanţa priorităţile viitorului. Şi vrea să apeleze şi la economiile populaţiei, ceea ce mi se pare un lucru normal. De ce nu am face şi noi în acelaşi fel? De ce să nu câştige românii de pe urma banilor lor? De ce să câştige doar băncile străine?

Dar pentru a-i convinge pe români să cumpere obligaţiuni ale statului român, guvernanţii trebuie să le spună care sunt priorităţile şi pe ce vor să cheltuiască banii. Dar care guvernanţi? Ăia care se porcăiesc şi-n culcare, şi-n sculare? Care fac ca toţi dracii?

Guvernul este într-o fundătură. Mai mulţi miniştri sunt sub asaltul presei, pentru diverse măgării. Acum ar fi un bun moment atât pentru renegocierea acordului coaliţiei, cât şi pentru o amplă remaniere guvernamentală. Udrea, Ridzi, Pogea, Videanu, Nemirschi, nu ar trebui să lipsească de pe listă. A, şi Boc, EVIDENT! E o mămăligă!

Dacă nu se schimbă radical modul de funcţionare al guvernului şi priorităţile lui, vom avea mari probleme. Dar cine să înţeleagă lucrurile astea? O clasă politică autistă?

Gagici în nămol

Prieteni, suntem în plină demenţă! Andreea Vass s-a încăierat cu EBA şi cred că îşi face băgăjelul, pentru că mai mult ca sigur locul ei de la Guvern se va restructura, din motive de economii bugetare.

Bănuită că se află la originea scrisorii unui eurodeputat maghiar, membru al PPE, care o smotoceşte bine pe EBA, Andreea Vass spune acum că i-a fost spartă casa, fără să i se fure nimic.

Scandalul ăsta ia forme groteşti, şi mai bate un cui în coşciugul politicii româneşti.

A, şi ca tacâmul să fie complet, aflăm că pe drumul dintre contabilitatea ministerului condus de madam Ridzi şi guriştii angajaţi să behăie de 2 mai s-au evaporat 45.000 de euro.

Moare o epocă

Azi firma Kodak a anunţat retragerea din fabricaţie a peliculei color KODACHROME, cea care a democratizat, dacă vreţi, fotografia color. Ea a început să fie fabricată în 1935. Şi a rezistat vremii, dar nu şi noilor tehnologii digitale. Una dintre cele mai celebre fotografii făcute pe această peliculă este cea a unei fete afgane, refugiată în Pakistan, în 1984, autorul fiind Steve McCurry.

Acum cântecul lui Paul Simon rămâne, într-un fel, fără obiect.

Marea încăierare

Politica românească a ajuns o mare încăierare, în care toată lumea se păruieşte cu toată lumea. Scandaluri şi confruntări între partide, scandaluri şi confruntări în interiorul partidelor. Scandaluri şi confruntări între instituţiile politice, golirea de conţinut a democraţiei. Guvernul legiferează mai des şi mai apăsat decât Parlamentul, Preşedinţia României a devenit al doilea guvern al ţării, Guvernul este şi el împărţit în două, unul al PSD şi unul al PDL.

Puterea s-a fragmentat iraţional, este nefuncţională, dezarticulată, ineficientă, risipeşte resurse. Cazul Monica Ridzi este simptomatic pentru criza politicului: bunul plac ridicat la principiu de guvernare.

Ştiţi ce a făcut posibilă căderea comunismului? Faptul că partidul comunist a conştientizat faptul că e nevoie de o departajare a funcţiilor, între păstrătorii ideologiei, activiştii de partid, şi tehnocraţi, care trebuiau să gestioneze o economie şi o societate tot mai complexe, care se diversificau şi erau mai mult sau mai puţin sincrone cu cele din Occident.

La început puterea şi influenţa erau de partea activiştilor, la sfârşit de partea tehnocraţilor, puternic dezideologizaţi sau apolitici. Ca mai toată societatea, de altminteri. De asta n-a existat nicio opoziţie serioasă a PCR la schimbarea dramatică de regim din 1989. Oamenii sistemului erau, cu puţine excepţii, perfect echipaţi să funcţioneze decent şi în noul sistem. Ceea ce au şi făcut. Tâmpeniile alea cu activiştii şi securiştii să le creadă Liiceani şi tembelii lui, care nu vor să înţeleagă ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în România, în ultimii ani ai lui Ceauşescu şi după.

Acum s-a întâmplat ceva la care nimeni nu s-a gândit. Tehnocraţii care trebuie să gestioneze economia şi societatea au dispărut, fizic sau obligaţi de un soi de epurare politică, şi locul lor a fost luat de activişti de partid, ca în anii 40 şi 50 ai secolului 20, oameni perfect necalificaţi pentru jobul lor.

De asta nu sunt capabile partidele să genereze politici publice, ci doar scandaluri şi lupte oarbe pentru putere. Locul lăsat gol de "tehnocraţi" a încercat să fie umplut de "societatea civilă", care, din păcate, este la fel de incapabilă să genereze politici publice ca şi partidele. Acum partidele nu mai pot sau nu mai vor să primească tehnocraţi în rândul lor, să-i promoveze, să se servească de ei pentru a conduce România, atunci când ajung la putere.

Aşa că multă vreme de aici încolo politica se va reduce, vorba lui Mircea Badea, la o sinistră smardoială.

Noi şi ai noştri

Răzvan Vintilescu este un scribălău taliban de la "Cotidianul". Asta spune totul despre ziarist. Despre omul Vintilescu nu mă pronunţ, că nu-l cunosc. Omul nostru se bagă în seamă pe blog, pentru că alţii nu au remarcat premierea sa la gala "Freedom House", unde a primit premiul la categoria “Tânărul Jurnalist al Anului” la sectiunea “Actualitate internă – reportaj social”. Şi ne dă spre citit una din "capodoperele" care au contat în decizia juriului.

Vă invit călduros să citiţi comentariile cititorilor, care privesc "calitatea" documentării şi "acurateţea" stilului. Mi-ar fi plăcut să le fi citit şi "juraţii". Dar ştiţi cum e la "Freedom House": noi şi ai noştri!

Pupincurismul furios cu spume

Mircea Mihăieş este un caz patologic de pupincurism furios cu spume. Citiţi-i editorialul din EvZ de azi! Între pupincuriştii lui Ceauşescu, cei care cum comitea Iubitul Conducător o cuvântare, neapărat istorică, plină de învăţăminte teoretice şi practice, cum se repezeau s-o laude şi s-o explice, şi el nu este nicio deosebire. Absolut nici una!

"Sigur că devii încă mai melancolic când un jurnalist de subtilitatea şi persuasiunea lui Emil Hurezeanu se întreabă, aşa cum numai el ştie: cu un sfert de zâmbet, cu o câtime de încruntare, cu un curcubeu de uimire-îngrijorare-politeţeironie-detaşare-insinuare-cinism pe chip, de ce l-or fi sprijinit unii intelectuali (şi anume: cei mai talentaţi, de succes, admiraţi, expresivi, cu cea mai amplă deschidere culturală) pe Traian Băsescu?! Şi tot el răspunde sibilinic, secondat, fireşte, de omul-grotelor-intelectuale, Ursu: păi, pentru funcţii! E trist că astfel de oameni care-i cunosc foarte bine şi pe Liiceanu, şi pe Vladimir Tismăneanu, şi pe Patapievici, Mircea Cărtărescu, Traian Ungureanu, Andrei Pleşu, Andrei Cornea, Sorin Ilieşiu şi pe toţi ceilalţi pot să susţină, fie şi la modul parşiv-ipotetic, astfel de tâmpenii. În locul lor, m-aş fi gândit mai întâi că poate pentru aceşti intelectuali există şi altceva decât bani, ca de pildă noţiunile de valoare, credinţă şi principii. (Iertaţi-mă că îndrăznesc să mă adaug pe lista acuzaţilor: n-o fac pentru că mi-ar trece prin cap c-aş avea valoarea intelectuală a celor defăimaţi, ci din solidaritate cu ei şi pentru că mă raliez aceluiaşi set de opţiuni.)

Om fi fost cu toţii atât de neputincioşi şi neînsemnaţi încât să nu fi putut obţine „funcţii” de la Iliescu şi Constantinescu, dacă le-am fi vrut? O fi Patapievici atât de ahtiat după bani, încât să lase, în plin mandat, cu certitudinea reînnoirii, salariul de la CNSAS pentru unul cam pe jumătate la ICR? O fi Liiceanu atât de dornic să devină consilier sau ministru şi să abandoneze marea operă culturală de la Editura Humanitas, care, pe deasupra, îi asigură şi un cert confort material? Dau numai două exemple pe care le cunosc foarte bine pentru ca insinuările - nu mai vorbesc de acuzaţiile neruşinate - să mă facă să mă afund şi mai tare în dispreţul faţă de astfel de afirmaţii. Ele dovedesc, în cel mai bun caz, micime de caracter".

Da, băi intelectualul cavernelor! Sunteţi ahtiaţi după bani, duplicitari, lipsiţi de caracter, dispreţuiţi pe oricine nu e cu voi, practicaţi linşajul mediatic(articolul ăsta este un exemplu!). Tu vorbeşti, care ai fost condamnat pentru discriminare, după sceleratul "Matusalem votează!"

Care a fost reacţia limbricilor pe care îi aperi tu acum? Au făcut zid în jurul tău, pentru că sunt la fel de jigodii ca şi tine!

Care sunt ideile alea care ar fi trebuit să schimbe România în bine? De ce nu vă votează nimeni? Nu cumva pentru că nimeni nu dă doi bani pe voi şi pe ifosele voastre deontologice şi filosofice? Nu cumva pentru că văd ipocrizia şi nesimţirea voastră, slugărnicia, lipsa de caracter? Nu cumva gândirea vostră totalitară şi fascistoidă le produce teamă şi greaţă?

Ce aţi făcut pentru oamenii obişnuiţi, în afară să-i culpabilizaţi pentru convingerile lor politice şi pentru că nu votează cu idolii voştri, la fel de siniştri ca şi voi? De ce credeţi c-ar trebui să vă urmeze oamenii? Reprezentaţi voi binele? Dar care este binele pe care l-aţi făcut voi?

Ştii ce, bă, labă tristă? Taci dracului şi papă-ţi sinecura de la ICR. Zi bogdaproste ălora care-ţi plătesc salariul şi deconturile, până nu se deşteaptă şi-ţi dau un şut în cur!

Walking on the Moon

Anul ăsta se împlinesc 40 de ani de la primul pas al omului pe lună. O să tot vorbim despre asta. Cum o să tot vorbim, vedem şi ascultăm lucruri despre alt eveniment, poate la fel de important, festivalul rock de la Woostock.

Acum vă propun un interviu cu Buzz Aldrin, coechipierul lui Neil Armstrong în modulul lunar al misiunii Apollo 11. Ei doi au fost primii oameni care au păşit pe Lună. Sau într-un studiou la Hollywood? Mă rog, să zicem că pe Lună.

Omul nostru, ajuns la 79 de ani, are mintea brici. Şi nu se sfieşte să arate slăbiciunile programului spaţial american, inclusiv să nu fie de acord cu "beneficiile" revenirii misiunilor lunare ale NASA, despre depresiile şi episoadele de alcoolism, despre sinuciderea mamei lui, pe care o chema, surpriză, Marion Moon. Şi cântă cu Snoop Dog, ba are şi o compoziţie numită “Rocket Experience.”

Boc, un tasti-basti

Boc este un tasti-basti! Bine, Boc poate fi orice, dar tasti-basti? Chiar aşa de jos a ajuns? Dar ce mama dracului înseamnă tasti-basti? Înseamnă lipsa de respect a celor care scriu fără diacritice, inclusiv a celor care au bloguri. Mă obligă pe mine să fac inteligibil un text, de parcă al meu ar fi interesul să înţeleg, nu al autorului, să se facă înţeles, să-şi treacă mesajul.

Bune, rele, astea sunt regulile ortografice ale limbii române. Nu cred că e un efort atât de mare să selectezi configuraţia potrivită pe tastatură. Nu-ţi baţi joc de cititori, pentru că ţie ţi-e lene! E o formă de dispreţ. Şi asta se întâmplă şi la HotNews(de la ei am luat tâmpenia de mai sus, tasti-basti, care e, de fapt, ţâşti-bâşti), şi la Ziare.com, şi pe la ediţiile electronice ale unor ziare şi reviste.

Imbecilitatea asta s-a răspândit ca râia şi în instituţiile statului. Primeşti adrese oficiale scrise fără diacritice, de trebuie să-ţi storci creierii să înţelegi ce vot idioţii. Rapoarte, analize, toate fără diacritice, care te obosesc la citit. Nu mai vorbesc despre romgleza omniprezentă, calcuri imposibile, cuvinte folosite fără să le fie cunoscut sensul. Sau despre etichetarea produselor din import.

Haosul din societate a pătruns şi în limba română, transformând-o într-un monstru. În curând o să ajungem să nu ne mai înţelegem între noi în limba "oficială". Nu că ar însemna mare lucru, oricum nu mai suntem de mult o naţie. Dar mai aveam şi noi ceva în comun...

Paris Air Show

Salonul Aeronautic de la Le Bourget aniversează 100 de ani de existenţă. Găsiţi mai multe amănunte aici. Oricum presa noastră e prea ocupată cu nimicurile, pentru a da importanţă evenimentului.

Solstiţiul de vară

Azi, 21 iunie, la ora 8 şi 45 de minute se întâmplă solstiţiul de vară. Bucuraţi-vă de două melodii superbe despre vară. Iar vara lui 69 nu va fi uitată aşa uşor. Cel puţin nu de cei din generaţia mea.

Palmieri şi raţe mandarin

O vietate(de fapt o colonie de vietăţi!) microscopică mă obligă să fac dese drumuri pe ruta WashingtonChicago. Ca urmare îmi omor timpul zapând sau dormitând. Din zap în zap, ajung pe Kanal D, unde rulează un film românesc de prin anii 60, "BD la munte şi la mare". E o scenă în care aparatul de filmat urmăreşte de la distanţă, printre copaci şi tufişuri, o duduie care se plimbă pe faleza care duce la terasa Cazinoului din Constanţa. Şi ce se iţeşte, la un moment dat, din spatele unui tufiş? Ciuful unui PALMIER! Nu foarte mare, dar palmier!

Şi mi-am adus aminte de delirul mediatic determinat de decizia lui Mazăre de a aduce nişte palmieri în oraş. Ce mişto cretin, ce revărsare de demagogie, ce linşaj, ce hârdaie de zoale în capul lui Mazăre! De parcă era sfârşitul lumii! Palmieri ne trebuie nouă, dragi tovarăşi? Uite că erau şi pe vremea lui Ceaşcă! La fel s-a întâmplat, deşi mai piano, şi când Piedone a adus palmieri în sector la el.

A început şi isteria orătăniilor exotice, care vor popula câteva lacuri din Bucureşti. Culmea este că decizia Primăriei este atacată şi de ...ecologişti! Las' că e mai bine să plutească rahaţi şi peturi pe lacuri!

Suntem o ţară de nebuni! Nu înţelegem nimic din ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Orice decizie este contestată din principiu, fie că este bună, fie că este rea. Aşa am ajuns într-un soi de paralizie a iniţiativei. Nu mă refer la "iniţiative" de genul celor ale madamei Ridzi!

Nimic nu se face fără muncă şi fără bani. Oraşul nu se va schimba fără investiţii. E nevoie şi de şosele sau pasaje, dar şi de elemente de arhitectură peisagistică. De parcuri. De pieţe publice, de promenade. De spaţii verzi.

Ne place cum arată Occidentul, dar nu ne convine să ne asumăm şi costurile acelui standard de viaţă. Totul costă pe lumea asta. Degeaba nu-ţi dă şi nu-ţi face nimeni. Nici măcar în comunism!

Vai de învingător!

Superb acest eseu al lui Boris Cyrulnik, publicat în "Le Monde" Citiţi-l! Şi meditaţi la el. Pentru că are rostul să ne aducă la realitate, să ne scoată gărgăunii din cap, să ne îndemne la mai multă umilinţă. Şi la mai multă raţiune în tot ceea ce facem.

"Chaque fois que nous obtenons un succès, nous en profitons tellement que nous le boursouflons jusqu'à ce qu'il modifie l'environnement auquel on était adapté. Notre succès adaptatif vient de nous désadapter ! Jusqu'au XIXe siècle, la mort était sale, quoi qu'en disent les images d'Epinal. Les enfants mouraient dans la diarrhée des toxicoses, les femmes dans le sang des couches et les hommes dans le pus des accidents. Lorsque les antibiotiques ont permis la victoire contre les germes infectieux, on en a tant donné que, conformément à la théorie darwinienne, cette action victorieuse a sélectionné les germes les plus aptes à survivre dans ce nouvel environnement et l'on voit réapparaître d'anciennes maladies infectieuses que l'on ne peut plus soigner : malheur au vainqueur !

Ce processus se répète culturellement. Notre capacité à inventer le monde de l'artifice, celui des mots et des outils nous permet d'échapper aux contraintes de la nature et de la dominer, au point de la détruire. On court à notre perte quand ça marche trop bien. On répète tellement ce qui a bien marché que ça ne marche plus puisque notre succès a modifié les conditions de l'adaptation...

Normalement, un investisseur devrait recueillir les informations sur un marché, les évaluer puis décider... rationnellement. Ce processus logique se réalise rarement. Quand la Bourse a explosé à partir de 1982, quand le marché mondial est devenu pléthorique, quand la chute du Mur a donné aux Européens de l'Est ou aux Chinois la possibilité de devenir à leur tour des consommateurs, quand Internet a créé un marché universel, l'argent a perdu la tête. Il s'est emballé dans l'euphorie boursière où les investisseurs plaçaient dans ce qui marchait, ils achetaient parce que les autres achetaient sans analyser ce qu'ils décidaient.

Cette euphorie boursière s'explique par le mimétisme bien plus que par la raison. On achète, parce que tout le monde achète. Je veux la même voiture, le même logement et le même fonds de pension que mon voisin heureux, pensait l'investisseur irrationnel. Un seul achat ne change pas un marché, mais la contagion des idées, en induisant une tendance, peut provoquer un mouvement financier. Cette illusion euphorisante crée la confiance qui provoque la réussite du marché... jusqu'à ce que la baudruche se dégonfle!

La rationalité n'est plus mathématique, elle est évolutive : ça marche jusqu'à l'excès qui dérégule le système. Le panurgisme psychologique participe à la course économique jusqu'au moment où les moutons euphoriques sautent dans le vide. Ce processus de surpâture est rendu encore plus efficace par la technologie. Internet, avec son effet de surlangue, rend présentes, encore mieux que la parole, des informations très éloignées. Ce succès technique provoque une sorte de délire logique, où la succession des succès finit par couper les financiers du réel".

România pe mâini lacome

Furat de la Iosif Buble

Explicaţii puteţi găsi aici.

Un caz de prostituţie intelectuală

Andreea Vass are toate datele pentru a fi un tehnocrat de succes. Este doctor în economie, printre altele. Din păcate, a luat decizia de a arde etapele şi de a face pe şerpaşul(ca să fiu politicos, termenul românesc este "ţucălarul") lui Theodor Stolojan. A aterizat la Administraţia Prezidenţială, când şeful ei a fost numit consilier prezidenţial. L-a urmat la Bruxelles, când "dragă Stolo" a fost ales deputat european. Era cât pe ce să fie secretar de stat la Finanţe, dacă nu-l lăsau nervii pe şeful ei, şi nu renunţa la funcţia de prim ministru. Până la urmă a eşuat în funcţia de consilier al lui Boc.

Acum, sincer să fiu, nu prea ştiu ce-l poate învăţa, în materie de economie, pe Boc. Omul n-are organ pentru aşa ceva. Ştiu însă că domnişoara, odată intrată şi în politică, şi-a asumat toate defectele politicianului dâmboviţean, inclusiv lipsa de demnitate. Cred că şi-a luat drept modele pe madam Ridzi, pe EBa şi pe Fecioara din Pleşcoi. Altminteri nu se explică agresivitatea şi mârlănia atacului la adresa colegilor de coaliţie, într-un limbaj de o violenţă care o descalifică. Pentru Dumnezeu! Înţeleg că pe EBa n-o duce capul, că madam Ridzi e o parvenită, că Fecioara din Pleşcoi a sărit peste cei şapte ani de acasă, dar Vass se dă intelectuală, scrie articole complicate pentru "Idei în Dialog", "22", Dilema!

Şi iată cam ce scrie domnişorica noastră:

"Înclin să cred că înregistrarea video a şedinţei PSD a fost “livrată” presei pentru a transmite populaţiei mesajele pe care nu le puteau proba şi pe care nu doreau să şi le asume public. Doar că, experţi fiind în arta camuflajului ca mijloc de apărare publică, fruntasii PSD au ales, pentru a supravieţui, să se confunde cu un mediu impertinent, inconsistent şi incompetent.

Via coloraţie a declaraţiilor acestora depăşeşte cu mult performanţele sepiilor şi ale cameleonilor. Lipsiţi cu desăvârşire de mijloace eficiente pentru a propune politici publice anticriză şi sub pericolul iminent al alegerilor prezidenţiale, aceşti maeştri abordează o atitudine războinică, ameninţătoare. “Să-i atacăm!” Mi-am amintit, invariabil, de strategiile similare ale comuniştilor, ale linşărilor mediatice şi ale mineriadelor. PSD nu este nici neocomunist, nici socialist. E un partid al baronilor locali lipsiţi de cultura politică de tip democratic. Atributele acestui partid rămân incompetenţa şi lipsa de verticalitate.

PSD produce nasturi mediatici şi linguri de lemn anti-prezidenţiale. În schimb, PDL propune reducerea taxelor, programul “Prima Casă”, reforma educaţiei şi o administraţie publică mai suplă. “Nu accept”, conchide dur domnul primar Mazăre, aruncând praf în ochii românilor. Nu teamă le-a provocat democrat - liberalilor, şi nici derută n-au reuşit să semene. PSD s-a afişat ca un mârşav conspirator căruia nu-i prieşte nici la Guvernare, nici în opoziţie. Pur şi simplu nu şi-a definit clar o identitate politică, cu excepţia, poate, de cea de “atacator”.

Cel mai puţin plauzibilă şi nejustificată s-a dovedit palma aplicată programului “Prima Casa”. Atacurile nu s-au îndreptat împotriva domnilor E. Boc, Prim-ministru, şi Gh. Pogea, ministru de finanţe, ci împotriva a aproximativ 17.000 de familii care urmează să beneficieze de prima lor casă.

Încerc senzaţia permanentă că PSD joacă la două capete şi urmăresc constant două ţinte, asemeni şopârlelor Gecko cu coada lăţită în formă de cap, astfel încât în cazul unui pericol să-şi poată deruta duşmanii.

În cazul actualului parteneriat la guvernare, strategia nu poate să dea roade. Vrând, nevrând, trebuie să ne conformăm realităţii economice, mult mai dură decât cea politică. E limpede că suntem martorii complicităţii, a desincronizării premeditate faţă de PDL şi faţă de România, a făţărniciei şi a imposturii, a unui PSD blocat în trecut."

Scurt, fără prea multe formalisme: madam, eşti tâmpită? Nu ştii în ce partid te afli? Eu înţeleg ca un politician demagog să ignore datele realităţii, dar madam, eşti om de ştiinţă, cercefrecător pe la Academie(vai de mama ei de Academie!). Se presupune că nu dai la i parte datele care contrazic teza pe care vrei s-o susţii. Chestia asta se numeşte onestitate intelectuală. Cum poţi trece cu vederea faptul că PD era în momentul mineriadelor în FSN? Ca urmare, dacă admitem că FSN este urmaşul PCR(nu e, dar avem o ipoteză de lucru), atunci şi PDL este, în mai mare sau mai mică măsură, şcolit în strategii comuniste, linşaje mediatice şi mineriade!

Vorbeşti de sepii şi de cameleoni fiind în partidul care a trecut de la stânga la dreapta în 30 de secunde, de la Internaţionala Socialistă la PPE, fără ca NIMENI să protesteze, fără ca nimeni să demisioneze?! Ce masă mai compactă de decervelaţi, de plastelină ideologică, de lipsiţi de demnitate, ai mai văzut în istoria recentă a României? NIMENI să nu protesteze? Nimeni să nu-şi asume vechea identitate? Şi dacă mâine o ia pe ulei Marele Timonier şi vrea să ducă PDL la extrema dreaptă, face din el un partid neo-fascist, îl urmaţi fără să crâcniţi?

Nu ştii în ce partid eşti? Nu ai avut şef un fost securist, însărcinat cu administrarea conturilor valutare ale Securităţii, printre altele? Nu eşti consiliera unui menestrel utecisto-uasecerist, Boc? Nu sunt atâţia foşti securişti în PDL, vezi Silvian Ionescu? Asta nu e făţărnicie şi impostură? Nu ştii pe unde a fost şi ce a făcut Băsescu până în 1989?

Este jalnică imaginea unui om tânăr, care este dispus să coboare atât de jos, pentru a face carieră în politică. Acum înţelegeţi de ce n-o să se schimbe clasa politică românească? Pentru că tinerii sunt mai răi, mai cinici şi mai imorali decât cei pe care îi înlocuiesc. Şi iar creşte numărul aderenţilor sectei "vot canci"!

O reabilitare cu probleme

În Colentina s-a prăbuşit o "faţadă", zic fătucile cu microfon. De fapt, s-a prăbuşit o "protecţie termică", pentru că aşa-zisa "tencuială" era, de fapt, un amestec de polistiren expandat, de plasă de sârmă şi de tencuială(foarte subţire!) Adică fix soluţia tehnologică aleasă pentru programul de reabilitare termică, în care se bagă o groază de bani publici.

Dacă vă mai aduceţi aminte, acum vreo doi ani faţada unui hotel în construcţie, Rin Grand Hotel, cu 1500 de camere, aparţinând fraţilor Negoiţă, care folosea aceeaşi soluţie de izolare, a luat foc(vezi foto). Nimeni nu spune în ce măsură această soluţie de izolare este potrivită pentru blocurile vechi, dacă s-au făcut încercări privind rezistenţa la flacără deschisă. Resturile de combustie de la polistiren sunt extrem de toxice, iar blocurile noastre nu au ieşiri de urgenţă în caz de incendiu.

Dar dacă iese banul, de ce nu? Proştii să se descurce! Oricum cei care vor primi contractele nu stau în blocuri reabilitate, deci ei n-au probleme! Şi nici cei care dau bani publici, deci nici lor nu le pasă!

Noul Muzeu Acropolis

Mai multe fotografii aici.

Mult zgomot pentru nimic

Rezumat, asta se poate spune despre reuniunea Comitetului Executiv Central al PSD din Teleorman: "Mult zgomot pentru nimic". Nu ştiu şi nici nu mă interesează dacă acum era un bun moment pentru ieşirea de la guvernare, câtă vreme decizia greşită a fost intrarea la guvernare. Cert este că s-a vorbit mult, dar fără folos. Cel puţin din punctul de vedere al omului de pe stradă.

Politica este şi un joc pentru putere. Din punctul de vedere al jocului, azi PSD a marcat puncte la capitolul imagine, şi PD-L a primit o ripostă mult mai aspră decât s-ar fi aşteptat. Scăpările alea din sala de şedinţă, sub forma unor înregistrări audio ale celor de la "Realitatea", au fost mai mult ca sigur aranjate.

Numai că o criză cum este cea în care ne afundăm tot mai mult nu se trece cu vorbe şi şi nici cu imprecaţii la adresa partenerilor de coaliţie. PSD sau PD-L, românii au primit până acum de la guvernanţi, drept soluţii anti-criză, doar vorbe.

Nimeni nu poate înţelege de ce la noi nu pot funcţiona coaliţiile. Probabil că nu ne-am vindecat de sindromul "partidului unic". Dragnea visa azi la sistemul cu primă electorală, pentru a avea doar guverne monocolore. Mi se pare o negare a democraţiei, şi apoi sistemul ăsta nenorocit a condus la instalarea dictaturii carliste, în 1938. Vrem să-i dăm aşa ceva pe mână lui Băsescu? Voi aţi mâncat ciuperci tâmpite?

A şocat, până la un punct, duritatea intervenţiei lui Ion Iliescu la adresa lui Traian Băsescu. Ceea ce a spus el este un ultimatul dat preşedintelui, şi cred că Băsescu ar face bine să-l ia în seamă foarte serios. Asta dacă vrea să aibă vreo şansă în toamnă. Şi ar face la fel de bine să aibă întâlnirea propusă de Ion Iliescu.

Eu cred că o decizie privind ieşirea de la guvernare a fost deja luată. De ce se va oficializa abia în toamnă? Din motive de bani. PSD îl suspectează pe Pogea că pune bani deoparte, pentru pomeni electorale, pe care să-i folosească după ieşirea PSD de la guvernare. Ce va spune PD-L: "uite, cum au plecat hoţii de pesedişti de la guvernare, cum au apărut banii pentru programe sociale". E un risc foarte mare, electoral vorbind.

Din această perspectivă, e mai bine să fii cu ochii pe adversari din interior, nu de pe margine. Şi nu întâmplător unul dintre sacii de box ai PSD a fost musiu Pogea. Care ştie al dracului de bine să măsluiască un bilanţ contabil. Are experienţă: n-a fost ciracul lui Videanu, alt "vrăjitor" al cifrelor?

Sper că după asta PSD se va ţine de cuvânt şi va ieşi cu propunerile alea de măsuri pe care le tot promite. Deşi bate aşa un vânt de vacanţă prin partid, ceva de speriat...

Cognac Quattro!

Am şi eu o slăbiciune(mă rog, mai multe!): emisiunile culinare. Şi când am timp, mă uit pe Euforia Tv. Azi am timp, aşa că, în loc să mă tâmpesc ascultând a mia oară banalităţile emise de "analiştii de după amiază"(după clasificarea lui Mircea Badea) trec pe Euforia, să văd reţete. Am crezut că leşin de râs. Un nene făcea clătite. Crepes Suzette, care va să zică! În reţetă se foloseşte, printre altele, şi un lichior de portocale, Cointreau . Şi ce apare scris pe ecran, la ingrediente? Cognac Quattro! Pasărea Mihai Viteazu! Vedeţi cam ce zace în subconştientul românului? Care sunt visele lui? Orice, numai 4x4 să fie!

Bani publici, orgolii private

Victor Alistar, gureşul preşedinte executiv al Transparency International România, va fi cercetat de Parchet, la sesizarea ANI. Cu care Victor Alistar este în război de vreo doi ani, de când dosarul lui Alistar pentru concursul organizat pentru ocuparea funcţiilor de preşedinte şi de vicepreşedinte ale ANi a fost respins pe motiv de ...copie după buletin!

Numai că şefii ANI sunt şi ei cercetaţi de DNA pentru fapte asemănătoare celor imputate lui Alistar, se pare că şi la sesizarea Transparency International România. Şi uite aşa se încaieră o instituţie (inutilă) a statului cu o organizaţie(inutilă) a societăţii civile, conduse de neşte băieţi care au corupţia în sânge, dar predică altora pe teme de morală şi bună purtare.

Cam ăsta e palmaresul anticorupţie a lui Alistar. Băiatul le ştie! Normal să fie el lupul paznic la oi. C'aşa-i la noi! Doar că războiul ANI cu Alistar se desfăşoară pe şi cu bani publici. Şi se va termina, ca de obicei, în coadă de peşte! Tot ca la noi!

PS: bine e să fii "civic"! Alistar a câştigat anul trecut 372.000 de lei noi, adică peste 90.000 de euro! Făcând gălăgie la televizor! Nu-i mişto lumea în care trăim?

Daţi afară coţofana!

Acest monument de nesimţire trebuie să plece!

Via Lilick

PAC

Politica Agricolă Comună este pe cale să se schimbe dramatic, într-un moment delicat pentru agricultura şi satul româneşti. N-am văzut un punct de vedere clar şi coerent al României, legat de conţinutul acestei schimbări, plecând de la realităţile şi nevoile României. O fi existând, nu zic nu, dar nu este public, deşi acum ar fi momentul, de vreme ce vrem postul de comisar european pe problemele agriculturii.

Am găsit în schimb asta, care aparţine unui olandez. Sunt cinci principii pentru modificarea PAC. Judecaţi şi voi care ne-ar avantaja, care ne-ar dezavantaja.

1. L’UE a besoin d’une politique innovante et de connaissance qui renforcera la compétitivité agricole européenne. . .Dans l’ensemble de l’UE, une politique en faveur de programmes de recherche stimulant l’excellence scientifique et une meilleure cohérence dans le système de savoir européen contribuerait vraiment à améliorer la compétitivité agricole et à assurer la sécurité alimentaire et le développement durable.

2. L’Europe a aussi besoin de restructurer sa politique d’utilisation des sols. Beaucoup de programmes d’amélioration structurelle ont été financés au niveau européen, mais aucun dans le domaine de la production agricole ou de l’utilisation des sols. Le développement d’une Structure Agricole Principale complèterait la Structure Européenne Ecologique Principale. La reforestation et la réparation des écosystèmes naturels devraient aussi faire partie de cette politique d’utilisation des sols.

3. Une politique européenne des systèmes de l’alimentation devrait envisager la production, la transformation, distribution, logistique et vente de façon interdépendante. Les modèles de consommation et les préférences font partie intégrante de tels systèmes...

4. Une agriculture métropolitaine dans un monde à l’urbanisation rapide peu fournir des produits de grande qualité à partir d’une quantité de terre réduite. Ce pourrait être une réponse à la demande croissante de nourriture saine avec une incidence environnementale minimale.

5. Une nouvelle PAC devrait comporter une politique de protection des paysages européens. Mais un héritage culturel ne devrait pas être partout préservé et pas à n’importe quel prix. Et elle ne devrait pas être une politique défensive qui tendrait à se concentrer sur les terres de pauvre qualité.

Laszlo Tokes pentru noi/Este Brejnev doi!

Pentru cei care nu ştiu, doctrina Brejnev este cunoscută şi drept doctrina "suveranităţii limitate". Cu alte cuvinte, Moscova spunea ţărilor satelit: "faceţi ce vreţi, cu condiţia să vrem şi noi!"

Aflat după cai verzi pe pereţi la Washington, lui Laszlo Tokes i se scoală doctrina: "Trebuie luptat pentru obtinerea dreptului la autonomie al minoritatilor maghiare de peste granite, pe baza suveranitatii limitate si prin construirea sistemului de autonomii."

Şi mai predică avocatul Diavolului: "Din cauza politicii actuale ungare fata de minoritatea maghiara, maghiarimea este ca o armata imprastiata. Daca se va strange insa laolalta si va sti sa-si uneasca fortele, atunci ea se va transforma intr-o armata capabila sa loveasca". Pe cine să lovească, NE-sfiinţia voastră? Nu detaliaţi?

Bun, să n-o lungim: acest ipochimen reprezintă România în PE, nu Budapesta, nu Moscova sau Washingtonul. S-a încins tărâţa hegemonică în el? Nu-l răcorim, cerând invalidarea mandatului de eurodeputat? Ce ziceţi, punem de-o cooperativă în acest sens?

Un Zăroni pe stil nou

Îmi place din ce în ce mai mult Theodor Paleologu! Parol! Măcar nu te plictiseşti cu el. Şi când le zice, le zice! După ce Băsescu a fost trecut în categoria "pleaşcă", acum Paleologu le-a livrat românilor o nouă dilemă: unde-l situează, pe axa intelectual-bou, pe Băsescu?

"Cu cât o ţară mică e mai mică, cu atât este mai necesar ca şeful statului să fie un intelectual de anvergură. O ţară mare poate să-şi permită luxul de a avea şi un bou drept preşedinte. Problema este că România este la mijloc. Nu este nici aşa, nici aşa. Deci, ne aflăm între, ca de obicei. Nici prea-prea, nici foarte-foarte”.

Mi se pare mie, sau acest nou Zăroni vrea să fie remaniat, şi nu ştie cum?

PS: îmi pare rău, dar am avut dreptate! În loc să-şi pună în piept eticheta de "tâmpit", şi să protesteze astfel faţă de mârlănia lui Băsescu, lichelele care ţin loc de "elite intelectuale" au sărit să-l apere. Două monstre de pupincurism: Cărtărescu şi Liiceanu.

Băsescu e'n toate!

Un fragment din discuţia lui Băsescu, la BookFest, cu Liiceanu demonstrează că ştia nu doar despre decizia Curţii Constituţionale, care fusese sesizată de CSM, parcă, ci şi despre soluţia Parchetului General în ceea ce-l priveşte pe Ion Iliescu. Dovadă că se i confesa lui Liiceanu, spunându-i că se gândeşte la formarea unei comisii Tismăneanu bis, care să "condamne" mineriada. De fapt, el vrea să-şi construiască un instrument electoral, pe care să-l folosească împotriva lui Geoană şi a PSD în alegerile din toamnă. Punem pariu că are deja formată comisia şi editate "documentele de condamnare"?

Omul ăsta nu-şi dă seama că partea aia radicală a societăţii, care vibra la auzul parolei "13-15 iunie" nu mai există? Că românii au alte griji şi nevoi? Că e criza pe noi cât casa? N-a încercat să i-o tragă cu "mineriada" lui Oprescu, şi ce-a făcut? A luat-o în mână! Ceea ce i se va întâmpla şi acum, cu sau fără Comisie!

Măgarul şi poliţistul

O presă tot mai cretină face mişto gros de un poliţist, care scrie într-un proces verbal următoarele: nu se poate afla al cui e măgarul care a produs un accident, fiindcă "acest animal, respectiv măgarul, parcurge zeci de kilometri în căutarea femelei, pentru împerechere”.

Ce e de belit făsuiul aici? A spus poliţistul un neadevăr? Câte accidente similare, soldate cu morţi şi răniţi, nu s-au întâmplat, fără să se poată identifica proprietarii animalelor, lăsate de capul lor pe şosele de stăpâni inconştienţi?

Nu tot presa noastră tembelă a făcut un mişto crunt de decizia implantării cipurilor de identificare la animale, şi mai grav, a intrat în războiul dintre firmele care doreau să pună mâna pe afacere? Acum nu vrea să-şi asume nicio responsabilitate? Implantarea cipurilor nu era un angajament din procesul de aderare la UE? Uite că măgarul iubăreţ nu avea cip. Prinde orbul, scoate-i ochii!

Nu mai vorbesc despre faptul că, citind comentariile cititorilor, ajungi să iubeşti stilul prozei administrative a poliţistului.

Am doar două nedumeriri: de unde ştie poliţistul că măgarul parcurge zeci de kilometri pentru a se împerechea? Eu n-am găsit referinţe în "domeniu", dar dacă i-a zis veterinarul, de ce nu? Dar ce măgar potent era ăla, de vreme ce sezonul de împerechere la măgari începe prin aprilie, şi durează până prin iulie, iar el a dat colţul în septembrie, umblând după huţa-huţa! Cred că poliţistul avea şi umor! Iar măgarul n-avea calendar!

De pe pajişte în farfurie

Aveţi mai sus o schemă a formării preţului la carnea de vită, din momentul cumpărării vacii în viu de la crescători, până în farfuria consumatorului. În Franţa, nu la noi, pentru că la noi vacile mor fie de bătrâneţe, fie nu le mai creşte lumea. Merită să citiţi şi comentariile care însoţesc articolul.

Se întâmplă şi la alţii

Nu că asta mi-ar produce mari satisfacţii. Nu simt nicio bucurie când văd că a dat colţul şi capra vecinului. Dar trebuie să fim conştienţi că probleme cu justiţia au toate ţările europene, şi păstrând scala, sunt la fel de grave ca şi ale noastre. Peste tot lipsesc banii necesari unui act de justiţie tot mai scump, pentru că lumea în care trăim este tot mai complexă, printre altele. Peste tot Justiţia are probleme cu recrutarea şi pregătirea judecătorilor şi procurorilor.

Aşa că poate mai lăsăm isteriile mediatice şi discursurile cretinoide ale lui Băsescu pe tema "justiţiei" şi vedem care sunt cu adevărat problemele din domeniu şi le şi rezolvăm.

Puţin balsam pe mândria noastră naţională, în cazul în care mai există: "Le Conseil de l'Europe classe la France au 35e rang sur 43 pour son effort en faveur de la justice, derrière des pays comme la Moldavie et la Roumanie."

Sfârşitul unei aberaţii

Azi, Ion Iliescu şi alţi responsabili guvernamentali şi militari au fost scoşi de sub urmărire penală în dosarul "Mineriadei". Este un moment de luciditate al Justiţiei române, care nu putea continua să se facă de râs cu încadrările aberante din dosar.

Am scris, nu o dată, despre acest lucru. S-a încercat rescrierea istoriei cu mâna Justiţiei. Cei care au făcut presiuni pentru confirmarea viziunii lor asupra evenimentelor din acele zile dureroase pentru noi toţi au făcut în acelaşi timp un mare rău Justiţiei, dar şi României. Mai mult, dosarul era aberant pentru că în cazul în care acuzaţiile erau admise, se nega dreptul statului de a se apăra de agresiunile celor certaţi cu legea.

Nu mă aştept ca "societatea civilă" şi o serie de jurnalişti şi politicieni să înţeleagă ce s-a întâmplat astăzi. Mai mult, mă aştept la o adevărată isterie pe această temă. Dar va trece şi asta. Şi poate ne vom ocupa, în sfârşit, de ceea ce este important pentru viitorul nostru.

Încă ceva: poate acum Justiţia va fi curioasă şi va încerca să afle cine au fost cei care au stat la originea Mineriadei, prin violenţele din 13 iunie 1990.

De la "golani" la "tâmpiţi"

Ion Iliescu a comis-o în 1990, când s-a referit la nişte golani, spunându-le pe nume. S-a născut, graţie domnilor Liiceanu şi compania, fenomenul Golaniadei, deşi ştiau foarte bine la cine se referea Ion Iliescu. Cei care au ocupat iniţial Piaţa Universităţii erau nişte marginali. Chiar golani, la propriu. Apoi au apărut şmecherii care au făcut din Piaţa Universităţii maşină de spălat conştiinţe şi biografii. Am tot respectul pentru cei care au crezut sincer că punându-şi în piept eticheta "golan" aderă la o mişcare care promovează un set de valori morale. Şi le înţeleg decepţia: au luat o ţeapă de zile mari.

Acum cred că este cazul să generăm o nouă mişcare de protest, să ieşim toţi cu etichete de "tâmpit" în piept, pentru că azi preşedintele Traian Băsescu a reparat o gafă cu o gafă şi mai mare: se explică în faţa lui Liiceanu, declarând public: "am vrut să spun că şcoala produce tâmpiţi".

Cât de confortabil s-o fi simţit după explicaţia asta Liiceanu, numai el o ştie. Dar la nesimţirea lui, ce mai contează!

Deci, ce face societatea civilă, aia intelectuală, ieşită dintr-o şcoală care produce tâmpiţi? Pune de-o nouă "Golaniadă", şi-l sancţionează pe Băsescu, sau continuă să-l pupe'n cur? Ce vom face noi, cei care am fost grav insultaţi, la grămadă, de un beţiv penibil? Cât îl vom mai suporta pe acest tembel?

Mi-e silă!

România abia începe să dea pieptul cu criza economică şi cu efectele ei sociale. Nu fac parte dintre naivii care cred că puteam scăpa de criză dacă Iubitul Conducător avea la Palatul Victoria un cirac al lui, şi nu pe Tăriceanu. Acum are un idiot perfect, pe care-l mânuieşte cum vrea, şi ce-a făcut? Rahatul praf!

Înainte de orice discuţie, trebuie să ne punem serios întrebarea: care a fost sensul adevărat al schimbărilor din 1989? A fost vorba despre democraţie, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti? Poate, dar marginal. Dovadă că la auzul cuvântului "democraţie" nu mai tresare nimeni, participarea la alegeri scade alarmant, încrederea în Parlament şi în partidele politice tinde spre zero.

A fost vorba în principal despre lărgirea pieţelor, în cel mai pur stil imperialist. Abordarea a fost identică şi din partea europenilor, şi din partea americanilor. Uitaţi-vă cum arată acum economiile ţărilor din Est, care au fost transformate în pieţe de desfacere, în rezervoare de forţă de muncă ieftină şi de creiere, cărora li s-au luat pe nimic industriile profitabile şi băncile, şi au primit în loc gunoaiele "societăţii de consum".

Acum sunt obligate să se împrumute cu sute şi mii de miliarde de euro pentru a nu da faliment, după ce toată seva le-a fost suptă de noii lor stăpâni. Şi ce-au primit pentru asta? Dreptul de a muri în războaiele stăpânilor, dreptul de a munci la negru, pentru că, deşi cetăţeni europeni, li se neagă drepturi fundamentale, dreptul de a fi ţinta extremiştilor rasişti din "metropole".

Cortina de Fier din Europa a rămas, bine mersi, la locul ei. Doar ne prefacem că nu mai există. Solidaritate, egalitate, cuvinte goale de conţinut. Doar nişte elite din Est care au adoptat limbajul şi obiceiurile stăpânilor şi fac munca murdară în locul lor, pentru a rămâne stăpânii imaculaţi şi "repere" aspiraţionale.

De aceea NU veţi vedea vreo dezbatere seriasă despre criză şi despre felul în care se poate ieşi din ea, în Est. Pentru că o astfel de dezbatere ar pune sub semnul întrebării nu doar "capitalismul", ci şi întreg eşafodajul moral al "revoluţiilor" din 1989 din Est. Aceste ţări trebuie să rămână în continuare slugile Occidentului, pieţe de desfacere şi rezervor de forţă de muncă.

Aşa că Traian Băsescu va continua să facă ce ştie el mai bine, adică să muşte pe toată lumea de cur, să se amestece în Justiţie, să facă circ pe televiziuni, să bată câmpii şi mai ales să-şi îmbogăţească familia şi apropiaţii, intelectualii vor continua să facă pe anticomuniştii, vânzând arhivele României, proştii vor continua să muncească pentru bunăstarea băncilor străine, câmpurile vor continua să crape de arşiţă, importurile de alimente vor aflui în continuare, românii vor continua să fie umiliţi în Occident şi la ei acasă.

Nu mai avem "economie naţională". Este inutil să faci planuri de salvare pentru ceva ce nu există. Este inutil să risipim bani publici în proiecte himerice, care nu aduc nimic pentru români. Oricum deciziile nu se iau la Bucureşti. La Bucureşti se negociază parandărăturile. Atât.

Români umiliţi de stat?

Cretinii ăia de la "Realitatea Tv" discută despre birocraţie, până la urmă, şi deplâng tratamentul pe care sunt obligaţi să-l îndure la diverse ghişee unii dintre cetăţenii acestei ţări. O realitate pe care n-o contestă nimeni. Numai că ei titrează: "Români umiliţi de stat".

Nu, nu este vorba despre români umiliţi de stat, ci de români umiliţi de alţi români! Pentru că animalele alea din dosul ghişeelor, care umilesc români sunt tot români, nu sunt "stat". Şi nici extratereştri! Statul este, în cazul de faţă, o abstracţie, adusă în discuţie pentru a NU găsi responsabili.

De decenii, subversiv sau pe faţă, împotriva statului, ca sistem de gestiune colectivă a riscurilor, se duce un război crâncen, care are drept obiectiv slăbirea lui, pentru a-i drena resursele. Pentru noi statul este un duşman, ca atare orice atingere adusă lui este o victorie: să furi o floare sau un copac proaspăt plantate de primărie, să distrugi mobilier urban, trenuri, autobuze, să mergi fără bilet, să-i agresezi pe funcţionari, pe medici, pe profesori, pe poliţişti, să furi din bunul public, orice act antisocial este o victorie împotriva statului, iar derbedeii nişte eroi.

Văd că România ajuns patria talibanilor statului minimal. Dacă tot le place lor asta, de ce nu se mută în Somalia? Că mai stat minimal ca acolo, nicăieri!

A, că avem o problemă în ceea ce priveşte calitatea funcţionarilor publici, da, o avem. Dar nici nu facem nimic pentru a o rezolva, pentru că, de fapt, nu vrem s-o rezolvăm. A o rezolva înseamnă să cheltuieşti bani pentru selectarea şi pregătirea lor, pentru dotarea instituţiilor publice, pentru programe de comunicare publică. Şi ce mai rămâne pentru "privaţi"? Cu ce mai cumpără ei tutelor gimiciuuri şi vuitoane, merţane sau Q7? Nu e mai simplu să plăteşti nişte tâmpiţele cu microfon, să înjure statul, pentru a legitima jaful cu scuza că statul este duşmanul cetăţeanului?

Iar românii care se află de o parte şi de cealaltă a ghişeului trebuie să ştie că vor fi respectaţi doar dacă la rândul lor îi respectă pe ceilalţi. Fără respect reciproc nu se poate schimba nimic în relaţia românilor cu ceilalţi români.

Bravo, musiu!

O fi Nicolas Sarkozy musiu Bing-bling, s-o înălţa el pe vârfuri să pară mai înalt, dar în ceea ce face şi gândeşte, în politică, e mare! Gândeşte în perspectivă, are idei, are şi discurs clar şi coerent, este un vizionar, chiar dacă din când în când sare calul. Dar măcar o face cu graţie!

Vă invit să citiţi cu atenţie discursul lui la Geneva, la Organizaţia Internaţională a Muncii, prima instituţie din sistemul Societăţii Naţiunilor, care sărbătoreşte 90 de ani de la înfiinţare. Veţi înţelege de ce PSF a luat un jenant 16% din voturi la alegerile europene din 7 iunie.

Să fiu bine înţeles: omul nostru este un populist abil. Dar discursul lui re substanţă şi pune corect problemele, mai mult, propune şi soluţii, multe pertinente. Aşa că am să citez din discurs, fie şi pentru a înţelege oamenii lui Băsescu ce îănseamnă să fii consilierul unui şef de stat.

"Je pose une question : allons-nous tirer les leçons de l’Histoire pour qu’elle ne recommence pas ? Ou bien allons-nous refaire les erreurs du passé avec des conséquences qui pourraient bien se révéler aussi désastreuses ? Alors que l’économie mondiale se trouve plongée dans une crise sans précédent depuis la Deuxième Guerre mondiale pouvons-nous attendre ? Face à la misère, à la faim, au travail forcé, aux conditions de vie dégradantes qui sont faites à tant de femmes et d’hommes dans le monde, avons-nous le droit d’attendre ? Face au réchauffement climatique et aux menaces qu’il fait peser sur la stabilité du monde et sur la survie d’une partie de l’humanité, avons-nous le temps d’attendre ? Face à l’épuisement des ressources non renouvelables jusqu’à quand devons-nous attendre pour produire différemment, pour vivre autrement, pour développer d’autres énergies ? Face à un capitalisme financier devenu fou à force de n’être soumis à aucune règle et dont on commence à mesurer à quel point il peut être destructeur, est-il bien raisonnable d’attendre encore ? Faut-il attendre que la crise économique, financière, sociale, écologique se transforme en crise politique majeure à l’échelle planétaire pour nous décider enfin à changer au risque qu’il soit trop tard ?

N’avons-nous pas assez attendu pour réguler une mondialisation qui, à côté de l’abondance de richesses qu’elle contribuait à créer, faisait grandir des poches de misères et de frustration ? La régulation de la mondialisation, c’est la question centrale. Le monde ne peut pas être gouverné que par la loi de l’offre et de la demande. La mondialisation ne peut pas être l’alibi de tous nos renoncements politiques, intellectuels et moraux. Or c’est ce à quoi nous condamne l’absence de régulation mondiale. Oserai-je ajouter que la mondialisation ne survivra pas à la loi de la jungle. Parce qu’il ne peut pas y avoir de liberté sans règles."

"Il y a deux types de mondialisation. Celle qui privilégie la croissance externe, chacun cherchant par tous les moyens à prendre les emplois et les marchés des autres. Celle qui privilégie la croissance interne, c’est-à-dire un modèle de développement dans lequel chacun produisant plus et consommant davantage contribue au développement de tous. La première pousse à l’extrême la logique de la compétitivité à tout prix en recourant à toutes les formes de dumpings, à des politiques commerciales agressives, à l’écrasement du pouvoir d’achat et du niveau de vie. La deuxième s’appuie sur l’augmentation de la productivité, l’élévation du niveau de vie, l’amélioration du bien être. La première est conflictuelle. La deuxième est coopérative. La première oppose le progrès économique et le progrès social. La deuxième au contraire les lie l’un à l’autre. Tout l’enjeu aujourd’hui est de faire passer la mondialisation de la première logique à la seconde. Ceux qui ne veulent rien changer prétendront que c’est chimérique."

"Le problème des normes sociales et environnementales est l’un des plus difficiles. Il nous oblige à nous interroger sur ce qu’il faut bien appeler « la marchandisation du monde . C’est à dire l’extension progressive de la sphère marchande à toutes les activités humaines qui a été l’une des caractéristiques majeures de la mondialisation des vingt dernières années et qui a mis le droit du commerce au dessus de tout. Mais la santé, l’éducation, la culture, la biodiversité, le climat, le travail ne sont pas des marchandises comme les autres. On sait l’énergie que la France a mise à faire valoir le respect de la diversité culturelle. Elle mettra la même énergie à placer sur un pied d’égalité le droit de la santé, le droit du travail, le droit de l’environnement et le droit du commerce. Elle mettra la même énergie à lutter contre la tentation du protectionnisme et à défendre l’idée que l’OMC ne peut pas être seule à décider de tout et que chaque institution spécialisée doit avoir sa part dans la définition des normes internationales et dans leur mise en oeuvre."

"La gouvernance mondiale du XXème siècle ne peut pas être celle du XXIème siècle. Nous avons déjàtrop attendu. J’appelle à associer les grands pays émergents à la gouvernance mondiale. Nous avons trop attendu pour qu’ils soient représentés parmi les membres permanents du Conseil de sécurité. Trop attendu pour élargir le G 8 à 13 ou 14 membres. Comment peut-on espérer gouverner le monde en laissant de côté plus de la moitié de l’humanité ? J’appelle à soumettre le libre échange à une exigence de réciprocité. Sur ce point aussi nous avons trop attendu au point de dénaturer le libre-échange et de dresser contre lui ce qui devrait en être les plus ardents défenseurs. J’appelle à ce que les interventions du FMI, de la Banque mondiale, des banques de développement, du PNUD soient soumises à une conditionnalité environnementale et à une conditionnalité sociale. Il n’est quand même pas normal que le FMI ou la Banque Mondiale viennent au secours d’un pays sans qu’on puisse lui demander de respecter des règles élémentaires en matière d’environnement, de droit du travail ou de santé publique. On ne peut pas accepter que l’aide internationale serve à encourager le travail forcé ou le travail des enfants ou une pollution qui menace l’avenir de la planète. Mais, on ne peut aborder ce problème de la conditionnalité sociale ou environnementale sans poser la douloureuse question des politiques d’ajustement. Car on ne peut pas demander à un pays de respecter un certain nombre d’exigences sociales et lui imposer en même temps, comme on l’a trop souvent fait par le passé, des plans d’ajustement ayant des conséquences sociales et humaines désastreuses.

Pour pouvoir donner des leçons, les organisations internationales doivent d’abord se les appliquer à ellemême. On ne peut pas non plus exiger des pays pauvres et des pays émergents des efforts qu’ils ne seraient capables d’accomplir sans ruiner définitivement leur économie et leurs possibilités de développement. Les efforts demandés doivent être raisonnables et progressifs, et à tout effort doit correspondre une aide au développement accrue. C’est dire que l’on ne pourra progresser dans l’intérêt de tous que si l’effort est partagé, que si les pays les plus avancés sont capables de partager leurs rentes, de faire preuve d’une solidarité et d’une générosité bien comprises. Il n’y aura aucun progrès si l’aide au développement reste au niveau où elle est et si elle n’est pas regardée comme le complément indispensable des conditionnalités environnementales et sociales sans lesquelles la mondialisation est condamnée à l’échec. Je voudrais proposer une autre révolution dans la gouvernance mondiale pour que les normes qui sont inscrites dans les accords internationaux soient effectivement appliquées. A quoi servent des normes qui n’ont aucun caractère obligatoire ? Cette révolution repose sur l’idée que les institutions spécialisées puissent intervenir dans les litiges, notamment les litiges commerciaux, par le biais de questions préjudicielles."

Când vom avea un discurs la fel de puternic din partea unui lider de stânga, român sau european, daţi-mi şi mie de ştire! Şi fiindcă veni vorba, citiţi, dacă vă ţin nervii, şi discursul lui Băsescu de azi, de la o reuniune de lucru a CESE.

PS: un articol despre social-democraţie în "Le Monde". Şi o explicaţie pentru succesul dreptei şi eşecul stângii în alegerile europene.

O întrebare

Isterie pe televiziunile de ştiri: îl lasă Camera Deputaţilor fără "imunitate" pe Năstase sau nu? Am pus imunitate între ghilimele, pentru că totul a devenit o farsă sinistră. Năstase a mai fost cercetat şi trimis în judecată pentru fix aceleaşi acuzaţii. S-au şi judecat o perioadă dosarele Tamara şi "termopanele". A intervenit CCR. Mă rog, cunoaşteţi povestea.

Acum vine madam Kovesi şi cere Parlamentului să refacă un vot, pentru că s-a schimbat procedura de vot. Este o tâmpenie monumentală, care anulează esenţa parlamentarismului: autoritatea lucrului votat. Ca şi autoritatea lucrului judecat, de altminteri. E ca şi când ai vrea să revotezi toate legile ori de câte ori se schimbă majoritatea parlamentară. Suntem în plin absurd.

Trecem: în fond, cu sau fără votul de azi, problemele din Justiţie sunt tot alea, şi Raportul CE tot jalnic, pentru noi. Dar Băsescu face acum curăţenie printre posibilii contracandidaţi: l-a muşcat de cur pe Isărescu, duminică, în guvern, cu televiziunile în păr, a pus tunurile oficioaselor pe Oprescu, preventiv, Duda a ieşit din peisaj, iar Antonescu se scoate singur. Se teme că PSD l-ar putea nominaliza brusc pe Năstase, în locul lui Geoană, după modelul patentat tot de Băsescu. Şi, cum am mai scris, singurul care are chef să se bată cu Băsescu este AN. Aşa că a reînceput circul.

Numai că pe fondul isteriei generale au scăpat atenţiei nişte fapte ale Iubitului Conducător. care mă obligă să întreb: legea permite să faci ce vrei cu banii strânşi pentru o campanie electorală? Pentru că lui Băsescu i-au rămas destui bani de la Referendum, şi cu ei a construit o casă pentru nişte sinistraţi. Bun: gestul e nobil. Dar e şi legal? Adică poţi face orice cu banii din astfel de conturi? Te poţi duce şi la curve? Mişto!

Sigur, pe madam Kovesi astfel de lucruri n-o interesează. E evident de ce e atât de discretă în cazul de faţă: cine ştie peste ce mai dă în conturile Marelui Timonier!

TINA, TIND, sau TATA ?

Nu e vorba nici de Tina Turner, nici de micuţul autoturism al indienilor de la firma Tata. Este vorba despre un slogan al fostului premier britanic Margaret "Doamna de Fier" Thatcher, care spune în esenţă că, în ciuda crizelor, rateurilor, suferinţelor provocate, polarizării sociale, sărăciei induse în mari zone geografice, nu există alternativă la capitalism şi la neoliberalism, ca ideologie. TINA: "There is no alternative"!

Nu-mi aminteam de sloganul Doamnei de Fier dacă nu citeam azi două editoriale care spun, în esenţă, acelaşi lucru: că nu există alternativă la capitalism. Şi că ar fi bine să ne luăm gândul de la a căuta alternative, pentru că ele nu există. Mai bine îl mai oblojim pe ăsta, îl mai ajustăm, îl mai vopsim, şi e ca nou.

În NYTimes Ross Douthat comite un editorial, "Recesiune şi revoluţie", cu trimitere la evenimentele din Iran, puse în contextul crizei economice. Şi spune ceva de genul "slavă domnului că nu mai avem, ca în anii 30, o Italie şi o Uniune Sovietică, drept modele alternative! Acum, cine dracu' se uită la Iran ca alternativă? Sau la Putin, sau la Chavez?"

Concluzia tipului este asta: "Our current global economic crisis was created by Western-style democratic capitalism. But it hasn’t turned into a crisis for democracy and capitalism, because nobody has a plausible alternative."

Cu alte cuvinte, dacă acum mai exista comunismul, ca alternativă, capitalismul şi democraţia de tip occidental ar fi intrat în criză; aşa ele doar au băgat lumea în criză. Acum înţelegeţi de ce pierde teren stânga peste tot în Europa şi în lume? Pentru că nu este în stare să construiască o alternativă, în limitele democraţiei şi economiei de piaţă de tip occidental. Şi înţelegeţi de ce nu mai vine lumea la vot? Pentru că nu are ce alege. Suntem, practic, în situaţia partidului unic, pentru că între stânga şi dreapta "there is no difference!" TIND, nu?

Al doilea editorial este cel al lui Fareed Zakaria, în Washington Post, "The Return of Capitalism", scris tot din perspectiva TINA. "With all its flaws, capitalism remains the most productive economic engine we have yet invented. Like Churchill's line about democracy, it is the worst of all economic systems, except for the others."

Susan George propunea TATA! (There Are Thousands of Alternatives!), şi-i dau dreptate. Totul este să-ţi pui mintea la contribuţie şi să nu mesteci idei de gata. Altminteri vom cunoaşte, la propriu, sfârşitul istoriei, dacă repetăm greşeala transformării în dogmă a capitalismului, aşa cum s-a întâmplat cu socialismul.

Visul unei nopţi de vară

Pierderi planificate

Sorin Ovidiu Vântu şi-a planificat pierderi de 25 de milioane de euro pentru acest an. Este preţul libertăţii? Întrebarea este cât se poate de serioasă. 25 de milioane de euro reprezintă o sumă. Mai ales în plină criză. În plus, dacă nu mă înşeală memoria, trebuie să dea cu subsemnatul la DNA pentru returnarea aia de TVA de circa 62 de milioane de euro. e clar că se află la mare înghesuială, iar afacerile lui cu statul şi-au cam dat obştescul sfârşit. Nu-i rămâne decât să cumpere bunăvoinţa lui Zeus, făcând din Realitatea Tv televiziunea de casă a portocaliilor şi a lui Băsescu. Mai ales a lui Băsescu. Sigur, va mima "neutralitatea", dar adversarii lui Băsescu vor avea parte de cel mai mizerabil tratament cu putinţă.

Ce mă nedumereşte este naivitatea celor care cred că Băsescu are cuvânt şi-şi respectă angajamentele. A lăsat legiuni de cadavre în urma lui, oameni care crezut că pot fi egali cu el, că-i pot fi parteneri. Şi cu toate astea, se găsesc şi acum indivizi care să se încreadă în el. Treaba lor. Dar să-ţi plăteşti "execuţia" cu 25 de milioane de euro mi se pare exagerat. Când însă nu munceşti pentru bani, ci îi furi, precum SOV, asta se pare că nu are importanţă. Acum...

Dimensiunea unei tragedii

Am discutat în dimineaţa asta cu un fost ministru al agriculturii, un om modest şi cu dragoste de pământ. Şi-mi spunea că în acest moment peste 5,7 milioane de hectare de pământ arabil sunt nemuncite, pline de scaieţi şi bălării. L-am întrebat care ar fi soluţia. Mi-a spus că, în actualul sistem, nu există soluţie. Şi lucrurile se vor agrava. Vor exista mari exploataţii, de genul celor ale lui Porumboiu, pe zeci de mii de hectare, şi câteva medii, de până la o mie, două de hectate, şi în rest mai nimic.

Asta mi-a adus aminte de un studiu al lui Gusti, din anii 40 ai secolului trecut, făcut în satul bunicului meu, undeva pe lângă Piteşti. Din el rezulta că toate exploataţiile agricole cu o suprafaţă de sub 7,5 hectare erau cumpărătoare nete de mâncare. De unde ideea că România era "grânarul Europei"?

Deşertificare, deteriorarea calităţii pământului, eroziune, alunecări de teren, pământul arabil la României este în pericol. O soluţie ar fi: statul să cumpere terenurile de la cei care nu le mai cultivă, să le comaseze, să le transforme în exploataţii agricole la cheie şi să le vândă celor care vor să facă agricultură. Nu am fi singurii care procedează în acest fel. Au făcut-o şi francezii, şi nemţii, şi alţii. Şi le merge bine.

Avem de ales: murim de foame sau devenim dependenţi total de importuri, dar respectăm dogma neintervenţiei statului în economie, sau o dăm dracului de dogmă şi ne vedem interesul! ca de obicei, vom alege dogma, pentru că ţara asta a ajuns sclava importatorilor. Nu mai pomenesc de elitele ei intelectuale. Care se vând cui dau mai mult. Şi acum importatorii dau mai mult! Deci se vor opune, cu isterii anticomuniste, unei astfel de abordări.

Despre astea nu vorbeşte Traian Băsescu. Lui îi lipsesc chelnerii şi tinichigii, nu fermierii. Fiecare cu ce-l doare...

O întrebare

Ideea nu-mi aparţine, am furat-o de aici. Dar întrebarea mi s-a părut interesantă. Deci, care ar fi personajul care v-ar face plăcere să vă însoţească o zi la plajă? Să ştiţi că răspunsul nu este atât de uşor! Eu l-aş alege pe Vincent Moreuil, din "Les Pianos Mecaniques" , de Henri-Francois Rey. Fie şi numai pentru că depresia lui m-a ajutat să uit de depresia mea. Poate voi povesti odată...

Tinichigeria salvează România!

Traian Băsescu seamănă tot mai mult cu Nicolae Ceauşescu, mai ales în modul în care se raportează la realităţi şi înţelege să dea răspunsuri problemelor societăţii. Aceleaşi vorbe goale, aceleaşi sfaturi de doi bani, aceeaşi lipsă de respect pentru colaboratori, pe care el îi umileşte public. Măcar Ceauşescu o făcea în privat!

Problema lui Băsescu este una simplă: cum să mulgă cât mai multe voturi într-un an în care coana recesiunea a lăsat stearpă vaca democraţiei. Aşa că azi s-a dus să dea indicăţii preţioase Guvernului, întrunit în şedinţă degeaba, dar stategic, astfel încât televiziunile să-şi poată convoca analiştii şi să pornească maşinile de tocat vorbe.

Şi, ca un urmaş al lui Ceauşescu ce se află, Băsescu s-a apucat să-şi dea cu părerea. Evident, după ce ne-a anunţat oficial că am intrat în recesiune. Ca un vaşnic şoim al hipermarketurilor ce se află, Băsescu putea să-şi dea seama de asta de vreo trei luni. E un pustiu prin magazine, ceva de spaimă!

Aşadar, un potop de veşti proaste de la Băsescu: şomaj, bani de salarii mai subţirescu, rectificare bugetară în minus la sfârşitul verii, a doua pe acest an, mă rog, tot tacâmul. Le-a tras un perdaf şi miniştrilor, mai uşor celor din PD-L, mai apăsat celor din PSD. Mai ales doamna Andronescu a fost luată la palme. "Doamna Andronescu, am o rugaminte: sa nu mai treaca un an fara reforma in Educatie. Despre papadie, salata sau Herodot poate afla orice copil care intra pe Google. Hai sa revenim pe o programa adecvata neicarcata si pe cat posibil adaptata economiei romanesti. Nu mai avem mecanici auto, tinichigii auto, nu mai avem licee de alimentatie. Hai sa facem ospatari si ce ne trebuie. Noi facem filosofi si oameni neincadrabili in campul muncii cu usurinta. Poate revenim la liceele CFR... Va spun prieteneste, lasati sportul in scoli".

Auzi, Liicene, în afară de pupat în cur Iubitul Conducător, nu eşti bun de nimic! Nu eşti angajabil, economia nu are nevoie de filosfi, are nevoie de tinichigii! Ţi-ai ratat cariera, Liicene! Tinichigiu trebuia să te faci, să salvezi România, mama ei de treabă!

Şi dacă tot era dus la muls voturi, Înţeleptul Timonier are şi soluţia pentru a nu intra musca "fraudelor" în căldarea sa cu voturi: 17.800 de calculatoare, câte unul în fiecare secţie de votare, pentru a şti în timp real cine a votat şi cine nu. Neşte băieţi din industria IT au deschis deja şampania!

Pe vremuri celor care aduceau veşti proaste li se rezerva un tratament de favoare: se pupau în bot cu leul sau cu gâdele. Acum cel mult intră în gura lui Gâdea, ceea ce nu este întotdeauna de rău. Alte vremuri, alte obiceiuri...

Una peste alta, recesiune avem, şi ieşim din ea cu mai mulţi tinichigii.

Visul leneşului

Dacă Jay Leno ar mai avea emisiune, parcă îl aud comentând asta: "Ce se întâmplă că naţiunea noastră? Atât de leneşi am ajuns?" Ei, da, atât de leneşi! Să te duci la slujbă, la biserică, şi să nu te dai jos din maşină, iată visul leneşului devenit realitate!

Mircea Ionescu Quintus

Un interviu minunat cu Mircea Ionescu Quintus, în EvZ. Nu degeaba sunt eu un liberal de stânga: apreciez liberalii care înţeleg ce înseamnă liberalismul, în special toleranţă şi moderaţie. Pun pariu că îşi va lua ceva scaltoace de la "prieteni" pentru ceea ce spune, dar merită: a dat o lecţie de bun simţ unei clase politice în care nesimţirea e la ea acasă.

"Impresia mea este că domnul Băsescu prea se popularizează. Nu ştiu dacă asta e firea lui. Dacă e aşa…Sunt momente în care eu nu văd în el pe preşedintele României. Îmi place când îl văd îmbrăcat frumos, când vorbeşte şi nu vorbeşte rău. Dar când îl văd cu alea de marinar şi cu drăciile alea pe cap, nu-mi pică bine treaba asta. S-ar putea ca altora să le placă. Dacă aş fi ajuns preşedintele ţării, aş fi ştiu că sunt lucruri pe care pot să le fac şi lucruri pe care nu pot să le fac. Or el se urcă în maşină de la şpriţ, râde prea mult. Să ştiţi că nu era aşa de vesel ca ministru. Era mai serios niţel. Cred că se bucură când e înconjurat."

Cum să nu! Să fii preşedintele României e un motiv de permanentă bucurie! Şi de hlizeală!

"Eu prin talibani înţeleg radicalii. Eu am fost observant şi întrebat de ce dau mâna cu Vadim. Ţin minte că Iliescu era preşedinte şi la Vălenii de Munte, unde sunt serbările acelea, a venit preşedintele, a dat mâna, mâna, mâna, a ajuns la mine şi m-a îmbrăţişat. Ne ştiam. E, eu am avut necazuri în partid din cauza asta. Mi-au zis: „De ce, dom'le, te-ai pupat cu Iliescu?” Nu era râios, a fost un gest politicos. Dar genul ăsta de talibani avem: să nu te ai bine cu adversarii. Un exemplu de la noi e Haşotti. E machedon ca Becali. Păi cu ăştia nu te joci. Bagă cuţitu-n tine dacă simt ei că eşti adversar periculos. Genul acesta de oameni pot influenţa sau pot să nu influenţeze. Talibanism există în toate partidele şi sunt cei care nu acceptă nici o părere. Merg precum caii, să nu vadă în stânga sau dreapta."

Întrebarea este: cine va lupta la noi cu talibanii din politică? Dar cu talibanii din rândul elitelor intelectuale? Sau din rândul jurnaliştilor? Toţi au făcut irespirabilă atmosfera dezbaterii publice în România. Şi din păcate vocea politicienilor precum Mircea Ionescu Quintus este tot mai slabă...

Scoateţi fotbalul în afara legii!

Ceea ce se joacă pe stadioanele noastre e orice, numai fotbal nu! Ultima picătură o reprezintă finala Cupei României, unde şi-au dat în petec suporterii timişoreni, ăia civilizaţi şi europeni. Au invadat terenul, s-au bătut cu jandarmii, au distrus scaune.

Cât va trece până în momentul în care violenţa socială va ieşi din stadioane la drumul mare? Galeriile echipelor de fotbal, dar nu numai, au ajuns un mediu de cultură pentru violenţă. Mulţi "finanţatori" ai echipelor au cultivat aceste galerii violente, le-au folosit şi în alte scopuri, obscure, mulţi "suporteri" sunt membri ai lumii interlope.

Aşa că n-ar fi o idee tocmai rea scoaterea fotbalului în afara legii. Poate că o perioadă de "ilegalitate" l-ar curăţa de derbedei şi ar cerne valorile. Măcar cei care vor sfida autoritatea şi vor juca fotbal o vor face din pasiune şi din dragoste de sport.

Ţara valorilor aproximative

Azi, spre surprinderea mea, n-a fost obişnuita isterie mediatică, iscată în fiece an de amintirea evenimentelor din 13-15 iunie. Probabil evenimentul n-a mai putut fi manipulat în scopuri politice, ca de obicei. O mână de apucaţi a pus la cale o farsă sinistră în Piaţa Universităţii, şi nu pot decât să le dau dreptate celor de la "Cotidianul", care prezintă mizeria aia penibilă în tuşe groase. Mizerie din care nu putea lipsi Doru Mărieş, prezent apoi şi într-o emisiune la Realitatea Tv, alături de Marian Munteanu. Amândoi cu o memorie a dracului de selectivă. Ca să nu mai vorbim despre ghiveciul de imagini care ilustra emisiunea, ghiveci care cuprindea inclusiv "bătălia de la Costeşti" din 1999!

În 13 iunie 1990 au murit nişte oameni. Din păcate, şi moartea lor este şi acum o tragedie pentru familiile lor. Nu ştiu ce căutau la asaltul Poliţiei Capitalei. Poate erau în locul nepotrivit, în momentul nepotrivit. Sau poate credeau că violenţa rezolvă ceva. Cine ştie?

Nu pot fi mândru nici de reacţia minerilor, dar nici de reacţia celor care au pus la cale "Piaţa Universităţii", cea care a pregătit violenţele din 13 iunie 1990. Imensa majoritate a celor prezenţi acolo, care au crezut în idealurile proclamate din balconul Universităţii ar trebui să se simtă ruşinaţi de un singur lucru: că au fost folosiţi drept "detergent" de o mână de indivizi, care şi-au dat biografiile la întors şi din activişti comunişti s-au transformat peste nopapte în "disidenţi", rezistenţi, democraţi şi "directori de conştiinţe". Nu atât evoluţia ulterioară a României(care nu a diferit cu mult de aceea a fostelor ţări comuniste), cât scârba de a fi fost folosiţi de profitorii Pieţei Universităţii, i-a făcut pe mulţi să emigreze.

În fond, Piaţa Universităţii a fost un episod sordid al Războiului Rece, un război care nu s-a terminat nici acum, ci doar s-a mutat mai la est zona de contact dintre blocuri. Americanii au fost şocaţi să constate că ieşirea din comunism se poate face şi la stânga, ca în România, nu doar la dreapta, ca în Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria. Piaţa Universităţii este prototipul "Revoluţiilor Portocalii". Ca orice prototip, mai dă şi rateuri. Faptul că putea arunca România într-un război civil nu a contat. S-au mutat în Jugoslavia, şi au avut şi războiul civil, şi pretextul de a rămâne în continuare în Europa.

Acum toţi fac ciocul mic, şi sunt bucuroşi că o mână de idioţi are grijă să-l facă vinovat de tot ceea ce s-a întâmplat atunci pe Ion Iliescu. Nimeni nu-şi mai aduce aminte că exista şi un guvern, condus de Petre Roman. Şi nişte partide de opoziţie, care au sponsorizat Piaţa Universităţii, şi nişte legionari care doreau să-şi ia revanşa, şi nişte servicii secrete, care făceau ce ştiau ele mai bine. Toţi sunt mulţumiţi cu acest aranjament. Şi speră ca momentul adevărului să fie cam pe vremea când vom afla cine i-a răpit pe jurnaliştii români în Irak şi pentru care serviciu de informaţii lucrau "răpitorii"!

Dar dacă e ceva să-mi provoace mai multă greaţă decât mizeria "comemorativă" de azi e Liiceanu, care-i ia apărarea lui Pacepa. Să ne înţelegem bine: un serviciu de informaţii nu serveşte oameni, ci state. Dacă serveşte oameni, este poliţie politică. În momentul în care spui că Pacepa l-a trădat pe Ceauşescu, spui că Pacepa a făcut poliţie politică. Am mai spus acest lucru: Pacepa TREBUIE judecat pentru crime împotriva umanităţii. Nu se va întâmpla asta. Aşa că idioţii care se tot agită şi fac tămbălău pentru că Pleşiţă nu păţeşte nimic au acum explicaţia: îl judecă pe Pleşiţă, trebuie să-l judece şi pe Pacepa. Cum americanii nu vor asta, amândoi se vor bucura în continuare de generozitatea statului român, iar Pacepa şi de buzele calde şi tandre ale lui Liiceanu!

Asta e România: ţara valorilor aproximative, în care negrul este alb şi albul nu există.

Harley Davidson

O motocicletă clasică americană, cam vulgară. Mai multe fotografii, aici, pe celălalt blog al meu.

Nu ne mai facem bine!

Reportaj de "sezon", la o televiziune de ştiri: dobitocii care intră cu maşina pe plajă. Aceleaşi feţe cretine, cefe groase, muşchi trataţi cu steroizi, aceleaşi tatuaje groteşti, aceleaşi BMW la mâna a treaia, a patra, aceeaşi obrăznicie agresivă şi acelaşi limbaj agramat, caracteristice melteanului de mahala. Nimic nu-i descurajează: bunul simţ, pentru că nu-l au, poliţia, pentru că nu are autoritate, amenzile, pentru că banii nu au echivalent în muncă pentru ei. Poate doar cu biciul, dar noi suntem o democraţie, iar melteanul, specie protejată...

Surprize, surprize!

Ce credeţi că au găsit vameşii italieni într-o valiză? 134 de miliarde de dolari! Da! Aţi citit bine! Dar e drept că aveţi de ce vă freca la ochi! Când am citit ştirea, am zis că-s jurnaliştii idioţi(a devenit un reflex, oare de ce?), după care am încervat să-mi imaginez banii ăştia, fizic. N-am reuşit să-i văd pe toţi, şi cu atât mai puţin să-i fac să încapă într-o valiză.

Încăpeau, pentru că era vorba de 249 de obligaţiuni FED, a 500 de milioane bucata, precum şi de zece obligaţiuni zise "Kennedy", cu o valoare nominală de 1 miliard!

Dacă hârtiile de valoare nu sunt falsificate, amenda pentru că cei doi arestaţi în această afacere bizară este de 40 de miliarde de euro! Asta da, pleaşcă, nu Băsescu!

Marele jaf capitalist

Am mai scris despre jaful practicat de marile lanţuri de hipermarketuri. Un jaf cu dublu sens: sunt jefuiţi şi ţăranii, şi cumpărătorii. Nu mă îndoiesc de faptul că peste tot măgarii au semnat "Coduri de bună practică", de genul ăstuia, praf în ochii proştilor de pe plaiul mioritic.

Întâmplarea face să fiu eu cel care se ocupă de cumpărături. Şi cu tot "codul lor", preţurile la alimente cresc permanent în hipermarketuri, sunt mai mari decât în price alt magazin. În plus, sortimentele s-au înjumătăţit, ca ofertă. Destule rafturi "aerisite", spaţiu tot mai mare, semn că s-au scos vitrine şi etalaje, cumpărători tot mai puţini.

Am găşit la Beranger tabelul de mai jos. Calculaţi şi singuri ce profituri fac băieţii...

Un proiect obosit

Ideea europeană este populară printre cetăţenii europeni, lucru cică demonstrat de sondaje(şi noi nu avem motive să ne îndoim de acurateţea sondajelor!), însă, cum deja am văzut, aceştia nu s-au deranjat s-o arate, venind la vot. Imediat vine şi explicaţia: construcţia europeană este un proces prea tehnic, ne-transparent, încăput pe mâna tehnocraţilor de la Bruxelles. Ca urmare, ne-popular, şi prin urmare şi insuficient de democratic.

Pe de altă parte nu trebuie să uităm că multă vreme s-a recitat o poveste total opusă acesteia: construcţia europeană nu avansează suficient de mult pentru că politicienii au altă agendă, că pun interesele proprii înaintea interesului construcţiei europene, deci tehnocraţii ar fi mai potriviţi pentru a duce lucrurile în direcţia cea bună, adică la mai multă Europă.

Acum Europa este precum măgarul lui Buridan, care poate eşua, între două abordări total diferite, pentru că nu ştie pentru care dintre ele să opteze. Şi atunci nu optează, ceea ce îngreunează şi mai mult lucrurile.

De fapt, lucrurile stau cum stau după aceste alegeri dintr-un complex de factori, de natură internă şi externă, factori care au ponderi diferite în ecuaţia construcţiei europene. Primul, şi poate cel mai regretabil, este euro-oboseala. Cu alte cuvinte, prea multe schimbări, prea puţin explicate, în prea scurt timp, cu efecte prea dramatice pentru cei mai mulţi dintre europeni. Nici în Est, nici în Vest, extinderea UE nu a avut doar suporteri. Mai mult, adversarii extinderii sunt acum în grupul cel mai puternic din Parlamentul European, cel al Partidului Popular European. Un conglomerat de partide de dreapta, fără omogenitate ideologică(ce caută acolo UDMR, spre pildă, care este un ghiveci ideologic, în esenţa sa?), cu discurs populist şi nu de puţine ori eurosceptic. De altminteri conservatorii cehi şi cei britanici, poate şi alţii, se gândesc să se retragă din PPE şi să formeze un grup aparte, şi mai conservator, şi mai eurosceptic.

Metoda tehnocrată a construcţiei europene a dus la trecerea în planul doi a politicii. Numai că democraţia este strâns legată de politică. Una fără alta funcţionează prost sau nu funcţionează deloc. Aşa se face că Europa nu mai are un mare lider politic cu un discurs european tare, care să promoveze construcţia europeană din convingere şi fără să se teamă de „gura lumii”. Şi la stânga şi la dreapta acelaşi mesaj călduţ şi vag, din care fiecare înţelege ce vrea despre politica şi proiectul de viitor europene.

Este de tot râsul să vezi că preşedintele Cehiei, ţară care deţine preşedinţia prin rotaţie a UE, Vaclav Klaus, face apel la cetăţenii cehi, îndemnându-i să nu voteze! În timp ce critică UE pentru că este, în viziunea sa, un fel de Uniune Sovietică mai spălată! Eu cred că nimeni, niciun lider politic cât de cât cu mintea la purtător, nu poate spune că nu ştia că integrarea europeană implică un transfer de suveranitate, şi nici că nu cunoştea amploarea şi consecinţele acestui transfer.

Adâncirea integrării europene implică un transfer suplimentar de suveranitate. Problema este cine gestionează acest proces şi mai ales cine veghează ca suveranitatea cetăţenilor europeni să nu fie folosită abuziv de oameni care n-au un mandat reprezentativ. Cu alte cuvinte: Bruxellesul democratic, adică politic, sau Bruxellesul tehnocratic? Despre asta era vorba în alegerile de duminică, până la urma urmei.

Ei, bine, în alegerile de duminică a fost vorba despre orice, numai despre asta nu. Alegerile au fost un bun prilej de răfuieli ale cetăţenilor cu politicienii, şi ale politicienilor cu alţi politicieni, pe teme dintre cele mai diverse. Din păcate, nici măcar despre un vot-sancţiune n-a fost vorba, de vreme ce stânga n-a profitat de pe urma crizei economice. Cel mai bun exemplu îl reprezintă situaţia socialiştilor francezi, care au luat un jenant 16%, la fel cu verzii lui Cohn-Bendit.

Cauzele reculului stângii sunt mai multe. Două mi se par importante: în primul rând social-democraţia nu este suficient de radicală în demersul său critic la adresa capitalismului. Dreapta populistă şi conservatoare a făcut mai bine! Mai mult, nu este suficient de etatistă! Populiştii sunt mai etatişti şi mai intervenţionişti decât social-democraţii! Ca atare, social-democraţii nu s-au putut poziţiona drept alternativă la populari.

Pe de altă parte criza, oricât ar părea de ciudat, nu a produs efectele sociale dramatice care ar fi justificat o re-orientare la stânga a electoratului. Şi peste economia europeană a plouat cu bani publici, s-au naţionalizat bănci, se cumpără în draci autoturisme, etc. Aţi auzit de greve sau de mişcări de stradă, altele decât obişnuitele poceli de 1 Mai, dintre extremiştii de stânga şi de dreapta din Germania, de protestele anti - NATO de la Strasbourg, altă cafteală tradiţională, şi de încăierările între suporterii diverselor echipe de fotbal?

Asta nu înseamnă că în PE nu au intrat tot felul de radicali şi de extremişti de dreapta. Şi aceştia vor pune presiune în direcţia unei dezangajări europene, vor aduce mesajul lor xenofob şi rasist pe băncile Parlamentului de la Bruxelles.

Urmează momente tensionate la Bruxelles. Motorul construcţiei europene, cuplul franco-german, dă rateuri, laburiştii britanici au fost umiliţi, ţările din Est devin euro - sceptice, pentru că au cam fost lăsate de izbelişte în criză. Trebuie ales executivul european. Până acum Jose Manuel Barroso părea sigur de un al doilea mandat în fruntea Comisiei Europene. Acum nu pare să mai întrunească necesarul consens. Va fi şi bătălia numirii comisarilor, bătălie în care noi, ca de obicei, nu ştim ce vrem.

Şi pentru că veni vorba de România: ne aşteaptă vremuri grele, dacă judecăm după compoziţia PE. Este vorba, ca de obicei, despre bani. Ne-am băgat singuri gâtul în laţ, prezentându-ne drept iadul corupţiei europene. Vom avea tot mai multe condiţionări de natură politică, inacceptabile pentru orice stat membru, pentru accesul la fondurile europene. Şi mă tem că PD-L nu este pregătit să apere interesul naţional. Au fost destule momente şi în precedentul mandat în care eurodeputaţii PD-L au luat poziţia struţului când România era pusă la zid.

Mă tem că în următorii cinci ani construcţia europeană nu va avansa, nici măcar nu va stagna, ci vom avea o involuţie. Mai mult, vom consemna o pauză în procesul primirii de noi membri, Turcia va rămâne mărul discordiei, multe proiecte şi reforme instituţionale vot fi îngheţate. Avem la ce medita.

Peisaj după deranj

Dacă românii ar fi luat în serios alegerile europene, titlul acestei postări ar fi putut fi „Peisaj după bătălie”. Dar campania electorală n-a fost o bătălie, ci mai degrabă o parodie, dominată de teme marginale, tratate, cu largul concurs a presei, în maniera în care tabloidele tratează aventurile piticului porno.

Cetăţenii au considerat această campanie şi participarea la vot drept un mare deranj, şi ca atare au refuzat să audă ce le-au spus politicienii, jurnaliştii şi analiştii şi a absentat masiv de la vot. Rămâne de văzut dacă în acest fel şi-au făcut un bine sau şi-au făcut un rău.

Dacă pentru cetăţeni momentul bilanţului vine mai târziu, pentru partide şi liderii lor bilanţul se impune. Deşi toată lumea pare mai mult sau mai puţin mulţumită, realitatea arată altfel decât în optimismul afişat de complezenţă.

Deşi multă lume mimează surpriza în ceea ce priveşte intrarea în Parlamentul European a PRM(de fapt, a cuplului de comici Corneliu Vadim Tudor – George Becali) şi a Elenei Băsescu, nu ne aflăm în faţa unei veritabile surprize. PRM a fost şi este un partid amorf, fără lideri vizibili, în afara lui C.V. Tudor. A fost un partid de vot proporţional, nu de vot uninominal. În plus, orfanii poziţiilor radicale, ai votului extrem, nostalgici după „paradisul pierdut”, au avut ocazia să aducă aminte românilor că există, că n-au scăpat de ei.

În oglindă cu PRM, şi UDMR şi-a oferit luxul de a pune drept cap de listă un extremist, pe Laszlo Tokes. Mai mult nu avem ce comenta, pentru că de două decenii auzim acelaşi discurs despre autonomii năucitoare. Şi de douăzeci de ani UDMR profită cu neruşinare de avantajele puterii la români, nu puţine şi nici sărmane, jucând mereu scena opoziţiei faţă români.

Despre Elena Băsescu nu avem ce comenta. Candidatura ei, nemotivată prin performanţe, a fost imorală şi ipocrită. Şi, de fapt, ea n-a plecat niciodată din PD-L. Apropo: în antologia slugărniciei , Emil Boc va ocupa un loc de frunte, alături de Traian Ungureanu, după scena greţoasă de duminică noaptea, când o întâmpina în capul scărilor, cu un surâs unsuros, pe Elena Băsescu, la revenirea ei în sânul partidului pe care îl părăsise de formă.

PNL a avut o performanţă sub aşteptările sale, dar în acord cu mărimea electoratului de esenţă liberală. Mai mult, cred sincer că fostul premier Călin Popescu Tăriceanu ar fi făcut, în aceste alegeri, o figură mult mai bună decât Crin Antonescu, un lider ezitant, care nu are cunoştinţe solide de economie şi care survolează temele dezbaterii publice. Din perspectiva obiectului propus pentru toamnă, intrarea în turul doi al prezidenţialelor, PNL a păşit cu stângul, iar Crin Antonescu va avea probleme în sânul partidului.

PD-L a avut în Traian Băsescu locomotiva electorală fără de care scorul ar fi fost mai mic, poate chiar mult mai mic. Problema este alta: electoratul nu mai reacţionează atât de entuziast la stimulul „Băsescu”. Mai mult chiar, s-ar putea ca acum Traian Băsescu să aibă o problemă în toamnă, pentru că această plafonare a partidului în jur de 30% este un semnal de alarmă în legătură cu plafonarea bazinului electoral.

PSD a câştigat, fie şi formal, aceste alegeri. Distanţa faţă de PD-L, principalul său adversar, dar şi partener la guvernare, este de circa un procent. Nu este mare, dar are valoare de simbol. Aceea că partidul pleacă din pole position în cursa pentru Cotroceni, din toamnă. Este un mic avantaj, care, dacă va fi consolidat în această vară, prin politici adecvate în domeniile sensibile pe care le gestionează în Guvern, se poate dovedi determinant pentru câştigarea Cotrocenilor.

Poate că mult mai importante s-ar putea dovedi consecinţele acestor alegeri asupra coaliţiei guvernamentale. S-au spus multe vorbe grele şi într-o tabără, şi în alta. Este clar că divergenţele se adâncesc pe zi ce trece. S-a evocat o posibilă remaniere guvernamentală acum, după alegeri. Mai mult, nu puţini văd în gestul lui Mircea Geoană, de a se retrage din CSAT, semnul premergător ruperii coaliţiei. Rămâne de văzut dacă un astfel de gest ar servi PSD sau i-ar dăuna. Deşi nici guvernarea nu-i face cine ştie ce bine.

Ecourile acestor alegeri abia încep să se facă auzite. Şi în ele se disting accente războinice, ceea ce nu este de bun augur. Pentru că politicienii ar fi bine să nu uite care le este misiunea: aceea de a servi interesul public. Adică ceea ce nu prea fac, şi aici trebuie căutată motivaţia absenteismului masiv de la vot. Cum spuneam, deranj mare pentru atât de puţin...

Boc, demisia!

Nu ştiu dacă Ordonanţa de Urgenţă care permite Guvernului să modifice sau să abroge o lege DUPĂ ce aceasta a fost adoptată de Parlament poate fi catalogată drept "lovitură de stat", dar sigur este un motiv pentru care Boc să-şi dea demisia. Şi să-l ia şi pe Predoiu cu el!

Putem admite că Boc e idiot în materie de economie. Dar, pentru Dumnezeu, e profesor universitar de drept constituţional! Şi în plus avea pe masă avertismentul Consiliului Legislativ!

Piticul De Grădină Preferat al Marelui Cârmaci este o catastrofă, morală, politică şi administrativă. Cu cât pleacă mai repede, cu atât mai bine! Nu ne mai permitem, în plină criză, luxul unui dobitoc în fruntea Executivului! Hai, Boc, să scrii o demisie poţi! Nu doare! Şi nici nu trebuie să te ridici pe vârfuri!

PS: vă invit să citiţi această piesă antologică a prietenului Mordechai. Se leagă cum nu se poate mai bine de cele de mai sus.

Luaţi pandemie, fraierilor!

OMS a trecut la nivelul şase de alertă în ceea ce priveşte gripa porcină. De ce au luat decizia asta acum, dincolo de toate explicaţiile mai mult sau mai puţin savante? Vom afla, cine ştie când, şi adevărul. Deocamdată nişte băieţi deştepţi din industria farmaceutică îşi freacă mâinile fericiţi. Aşţi băieţi îşi freacă armele fericiţi. O pandemie e un bun prilej de a justifica măsuri de mână forte. Şi de a schimba un regim sau altul în numele poporului, care a suferit pentru că vechii conducători i-au neglijat.

Ce se va întâmpla cu industrii precum turismul şi transportul aerian, spre pildă, după această decizie?

Mai există o întrebare: ce ştiu în plus cei de la OMS, pentru că, până acum, "gripa" asta a fost doar o glumă?

Labingbolul românesc şi huliganii lui

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu s-a încheiat sezonul de labingbol. Adică mizeria numită campionatul românesc de fotbal. După incidentele de ieri, de la Piteşti, când suporterii dinamovişti au intrat pe teren, şi din centrul istoric al Bucureştilor, când berbecii lui Jiji, suporterii Stelei, au distrus şase maşini, dracu' ştie de ce, sper ca El să facă o minune şi să ne scoată fotbalul din cap. Dacă se desfiinţează labingbolul în scumpa noastră patrie, nicio pagubă. Şi aşa nu prea mai existăm nici în cupele europene, nici în campionatul european şi nici în cel mondial pe naţiuni. Ne rămâne bambiliciul. Deşi cred că putem distruge şi un campionat de bambilici!

Isterii militaro-deontologice

Elena Băsescu este şi rămâne o tută. Ca să n-avem vorbe pentru cele ce urmează. Pentru că, din nefericire, şi mai tâmpiţi decât ea sunt cei care încearcă să facă un caz din apariţia ei într-un soi de uniformă care aminteşte de uniforma Armatei Române.

Dacă vrei s-o ataci, sunt sute de alte motive. Dar când de ani buni de zile nişte cretini apar în uniformele Armatei Române în penibilul serial "Trăsniţi în NATO", unde onoarea ei este făcută hârtie de şters la cur, fără ca nimeni să protesteze, pozele Elenei din tabloide, în uniformă, sunt parfum!

Ţara asta nu mai poate funcţiona normal, fără istericale? Fără tocşouri în care se analizează nimicul? Şi apoi, tembeliziunile care acum se dau de ceasul morţii s-o dărâme pe EBA, n-au contribuit la crearea acestui grotesc personaj? N-o lingea ştim noi unde Cristoiu, la el în emisiune?

Prea mult EBA, şi prea prea prost pus în pagină!

Şi fiindcă veni vorbe de tutele din dotarea PD-L, uite ce-i trece prin minte lu'Udrea: să dărâme, din motive "turistice", gardul din jurul Casei Poporului! A ochit ea vreun teren pe acolo? Sau e rost de ceva parcări moca?

Altă tută, Roberta Anastase, s-a păruit cu inevitabila EBA, care i-a reproşat că n-a obţinut suficiente voturi în judeţul Ploieşti. Minunata lume politică portocalie, care are de furcă de acum cu doi Băseşti!

Generaţia EBA

Scriitorul Douglas Coupland a inventat termenul de Generaţia X, care, în principiu, cuprinde persoanele născute între 1961 şi 1981. Ei îi succede Generaţia Y, a tinerilor născuţi după 1981. Sigur, reperele de timp pot fi arbitrare. Dar nu asta contează în ceea ce urmează. Cineva descria cam aşa Generaţia Y: "Tinerii din Generaţia Y nu mai cred în instituţii, în partidele politice sau în inteprinderile multinaţionale. Ei au încredere doar în indivizi, în sens larg, în colectivitatea imediată: prietenii, familia."

La noi Generaţia Y are de acum un lider, cel puţin la nivel de imagine: EBA. O spun la modul foarte serios: EBA este port-stindardul acestei generaţii fără busolă, fără memorie socială, fără idealuri care să treacă dincolo de interesul personal, o generaţie egoistă, lipsită de sentimente şi de simţul responsabilităţii. O generaţie care este chemată, vrea, nu vrea, să gestioneze probleme grave, care nu-şi găsesc reflectarea în preocupările ei. Şi nici în valorile morale şi politice, în măsura în care le recunoaşte ca atare. După câţi tineri au fost la vot, viitorul nu sună deloc bine...

Pupincurism, greaţă extremă!

Prin amabilitatea lui Beranger

Nu putea lipsi din corul de "analişti" care inventează argumente pentru a contrazice realitatea în ceea ce priveşte câştigătorul alegerilor europene Sebastian Lăzăroiu. Şi, sincer vorbind, unde putea să-şi publice "analiza" dacă nu în "Cotidianul", care degeaba mimează detaşarea şi neutralitatea: este portocaliu din cap până în picioare.

Înainte de orice, o remarcă: la Cotroceni s-a instalat un soi de paranoia în ceea ce priveşte presa. Ştiţi bine că nu sunt dintre cei care au poziţii prea tandre faţă de presa noastră de doi bani. Dar de aici şi până la respingerea în bloc a presei e cale lungă. Şi e penibil pentru un sociolog să pună scorul PSD pe seama Antenelor. Fără sentimentul popular că PD-L şi Traian Băsescu nu mai reprezintă o soluţie pentru România, pot sta în cur şi'n cap cei de la Antene, populaţia n-ar fi acceptat mesajul lor. Dar dacă îl acceptă, de vină sunt Băsescu şi pedeliştii, nu Gâdea, Badea, omul cu laptopul, Ciutacu şi compania. Iată la ce anume din interviu mă refer:

"Aritmetic, cele două forţe politice sunt aproape la egalitate. PSD a beneficiat de prezenţa PC în alianţă, evident, nu din punct de vedere electoral, ci din punct de vedere mediatic (a avut un trust media care a făcut o campanie agresivă pentru PSD+PC). Fără prezenţa PC, PSD ar fi luat un scor mai mic decât PDL, care nu a avut nici un aliat politic sau mediatic. Având în vedere discrepanţa uriaşă, fără precedent (16%), dintre prezenţa în rural (unde PSD era până acum avantajat) şi cea din urban (unde PDL avea un avantaj), aş spune că PDL este câştigătorul real."

PDL nu a avut niciun aliat politic? Păi, EBA ce-a fost? Nu adună toţi din PDL procentele lor cu procentele tunatei? Şi n-a avut PDL aliaţi mediatici? Realitatea Tv ce-o fi? Cotidianul, EvZ, astea ce-or fi? Televiziunea şi Radioul publice, ele ce-or fi? Duşmani?

M-a amuzat teribil chestia asta:

"Faţă de europarlamentarele din 2007, PDL pierde cinci mandate, PSD câştigă unul. Cum se explică această evoluţie?

Şi ce răspunde Lăzăroiu? "PDL în 2007 era de fapt o construcţie care nu exista. Abia după alegerile de atunci PD şi PLD şi-au unit forţele într-un singur partid. Cine era realist nu a crezut atunci, când s-a făcut unificarea, că se va naşte o forţă politică ce va însuma voturile celor două partide, ci se va naşte o forţă politică de dreapta, consolidată. După trei scrutinuri putem spune că PDL este contraponderea de dreapta la PSD, partidul de stânga care a dominat cei 20 de ani de tranziţie. PDL obţine sistematic în jur de 30% în alegeri. Spectrul politic s-a echilibrat. PSD era foarte slăbit la europarlamentarele din 2007 (ajunsese, dacă vreţi, la forma minimă), aşa se explică de ce a câştigat un mandat în plus, astăzi. Aşadar, PSD nu e foarte puternic azi, ci era extrem de slab atunci. Dacă punem la socoteală mandatul PC de anul acesta (care i-a asigurat prezenţa mediatică pe un întreg trust de presă), PSD are practic acelaşi număr de mandate."

Păi nu era mai bine să nu existe în continuare construcţia numită PDL? Poate acum avea şi mai multe mandate decât în 2007!

E jalnică această încercare de salvare a aparenţelor. PD-L a pierdut alegerile europene. Punct! În loc să caute explicaţii în curtea lui Voiculescu, mai bine s-ar uita în curtea Cotrocenilor.

De toată jena este şi prorocirea intrării candidatului PRM în turul doi, alături de Băsescu. Să fim serioşi! Ceea ce s-a întâmplat în 2000 nu se va repeta în 2009. Metoda similitudinii nu funcţionează aici! Poate doar un dezastru economic să-l ducă pe Vadim peste Geoană. Dar atunci cel de pe locul trei nu va fi nici el, nici Antonescu, ci Băsescu!

"După alegerile europarlamentare este evident că s-a intrat în linie dreaptă pentru cele prezidenţiale. În ce fel vor fi influenţate prezidenţialele din toamnă de rezultatul de la europarlamentare?

Prea puţin. Doar un prim semnal că lupta pentru cine intră în al doilea tur se complică. Domnii Antonescu şi Geoană au un nou competitor - candidatul PRM, indiferent cine va fi. Dacă Antonescu şi Geoană îşi doresc al treilea loc, aşa cum suspectez, de azi încolo le va fi mai uşor să-l ocupe, fără prea mult balet politic."

Jalnic, pentru un sociolog şi pentru un intelectual. Datoria de loialitate este una, cea de luciditate, cu totul alta. Lăzăroiu a ales să fie loial. Şi a ignorat datoria de a fi lucid.

PS: mi-e prea silă să comentez părerile lui Lăzăroiu despre EBA şi despre candidatura ei.

Gazprom, cel mai bun prieten al omului!

De ce nu mă mir?

Victor Alistar a fost clientul acestui blog, nu o dată. Omul ăsta e imaginea vie a ipocriziei. Şi prin istericalele lui anti-corupţie a făcut un mare rău României, alături de Monica Macovei. Omul nostru şi-a început cariera de sinecurist alături de Lis, la Primăria Generală. Perioadă din care în palmaresul lui a intrat un apartament de la stat obţinut pe lângă lege. Muuuuuuult pe lângă ea!

Aşa că nu pot decât să mă bucur de faptul că este tăvălit prin smoală şi fulgi de cei de la "Academia Caţavencu". O nedumerire am, totuşi: ce le-a apucat pe hienele astea din "societatea civilă", de se atacă? S-a micşorat atât de mult ciolanul? Sau Alistar l-a călcat pe bombeu pe Mult Stimatul şi Iubitul Conducător cu acţiunea "Stop Codurile"? Şi caţavencii au fost serviţi cu informaţii de servicii? E bine de ştiut şi asta, că eu nu prea cred în chestia aia cu "scopul scuză mijloacele"...

Arma anti Băsescu?

Prieteni, Perfidul Albion este o biată mâţă chioară pe lângă Unchiul Sam, în materie de perfidie. Dacă nu v-aţi convins, puneţi mâna şi cercetaţi bibliografie suplimentară. Ştiu, e Turcescu, dar asta e! Tovarăşu' gradu' n-o fi avut altu' mai bun să arunce bomba.

Deci ce aflăm noi de la Turcescu, de fapt nu de la el, ci de la sursele sale, trei la număr, ca la carte: că Nicolaiciuc, ăla de dădu o gaură de vreo 34 de milioane de euro CFR(asta dacă dăm crezare DNA, deşi experţii ţuluşilor tocmai l-au scos Erou al Muncii Capitaliste pe Iubitul Conducător în dosarul "Flota") a fost identificat în SUA. Şi că americanii nu se pot despărţi de el de vreun an, de când patria mumă a făcut demersurile de extrădare. Dacă le-a făcut...

Sigur că Turcescu trebuia să-i dea o copită lui Năstase. Aşa e el, prost! Dialogul ăla reprodus de el e în avantajul lui Năstase. Pentru că AN i-a dat un şut în cur lui Nicolaiciuc. Pe meritate! Şi nu-l lega Morar de Nicolaiciuc pe Năstase, dacă putea? Nu v-am spus că Turcescu'i prost?

Întrebarea este: dacă-l extrădează americanii, împotriva cui vor să-l folosească? Împotriva lui Năstase? N-au de ce. Năstase nu candidează. Împotriva lui Geoană? Exclus, pentru că între Nicolaiciuc şi Geoană chiar nu există legături. Crin Antonescu şi Radu Duda ies din start din discuţie. Rămâne Băsescu, cel care l-a numit şi care l-a lăsat moştenire PSD.

Şi atunci avem răspunsul la întrebarea: cine trage de timp în procesul de extrădare? Evident, partea română. La ordinul lui Băsescu. Părerea mea! Să traduci mormanul ăla de dosar al lui Nicolaiciuc îşi ia ceva timp.

Credeaţi că vă veţi plictisi vara asta? NICIO ŞANSĂ!

PS: Hrebenciuc, la "Sinteza Zilei" explică misterul comisarului pentru copiatoare. Barroso oferise României Transporturile, pentru Frunză Verde. Băsescu l-a vrut la Apărare, în România, nu la Bruxelles. Barroso s-a supărat şi ne-a "recompensat". Acum, Europa i-ar putea fi recunoscătoare Dibaciului Cârmaci: dracu' ştie ce se întâmpla cu un cirac al lui la Transporturi?

Că veni vorba de Hrebenciuc. Nu vi se pare c-a devenit tot mai vizibil şi mai guraliv în ultima vreme? Şi la ce memorie are omul nostru, punem de-o Iliadă!

Democraţia după Băsescu

Sictirit că Geoană a îndrăznit să-l înfrunte pe tema retragerii din Irak(dispută în care Geoană are dreptate, dovadă că Băsescu a răspuns cu obişnuitele lui glumiţe cretine), Iubitul Conducător dă pe goarnă un alt fapt: acela că încă din 12 ianuarie se negociază la Bruxelles un post de comisar european mai de Doamne-ajută. Întrebarea este: a spus cuiva despre aceste negocieri? Şi dacă da, cine le poartă?

Dar şi mai interesantă este afirmaţia sa, conform căreia dezbaterea publică pe marginea acestui subiect ar dăuna negocierilor. Cu alte cuvinte, noi suntem nişte idioţi, care nu treebuie să ştim decât un lucru: tătucul naţiunii lucrează pentru noi. El ne vrea binele, şi dacă n-ar exista partidele, care să strice totul, alta ar fi situaţia României. "Fac un apel la partidele politice sa se abtina de a face o dezbatere publica pe aceasta tema, altfel decat in limite civilizate, sa impuna nume sau personaje, pentru ca se poate strica profund procesul inceput inca din luna ianuarie prin care incercam obtinerea unui portofoliu important, corespunzator ponderii tarii noastre in UE."

Păi cine a reuşit să ne pună în umilitoarea situaţie de a avea un comisar-vătaf peste copiatoare şi traducători? La ordinul cui a început linşajul în presă împotriva lui Vosganian? A, asta nu se pune! A fost un act de înalt patriotism şi de responsabilitate!

Cum dracu' scăpăm de nebunul ăsta, care n-are nimic în comun cu democraţia şi face de râs o ţară cu tâmpeniile lui?

Am belit-o!

Meditând la Bugetul UE

Iată ce zice stafia lu' tata lu' EBA: "Elena Băsescu vrea să fie membră în Comisia pentru Bugete". Fraţilor! Scurt, că nu-i de comentat prea mult: am belit-o! Ce ştie asta despre finanţe publice? Ce mama dracului o recomandă pentru o comisie atât de tehnică? Că acolo nu se fac nici implanturi cu colagen, nici prezentări de modă, şi nici Bamboo nu e!

Nu ne ajunge că-l avem pe Gigi Becali la Bruxelles? Vrem să ne dăm în spectacol şi cu EBA?

PS: poporul recunoscător îi dedică tutei o baladă. Pică la fix!