sâmbătă, 31 ianuarie 2009

Puţină paranoia
Cum azi m-au asasinat "analiştii" cu fanteziile lor despre asasinatele de la Braşov, m-am hotărât să-mi las şi eu paranoia să zburde prin realitate. Şi am copt un scenariu. Să zicem că un poliţist, nici prea mare, nici prea mic(în grad) află că în oraşul de la poalele Tâmpei(cu referire directă la presă?!) a poposit un iepuraş, dat în urmărire generală, pentru că nu se mai întorsese din "permisie" la Penitenciarul de maximă(vai de cozonacul nostru!) securitate Craiova. Un oraş care a devenit polul criminalităţii româneşti, un Coruptland autohton, unde toată lumea e mânjită: judecători, procurori, medici, poliţişti, afacerişti, şi primii pe listă, politicienii.
Omul nostru se minunează că nimeni nu pare să ia cunoştinţă de existenţa exoticului personaj, care pripăşise în casa unui interlop om de afaceri local, cu studii şi un stagiu de perfecţionare în sus-numitul penitenciar din capitala olteană. Şi aşa află de oarece complicităţi cu mai marii poliţiei locale, complicităţi bănoase, în paranteză fie spus. Deşi precizarea de la urmă e redundantă!
Şi cum cunoştea modul de operare al iepuraşului, îi încolţeşte în minte un plan: să atace o casă de schimb, folosind acelaşi mod de operare. Planul lui nu era nici prea riscant, şi nici atât de stupid precum pare. Ştia că pe români nu-i dă afară din casă spiritul civic, şi că, având puţin noroc, se făcea cu o jumate de milion de euro. Pentru că în casa aia de schimb valutar sigur se petreceau lucruri necurate, şi suma declarată ca furată urma să fie mult mai mică. O armă nu a fost greu de procurat. Poate avea un plan de a lega arma de iepuraşul necăutat cu sârg de poliţia din care şi el face parte.
Dar cum şi el era un poliţist mediocru, lucrurile au scăpat de sub control. N-a ţinut cont de toate elementele care puteau da o altă întorsătură planului lui. Şi ce soluţie mai bună să se protejeze decât să-i omoare pe singurii martori care puteau să-l recunoască?
Odată ajuns la adăpost, după eşecul operaţiei, a îndreptat atenţia anchetatorilor spre uitucul nostru, care a fost prins făcându-şi liniştit cumpărăturile într-un supermarket, dimineaţa la ora 10, într-un oraş care colcăia de poliţişti, jandarmi şi ofiţeri de informaţii.
Ce ziceţi, sunt suficient de paranoic, sau n-am citit destulă literatură poliţistă?
Copii născuţi din sex anal cu animale violete de curte
Staţi liniştiţi, n-am luat-o razna! Dar, citind la prietenul Mordechai ce mai gugăleşte românu', mi-am adus aminte că am în memoria calculatorului o vacă violetă. Înţeleg că ea este, prin hamburgărie, simbolul afacerilor corupte cu statul. Aşa că se explică, totuşi, căutarea: copiii ăia născuţi din sex anal cu animale violete de curte există. Sunt regii asfaltului şi averile din dotarea lor, făcute din afaceri perverse cu statul, deşi dracu ştie dacă sexul anal mai e sau nu perversiune pe vremurile astea. Dar sigur e că statul stă capră şi acceptă să i-o tragă cei aleşi, din toate poziţiile. Şi uite aşa ne-o trag şi nouă, ceea ce nu e o noutate. Cum nu e o noutate şi faptul că noi suntem masochişti, de vreme ce acceptăm senini acest viol în grup la care suntem supuşi...

vineri, 30 ianuarie 2009

Statul Providenţă şi criza
Prieteni, nu mă înjuraţi! De acum înainte o să vi se acrească de cuvântul "criză" Ghinion, e criză, şi ea ne calcă rău de tot pe bătături şi pe portofel. Dar, iar spun o banalitate, în orice criză există şi o oportunitate. După mine, cea mai importantă oportunitate o reprezintă posibilitatea de a compara modelele economice dominante la nivel global şi rezistenţa lor la şocuri extreme.
După mine, modelele dominante sunt cel anglo-saxon, specific SUA şi Marii Britanii, cel european, cu derivatele sale: francez şi renan, recte german, şi modelul asiatic. După prăbuşirea comunismului modelul anglo-saxon a fost impus cu forţa în Estul Europei, provocând adevărate tragedii sociale şi o cădere economică dramatică. Să nu judecăm lucrurile după cifrele statisticilor şi după dezmăţul îmbogăţiţilor de ultimă oră.
Tot aşa, judecând după aparenţe, şi mai ales după capacitatea modelului anglo-saxon de a oferi rapid profituri substanţiale, multe ţări europene au început să renunţe la modelul lor pentru cel american. Şi au început prin demontarea Statului Providenţă.
Acum putem judeca mai bine slăbiciunile fundamentale ale modelului anglo-saxon, mai ales pe acele ale modelului american. Şi virtuţile altor modele, cum este cel francez, care şi-a păstrat caracterul redistruibutiv, chiar puternic redistributiv, care îl face mai robust la criză. De exemplu, o treime din veniturile medii ale francezilor provin din redistribuire, ceea ce este acum un mare avantaj, pentru că uniformizează consumul şi amortizează şocurile. Aveţi aici o analiză din Le Monde dedicată acestui subiect.
Poate părea marginal acest subiect, dar este, de fapt, unul central în jocurile de putere la nivel global după încetarea crizei. Modelul cel mai robust la criză, respectiv ţara care îl promovează au mari şanse să-şi vadă sporite influenţa şi capacitatea de a se impune la nivel global. Aşa s-a întâmplat cu Statele Unite după cel de-al Doilea Război Mondial. Nu văd de ce lucrurile nu ar funcţiona la fel şi acum.
Noi spre ce model ne îndreptăm? Este evident că a fost o imensă prostie, inclusiv din perspectiva integrării europene, copierea modelului anglo-saxon. Şi acum sunt tot felul de dobitoci care se uită cu dispreţ la Franţa, pe motiv că e... comunistă! Şi aduc potop de laude unui model care tocmai a băgat o lume în căcat! Şi încă profund, ca nu cumva să avem scăpare!
Poate că trebuie să reconstruim statul-providenţă, să-i întărim dimensiunea redistributivă, să revenim la un sistem de impozitare progresivă. Acum vedem că impozitarea în cotă unică a generat DOAR polarizare socială, că n-a schimbat nimic din structura productivă a economiei româneşti, că românii care lucrează afară au trimis mai mulţi bani în România decât au investit direct, nu speculativ, străinii, cei care se presupune că ar fi fost atraşi prin cota unică.
Sunt subiecte importante de dezbatere, o dezbatere care NU va avea loc. Pentru că nu ne interesează aşa ceva. De ce? Suntem prea ocupaţi cu fleacurile...

joi, 29 ianuarie 2009

Puneţi-vă vesta antiglonţ!
A început! Şcoliţi la şcoala marii criminalităţi europene şi internaţionale, violenţi din fire şi din educaţie, nemiloşi şi indiferenţi cu viaţa victimelor lor, infractorii români se întoprc să-şi exercite "talentele" în România. Azi au omorât un om şi au rănit trei la Braşov, în atacul asupra unei case de schimb valutar.
Asta vine să se adauge furtului de arme dintr-un depozit militar de la Ciorogârla. Furt făcut, mai mult ca sigur, la comandă. Aceste arme vor ajunge, dacă nu sunt găsite repede, pe străzi, şi vor fi folosite în astfel de jafuri.
Nu sunt sigur că "organili" sunt pregătite să lupte cu marea criminalitate. Ele au alte apăsări. Să facă urechea mare la ce vorbesc adversarii politici ai lui Zeus, spre pildă. Şi mai puţin să se bată pentru reducerea violenţei din societate. Violenţă care va creşte, pe fondul degradării nivelului de trai, creşterii şomajului, mai ales în rândul tinerilor.
Aşa că, fraţilor, relansaţi economia cumpărându-vă veste anti-glonţ şi chiloţi blindaţi!
Îmi pare rău, am avut dreptate!
Scriam aici, nu de mult, prin toamnă, că mi se pare absurdă decizia guvernului Tăriceanu de a micşora contribuţiile CAS, concomitent cu creşterea prestaţiilor sociale: pensii, servicii de sănătate. Şi mai scriam, mai spre iarnă, că este inevitabilă creşterea unor taxe şi impozite, ca măsură anticriză. Mi-am luat-o în freză şi într-un caz, şi în altul, de la unii cititori.
Nu asta m-a deranjat, în fond suntem o ţară liberă, şi fiecare are dreptul la părerea lui. Dar e suficient să ai bun simţ şi un minim de cunoştinţe economice(care trebuie să facă parte OBLIGATORIU din educaţia şi din cultura fiecărui cetăţean) pentru a-ţi da seama că ceva e în neregulă cu unele decizii. Şi uite că guvernul Boc a ajuns la aceeaşi concluzie: trebuie mărite taxe şi impozite.
Nu că-mi place să îmi fie redus salariu(că eu am doar salariu, şi de când lucrez la statul capitalist, n-am văzut UN leu în plus la salariu, sub formă de prime sau de stimulente; statul socialist era, drăguţul de el, mai generos), dar este normal să se întâmple aşa ceva. Problema este alta: ce facem în continuare? Pentru că mărirea taxelor, accizelor şi impozitelor e o măsură care are limitele ei. Importantă este relansarea creşterii economice. Şi despre asta nu am aflat nimic nici de la Boc(bine, nu mă aşteptam de la el, dar, ce dracu, e premier!), nici de la Pogea, nici de la Nica.
Trebuie să mai spun un lucru: orice măsură de stimulare a economiei îşi face efectul în timp. Timp care poate însemna şi mai mult decât un an. Ceea ce face din 2009 un an prost, chiar foarte prost, în care nu mai există loc pentru populism ieftin, improvizaţii şi promisiuni mirobolante. Cu atât mai mult cu cât planul de măsuri anticriză este mai degrabă o glumă. Dar despre asta mai vorbim.
O agendă pentru stânga românească(2)

Este normal să încep eu prin a defini o astfel de agendă. Ea trebuie să cuprindă, în viziunea mea, câteva elemente esenţiale.

  • Definirea raporturilor sale cu trecutul aşa zis comunist al României. Este esenţial acest punct, pentru că problemele de imagine pe care le are se leagă tocmai de trecut şi de faptul că este prezentată drept continuatoarea aşa-zisei stângi comuniste. Am mai spus, o repet: regimul instaurat de ruşi în 1947-1947 era de stânga doar cu numele. Dar acest lucru trebuie demonstrat serios, cu argumente, cu prin comparaţie cu stânga europeană a epocii, cu felul în care au evoluat, prin apelul la valori şi principii.
  • Poziţia stângii româneşti faţă de capitalism şi faţă de economia de piaţă. Stânga nu trebuie să le respingă, ci să se raporteze critic la ele, să le definească rolul şi locul în viaţa individului şi a societăţii. Polarizarea socială este şi rămâne principala problemă pe care o generează tipul de capitalism financiar care se află şi la originea actualei crize.
  • Stânga trebuie să definească o nouă generaţie de reforme, instituţionale şi nu numai, care să facă posibilă afirmarea principiului egalităţii de şanse. Nu suntem egali, nu urmărim realizarea unui egalitarism penalizator al concurenţei, creativităţii şi mobilităţii sociale. Suntem însă pentru un sistem care să premieze meritele personale şi să mărească baza de recrutare a elitelor unei ţări.
  • Stânga este şi trebuie să rămână principalul promotor al democraţiei, al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Ideologia aferentă curentului neo-conservator a rweuşit să impună drept legitime o serie de măsuri care au dus la restrângerea exerciţiului unora dintre drepturile şi libertăţile fundamentale, pentru care s-a murit în ultimul secol. Acum este un bun moment să punem în discuţie nu doar o nouă generaţie de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, în acord cu noile structuri şi nevoi sociale, ci şi un sistem de mecanisme şi mijloace de acţiune, de garanţii constituţuionale şi legale care să excludă derivele totalitare şi îngrădirea lor.
  • Stânga trebuie să fie purtătoarea unui nou proiect european, care să adâncească integrarea, să facă posibile politica externă şi de apărare comună, să genereze un spaţiu politic european, dar mai ales să permită structurarea unei identităţi şi cetăţenii europene. În acest context trebuie revăzut şi consolidat modelul social românesc, ca parte a modelului social european.
  • Stânga trebuie să redefinească raporturile dintre individ şi societate, să pledeze pentru responsabilitate individuală şi colectivă. Este de neînţeles faptul că stânga asistă pasivă la procesul de infantilizare a cetăţeanului, de retragere a lui din spaţiul public. Una dintre cele mai imoprtante misiuni ale sale este aceea de a relansa militantismul politic şi implicarea indivizilor în procesul de decizie politică, economică şi socială, la toate nivelurile.
  • Stânga trebuie să-şi afirme mai puternic şi mai coerent dimensiunea sa ecologistă. Este o temă importantă pentru viitor.
  • Stânga trebuie să-şi precizeze mai clar şi mai ferm atitudinea faţă de religie. Nu trebuie să uităm că există şi o stângă religiasă, aşa cum există o stângă laică. Ele pot coexista, într-un sistem care acceptă diversitatea şi toleranţa. Ele trebuie să se opună oricăror forme de fanatism religios.
  • Stânga trebuie să militeze pentru excluderea războiului, a armelor de distrugere în masă, pentru interzicerea folosirii forţei în scopuri ilegitime.
  • Un alt element important al noii agende a stângii trebuie să-l reprezinte clarificarea rolului statului şi al noilor raporuri dintre cetăţean şi stat.
  • Reinventarea politicii şi recâştigarea demnităţii şi prestigiului politicianului şi partidelor, ca elemente esenţiale ale sistemului politic democratic
  • Stânga trebuie să fie promotoarea unei analize de fond a cauzelor şi consecinţelor crizei democraţiei reprezentative, pentru a găsi noi forme de implicare a cetăţenilor în viaţa politică, pentru asumarea de responsabilităţi.
  • Stânga trebuie să fie promotoarea procesului de modernizare în profunzime a societăţii româneşti.

Orice contribuţie la definirea acestei noi agende a stângii este binevenită.

O agendă pentru stânga românească(1)
Am scris, şi nu o dată, despre coma intelectuală a stângii româneşti. Şi pe bună dreptate: aproape nimeni nu mai gândeşte pentru stânga românească, iar puţinii care o mai fac sunt izolaţi şi marginalizaţi. Acum această situaţie, nefirească şi nedorită într-un regim politic democratic, se răzbună. Într-o situaţie de criză profundă, nici dreapta, nici stânga din România nu sunt capabile să producă ceva coerent, în materie de programe anti-criză, dar nici proiecte de reconstrucţie după criză.
Facem ce facem şi ne învârtim în jurul crizei. O criză previzibilă, altminteri, anunţată de ceva vreme de oameni care gândesc cu capul lor, care nu se lasă duşi de valul conformismului şi al gândirii unice. Într-un fel capitalismul şi criza sunt precum calul şi căruţa: una fără alta nu se poate.
Mai mult, crizele capitalismului au ajuns să fie acceptate, să fie considerate normale, şi chiar dorite, pentru că sunt văzute ca având un rol curativ, atunci când sistemul o ia pe arătură. Doar că aceste crize sunt, într-un fel, precum crizele de malarie: tot mai dese, tot mai violente şi tot mai epuizante pentru bolnav.
După fiecare criză bolnavul se ridică, uneori i se îmbujorează şi obrajii, se mişcă, munceşte, mă rog, e viu. Dar ştie, şi dacă nu ştie, măcar simte că dacă nu face un tratament serios, una dintre crizele viitoare poate fi ultima. Pentru malarie, ca şi pentru crizele capitalismului, există tratamente standard, dar nu întotdeauna ele dau rezultatele scontate. Şi atunci încerci altceva. Cu o condiţie: să iei în calcul această posibilitate, a lipsei de răspuns la tratamentul obişnuit.
În cazul crizelor economice răspunsul a fost mereu acelaşi: mai devreme sau mai târziu mâna invizibilă a pieţei rezolvă lucrurile, şi intervenţiile din exterior mai mult strică, decât ajută. Statul cel mult strânge cioburile, oblojeşte răniţii şi numără morţii şi-i îngroapă. Numai că vine o vreme, ca acum, când mâna invizibilă nu mai funcţionează. Şi atunci apare cineva care spune că mai există un tratament: intervenţia statului, dar reţeta s-a pierdut, şi mai există vagi amintiri despre ea, despre dozajul tratamentului, şi, în general, nici la vremea ei reţeta nu a fost prea populară.
Bun, se vor întreba mulţi, dacă boala există, şi ştiaţi că vine o vreme când se produce imunizarea la tratament, de ce nu aţi investit în descoperirea unui nou tratament? Ei bine, în cazul nostru, era sarcina ideologilor de toate culorile, dar şi a economiştilor, să genereze noi tratamente pentru crizele capitalismului. Nu au făcut-o, şi chiar şi cei care au încercat ceva, tot cu ochii spre trecut au făcut-o.
Stânga are mari datorii în această privinţă. Ea, care a avut o tradiţie a criticii radicale a capitalismului, care genera modele alternative, care era lidera dezbaterii de idei, este acum de un conformism şi de o banalitate ideatică greu de crezut.
Despre stânga românească nu are rost să discutăm, pentru că nu mai există. Există doar oameni de stânga, de care nu are nevoie nimeni, care sunt marginalizaţi, priviţi ca un soi de animale curioase, venite din alt timp. Poate n-ar fi o mare nenorocire, dacă la dreapta ar exista o gândire clară, coerentă şi capabilă să construiască alternative. Deşi mai vioaie decât stânga, şi gândirea de dreapta este într-un impas.
În aceste condiţii, a le cere guvernanţilor programe anticriză sau coerenţă în gândire şi acţiune este pură pierdere de vreme. Nu are cine gândi aşa ceva. Cine este ideologul PSD? Cine este ideologul PD-L? Cine este economistul(la nivel teoretic) al PSD, cine al PD-L? Unde se întâlnesc ei, unde se despart?
Mă aşteptam ca această criză să scoată stânga românească din coma sa intelectuală. Sunt mari şanse s-o îngroape definitiv.
Este motivul pentru care vă invit, în măsura în care aveţi ceva în comun cu ideile şi valorile stângii, să enunţaţi elementele unei agende de stânga pentru România. Ştiu eu, poate iese ceva.

miercuri, 28 ianuarie 2009

Povara datoriilor
Cineva scria că statul este principalul vinovat pentru criza actuală, şi că este idiot să dai statului sarcina să rezolve criza pe care tot el a generat-o. Se referea la faptul că a permis şi celor cu bonitate mai scăzută accesul la credite ipotecare. Care decizie ar fi la originea crizei. Lucrurile sunt mult mai complicate. Şi din analiza lor se vede clar că nu statul este vinovat, sau vina sa este aceea că nu a intervenit mai dur pentru a-i aduce la ordine pe derbedei.
În FT Martin Wolf face o analiză a îndatorării în Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi UE. Şi vedem aici nişte lucruri extrem de interesante, care confirmă şi unele dintre afirmaţiile mele, în special aceea a suplinirii pierderii de putere de cumpărare a salariilor celor mai mulţi din cele două ţări prin acces la credite ieftine. Care nu a fost o politică de stat.
Datoria publuică a celor două state este nesemnificativă, în timp ce datoria privată este URIAŞĂ! Datoria SUA reprezintă 358% din PIB, iar a Marii Britanii de vreo 460% din PIB. Iar datoriile gospodăriilor depăşesc 100% din PIB în ambele ţări. În ultimii 30 de ani datoriile sistemului financiar au crescut de şase ori mai repede decât ritmul de creştere al PIB. În acest fel, din servant al economiei, sistemul financiar a ajuns stăpânul ei.
Tot în analiza sa Wolf explică şi de ce nu este posibilă, şi oricum deloc sănătoasă, soluţia ieşirii din criză prin neintervenţia statului, care ar forţa sistemul să se cureţe, prin falimentarea celor expuşi. "Some recommend a “liquidation”. A chain of bankruptcy would indeed eliminate a debt overhang, as happened in the 1930s. But, with much of the economy enmeshed in bankruptcy and the financial sector imploding, a depression would result. To choose that option must be insane."
În acest sens, România pare a avea o situaţie extrem de bună: datoria publică este de circa 16% din PIB, iar datoria totală, publică şi privată, de circa 60% din PIB(sper că memoria mea este la zi cu cifrele), şi poate plata datoriei nu ar fi o problemă. Nici gradul de îndatorare a gospodăriilor nu este foarte mare.
Şi totuşi, noi strigăm mai abitir decât alţii: "săriţi, ne omoară criza!" De ce? De ce vrem să împrumutăm 7-8 miliarde de euro, din UE, dar sub supravegherea FMI? Ca ei să ajungă în rezerva valutară? Mi se pare aiurea să împrumuţi la dobânzi extrem de mari, şi cu banii să cumperi bonuri de tezaur americane, care au randamente extrem de mici. Ca astfel economia americană să fie creditată ieftin? Aşa cum s-a întâmplat în anii 90, când a explodat datoria SUA?
De ce introduce UE FMI în ecuaţie? Motivul este rizibil: nu are expertiză în materie de stabilizare macroeconomică! Păi criteriile de la Maastrich ce sunt? Gestionarea euro ce e? Răspunsul este în altă parte: FMI este un fief al europenilor, aşa cum BM este un fief al americanilor. Criza este privită de unii lideri europeni drept o oportunitate de a câştiga putere şi influenţă la nivel global prin intermediul FMI, care este condus de un francez, Dominique Strauss-Kahn.
Numai că FMI nu s-a reformat şi nu şi-a schimbat metodele şi instrumentele de intervenţie, şi riscă să repete greşelile făcute în criza din urmă cu un deceniu, din Asia, America Latină şi Rusia, avertizează Stiglitz. Cu toate astea se fac presiuni asupra României, pentru încheierea unui acord cu FMI. Bizar este că împrumutul a fost evocat public de Traian Băsescu, care nu are nicio treabă cu asta.
Sunt în jurul preşedintelui câţiva indivizi, inclusiv Stolojan, care sunt avocaţii FMI, şi care acreditează ideea că suntem prea tâmpiţi să ne gestionăm singuri economia, că situaţia de azi e aşa naşpa pentru că nu am luat lumină de la FMI.
Ne-am întors în 1997, când un idiot perfect în materie de economie, Ciorbea, accepta condiţiile FMI, aruncând România în recesiune timp de trei ani. Acum DOI idioţi perfecţi în materie de economie, Băsescu şi Boc, se străduiesc să facă la fel.
Doamne, cu ce anume Ţi-am greşit, de ne pedepseşti cu astfel de politicieni tembeli?
PS: prostul meu preferat, Radu Tudor, se tânguie pe Antena 3. "Dacă se respectă toate legile, şi avem anul ăsta un deficit bugetar de 7,5% se prăbuşeşte România, se alege praful, e o nenorocire!" Mă, plimbă ursul! Sigur, nu ar fi confortabil, dar nu se prăbuşeşte nicio Românie! Sunt însă atâtea ţări în Europa care au avut astfel de vârfuri de deficit, şi unele ani la rând, fără să dea colţul. Şi nici nu se va întâmpla aşa ceva.
Şi nici nu cred în catastrofa încasărilor bugetare. De fapt, suntem victimele unei campanii de manipulare, menită să ne sperie şi să acceptăm măsuri economice impuse din exterior, pentru a nu concura pe piaţa resurselor financiare.
De fapt, acest guvern este o mare tâmpenie! Spre deosebire de guvernul Năstase, care venise cu idei clare, precise, conturate timp de patru ani în opoziţie, cu oameni care ştiau economie(cine a participat la dezbaterile "România, încotro?", ştie despre ce vorbesc) acum timp de patru ani NU s-a elaborat nimic, iar PSD nu mai are oameni care să gândească în materie economică. Iar pedeliştii sunt şi mai şi: tot ce-au găsit în materie economică au fost Regele Bordurilor şi umilul săi paj, Pogea.
Nu este o dispută între viziuni de dreapta şi între viziuni de stânga, ci între non-idei de dreapta şi non-idei de stânga. Coşmarul României de mai bine de o sută de ani!

marți, 27 ianuarie 2009

Democraţia la răscruce
Carlos Ghons, patronul de la Renault, spunea, în urmă cu ceva vreme: "Criza financiară se va transforma în criză economică, apoi în criză socială şi, în fine, în criză politică." Deja criza politică a luat-o înaintea celorlalte crize, în Grecia, în Islanda, în Coreea de Sud. Întrebarea mea este, în cazul crizei politice, legată de natura ei. Va fi o criză ordinară, în sensul în care se cere o schimbare a guvernelor, fie prin alegeri anticipate, fie prin schimbarea majorităţilor guvernamentale, fie prin formarea de mari coaliţii? Cu alte cuvinte va fi o criză ce se va desfăşura în limitele democraţiei şi statului de drept, sau va fi una care va pune în discuţie democraţia şi statul de drept?
Deşi nu-mi doresc, am sentimentul că această criză politică va fi una care va pune în discuţie sistemul democraţiei reprezentative. Oricum democraţia reprezentativă este în criză din anii 70-80 ai secolului trecut, iar, paradoxal, prăbuşirea comunismului nu a fost o oportunitate pentru rezolvarea crizei, ci un factor agravant al crizei democraţiei reprezentative.
Exportul de "democraţie" a fost cea mai mare eroare a Occidentului, pentru că ţărilor din Est li s-a impus un model democratic nu doar inadecvat condiţiilor lor şi stării de extremă slăbiciune a societăţilor civile din zonă, ci şi aflat în pierdere de viteză, pus la îndoială, pe motiv de lipsă de performanţă, în chiar ţările exportatoare.
Cel mai mare rău în acest caz l-a făcut viziunea de tip "sfârşitul istoriei", care a împiedicat orice efort de a construi alternative, de a schimba sistemul, de a-l face mai robust la crize şi şocuri externe.
În ultimii 20 de ani am asistat la o retragere accelerată a cetăţenilor din spaţiul public, la diminuarea dramatică a sprijinului popular pentru partide şi politicieni, de transformare a politicienilor în cârpe de şters pe jos pentru jurnalişti, pentru "societatea civilă", la fragmentarea accelerată a puterii politice, la dezarmarea statului şi la transformarea lui din organizator al coeziunii sociale la un contemplator al destructurării sociale.
Democraţia are acum atractivitatea unui cadavru în descompunere. Mai vorbeşte cineva de ea, mai interesează pe cineva erodarea zilnică a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti? Toate aşa-zisele democraţii sunt, de fapt, forme fără fond, amintiri ale unor vremuri în care se lupta şi chiar se murea pentru democraţie, pentru valorile ei, pentru drepturi şi libertăţi civice.
Mulţi cred că ceea ce s-a întâmplat în SUA este un semn că democraţia este încă vie şi se poate regenera. Mă îndoiesc profund! A fost doar furia unora de a-l sancţiona pe Bush pentru cei opt ani de capitalism de cumetrie, războaie tembele, dispreţ faţă de agenda publică şi aservire a statului intereselor private. Dar nu am nici cel mai mic motiv să cred că Obama reprezintă "schimbarea".
Aşa că vom avea mare noroc dacă această criză generalizată a capitalismului, care nu mai poate fi gestionată, va mai lăsa măcar un simulacru de democraţie în urma ei. Pentru că democraţia va fi prezentată drept vinovată de ceea ce s-a întâmplat, şi terenul pentru acceptarea unor regimuri politice autoritare este deja pregătit: partidele sunt compromise, statul de drept este şi el compromis şi adus la neputinţă, cetăţenii s-au transformat în indivizi şi societatea în gloată, nu mai există lideri, dar mai ales nu mai există alternative. Pentru că, sfârşindu-se istoria, nimeni nu şi-a mai bătut capul să le formuleze şi să le prezinte oamenilor.
În fond, era logic să se întâmple aşa. Lumea a fost doar aparent scindată în timpul Războiului Rece. Totalitarismul şi democraţia au fost doar formele unuia şi aceluiaşi sistem politic, născut şi dezvoltat odată cu revoluţia Industrială şi cu generalizarea economiei de piaţă şi a capitalismului. În timp, ele s-au dovedit interschimbabile, s-a trecut rapid de la democraţie la totalitarism şi invers, matricea fiind cam aceeaşi: partid, partide, alegeri, Parlament, cetăţeni, cu drepturi şi libertăţi, mai mult sau mai puţin respectate, etc. Prăbuşirea comunismului era doar începutul descompunerii sistemului, urma, logic, şi capitalismul, ambele cu ghilimelele de rigoare.
Democraţia nu este starea naturală a sistemului, din păcate. E o construcţie ideologică, şi îşi are şi ea un timp de viaţă. Câtă vreme oamenii cred în ea, trăieşte şi funcţionează. Când nu mai cred, moare. Noi mai credem în democraţie? Judecând după profunda durere în cot, pe care o resimţim văzând cum şuntează, de mai bine de patru ani, funcţionarea democratică a statului român Traian Băsescu, cum s-a transformat mai nou din preşedinte-jucător în premier atoate ştiutor, cum a devenit purtătorul de cuvânt al lui Boc, s-ar zice că nu. Şi atunci, de ce ne-am mira că 73% dintre români ar aproba un regim dictatorial, fără alegeri, fără Parlament, partide şi alte moftiri democratice?
Şi încă ceva: lumea a avut noroc, în anii care au urmat marii crize din 1929-1933, că în SUA a fost la putere Roosevelt, care a salvat democraţia, prin implicarea statului în gestionarea economiei şi societăţii. Va fi Obama noul Roosevelt? Şi mai ales, chiar şi prin implicarea statului(presupunând că ar mai şti şi ar mai avea cu ce instrumente să intervină) mai poate fi salvat sistemul, implicit şi democraţia?
Bani pentru pomeni electorale
Aflat în efervescenţă de mai bine de o lună, din momentul formării noului Guvern, Traian Băsescu nu mai conteneşte cu indicăţiile! Şi o face cum ştie el mai bine: azi spunând una, mâine, alta! Acum vine cu o idee nouă, care îi poate face bine şi la campania electorală: îngheţarea pentru şase luni a salariilor şi pensiilor, pe motiv de să vedem ce se întâmplă până atunci, cum funcţionează economia.
De fapt, se doreşte acumularea unor rezerve, pentru a da cu bani în populaţie în preajma alegerilor prezidenţiale. Cum alegerile europene nu au miză pentru el, pomenile electorale se mută definitiv în toamnă. Acum vine primăvara, dă colţul ierbii, iese ştevia, mă rog, e şi postul Paştelui, se descurcă ei, românii.
Şi la toamnă au să-l aplaude şi au să-l voteze cu ambele mâini, nu-i aşa?
PS: tot aud idioţi vorbind despre investiţiile publice, care salvează economia! Investiţii în ce? Ca să porneşti o investiţie îţi trebuie un morman de timp şi un munte de hârtii. În Bucureşti s-a reabilitat termic UN SINGUR BLOC! Cât durează proiectarea, licitarea, finanţarea proiectelor? Cine dă pensionarilor credite? Nu trebuie să arate cumva blocurile alea după renovare? Nu trebuie să participe şi municipalităţile?
Nu sunt nebun să scriu despre autostrăzi. Luaţi-vă gândul de la ele! Şi de la alte infrastructuri. Practic, nu există sector economic capabil să funcţioneze ca motor al creşterii economice, pentru că nu mai avem economie naţională, ci bucăţi de aparat productiv, unele globalizate, pentru că fac parte din diverse multinaţionale, altele strict provincializate, care se adresează unor bucăţi de pieţe, marginale şi nesemnificative. Acum decontăm nesăbuinţa cu care ne-am distrus aparatul productiv, am dezindustrializat România şi ne-am mulţumit să consumăm de la alţii. Aşa că şi dacă îngheţăm salariile, şi dacă nu, tot aia e: nu avem cum gestiona criza, pentru că, paradoxal, nu e criza noastră, pentru că nu mai e economia noastră.

luni, 26 ianuarie 2009

Bugetul ticăloşit

fotografia am furat-o de la Dan Andronic

Nu ştiu în ce măsură se va confirma decizia, evocată de cei de la "Cotidianul", de a suplimenta cu 4 miliarde de euro, pentru achiziţii de armament, dar sunt mari şanse să fie adevărată . Ăştia sunt tâmpiţi? Ce dracu să facem cu grămezile de fiare vechi pe care le vom cumpăra? Că din Irak ne vom retrage, nu peste multă vreme, iar în Afganistan sper să nu ne pună dracu să ne amestecăm mai mult decât suntem acum.
Dar mai e ceva: pretenţia lui Boc de a renegocia acordul politic, pentru a schimba majorităţile din Consiliile Judeţene, pentru a transpune majoritatea de la centru şi în teritoriu. Şi pentru a obţine nişte posturi de vice-preşedinţi. Care înseamnă drept de semnătură pentru bani publici.
Aşa ceva este de neconceput într-o democraţie. Astfel de lucruri nu se fac la comandă. Şi nu prin ignorarea voinţei alegătorilor. Iar când te gândeşti că Boc este profesor de drept constituţional, îţi vine să-ţi iei câmpii şi te duci învârtindu-te!
PD-L se comportă aşa cum a făcut-o şi în guvernarea CDR, şi în guvernarea ADA. Dispreţuind orice reguli, încălcând toate înţelegerile, dispreţuind pe toată lumea. Se va alege praful şi de alianţa asta, orice ar face PSD şi oricât ar ceda Geoană la pretenţiile pedeleilor.
Stai şi te întrebi: de ce au negociat pesediştii 2 ani intrarea la guvernare? Ca acum să realizeze mai puţine din programul lor electoral, în Guvern fiind, decât pe vremea când erau în opoziţie? Ca să-şi bată joc Băsescu şi Boc de ei? Să le arunce pedeleii în scârbă ce mai rămâne din Buget, după ce-şi bugetează ei ministerele de care răspund? Asta şi-au dorit, asta primesc!
Uite aşa avem un buget ticăloşit, întocmit de un guvern ticăloşit, într-un sistem ticăloşit, care produce ticăloşie, pentru a avea ce mesteca în buclă televiziunile ticăloşite.
PS: Iubitul Conducător şi-a învins greaţa şi s-a dat în stambă la TVR! Ei, da, TVR mai trăieşte! Şi ce ne-a spus? Că să-i ferească Dumnezeu pe miniştri să primească ordine de la partide! Se referea la cei de la PSD, că ai lui oricum primesc ordine de la el.
"Se lasă impresia, sau asta e impresia pe care mi-o lasă mie uneori, că miniştrii ar fi ai partidelor. Trebuie să uite acest lucru. Ei sunt membri în Guvernul Romaniei. Dacă vor încerca sa stea călare pe ei cu indicaţii de la partid, ce să faca, voi acţiona foarte sever...Singurul control care trebuie sa existe asupra ministrilor este cel legal, constituţional, parlamentar, în comisiile parlamentare " Ăsta e tâmpit? Guvernul este politic! Miniştrii sunt numiţi politic, şi fac politica partidului din care provin. Iar de răspuns, guvernul răspunde politic, în special la alegeri, când partidele din care provin miniştrii sunt recompensate sau, dimpotrivă, sancţionate, de electorat pentru performanţele guvernării. Şi Parlamentul ăla din cine este compus? Nu din reprezentanţi ai partidelor, care fac politica partidelor, şi care depind şi de performanţele miniştrilor, pentru a fi realeşi?
PPS: asta e din ciclul: "demisionez în cinci minute!" Aşa, care va să zică: "Daca voi ajunge la concluzia că, deşi există o majoritate foarte puternică în Parlament, îmi voi reproşa că nu voi putea fi parte a succesului acestei majorităţi sau în cazul în care criza economică îi va afecta pe români mai mult decât ar trebui să îi afecteze ca urmare a condiţiilor pe care noi le avem, sigur că analizez şi posibilitatea să nu mai candidez încă o dată". Să vedem noi minunea? Să plece câinele de la uşa măcelăriei? Până peste poate!
Marea năuceală
Guvernul e departe de a fi complet. Bătălia pentru posturile din eşalonul doi, muuult mai atractive şi mai mănoase, mai ales pe la Agenţii, e în plină desfăşurare, mai ales la PSD, unde a dat democraţia în ei! La PD-L se merge încolonat, în tăcere, fiecare cu sinecura lui, să nu stârnească prea mult curiozitatea presei.
Mircea Geoană cere listă de priorităţi de la miniştrii lui, după care declară că nici vorbă de două guverne, ci de unul al concordiei naţionale! Halal concordie! Şi n-ar fi trebuit să ştie până acum care sunt priorităţile, sau împărţirea ciolanului le-a ocupat tot timpul?
Circulă prin presă un soi de proiect anti-criză, care este mai mult un soi de test al suportabilităţii partenerilor sociali. Presupusa sumă alocată depăşirii crizei este de circa şapte miliarde de euro, adică nimic! Mai ales când vedem sumele colosale cheltuite de alte state în acelaşi scop.
Sigur, băncile româneşti nu au fost expuse la criza subprime, dar asta nu înseamnă mare lucru. Problema creditării rămâne şi se acutizează. De fapt, dacă stăm şi analizăm ce se întâmplă, cel puţin până acum, avem, la nivel naţional şi global, trei mari crize, care se suprapun şi derivă una din cealaltă.
Prima este criza consumului. Cum spuneam, deşi puterea reală de cumpărare a salariilor clasei de mijloc şi ale păturilor sărace în Occident şi în SUA a scăzut, în termeni reali, în ultimii 30 de ani, consumul a crescut constant. De ce? Simplu: pierderile de putere de cumpărare au fost suplinite prin credite ieftine, uneori cu dobândă zero sau chiar negativă, raportată la inflaţie! Acum s-a ajuns la rupere: pe de o parte în vremuri de criză intervine un comportament raţional, amânarea consumului, pe de altă parte creşte şomajul în mod dramatic.
În SUA consumul reprezintă 70% din economie, iar criza a redus averile personale cu 7.000 de miliarde de dolari. Şi pe la noi se întâmplă cam la fel, dar la o scară mult mai mică, pe Bursă, dar mai ales în sectorul imobiliar.
A doua criză, cea financiară, am mai spus, atinge creditul, băncile încercând să-şi securizeze rezervele, şi nu mai dau împrumuturi. Cea de-a treia priveşte comerţul internaţional. Deşi România nu are o economie orientată spre export, dovadă deficitul uriaş de cont curent, reducerea exporturilor, în condiţiile în care anumite importuri trebuie făcute, mai ales în zona agroalimentară şi a purtătorilor de energie, se pune acut problema finanţării deficitului.
De aici insistenţa unora de a reveni la mila Fondului Monetar Internaţional, pentru a face un împrumut care să ajute la finanţarea deficitului. Nu ştiu ce rezolvă acest împrumut, în afară de a introduce un nou set de dezechilibre în economie, derivate din condiţionările FMI.
Ce înseamnă reducerea cheltuielilor publice? În primul rând, reducerea salariilor şi pensiilor, urmată de licenţieri masive din sectorul public, scăderea volumului şi calităţii serviciilor publice de educaţie, de sănătate, de ordine publică. Curbe de sacrificiu, pe scurt.
Iar vrăjeala aia cu investiţiile în infrastructuri e de ochii lumii. Practic, nu avem în ce investi, pentru a crea un efect de antrenare la nivelul economiei naţionale. Iar investitori externi nu se văd la orizont.
De fapt, înlocuim obiective de genul dezvoltare şi creştere economică, cu altele, pur macroeconomice: reducerea deficitelor. Bun, le reducem: şi ce urmează? Cum repornim economia reală, singura care ne dă nouă carne, lapte, brânză, ouă? Că de dat în cap ştim să-i dăm. Am dovedit acest lucru şi în 1990, şi în 1996-2000, şi ne pregătim s-o facem şi acum.
De fapt, năuceala domneşte peste tot în lume. Nimeni nu ştie cu adevărat care sunt soluţiile pentru ieşirea din criză. Limba de lemn a celor de la FMI nu face decât să mărească năuceala. Din păcate, ce lipseşte decidenţilor politici şi economici este imaginaţia. Şi capacitatea de a renunţa la dogmele economice ale trecutului.
Sigur, putem lua în considerare naţionalizarea băncilor, după modelul pus în discuţie de Administraţia Obama. Dar, în ultimă instanţă, la ce foloseşte naţionalizarea, când se referă doar la o parte a sistemului, iar restul rămâne să funcţioneze ca şi înainte, adică după regulile care au dus la criza de azi?
Nu ştiu cum vom ieşi din criză. Ştiu doar un lucru: nu cu Boc prim ministru vom reuşi s-o facem...

duminică, 25 ianuarie 2009

Cutii de rezonanţă şi sacrificii patriotice
Dacă nu aţi înţeles abnegaţia lui Traian Băsescu, ce nu a ratat, de la sfârşitul anului trecut, nici un plrilej de a face o baie de mulţime, nu uitaţi ce se întâmplă anul acesta. O bătălie electorală ce ar fi putut fi una fără miză, dacă Piticul de Grădină preferat al Marelui Machitor i-ar fi oferita acestuia o victorie fără drept de apel în alegerile parlamentare. Şi mai ales dacă nu şi-ar fi băgat coada şi criza economică.
Dacă până acum câteva luni victoria lui Traian Băsescu nu era pusă la îndoială de nimeni, acum, deşi nu există vreun contracandidat declarat, Traian Băsescu s-ar putea afla în situaţia de a alerga singur şi de a ieşi pe locul doi. În sensul în care orice adversar cât de cât credibil ar putea câştiga, pentru că Traian Băsescu a făcut o eroare capitală: şi-a asumat explicit rolul de premier al guvernului PSD-PD-L. Şi va deconta criza, cu toate costurile ei.
Este evident că la formarea guvernului a existat o condiţie pentru PSD. Anume aceea de a nu prezenta un contracandidat valabil pentru Traian Băsescu. Cine îl vede pe Mircea Geoană în această postură greşeşte: sigur nu va vrea să repete experienţa din alegerile pentru Primăria Generală a Capitalei. Iar ORICE alt candidat ar propune PSD, cu excepţia lui Adrian Năstase, nu ar avea ce pierde, politic vorbind.
Rămâne Adrian Năstase. Deşi a suportat timp de patru ani şi mai bine linşajul presei portocalii, anchetele DNA, măgăriile celor din PSD, a avut puterea să revină. Şi în structurile de conducere ale PSD, şi în Parlament, şi în conducerea Camerei Deputaţilor, dovedind o poftă de luptă de rău augur pentru Traian Băsescu.
Veţi zice că scoaterea lui Năstase din joc poate avea loc simplu: Traian Băsescu le impune pesediştilor să nu-l desemneze drept candidat. Lucrurile nu sunt chiar atât de simple: va avea loc un Congres pentru desemnarea candidatului, şi unul dintre cei care mânărea astfel de evenimente(Geoană ştie ce şi cum!) Miron Mitrea, tocmai s-a scos singur din joc! Ştiţi, chestia aia cu jugulara şefului!
Şi apoi, cum pesediştii au mari probleme în a digera intrarea la guvernare, pentru că vor deconta toate costurile sociale ale crizei, nu ar fi de mirare ca, în semn de "recunoştinţă" să i-l dea plocon pe Năstase lui Băsescu, în cursa pentru un nou mandat!
Aşa că este vital pentru Băsescu să scape cu orice preţ de Năstase. Singura lui speranţă este o condamnare, chiar şi în primă instanţă, în dosarul "Finanţarea campaniei electorale". Un dosar de tot rahatul, de acord, dar asta e tot ce poate DNA!
Pregătirile mediatice au început. Via SIE, care şi-a activat veşnicul contact de la FAZ. Ziarul care publică cu ochii închişi tot ce primeşte de la Bucureşti, ba mai pune şi de la el, că, din motive pe care iar nu le ştiu, are ceva cu PSD. Poate că nu e atât de stânga precum ar vrea ziarul! Schema este cunoscută: cum jurnaliştii români au o cotă de încredere sub zero, în astfel de afaceri sunt doar cutii de rezonanţă. De aceea temele de atac sunt enunţate în presa străină. Şi cum noi nu prea mai avem agenţi de influenţare prin Occident(nu mă întrebaţi pe mine de ce!), că dacă i-am fi avut, îi foloseam în cazuri grave, cum au fost campaniile anti-româneşti din Italia, spre pildă, au dat fuga la FAZ.
Acum prostiile celor de la FAZ, de fapt tezele lui Băsescu, sunt preluate cu voioşie de presa portocalie. Motivaţia e cât se poate de " patriotică": să scăpăm de monitorizarea pe justiţie. Dar de ce vrem noi să scăpăm de ea? Ne-a făcut vreu rău? Că bine, în niciun caz! Vi se pare că după atât amar de "monitorizări" s-a schimbat ceva în Justiţie? Ce dracu, parcă nu trăim cu toţii în aceeaşi Românie? Şi nu vedem ce poate pielea DNA, atât de iubit de cei de la FAZ?
Sigur, pentru unii dintre noi, adepţi ai partidului "Vot Canci", toată această zbatere este inutilă. Mai mult, este amuzantă: manipularea este atât de prostească şi de evidentă, încât n-ai ce face, în afară de a transmite un "sictir" din toată inima pe adresa sforarilor.
Numai că judecata ne spune că în vremuri de criză un război în sânul partidelor şi al guvernării, cu ecouri puternice în societate, este fix ce avem nevoie. Şi iarăşi clasa politică va da măsura iresponsabilităţii sale, luând-o pe arătură. Asta fără îndoială! Cât ne va costa această iresponsabilitate? Priviţi cursul leu-euro!
Demenţa justiţiară
Populismul nu înseamnă, cum crede madam Pippidi, legătura directă dintre popor şi politician, ci legătura directă dintre popor şi televizor. Acest soi jegos de jurnalism secund, în care frânturi de fapte, culese cu total neprofesionalism de tot felul de indivizi, sunt preluate cu rea credinţă de televiziuni aflate în goană disperată după rating şi ridicate la rang de adevăr absolut. După care studiourile de ştiri ale aceloraşi televiziuni sunt transformate în săli de tribunal, în care "vinovaţii" sunt judecaţi şi condamnaţi, dar niciodată absolviţi.
Faptul că televiziunile au prezentat cazul de la Slatina a fost un gest salutar. Ceea ce s-a întâmplat acolo este incalificabil, şi vinovaţii trebuie să plătească. Dar modul în care s-a mediatizat cazul, presiunea pusă asupra autorităţilor, toate astea au declanşat o adevărată demenţă. Încep să curgă acuzaţiile în stânga şi în dreapta, medicii sau profesorii sunt acuzaţi în bloc, fără să se poată apăra, sau punctul lor de vedere este prezentat deliberat de aşa manieră încât mai mult îi acuză, decât îi scuză.
Modul în care a fost făcută "reforma" manageriatului sanitar îşi arată roadele. O ruptură totală între medici şi manageri, lipsă de autoritate, lipsă de comunicare, de încredere, conflicte, concurenţă tembelă, atmosferă irespirabilă, relaţii interumane grav viciate. Oamenii din sistem nu se mai suportă unii pe alţii, nu mai cooperează, nu mai au dialog. Îşi pândesc greşelile, în speranţa că adversarul îşi va rupe gâtul. Şi se dau în gât, profitând de aceleaşi televiziuni dornice de scandal cu orice preţ.
Pacienţii suferă de pe urma acestei atmosfere, care nu ar fi devenit atât de îngrozitoare, dacă nu şi-ar fi băgat coada tot felul de idioţi din presă, care i-au asmuţit pe unii împotriva altora, prezentând deformat şi neprofesionist, dar mai ales partizan, frânturi de fapte.
Şi medicii sunt oameni: greşesc, mint, iau şpagă, chiulesc, închis ochii sau întorc capul în caz de eroare a unui coleg. Dar asta e excepţia, nu regula, altminteri nu am fi avut de unde atâtea locuri în cimitire. Numai că presa a transformat excepţia în regulă, şi a reuşit să facă şi din pacienţi victime ale modului conflictual în care se abordează problemele în ţara asta.
Să nu putem înţelege că, în astfel de situaţii delicate, a face "dreptate" la televizor nu este decât o modalitate de a turna gaz peste foc? Şi că în loc să generăm soluţii, generăm noi conflicte, şi posibile noi cazuri nefericite de acest gen?
Îmi displace profund ceea ce sae întâmplă, felul în cate tot felul de "fătuci" îi iau la refec pe cei din sistem, după principiul "lasă, că ştim noi că vreţi să muşamalizaţi totul!" Nu se poate! Lucrurile nu se rezolvă la televizor! La televizor ajung mai rele decât sunt!
Şi mai e ceva: dacă toţi cei care scriu pe forumuri şi povestesc tot felul de grozăvii de prin spitale aveau nu curajul, că nu de curaj e vorba aici, ci conştiinţa civică de a le reclama la momentul potrivit, poate nu mai ajungeam să dăm cu pietre în tot ce mişcă în sistem.
Linşajul mediatic, chiar şi în cazul vinovaţilor, dar mai ales împotriva unor categorii sociale, cum sunt medicii şi profesorii acum, cum au fost minerii până mai an, nu fac decât să îndepărteze pe tineri de aceste meserii. În curând nu vom mai avea studenţi la medicină şi nici în specializări necesare educaţiei, şi pentru că ele nu mai oferă statut social.
Justiţia făcută cu mulţimile agitând coase, furci, topoare pe sub nasul judecătorilor, în sala de judecată, nu-i justiţie. Acum locul obiectelor contondente a fost luat de camere de televiziune, de microfoane şi mai ales de reaua credinţă a realizatorilor, în goană după rating, cum spuneam.
Demenţa asta justiţiară a televiziunilor trebuie să înceteze, iar verdictul de vinovăţie sau nevinovăţie trebuie să-l dea instituţiile statului, după ascultatea tuturor părţilor şi examinarea tuturor probelor, şi nu fătucile de la ştiri. Altminteri se duce dracului şi bruma aia de coeziune socială care ne mai ţine cât de cât să nu ne dăm în cap unii la alţii, în orce împrejurare şi pentru orice motiv.

sâmbătă, 24 ianuarie 2009

De ce nu scriu despre Unire(2) Traian Băsescu, la Focşani: "Spiritul Unirii nu doar trăieşte, dar e şi viu la Focşani" .
PS: citiţi aici, dacă nu mă credeţi! "Aici trăieşte spiritul Unirii şi, mai mult de atât, este viu şi astăzi". Eu doar am rezumat ce-am auzit în direct. Băieţii transcriu după bandă. Să nu se piardă atâta înţelepciune! Gâgă scrie pe cugetarea asta!
De ce nu scriu despre Unirea Principatelor
Nu din lipsă de patriotism, de asta fiţi siguri! Dar este un eveniment care cere o altfel de abordare, care să treacă dincolo de frazele convenţionale pe care le folosim în astfel de ocazii, ca un soi de automatism.
Mă întreb şi vă întreb: unirea românilor este, acum, la 150 de ani de la gestul formal al unirii, o realitate? Mă tem că nu. Noi am căutat şi căutăm mereu temeiuri ale dez-unirii, nu ale unirii. Îmi pare rău că spun asta, dar nu am reuşit, nici după 150 de ani, să fim români, conştienţi de identitatea noastră, de drepturile şi de obligaţiile noastre. Suntem orice: gloată, trib, bisericuţă, "elită", plebe, adunătură, numai naţiune nu.
De ce? Nu pentru că ne-ar împiedica alţii să fim ceea ce ne dorim, ci pentru că nu vrem. Noi vrem să fim...noi! Şi când ne stabilim în altă parte a lumii nu ne asumăm noua identitate, decât poate superficial, la nivel declarativ, în rest rămânem tot noi. Dar nu noi, români, ci noi, pur şi simplu.
Nu voi înţelege poate niciodată această incapacitate a noastră de a forma o naţiune. O explicaţie ar putea fi neputinţa noastră de a înţelege noţiunea de colectivitate. Nu existăm pentru alţii, alţii nu există pentru noi. Ce ilustrare mai bună a acestui adevăr decât ceea ce s-a întâmplat ieri la Slatina. Cei care l-au lăsat să moară pe amărâtul ăla au făcut-o pentru că nu aveau conştiinţa obligaţiei faţă de semenul lor. Ce să mai vorbim de jurământul lui Hipocrate, de sarcini de serviciu, de valori morale. Pur şi simplu n-au văzut în el o fiinţă umană. Nu le-a păsat.
Aşa nu ne pasă de multe. De mediu, pe care îl poluăm, de păduri, pe care le tăiem cu voioşie, de monumentele istorice, pe care le dărâmăm, de propria noastră viaţă, până la urmă. Uitaţi-vă câţi inconştienţi sunt pe şosele, cât de uşor iau unii viaţa semenilor lor. Vi se pare comportamentul unor oameni care aparţin unei naţiuni, structurată de valori şi de interese comune, de obligaţii comune, sau al unei turme, în care cel mai puternic scapă, doar până apare unul şi mai puternic?
Şi atunci, ce avem de sărbătorit azi? Practic, nimic! Iată de ce nu scriu despre Unirea Principatelor. Pentru mine este un non-eveniment!