marți, 31 martie 2009

Cu mucii în fasolea NATO
Azi deputaţii şi senatorii, istoviţi de atâta muncă la Coduri, şi-au luat o pauză aniversară, pe motiv de cinci ani în NATO. Lăsând la o parte faptul că nu e nimic de sărbătorit în asta, avem noi un obicei de a ne băga în seamă şi de a da cu mucii în fasole, ceva de speriat.
Personal, nu sunt atât de sigur că NATO, aşa cum arată el azi, obez şi împotmolit în campania din Afganistan, anexă a ambiţiilor dominatoare ale SUA, mai înseamnă ceva, în afară de faptul că există, pe post de sperietoare, pentru unii mai slabi de înger. Cel puţin la Bucureşti NATO este scuză pentru contracte oneroase de înarmare şi pentru reforme militare care au făcut din armată un zero (aproape) absolut: prost echipată, prost încadrată, bună doar să ofere ceva carne de tun şi nişte copăi ruginite unei iluzorii "apărări comune".
Ca români ce ne aflăm şi respectându-ne "specificul naţional", noi avem doar stări binare: ori Gică-contra, ca în cazul apartenenţei la Tratatul de la Varşovia, ori pupincurismul absolut, cazul NATO. În ambele cazuri justificarea este "interesul naţional." Am profunde îndoieli că Ceauşescu l-a servit, făcând opoziţie în Tratat, aşa cum suptul lui Băsescu la Marele Licurici nu ne-a adus decât ponoase.
Acum, că suntem şi în NATO, şi în UE, am ajuns să constatăm că suntem orfani de proiect. Ştiu, v-am plictisit cu tema asta, dar ea devine o slăbiciune fundamentală şi o ameninţare la adresa securităţii României: fără proiectele de substituţie integraţioniste european şi euroatlantic, România funcţionează haotic şi risipeşte resurse, se pierde în lupte politicianiste fără miză şi regresează în toate domeniile.
Ţara asta are nevoie, mai mult ca oricând, de un lider şi de un proiect. Cu riscul de a fi înjurat, vreau să spun că, indiferent de erorile lor, de ezitările lor, de slăbiciunile lor, atât Ion Iliescu, cât şi Emil Constantinescu au fost, în momente dificile, lideri cu viziune, care au luat decizii potrivite, în momentul potrivit. Graţie acestor decizii România este acum în NATO şi în UE. Traian Băsescu trebuia să fie liderul care să genereze următorul proiect al României. Tot ce a generat este, o ştiţi prea bine, doar haos, proastă guvernare, conflicte, interne şi externe, izolare a ţării şi risipirea unor oportunităţi.
Fără un proiect naţional coerent şi consistent, care să transceadă ciclurilor electorale, şi care să întrunească un larg consens naţional, nu putem defini politicile europeană şi euroatlantică ale României. Şi în absenţa lor apartenenţa la NATO şi la UE nu ne serveşte decât drept prilej de parastase oficiale.
PS: este a nu ştiu câta oară când Traian Băsescu vine cu prostia asta cu Pactul Ribbentrop-Molotov. Atacând Uniunea Sovietică în iunie 1941, Germania desfiinţa practic Tratatul, şi odată cu el, şi consecinţele lui. Basarabia şi Nordul Bucovinei au rămas ca părţi ale URSS ca urmare a Tratatului de Pace de la Paris, din 1947, pe care se află semnăturile actualilor noştri aliaţi în NATO: SUA, Franţa, Marea Britanie. Aceleaşi ţări care AU REFUZAT României statutul de cobeligerant, la aceeaşi Conferinţă de Pace(unde, apropo, sovieticii ne-au ajutat să rămânem cu Transilvania întreagă!) care ne-ar fi scutit de o parte, măcar, din despăgubirile de război şi de rigorile ocupaţiei sovietice. Aşa că, Iubit Conducător, pune dracului mâna pe carte, şi nu mai vorbi după ureche! Licuricilor le place sexul oral practicat cu demnitate!

luni, 30 martie 2009

În cheie peiorativă
Lumea politică românească are din ce în ce mai multe dificultăţi în a se prezenta ca o parte indispensabilă a regimului politic democratic. În parte criza de credibilitate şi de imagine i se datorează, o altă parte se datorează jocurilor de putere în care sunt angrenaţi şi alţii: actori economici, societate civilă. Adevărul este că în ziua de azi nimeni nu mai poate spune care este definiţia corectă pentru politician. Cea din Dex: " Persoană care face din politică un mijloc abil şi demagogic de realizare a intereselor personale" e peiorativă, şi nu cred că la asta se reduce totul în ceea ce-l priveşte pe acela care, ne place sau nu, este o piesă indispensabilă a mecanismului democratic. Şi mai pervers, când te duci la "om politic", Dex te trimite la politician, deci tot un drac. Bizare concepţii despre politică avem noi, românii.
Şi atunci, de ce ne-am mira citind listele candidaţilor partidelor pentru europarlamentare? Cu rare excepţii, sunt făcute după criterii care ne scapă nouă, muritorilor de rând. În fond, pot pune pe ele pe cine vor, dar să nu se plângă apoi de absenteism şi să ne înjure de lipsa spiritului civic.
Cum să nu te apuce greaţa văzând că un om ca Daniel Dăianu(printre puţinii care chiar înţeleg cu adevărat ce se întâmplă în profunzimea fenomenelor economice) nu-şi găseşte loc pe lista liberalilor. Cum aceeaşi greaţă, cu averse de vomă însă, te cuprinde când vezi cine sunt primii pe lista pedeliştilor: Stolojan, Macovei, Cristian Preda, limbistul TRU(altminteri eurosceptic de felul lui!) şi un şmecheraş din Republica Infracţională Oltenia, Jean Marinescu, omul lui Berceanu. Popa Tokes a revenit la sânul organizaţiei-mumă, care, punându-l cap de listă, ne anunţă că ne aşteaptă vremuri grele şi scandaluri autonomisto-secuieşti.
Măcar pesediştii o ţin pe-a lor, cu oameni care au fost şi până acum la Bruxelles, unii mai buni, alţii mai şterşi, dar măcar consecvenţi cu ideologia, ca să zic aşa.
Până acum listele n-au produs decât două scandaluri, unul mai piano, cel legat de absenţa de pe liste a lui Cioroianu, şi altul mai vocal, al Laviniei Şandru. Vor mai fi scandaluri? Poate da, poate nu. Nu contează, pentru că şi astea două de până acum sunt suficiente pentru a mai adăuga o nuanţă de negru la imaginea şi aşa neagră a politicianului(peiorativ) român.
Nu poţi să vii să spui că democraţia este o meritocraţie, şi apoi tu, ca politician, să demonstrezi că ea este orice: cleptocraţie, cumetrocraţie(că la noi e pe bază de cumetrie!), numai meritocraţie nu. Nu te mai ia nimeni în serios.
Criza asta economică îşi are originea în criza politicului, care a abdicat de la misiunea sa, aceea de a servi interesul public. Un motiv să cred că nimic nu se va schimba în economie până când ceva fundamental nu se va schimba în politică. Pentru asta este nevoie de o nouă utopie fondatoare şi de noi lideri cu viziune şi mai ales cu puternice principii etice şi morale. Un nou Luther, de data asta în politică, nu ne-ar strica. Dar deloc nu ne-ar strica!
Pentru unii nu e criză
Dacă nişte tipi nu s-au grăbit cu o păcăleală de 1 aprilie, dihania de mai sus ar trebui să fie un soi de helihotel, derivat dintr-un bătrân elicopter sovietic Mi 12 V. Aveţi jos şi originalul. Dar, din câte ştiu eu, elicopterul nu mai este in serviciu, şi a fost înlocuit cu o dihanie şi mai mare, Mi 26. Oricum, păcăleală sau nu, unii au idei, alţii bani, şi nu m-ar mira să văd într-o zi o bâzdâganie din asta pe cerul economiei bunurilor şi serviciilor de lux.
Mi 26
Mi 12 V

duminică, 29 martie 2009

Rupte din cotidian
Gara de Nord. Locuri de parcare, oha! Învârtit în jurul cozii circa un sfert de oră. Noroc cu rapidul de Severin, care a întârziat mai mult ca de obicei. În gară, manifestaţie! De când criza şi-a arătat colţii, românii au făcut o pasiune subită pentru CFR? Dracu' ştie! În fine, se anunţă sosirea trenului pe care îl aşteptam şi eu. Vreo trei sute de oameni se reped spre peronul 1. Cei mai mulţi dintre ei, foarte tineri, cel mai probabil studenţi. Când încep să coboare călătorii, se dezleagă "misterul". Se face un schimb frenetic de pachete, pacheţele, plicuri. Chestia asta se cheamă "raţionalizare". Se duc cu schimbul acasă şi fac un raid prin frigiderele familiei, iar la întoarcere aduc pachete şi pentru prieteni. Nimic nou, făceam şi noi la fel, în anii 70.
Ciopor de oameni şi la fereastra mecanicului de locomotivă. Care face şi el mici comisioane. Asta e: când poşta rapidă este rapidă doar cu numele, e şi asta e o soluţie. Mult mai rapidă şi mai sigură, se pare.
La capătul peronului 1, un Panipat, poate singurul care a mai rămas în Bucureşti. Aveau în general produse de calitate. Se pare că spirala chiriilor le-a cam desfiinţat partea asta de afacere patronilor. Pe uşă, un anunţ: "Produse de post. Vin fiert. 3,00 lei/0.5 l." O călugăriţă subţirică şi înţepată, cu ochelari foarte fashion, cu ramă fină, intră iute şi uşor ferit în magazin. O fi pentru produsele de post? Sau pentru vinul ăla fiert? Iese cu un sticloi de Grannini, din ăla "Dealurile chimiei" , şi cu un baton "Fitness" de cereale. Ambele de mare post.
Când să plec din parcare, problemă. Un idiot îşi parcase în aşa fel maşina, încât fără să urc cu a mea pe trotuar, a fost imposibil să plec de acolo. După asta, drumul până în MIlitari şi înapoi, pe Victoriei, a fost de-a dreptul o plăcere. Mai nimeni pe străzi. Şi loc de parcare din prima. De ce n-o fi în fiecare zi weekend în Bucureşti?

sâmbătă, 28 martie 2009

O iniţiativă stupidă
Astă seară nişte neni ne invită să stingem o oră lumina, pentru a salva Planeta, sau cam aşa ceva. E o iniţiativă stupidă, din ciclul "Hai să ne băgăm în seamă!" Face bine la popularitate, pentru iniţiatori, efectul scontat este însă zero barat. Sigur, a consuma raţional e o parte a soluţiei. Cea mai simplă, şi cu cel mai mic impact asupra mediului.
Partea complicată o reprezintă schimbarea modului în care generăm, transportăm şi folosim energia electrică. Până acum nicio alternativă la energia generată prin arderea combustibililor fosili sau a fisiunii nucleare nu s-a impus. Motivul principal îl reprezintă stocarea. Generarea şi consumul sunt aproape simultane, de aceea sistemele nu trebuie să fie "meteo-dependente", precum cele care produc energia solară sau eoliană. Dacă ar exista o soluţie de stocare cu randamente şi costuri acceptabile, atunci lucrurile s-ar schimba radical. Permiţând şi generalizarea vehiculelor cu tracţiune electrică. Asta chiar ar avea un impact determinant asupra mediului.
De aceea, în loc să stăm cu deştu' pe întrerupător o dată pe an, am face bine să cerem puterii publice să investească în activităţi de cercetare-dezvoltare în domeniu. Împreună cu sistemul privat, care, dacă are motive, pune şi el bani la bătaie.
Iar pentru economii, e bine să schimbăm becurile cu incandescenţă cu acelea cu descărcare în gaz, să nu mai lăsăm monitoatele şi televizoarele pe "aşteptare", să cumpărăm aparatură din clase de consum superioare, şi, în general, să ne aruncăm ochii mai des pe contor şi în portofel.
Aşa că, cine are chef, n-are decât să stingă lumina, televizorul, frigiderul, calculatorul şi ce-o mai avea în priză. Eu, unul, nu zic nici s-o faceţi, nici să n-o faceţi. Eu zic să fiţi raţionali în tot ceea ce faceţi mereu, nu doar o oră pe an.
Copaci
M-am jucat, pe celălalt blog, "Călătorii în realitatea virtuală", cu nişte fotografii făcute cu telefonul mobil. Originalul uneia dintre fotografii îl vedeţi jos. Joaca, dincolo. Voi decideţi care arată mai bine.
Anticamera cimitirului
Am fost astăzi până la Institutul Oncologic de la Fundeni. nu am intrat decât în curtea Institutului. Nu ştiu cum este în spital, dacă e curat şi confortabil, dacă personalul medical e amabil şi cei internaţi, cei mai mulţi cu un soi de sentinţă de condamnare la moarte amânată la la activ, ajutaţi să treacă mai uşor peste problemele lor. Dar şi dacă ar fi o culme a excelenţei, curtea spitalului şi împrejurimile sunt un coşmar. Un deşert de beton, înconjurat de gunoaie, mormane de gunoaie, un pâlc de copaci plini de cuiburi de ciori, care fac un zgomot infernal, de film de groază. Cum pot trăi bolnavii cu fondul ăla sonor e un mister. Evident, psihic este inconfortabil, şi asta contribuie la scăderea moralului lor.
Nu am înţeles şi nu înţeleg cum de peste gard, la Spitalul Fundeni, care nici el nu este o culme a confortului şi curăţeniei, lucrurile arată totuşi mai civilizat. Oricât de subfinanţat ar fi sistemul, nu cred că ar costa cine ştie ce amenajarea curţii ăleia şi alungarea ciorilor. Nu e suficient să-i operezi şi să-i îndopi cu chimicale pe bolnavi. E la fel de important să le creezi un mediu prietenos, care să le permită să treacă mai uşor peste tragedia personală pe care o trăiesc. E şi asta o parte a tratamentului. Şi mă mir că medicii de acolo nu înţeleg asta. Aşa cum arată acum, curtea aia e un soi de anticameră a cimitirului. E păcat că am ajuns atât de nepăsători cu tot ceea ce ne înconjoară.
Ca să pună capac la toate, un nene vigilent, şeful de tură de la pază, m-a luat la şuturi, pentru că fotografiam fără aprobare în curtea spitalului. M-a legitimat. Şi nu cred că i-a căzut tocmai bine ce a citit în legitimaţia mea de serviciu. De unde stupizenia asta cu interdicţia de a fotografia pe domeniul public? Până una-alta, eu îi plătesc şi lui, şi şefilor lui de la spital, salariul. Nu ne mai facem bine.
City fâs!
Parcă aveam un program numit "City Net", care, teoretic, ar fi trebuit să ne scape de coşmarul reţelelor aeriene de transfer de date şi de televiziune prin cablu. Sigur, totul este o mare ţeapă. Deşi sunt nişte ţevi îngropate pe ici, pe colo, toţi tâmpiţii întind cabluri pe unde apucă. Pe Luterană şi pe Brezoianu s-au prăbuşit doi stâlpi babani, din beton. Unul a zdrobit o maşină, cel de pe Brezoianu vreo trei. Am pus şi eu nişte poze. Le mai pun.
Stâlpii ăia de beton au fost înlocuiţi înlocuiţi cu nişte scobitori metalice, care au început deja să se îndoaie. E chestie de zile până se vor prăbuşi. Cu toate astea, şi ieri nişte indivizi erau cocoţaţi pe stâlpi şi întindeau cabluri, lăsând suluri de cablu, pe post de sarcini concentrate. Asta sub ochii blânzi ai Primăriilor, Generală şi de sector, şi ai turmelor de angajaţi ai diverselor Autorităţi, una mai independentă ca alta.
Ca să se schimbe ceva, probabil că trebuie să-i cadă unuia dintre conducătorii noştri "iubiţi" un stâlp de ăsta pe maşina lui de sute de mii de euro. Să vezi atunci intrare în legalitate!

Astea sunt de anul trecut. S-a uitat. Şi o luăm de la capăt.

vineri, 27 martie 2009

Acordul cu FMI, explicat profanilor
O familie cu lipici la imobiliare
S-o luăm pe deşte: avem un preşedinte. Ghinionul nostru! Preşedintele are două fete. Ghinionul lui! Până aici, nimic senzaţional. Doar că fetele astea, cucuiete, au o situaţie materială de invidiat, care, oricât ar fi capitalismul de darnic cu aceia care îşi asumă riscuri, nu poate fi justificată. Deoarece fata cea mare nu a riscat decât un ochi învineţit de la Bodo, iar cea mică o entorsă pe catwalk, de la tocurile prea înalte.
În căsătoria cu Bodo, Ioana Băsescu avea o vilă de sute de mii de euro în Corbeanca, construită de patronii de la "Golden Blitz". Înainte a stat în vila din Otopeni a tăticului ei, care, în mărinimia lui, i-a donat-o. Acum s-a mutat într-un duplex în cartierul construit la Băneasa de Puiu Popoviciu, pe care l-a plătit, la roşu, cu mai bine de 540.000 de euro, plus TVA. Finisarea şi mobilarea au mai costat pe puţin 200.000 de euro. Cu TVA cu tot, se apropie de milionul de euro. Bani câştigaţi din activităţi notariale, zice ea. Dar parcă era notar pe undeva, pe unde şi-a înţărcat Dracu' copiii, prin Vrancea, parcă. Un milion, la sat, din activităţi notariale? Sau spălare de bani?
Şi milionul ăla de dolari, despre care se vorbeşte că i-ar fi investit într-un magazin de trabucuri din holul hotelului Marriot, ce se mai ştie despre el? Şi despre Taher, că tot veni vorba! Oricum, vorba celor de la "Cotidianul": o poveste mai tare decât aia a lui "Năstase, patru case".
Şi atunci, de ce să ne mai legăm de Range Roverul Sport al Elenei, cumpărat cu banii jos? Apropo: unde locuieşte Elena Băsescu? În casa din Mihăileanu?
Cum se vede, e o familie cu lipici la imobiliare. Poate aflăm şi de unde vin banii investiţi în aceste afaceri imobiliare. Dacă s-o îndura Fiscul sau DNA să cerceteze afacerile familiei Băsescu.
Sfârşitul Americii, maică!

PS: un dobitoc a clonat blogul lui Mircea Badea, şi mă înjură de zece ori. Cretinel! Badea ştie cum se scrie mătii: mă liniuţă tii. Hai pa! Şi sictir!

joi, 26 martie 2009

Ştiu, nu sunt genial! Totuşi...
Nu sunt economist, dar asta nu mă împiedică să înţeleg cum funcţionează lucrurile în domeniu. Şi poate că este mai bine că nu sunt de meserie, pentru că asta nu-mi limitează modul de gândire. Mă bucur să văd că felul în care văd eu lucrurile este confirmat de oameni care înseamnă ceva pe piaţa ideilor politice şi economice. Din ziarul "Le Monde" de azi, câteva opinii care confirmă ce scriam eu de câţiva ani chiar despre aspecte ale vieţii economice. Este vorba de o dezbatere despre cauzele crizei. O puteţi citi în totalitate aici. Eu vă prezint doar fragmentele care îmi confirmă ipotezele. Nu este o dovadă de orgoliu, nici nu vreau să demonstrez cine ştie ce. Doar atât: e bine să gândim cu mintea noastră. S-ar putea să avem mari şi plăcute surprize.
Emmanuel Todd: Aujourd'hui, la question centrale est celle de l'insuffisance globale de la demande, d'où tous ces discours autour des plans de relance. Ce point est désormais largement admis. En revanche, ce qui n'est pas encore admis - exception faite de quelques analystes plus en pointe -, c'est la cause de cette demande insuffisante qui n'est autre que le libre-échange. Le libre-échange n'est pas une mauvaise chose en soi. Une partie de l'argumentation libre-échangiste est valable : réalisation d'économies d'échelle ; spécialisation des pays selon leurs compétences de production, etc. Mais l'extension démesurée du libre-échange a renvoyé le capitalisme à sa vieille tradition qui est celle d'une sorte de retard tendanciel de la demande par rapport à la croissance de la production. Qu'est-ce qui se passe sous un régime de libre-échange ? Les entreprises, les unes après les autres, se positionnent non plus par rapport à une demande intérieure, à l'échelle nationale, mais par rapport à une demande de plus en plus perçue, dans la réalité mais aussi de manière un peu mythique, comme une demande extérieure. Conséquence : les entreprises ne perçoivent plus les salaires distribués comme une contribution à la demande intérieure mais plutôt comme un coût qui les empêche d'être compétitives vis-à-vis de leurs concurrents mondiaux. Essayez d'imaginer ce qui se passe si toutes les entreprises, partout sur la planète, entrent dans une logique d'optimisation et de compression du coût salarial : vous arrivez à la situation actuelle !(s.m.) Qui plus est, ce mécanisme est aggravé par l'arrivée de pays émergents, comme la Chine. Cette ligne directrice permet de comprendre la crise actuelle. D'un côté, pour la majorité de la société, on assiste à un écrasement de la consommation, avec une montée des inégalités. De l'autre, un afflux d'argent au cerveau qui explique la spéculation financière. Tant que les gouvernants n'auront pas compris cela, nous ne nous en sortirons pas.
Jacques Attali: "Comment expliquer la crise ? D'abord, il faut rappeler que la crise est l'état naturel du système vivant. L'information est imparfaite dans toute société. Paradoxalement, on pourrait dire que la crise est la manifestation de la liberté puisqu'il est impossible de prévoir le comportement des différents acteurs. Mais l'information n'est pas seulement insuffisante, elle est aussi asymétrique, c'est-à-dire que certains monopolisent tel ou tel savoir afin d'en être les seuls bénéficiaires. D'où l'importance de la prévision qui permet, en principe, de compenser ce déficit et de déclencher, si nécessaire, l'intervention des pouvoirs publics. Ainsi, si dans tel ou tel pays, on constate une insuffisance de la demande, l'Etat peut tenter de la pallier. L'Etat reste un acteur central qu'Emmanuel Todd semble oublier un peu vite. Malheureusement, aux Etats-Unis, là où la crise a éclaté, l'Etat n'a pas joué son rôle. Les classes moyennes américaines ont vu leur salaire baisser depuis trente ans mais les pouvoirs publics ne sont pas intervenus - à l'inverse des Européens - pour soutenir la demande intérieure, soit par des investissements ou l'instauration de transferts sociaux. Les Etats-Unis ont choisi la voie de l'emprunt. L'emprunt, ce n'est pas l'argent qui monte à la tête d'un système mais c'est le mode américain de création d'une demande externe au marché. Et pour permettre aux Américains d'emprunter, de nombreux outils sophistiqués ont été créés qui ont permis de prêter sans aucun garde-fou, c'est-à-dire de transférer les risques au voisin.(s.m.) Enfin - pour venir sur le terrain d'Emmanuel Todd - je crois que nous assistons surtout à une globalisation du marché sans globalisation de l'Etat de droit. Or chacun sait qu'un marché sans Etat de droit - et sans Etat tout court -, ne peut fonctionner. Le seul marché sans Etat de droit qui existe actuellement dans le monde, c'est la Somalie, une véritable catastrophe pour les populations. Aujourd'hui, nous sommes en train de nous diriger vers une Somalie planétaire !
Erik Orsenna: "Nous sommes dans l'ère du virtuel. Depuis trois ans, je suis membre du conseil d'administration de l'Ecole normale supérieure. J'y ai rencontré des mathématiciens qui vivent avec d'autres élèves de grandes écoles au sommet de l'abstraction, d'où ils peuvent créer du virtuel financier, avec des produits et des techniques extrêmement sophistiqués, comme la fameuse titrisation : on découpe les risques et comme ça personne ne sait où ils se trouvent. En réalité, ce virtuel est au service du mensonge. En principe quand un ménage ne gagne pas beaucoup d'argent, il ne s'achète pas de maison. Ce qui ne satisfait guère les banquiers qui ne distribuent pas beaucoup de prêts. Du coup, c'est l'embrouille : on explique aux pauvres qu'ils peuvent quand même accéder à la propriété grâce à des prêts dont on ne vérifie pas les garanties, etc. C'est le feuilleton des subprimes... La finance est devenue une Game Boy pour adultes et la finance est surtout devenue une fin en soi. La finance au service de l'économie, bien sûr, mais la finance au service de la finance, nous avons vu à quoi cela nous a menés. Autre grille de lecture qui me semble importante, celle du temps. Nous sommes dans l'ère de la satisfaction instantanée. Il y a une infantilisation des décideurs économiques qui veulent tout et tout de suite. Le long terme est le grand absent de toutes ces prises de décision.(s.m.)
O chestie drăguţă
De la Dan Andronic de pe blog: numirea lui Cornel Şerban la DGIPI a fost discutată în CSAT. Adică Traian Băsescu a avizat-o şi Boc a semnat-o. Hopa! Şi atunci, cine pe cine a minţit şi de ce? Ce se joacă aici? Pentru că toată acţiunea asta este incoerentă, nu are cap şi coadă, se amestecă afacerile imobiliare cu traficul de informaţii, se dau semnale haotice.
Nu cred că Traian Băsescu va risca să forţeze cuplarea europarlamentarelor cu prezidenţialele. Mai degrabă nu, dacă judecăm după ce spune Isărescu, anume că s-ar putea să terminăm anul pe creştere economică. În acest caz mai degrabă lunuile mai-iunie sunt critice, economic şi social, şi nu noiembrie.
Oricum, sigur este un lucru: anul ăsta nu ne vom plictisi!
Desfiinţaţi dracului DNA!
Ce făcătură mizerabilă! Tribunalul a respins cererea de arestare preventivă a celor trei acuzaţi în dosarul legat de şeful DGIPI şi de Puiu Popovici. Ăştia de la DNA nu se mai fac bine, iar Ţuluşul a ajuns unitatea de măsură a abjecţiei şi neprofesionalismului în justiţie.
Aceleaşi scheme băşite: unul se "auto-denunţă", la ordin, un papagal dă(dacă dă, că multe dintre interceptări sunt ilegale!) mandat de ascultare, şi oamenii noştri sunt urmăriţi zi şi noapte. Luni de zile. Şi nu se poate să nu scoţi dintr-un morman de înregistrări ceva care să justifice o reţinere, după care urmează presiunile la sediul DNA. Unii, ca în cazul de faţă fostul rector al Universităţii Agricole, Ion Alecu, cedează şi declară ce vor ţuluşii.
Urmează audierile, reţinerile, campania de presă, ziarele portocalii, tocşourile, şi la sfârşit fâsul din sala de judecată. Ce mai contează soarta unor oameni, cărora justiţia, în cazul de faţă DNA, le refuză un drept constituţional, prezumţia de nevinovăţie? Iar Dan Nica s-a compromis total în faţa subordonaţilor săi prin modul mârlănesc în care l-a concediat pe ofiţerul care se ocupa de protecţia internă. DNA recunoaşte că toată ancheta a fost secretă, că nu a spus nimănui de ea. Ce trebuia să facă? Să spioneze la DNA? N-ar fi o idee tocmai rea. Mulţi dintre papagalii ăia ar merita să ajungă în faţa unui judecător, pentru abuzurile de până acum.
Dacă Dan Nica îşi închipuie că mai poate conduce ministerul, că mai poate avea încrederea celor de acolo, după ce a făcut ieri, şi după felul în care s-a apucat să restructureze ministerul, înseamnă că nu ştie pe ce lume trăieşte. Dar treaba lui: e major, e vaccinat, şi ce-şi face omul cu mâna lui, lucru manual se cheamă!
DNA trebuie desfiinţat, pentru că a ajuns un cancer al sistemului de justiţie, o zonă de non-drept şi a eşuat în tot ce face. Ca să nu mai vorbim despre toate încălcările drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Cine-şi închipuia că s-a schimbat Daniel Morar are acum ocazia să constate contrariul.

miercuri, 25 martie 2009

Ghiveciul din capul lui Dâncu
M-am săturat până peste cap de proştii cu aere savante, care-şi fac de lucru şi emit banalităţi cu aerul că au descoperit fuziunea la rece şi leacul cancerului, odată cu ea. Sunt într-o dispoziţie mizerabilă şi nu mai suport tembelismul aşa zisei clase politice, care, în afară de afaceri de corupţie şi de mestecat vorbe nu mai ştie să facă nimic. Unul dintre lătrăii ăştia este Vasile Dâncu, un sociolog onorabil şi un politician execrabil, care se umflă ca broasca din fabulă.
Mediocritatea Sa dă un interviu celor de la Cotidianul. Plin de clişee cretine şi răsuflate, de un aer de superioritate ardeleană, care pe mine, unul, mă lasă rece, chiar dacă ar merita câteva vorbe de dulce. Sunt pe jumătate ardelean, cei din familia mamei sunt transilvani alungaţi dincolo de munţi, în secolul 19, de intoleranţa maghiară faţă de români. Unii dintre ei s-au oprit la Prejmer, fiindcă acolo erau saşi, toleranţi religios şi etnic, alţii s-au oprit la Câmpulung Muscel. Am făcut pe vremea studenţiei practică la Cugir şi Braşov, şcoala de ofiţeri de rezervă am terminat-o, după facultate, la Mediaş, şi am lucrat ceva vreme la ICA Braşov. Ca urmare nu sunt încă un Mitică din Regat care-şi dă cu părerea despre ardeleni şi problemele lor.
Mă calcă pe nervi toată această construcţie identitară post-factum, acest ardelenism pentru proşti, care sună mai degrabă a justificare, pe care le promovează Dâncu. Sunt de o falsitate absolută, deşi se întemeiază pe frânturi de adevăr.

De fapt, ce ne spune Dâncu?

  • " Nu stă prost PSD în Transilvania. Transilvania nu a fost un fief al PSD niciodată. E vorba şi de lipsa unor oameni în jurul cărora să vină electoratul. Şi mai e un lucru: tipul acesta de social democraţie construit după Revoluţie nu s-a bazat şi nu a valorizat deloc ceea ce are Transilvania: spiritul comunitar, de exemplu. Comunitatea, în proiectele social democrate sau pesediste ori pedeseriste, nu a fost un subiect politic. S-a mizat întotdeauna pe centru, pe marile proiecte, pe inventarul social al unor trebuinţe naţionale. Una dintre greşelile PSD din ultimii ani a fost că nu s-a referit la oameni concreţi, ci la oameni generici. O moştenire marxistă, poate, a sistemului de dinainte. Or, indivizii generici sunt foarte greu de prins, mai ales în Transilvania, unde oamenii sunt mai concreţi şi au interese ma pragmatice. Nu marşează la lucruri abstracte, nici la spaime (spaimele care au dirijat alegătorii la ultimele alegeri) sau fantasme născute la Bucureşti. Aici este vorba de un fel de pragmatism. Celelalte partide care au câştigat aici au venit pe mesaje antisistem: anti-Iliescu, anti-Bucureşti, antiguvern.

Să comentăm: PSD stă foarte prost în Transilvania, chiar dacă Transilvania nu a fost fief al PSD. Şi de când demersul anti-sistem este unul comunitar? De asta este Transilvania fieful PD-L? Ai cărui lideri transilvani, în marea lor majoritate, sunt din fostul FSN şi transfugi de la PDSR şi PSD? Unde dracu a văzut Dâncu politică guvernamentală făcută pentru Ion sau Ioşca? Politicile comunitare sunt sarcina autorităţilor locale. Iar "pomenile" alea electorale care se reproşau şi se reproşează PSD nu erau pentru oameni abstracţi, ci pentru oameni concreţi, cu nevoi concrete. Dar de ce s-ar identifica cineva, oricine, cu Dâncu, şi el lider al PSD multă vreme, os de ardelean, printre altele? Iar treaba aia cu marxismul nici nu mai merită comentată!

Întreb şi eu: cât de proşti pot fi cetăţenii ăia care nu votează decât anti-Iliescu(deşi asta cu Iliescu e o măgărie, pentru că Dâncu plăteşte o poliţă, nu se referă la o realitate a momentului), anti-Bucureşti şi anti-guvern? Ce se poate construi pe un astfel de demers? Ardelenii pe care îi cunosc eu nu au simţul umorului, e drept, dar tâmpiţi nu sunt, dimpotrivă!

Chiar nu mă interesează foarte tare celelalte bla-blauri despre ce tare e Băsescu şi cum nu are el rival. Dar este interesat modul în care vede Dâncu lucrurile şi în legătură cu PSD, ceva de genul: oricum actualul preşedinte nu are adversar, dar ceva, ceva tot ar face Geoană în faţa lui Băsescu. Dar Băsescu e antisistem, şi românul prost şi votează pe oricine bagă sistemul în pizda mă-sii, iar cum Băsescu se pricepe cel mai bine la băgat în origine, va fi votat şi de data asta, că ca el altu' nu-i! Citatul este obligatoriu:

  • " În acest moment, însă, preşedintele Băsescu este cam greu de înfrânt. Nu pentru că are nu ştiu ce cifre de notorietate sau de încredere, care sunt destul de mari cu şase luni înainte de alegeri, dar datorită felului în care acţionează. El este singur pe scena politică acum. Este cel care merge să facă rost de bani, se duce să vorbească cu băncile, îl ia pe guvernatorul Băncii Naţionale, se duce în Harghita şi în Covasna să rezolve problemele românilor. Deci, având în vedere că este un jucător singular pe scena politică, are cele mai şanse după părerea mea. Sigur că adversarii politici o să încerce, cum am auzit, chestiunea asta cu Obama, un individ antisistem. Traian Băsescu este fundamental un politician antisistem. Chiar şi atunci când conduce sistemul. Vedeţi, sistemul este inert şi el îl mişcă, deşi el este într-o funcţie în care nu are prerogative şi nu are mijloace foarte multe să facă asta. De aceea mă gândesc eu, văzând inerţia şi imobilismul adversarilor politici, nu cred că există foarte multe personaje care să crească. Oricum, dacă ar fi să vorbim despre cine este cel mai puternic candidat pentru turul al doilea, atunci este reprezentantul PSD cu siguranţă."

Apropo: şi Mussolini, şi Hitler, şi Stalin, şi Lenin au fost oameni anti-sistem. Politica anti-sistem duce, mai devreme sau mai târziu, într-o fundătură. Obama NU este un lider anti-sistem. El a ales un alt fel de a face politică, ÎN LIMITELE sistemului! Ceea ce este cu totul atceva! Asta că vorbeam de ghiveciul de idei!

PS: Mafia de la Cluj este o expresie a spiritului comunitar transilvan?

Începutul sfârşitului
Ceea ce se întâmplă de câtăva vreme în jurul Ministerului de Interne miroase de la o poştă a reglare de conturi între clanuri mafiote. Am fi iremediabil tâmpiţi să credem că este un triumf al justiţiei. Nu, este o mizerie în plus. A câta, în aceşti ani?
Lucrurile sunt extrem de încurcate, iar criza a acutizat lupta dintre diversele grupuri de interese economice, care, inevitabil, erau legate, la rândul lor, de serviciile de informaţii, de poliţie, de procuratură, de magistraţi, de puterea publică, în general. Actualul dosar este pornit de la un denunţ al lui Gigi Becali, care este rivalul lui Puiu Popoviciu.
Mai mult, cum avem două guverne, unul condus de Marele Machitor şi de Piticul său de Grădină Preferat, şi unul dintre ele de un grup de interese din PSD, conflictele de tot felul au dat în clocot. Băsescu nu i-a iertat PSD ului că a luat portofoliul Internelor. Era singura breşă făcută, în aceşti ani, în sistemul său de protecţie, format din serviciile secrete. De aceea a fost obligat Gabriel Oprea să-l numească pe Ardeleanu la doi şi-un sfert. Nu şi-a revenit după violenţa reacţiei lui Geoană şi a PSD în cazul lui Gabi Oprea şi a lui Ardeleanu.
Acum Traian Băsescu a găsit momentul propice pentru a rezolva problema: dacă nu poate controla serviciul, forţează dispariţia lui. Şi obţine drept bonus fidelizarea SRI, care îşi vede desfiinţat un rival pe piaţa informaţiilor, de care s-a lovit de nu puţine ori. Ca să nu mai vorbim de faptul că poate demoniza PSD, dovadă, atacurile Eol Tv împotriva ministrului Nica, deşi nici Boc nu este străin de această numire.
Ca de obicei, din peisaj nu putea lipsi un auto-denunţ. Este una dintre metodele preferate ale DNA, mai ales când primeşte o comandă politică. Numai că de această dată s-ar putea să avem o reacţie în lanţ, după principiul bulgărelui de zăpadă. Câtă vreme au fost bani de la Buget pentru toate sugativele, băieţii nu s-au dat în gât decât poate din prostie sau din prea mult orgoliu. Acum, când ciolanul s-a micşorat dramatic, bătălia pentru el a devenit crâncenă.
Şi va fi una oarbă, nemiloasă, care va lăsa mult sânge pe pereţi. Din păcate, cu această ocazie vor pierde şi alţii, nevinovaţi. Pentru că afacerile unora precum Popoviciu au şi o parte sănătoasă, care dă de lucru pentru mii de oameni.
Statul român este tot mai mult unul de tip mafiot. Şi într-un astfel de sistem, când conflictele nu mai pot fi reglate prin negocieri, sau când se pune problema unui transfer de putere la vârf, sau puterea şefului este contestată, se ajunge la reglări de conturi. Acum asistăm la începutul sfârşitului perioadei consensuale în relaţiile mafiilor de la vârful puterii şi afacerilor. Începe confruntarea directă. Nu e cazul să ne bucurăm. La sfârşitul războiului statul nu va fi mai curat şi mai puţin corupt. Dimpotrivă...

marți, 24 martie 2009

Cum am ajuns fascist
Şi odată cu mine, toţi cei care, la stânga(dar şi la dreapta, că şi acolo sunt critici vehemenţi şi radicali ai sistemului) spectrului politic, la noi şi în lume, cred sincer că proiectul numit capitalism s-a epuizat şi trebuie măcar reformat, dacă nu chiar înlocuit cu ceva care să nu mai genereze crize de genul celei pe care o traversăm acum. Păi, simplu: m-a pus dracu' şi l-am citit pe unul dintre proştii mei preferaţi, Sorin Ioniţă, de la SAR, colegul de tâmpenii al madamei Pippidi. Omul nostru se "reproduce" într-un editorial din EvZ, de o stupizenie cum rar mi-a fost dat să citesc. Şi slavă Domnului, e plină presa românească de tembeli!
Reflexul protecţionist al mai tuturor în faţa crizei economice este cât se poate de normal, şi, cum remarca în FT un analist economic respectat, Gideon Rachman, procesul de "deglobalizare" este promovat în largă măsură de sectorul privat. Citatul este ceva mai lung, dar merită atenţie:
"The politicians who will assemble at the G20 can feel the protectionist pressures mounting. Some say they fear a “spring of unrest” as unemployment increases – to be followed by a “summer of protectionism”. The World Bank’s Mr Zoellick warns that any such development would be disastrous – “We are very far from the 1930s,” he says, “but what would move you in that direction would be a large dose of protectionism.”
The world is already seeing big decreases in trade. Both Japanese and Chinese exports are down more than 20 per cent year-on-year. Places that have thrived as gateways for globalisation, such as Singapore, are facing particularly harsh recessions. This year is likely to see the sharpest contraction in global trade for 80 years.
So far, however, the process of deglobalisation has been largely led by the private sector. Consumers are cutting their spending and so are businesses. But if the world’s political leaders start deliberately increasing barriers to trade, they will deepen and worsen the economic crisis – and risk making the process of deglobalisation a permanent shift. Most political leaders know this – and so they are still a little embarrassed about direct measures to increase tariffs. So a new wave of protectionism will take indirect forms."
Întrebarea este: ce pot face politicienii în faţa presiunii protecţioniste venită din partea sectorului privat, când mandatele lor depind de susţinerea financiară a sectorului? Bun, protecţionismul, în gândirea corect economică este un lucru rău. Dar, onest vorbind, este chiar atât de rău? Sau, şi mai clar: sunt pieţele globale atât de deschise pe cât par? Eu cred că nu, şi v-aş plictisi cu date şi opinii care mă confirmă. Sunt o mie şi una de metode protecţioniste netarifare, una mai isteaţă ca alta. Şi deşi toată lumea ştie despre ce este vorba, în faţa marilor puteri economice nu prea are nimeni loc de întors.
Pe de altă parte, există o justificare pentru unele măsuri protecţioniste. Nu poţi concura cu un produs fabricat într-o ţară în care mâna de lucru este plătită nu cu un dolar pe oră, ci un dolar pe zi, când la tine salariul minim orar este de 7 dolari, să zicem. Ce faci? Îi dai şi muncitorului tău salariul tot un dolar pe zi? Vă mai amintiţi scandalul de acum câţiva ani, când o mică inteprindere franceză şi-a delocalizat producţia în România, şi le-a spus muncitorilor furioşi că le oferă un loc de muncă în România, cu 100 de euro pe lună. Există şi metode mai bune de sinucidere politică sau pentru o schimbare de sistem.
Dumpingul social este motivul principal al protecţionismului. Şi el este expresia lăcomiei capitalismului, care încearcă să maximizeze profitul, profitând de faptul că nu există o veritabilă piaţă globală a forţei de muncă. Convergenţa preţurilor, la nivel global, a fost mult mai rapidă decât cea a salariilor. Iar barierele în calea migraţiei fac ca muncitorii să nu poată concura pe piaţa muncii din ţările dezvoltate.
Omul nostru e dobitoc cu spume, pentru că nu "stânga politică cu convingeri hard, gen Martine Aubry în Franţa sau Ion Iliescu în România, găseşte pe fondul crizei ocazia perfectă să reşapeze retorica socialistă clasică, cu moartea capitalismului şi trecerea la un sistem nou, mai bun", ci tocmai cel mai de dreapta şi mai aprig critic al capitalismului face acest lucru, e vorba de Nicolas Sarkozy. Dar la ce să te aştepţi de la un fanatic, a cărui ultimă calitate este onestitatea intelectuală?
Ce urmează pune capac la toate, şi cere un consult de specialitate. De mare specialitate, dacă mi-e permis. "Panicaţi, în lipsă de altceva, liberalii şi dreapta politică împrumută instrumentele socialiste, simţindu-se ruşinaţi să mai spună ceva în public despre piaţa liberă. Pericolul, în special în state cu tradiţie politică slabă, este deriva către „fascismul de stânga”, cum inspirat l-a numit într-o carte recent apărută un comentator american: control crescut al statului în economie, neîncrederea în „intermediari şi speculanţi” (adică bancheri), cochetarea cu emoţia populară, lansarea de sloganuri tinereşti care promit „înnoirea din rădăcini”, speranţa difuză şi un nou viitor. După cum bine observă autorul, nici naziştii nu erau mari fani ai proprietăţii private şi ai limitării implicării statului în economie.
Paralela poate fi dusă mai departe: în manualul tineretului hitlerist, se spune că „alimentaţia nu poate fi doar o chestiune privată”, statul având un rol decisiv în a promova obiceiuri corecte în această privinţă, deoarece „ai o datorie socială de a fi sănătos”. Asemănarea cu încercările actuale, vag eugeniste, de a face din alimentaţie sau sport subiecte de politică de stat, interzicând aia sau promovând ailaltă, nu poate fi decât tulburătoare. Sigur, n-am ajuns încă acolo, iar proiectul european are destule mecanisme de atenuare a şocurilor, care-i permit să reziste la o aterizare economică forţată. Dar e nevoie de vigilenţă pentru ca nişte mecanici speriaţi de trepidaţii să nu scape cheia franceză din mână sau nişte ideologi cu cagulă şi bricege să nu-l deturneze spre o direcţie necunoscută. "
Cât de cretin să fii să nu înţelegi că actuala criză este produsul retragerii statului, adică a cetăţeanului, din funcţia sa regulatoare. Pentru că, dacă imbecilul nu a aflat, nu este vorba de stat ca producător de bunuri şi servicii, ci de statul producător de bunuri simbolice: legi, regulamente, mecanisme de verificare. Am văzut ce poate face capitalismul lăsat de capul lui. În fond, Sorin Ioniţă nu înţelege tocmai esenţa democraţiei: sistemul de contraputeri, care echilibrează balanţa. Cum statul, care promovează interesul public, nu şi-a mai exercitat rolul de cenzor al puterii capitalismului financiar, acesta s-a transformat într-un monstru tiranic. Şi a dus lumea în pragul colapsului economic. Vi se pare normal că un om care se prezintă lider al "societăţii civile" nu poate gândi în termenii democraţiei?
Ce să facem? Să aşteptăm ca "mâna invizibilă" să regleze lucrurile? Cum am spus, mâna asta are disperată nevoie de un creier. Cine va fi creierul ăsta? Din perspectiva interesului public, statul, în varianta sa democratică. Din perspectiva interesului marilor entităţi economice cu vocaţie globală, statul trebuie eliminat din ecuaţie, până în momentul în care lucrurile o iau razna şi cineva trebuie să plătească oalele sparte.
Acum, că Sorin Ioniţă l-a citit pe Jonah Goldberg, cu al său "Liberal Fascism", e una. Dar şi când ai hemoroizi e indicat să ceri o a doua opinie, cu atât mai mult când pui etichete pe un întreg curent de gândire. Şi apoi, liberalismul nu e tot una cu stânga, şi nu toată stânga e socialistă, marxistă sau troţkistă. Dacă vrea cu tot dinadissul să se facă de râs, Sorin Ioniţă putea alege o metodă mai directă. Să-şi arate curul gol în direct la Eol Tv, unde este nelipsit. Deşi, cine ştie? Dacă o făcea, ajungea ideologul "Noii Drepte". Date pentru aşa ceva are. Bunul simţ nu face parte din fişa postului.
Care vă mai simţiţi fascişti pe aici, să punem de-un club?
Tabloidizarea istoriei
2009 este anul Darwin, care, în România, este celebrat prin excluderea evoluţionismuilui din şcoală. Ce vă miră? Noi avem ce avem cu Doamne-Doamne! Pentru că apelul la divinitate este soluţia cea mai simplă la toate problemele cu care ne confruntăm.
Nici cu alţii nu mi-e ruşine. Dacă istoria, făcută ca la mama ei, e o chestie plicticoasă: trebuie să citeşti, să stai prin arhive, să mai faci o alergie sau o dermatoză, de la manuscrisele vechi, să dai la lopată, să te mai lovească blestemul câte unui faraon mai macho, băieţii deştepţi au inventat istoria-tabloid. Ia citiţi aici ce-au reţinut unii despre acelaşi incomod domn Darwin! Cum dracu i-a trecut prin minte individului teoria cu pricina, de vreme ce el cheltuia mai mult pe ciubote decât pe cărţi? Mai ales că era şi cam pilangiu, şi pufăia tiutiun din cel mai bun. Şi, nesimţitul dracului, avea tupeul să-şi plătească furnizorii şi prestatorii de servicii(cum vedeţi, sunt corect politic, era vorba de servitori).
Nici nu vreau să mă gândesc ce-ar putea urma în istoria tabloidizată! Lista completă a amantelor lui Ştefan cel Mare, eventual cu un interviu luat stră-stră-stră-strănepoatei bunicii străbunicii ţiitoarei numărul 11 de pa listă? De ce nu? Doar s-au pozat unii cu mortul din dric...

luni, 23 martie 2009

N-o să murim brusc!
Experţii FMI la căpătâiul României
Nu, după acordul cu FMI n-o să murim brusc! Asta ar trebui să fie vestea bună. O să murim în chinuri, încet, ca în romanele cu indieni ale lui Karl May. Şi credeţi-mă, asta da, veste rea! Din cele 20 de miliarde de euro, doar un singur miliard va fi destinat investiţiilor, restul se duc pentru salvarea băncilor străine expuse în România. Boc şi Geoană se străduiesc să ne convingă ce afacere bună facem semnând acordul cu FMI, şi ce băieţi buni sunt cei de la FMI, care nu ne pun ştreangul de gât, ci doar ne trag scăunelul. Ştreangul ni-l punem singuri.
Criza asta, o spun şi am mai spus-o: nu este una a sectorului public. Nu sectorul public a provocat-o. Nu, sectorul public trebuie redus acum pentru a elibera resurse necesare acoperirii tâmpeniilor bancherilor care-şi dau bonusuri de zeci şi sute de milioane de dolari, drept mulţumire că au prăbuşit sistemul. Şi degeaba umblă Marele Timonier pe la Viena, să-i convingă pe bancheri că nu vor scoate bani din România: de ce ne este frică, de aia nu scăpăm!
Ce va fi, vom vedea. Este clar că FMI a pus, ca de obicei, condiţii dure, plecând de la un scenariu-catastrofă în legătură cu viitorul economiei româneşti. Întrebarea este: cât de bune sunt modelele lor de "citire" a realităţilor economice, de vreme ce n-au fost capabili să prevadă criza asta? Dar cui îi pasă, în ţara asta, de astfel de probleme? Dacă împrumutul ăsta îi asigură Conducătorului Iubit realegerea, de ce nu, cu plăcere!
De aur
Un cântec şi variantele lui Cântecul, în varianta lui originală, a fost lansat de Billy Joe Royal. Numele nu vă spune nimic, probabil. Apoi a fost preluat de Deep Purple, de Johnny Hallyday şi de alţii.

duminică, 22 martie 2009

Relicve ale epocii psyhedelice
Anii 60 ai secolului 20 au fost anii contestării, în care o nouă generaţie vrea să-şi facă auzite interesele, viziunile, valorile, vrea să schimbe lumea în care trăia. S-a dezvoltat o contra-cultură extrem de variată, eterogenă şi inegală ca valoare, dar foarte vie şi expresivă. Aveţi aici, pe celălalt blog al meu, câteva relicve ale epocii, coperţi de albume sau afişe, toate legate de muzica rock.
PS: dacă e să dau crezare contorului, aceasta este postarea cu numărul o mie. E ceva, nu?
Primăvara
Din The New York Times, acest "editorial" artistic despre primăvară, semnat Kara Walker.
Sănătatea, o marfă
Aşa o vede ministrul sănătăţii, Ion Bazac. E drept, omul nostru e mai obişnuit cu vânzarea automobilelor de lux, deşi înţeleg c-ar avea şi o diplomă de medic. Nu prea ştiu dacă şi cât a profesat, şi oricum, dacă a profesat, tot un drac. Pentru că oricum n-a înţeles nimic din ceea ce se întâmplă cu adevărat, de vreme ce soluţia minune este, ca în cazul acestui guvern născut mort, "descentralizarea". Cum avem o problemă, indiferent de domeniu, e suficient să pomeneşti cuvântul magic "descentralizare", şi problema a dispărut. E drept, ea apare, şi mai gravă, în ograda autorităţilor locale, dar ce contează! Nu mai sunt înjuraţi miniştrii, ci primarii. E un progres, nu?
Domnul cu pricina este întrebat de jurnaliştii de la EvZ despre problemele din sectorul pe care-l manageriază, că tot e la modă termenul. Interviul îl găsiţi aici. Din interviu, toţi tembelii de prin presa românească nu au preluat decât afirmaţia ministrului privitoare la faptul că România are cele mai multe paturi de spital pe cap de locuitor din Europa. Şi că o echipă a Băncii Mondiale o să ne înveţe cum să scăpăm de ele.
Nicio problemă: la dărâmat suntem tot campioni europeni. Iar multe dintre spitale sunt doar cu numele. De fapt, ele nu mai există decât în statistici, fapt care oferă o falsă imagine despre starea sistemului.
Dar nimănui nu i-a sărit în ochi viziunea mercantilă a reformei din mintea ministrului, care vede în sănătate o marfă ca oricare. Care este supusă criteriilor de eficienţă ale pieţelor concurenţiale. Dovadă? Medicii care ies la pensie pot să-şi vândă listele de pacienţi, care, nu-i aşa, ei, pacienţii sunt o marfă, şi medicina de familie, o afacere. Practic, tu, medic, cumperi o piaţă.
" Este normală vânzarea listelor cu pacienţi de către medicii de familie?
Nu ştiu dacă este normală, dar în acest moment este legală. Este un proiect de act normativ făcut de vechiul guvern, folosind modelul anglo-saxon, care funcţionează în Marea Britanie de 132 de ani. Probabil că singurul lucru care ar trebui introdus este informarea pacientului, lucru care în momentul ăsta nu se întâmplă. Medicii ies la pensie şi asistenţa medicală trebuie asigurată. Atâta timp cât pacientul ar avea posibilitatea să fie informat, este un procedeu corect."
Se vorbeşte despre coplată. Cu alte cuvinte, pe lângă banii, destui, pe care îi plăteşti pentru asigurările de sănătate, orice act medical trebuie plătit suplimentar. Vezi doamne, pentru a nu prea mai lua medicii şperţ. Şi, nu-i aşa, pentru a introduce concurenţa în domeniu. Ce mama dracului poate însemna asta? Cum poţi pune medicii în competiţie? Ei tratează bolnavi, care sunt unici, nu boli. Succesul sau eşecul depind de o mulţime de factori. Ce facem: le numărăm morţii din carieră? Sau vedem care au cabinetele mai curate şi asistente mai mişto?
" Vorbeaţi de introducerea coplăţii în sănătate.
Va fi facultativă. Trebuie să conştientizăm că nu toate tipurile de servicii pot fi finanţate din fondul asigurărilor de sănătate. Un model care se apropie de cel pe care ni l-am dorit noi este cel slovac, unde s-a realizat un pachet de servicii, coplată, şi, după un timp, s-au introdus asigurările complementare de sănătate, care se apropie oarecum de modelul pensiilor private. Au marele avantaj că introducerea lor a creat competiţie. Asta este ceea ce lipseşte în sistemul din România(s.m).
Când va fi introdus pachetul de servicii minim obligatorii?
Vreau să-l implementăm începând cu 1 iulie, asociat cu introducerea unui sistem de coplată. Suntem la partea în care definim exact care sunt serviciile pentru care vom introduce coplata. Pentru categoriile de persoane defavorizate lucrăm la un nou concept, cel al voucherelor de sănătate. Sistemul de coplată nu va afecta în niciun fel categoriile defavorizate, vor continua să beneficieze gratuit de servicii medicale.
Cum veţi rezolva problema şpăgii din spitale?
Soluţia este aceeaşi: pachetul de servicii şi coplată. În felul acesta, legalizarea plăţilor informale se va face prin acest sistem de coplată. Sunt convins că, promovat bine, lucrul acesta va avea succes.
Este normală această practică?
Nu, dar sunt ţări unde implementarea unui sistem alternativ a durat peste 10 ani, Italia e un bun exemplu, şi chiar şi astăzi Italia se confruntă cu fenomene precum cele din România, pe care le vedem suficient de des. Dacă vom avea succes cu introducerea coplăţii, probabil vom începe să diminuăm aceste plăţi informale. Sunt convins că şi medicii vor fi mai dornici să se protejeze şi să evite să ia cunoscutul plic, având ca alternativă o variantă în care să-şi legalizeze o parte dintre aceste venituri. Ştiu că aşteptările sunt mari, dar lucrurile astea se rezolvă introducând mecanisme concurenţiale."
Număraţi voi de câte ori a pronunţat concurenţă, concurenţial. Omul nostru e nebun: modelul lui este cel american, care a ajuns o monstruozitate. Concurenţa este la ea acasă în SUA, dar consumă 16% din PIB, are 52 de milioane de persoane neacoperite de vreo asigurare, şi starea de sănătate a populaţiei americane este inacceptabilă pentru o ţară dezvoltată. Cubanezii sunt mai sănătoşi ca americanii, iar pe primul loc sunt francezii, al căror sistem consumă doar 6% din PIB.
Că sistemul românesc de sănătate e în criză, nimeni nu poate nega. Dar transformarea sănătăţii într-o marfă, ca soluţie anti-criză, nu ar face decât rău. Şi aşa mai mult de jumătate dintre români nu văd medicii decât în ştirile de la ora 17! Iar sistemul de sănătate face concurenţă celui de transport pasageri!
PSD are o problemă de identitate, dacă un ministru social-democrat gândeşte astfel. În rest, rămâne cum am stabilit: ai bani, poate scapi. N-ai bani? Sigur nu scapi!
De fapt, cei 20 de ani de involuţie au adus România acolo unde era în perioada interbelică. Şi acum vedem că "raiul" ăla pe care ni-l prezentau Hurezenii, Emil Georgeştii şi Lovineştii pe la "Europa Liberă" era, de fapt, un iad: o ţară profund subdezvoltată, cu oameni lipsiţi de speranţe, cei mai mulţi dintre ei la limita de jos a sărăciei şi abrutizării, cu elite politice şi intelectuale iresponsabile, cu un soi de capitalism de cumetrie şi o agricultură de Ev Mediu, cu infrastructuri inexistente, cu o hiperburghezie care, ca şi azi, avea maşini ultimul răcnet şi avioane personale, dar pe care le foloseau drept indicatori de standard social, în lipsa şoselelor şi aeroporturilor.
Credeam că integrarea în UE ne va ajuta să depăşim subdezvoltarea. Din păcate, costul aderării se dovedeşte uriaş: am fost obligaţi să ne vindenm pe nimic sistemul financiar şi aparatul productiv, să distrugem agricultura de tip industrial, să demolăm serviciile publice şi să le privatizăm sau să le concesionăm celor din Occident. Acum împrumutăm 20 de miliarde de euro nu pentru a ne dezvolta, ci pentru a salva băncile occidentale, care au făcut profituri uriaşe în România. Cum vom fi după ce vom plăti aceşti bani?